Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Zeiţa

Posted in Proză by Hopernicus on 24/07/2011

 

 

Am nimerit, din întâmplare în micuţul sat de pescari,  ce parcă era desprins dintr-un trecut mult prea îndepărtat, sau dintr-o carte de poveşti. Uliţa sătucului cu pulberea fierbinte,  era străjuită de câteva sălcii în care, un stol de vrăbii se ciorovăiau pe un gândăcel. Am străbătut uliţa în grabă, uitându-mă la colibele de stuf şi la câinii sfrijiţi de la porţi. Erau atât de hămesiţi că nici nu mai lătrau, doar dădeau leneşi din coadă, privind apatici cârdul de gâşte ce traversa uliţa, răscolind praful. N-am fost nevoită să merg prea mult,  că am şi ajuns pe plajă unde nisipul fierbinte îmi transmite fiori în tot trupul. Pentru câtva timp luciul apei mă fură şi păşesc fără a fi atentă la scoicile sfărâmate ce îmi rănesc tălpile. Privirea mi-e aţintită spre orizont şi, aproape că nu simt durerea rănilor ce mă ustură din cauza apei sărate. Marea e cel mai tainic confident al meu. În tainiţa secretă a mării se păstrează şoaptele de iubire pe care i le-am încredințat  ca unei bune prietene,  în zilele mele de adâncă fericire.

Când sunt pe ţǎrmul mǎrii,  mi se pare că sunt mai aproape de tine, că sunt mai aproape de bucurie. Doar ea cunoaşte limbajul tainic al iubirii de altǎdatǎ,  al iubirii din nopțile cu lunǎ plinǎ,  când ne aruncam în valuri,  urmǎrind jocul delfinilor şi sclipirile stelelor pe bolta senină a nopţii… Vin spre mine, dinspre larg, şoapte, ce seamǎnǎ cu vorbele dulci, pe care mi le spuneai cândva…Aud ecoul unui cântec ce seamănă cu al tău dar, spre regretul meu, m-am înşelat. E doar vocea răguşită a unui pescar care cântă ceva despre iubita sa. E un cântec încărcat de dor şi magie…Magia iubirii! Încet-încet, barca s-a apropiat de țǎrm. Un pescar uriaş, cu barba pânǎ la brâu, a coborât din barcǎ, venind direct spre mine. Mi-a dat bunǎ seara şi m-a întrebat de nu cumva  m-am rǎtǎcit prin acel loc uitat de lume. I-am spus cǎ asta s-a întâmplat şi mi-e teamǎ cǎ nu voi avea unde să înnoptez. Politicos, m-a invitat în coliba lui,  unde trǎiau în armonie, el şi soţia, dupǎ cum s-a exprimat.

 

Sybilla, artist Mihai Catruna

 

Înainte de culcare, ne-am aşezat la masǎ. O masǎ cu mult peşte,  stropit din belşug, cu vodcǎ. Limba lui nea Vasea s-a dezlegat, începând să fredoneze, acelaşi cântec pe care îl auzisem mai devreme. Îl cânta în ruseşte şi avea nişte note joase, melancolice… L-am rugat să-mi traducă versurile iar el, a început să-mi spună povestea cântecului. De fapt, de unde îşi trage izvorul cântecul acesta, atât de ciudat.

Era vorba de o fetişcanǎ neasemuit de frumoasǎ, cu pǎrul de aur ce sclipea în soare şi cu ochii precum floarea de in, ochi, în tăul cǎrora te pierdeai, privindu-i. O chema Sonia şi era atât de gingaşă de parcă venea din altă lume.  Fata îşi petrecea timpul la ţărmul mării încât păreau de nedespărţit.  Ochii ei ascundeau un mister pe care orice bărbat ar fi fost fericit să-l dezlege. Dar inima ei era dăruită…Sonia s-a îndrǎgostit de un marinar care într-o bună zi,   a plecat şi nu s-a mai reîntors. Ea l-a aşteptat ani în şir, privind orizontul nesfârşit. Când se plimba pe țărmul mǎrii, Sonia murmura cuvinte al cǎror tâlc numai ea îl cunoştea. Într-o bună zi, oamenii n-au mai zărit-o. Sonia dispǎruse fǎrǎ urmǎ. În schimb, pe stânca cea mai înaltǎ şi mai abruptǎ de pe țarmul sǎlbatic, a apărut  o statuie albǎ…  În zori, la răsăritul soarelui,  statuia pǎrea vie şi dinspre ea se auzeau şoapte:

„Ţi-am fost  iubită  devotată,   în templul iubirii şi am devenit zeiţa iubirii încarcerată,  într-o bucată de marmură.

“M-am închis în marmurǎ

ca-ntr-o cetate,

dorind să mă pǎstrez.”

         Pescarii care treceau pe lângǎ stâncă se închinau crezând că este,  într-adevăr,  o zeiţă. Unii mai îndrăzneţi, care s-au apropiat de statuie, spuneau că au auzit-o şoptind cuvintele de mai sus. Nimeni nu ştia ce zeitate înfăţişa şi  nici cine ori când o înălţase acolo. Oamenii locului o descoperiseră într-o dimineaţă, înălţându-se imaculat de albă, de parcă răsărise peste noapte din stâncă. Bătrânii micului sat de pescari o venerau crezând că zeii le-o trimiseseră să-i apere de rele.

Aceasta este povestea cântată de moş Vasea… Uneori, pescarii făceau cununi de nuferi şi le depuneau la picioarele zeiţei din marmură albă. Făceau asta şi în amintirea Soniei, fata cu părul bălai şi ochii albaştri ca inul.

În seara aceea m-am culcat devreme pentru că mă simţeam foarte obosită. Pe la miezul nopții, razele argintii ale lunii pline s-au furişat în camera mea intrând pe fereastra larg deschisă. M-am trezit brusc… În clipa aceea, dinspre mare se auzea o melodie suavă. Am ieşit afară şi am urmat melodia. Am ajuns aproape de stânca sălbatică. Cântecul venea dinspre statuia din marmură ce, parcǎ,  se unduia în bǎtaia vântului. M-am căţărat pânǎ la statuie, am mângâiat-o, trupul era cald, inima bǎtându-i puternic,  mai să-i spargă pieptul…Am crezut că visez dar totul era real. Femeia-statuie, mi-a vorbit împǎrtǎşindu-mi taina ei. Mi-a spus că este Sonia cea  împietrită de dor. Că povestea ei seamănǎ cu a Lui Pygmalion şi a iubitei lui, Galateea. Pygmalion i-a dat viaţa femeii pe care o sculptase în marmură, însufleţind-o cu iubirea lui, pe când ea, Sonia, a împietrit din neiubire.

Am cules un trandafir sǎlbatic, simbol al iubirii,  pe care l-am aruncat în mare, încredințându-l valurilor. Parfumul lui îl va urmări pe iubitul fugar care se va reîntoarce la ea. În clipa ceea magică, de comunicare cu marmura vie, am simţit,  cǎ ceva din destinul ei seamǎnǎ cu al meu, fiind surori întru’ suferințǎ. Lucrul acesta ne-a unit, inimile noastre înfrățindu-se pe veci.

 

autor  Floarea Cărbune

http://cititordeproza.ning.com/profile/FloareaCarbuneFlora

Anunțuri

Comentarii închise la Zeiţa

%d blogeri au apreciat asta: