Un om nou în Dublin

1. Un om nou în Dublin

Pe Thomas Street colț cu Meath Street este o tonetă de ziare. Mult timp acolo a lucrat o femeie în vârstă, care mi-a și inspirat tema pentru o poezie. Într-o dimineață, toneta a rămas închisă. M-am gândit că poate vânzătoarea nu s-a simțit bine și a rămas acasă, dar nu a venit nici zilele următoare. Era o femeie micuță și slabă, tot timpul cu o țigară într-o mână și o cafea în cealaltă. Fața ridată trăda multele încercări prin care trecuse, posibil unele dintre ele depășite cu ajutorul alcoolului, după albastrul decolorat și oarecum tulbure al ochilor. La gândul că ar fi putut muri, m-am întristat puțin. Mă obișnuisem cu ea în colțul străzii.

Când am văzut, după câteva zile, toneta deschisă, am crezut că a revenit bătrâna vânzătoare de ziare, dar nu, era un bărbat. Nici măcar nu l-am luat în seamă. Nu era omul meu.

A doua zi m-a surprins atitudinea lui de om obligat să facă acel lucru, deși el avea altceva mai bun de făcut. Să bea, de exemplu sau să doarmă, după o crâncenă beție. Enervat de aerul lui sictirit, l-am privit mai atent. Omul era în mod evident alcoolic. Buhăit, două rânduri de cearcăne umflate sub ochii tulburi, arătau modul de viață pe care îl ducea. La o privire în profunzime am descoperit că semăna cu bătrâna. Nu cu mult mai înalt, capul mic, pomeții proeminenți, ușor spre exterior și aerul, pe care îl dă moștenirea genetică, îmi confirmau bănuiala. Dintr-odată individul a devenit interesant. Îl priveam în fiecare dimineață cum se comportă și îmi plăcea să îmi imaginez viața lui. Nu puteam ști când a devenit alcoolic, pentru că mulți o făceau pe la 16 ani, când renunțau la școală și intrau pe ajutor social. Deveneau ceea ce se cheamă ”scumbag”, deși toți aveau locuințe sociale, plătite de stat, desigur, iar cu cei aproximativ 300 de euro pe săptămână își permiteau să se facă zilnic criță.

Omul meu (devenise între timp) nu părea să fie unul dintre aceștia. Nu știu de ce lăsa impresia că nu fusese întotdeauna un ratat. Ceva din viața lui îl ajutase să devină. Probabil că, înainte să fie obligat să-i țină tonetei cu ziare de urât, dormea până la prânz, după care se întâlnea cu prietenii, alți ratați ca și el, se apucau de băut și de stat la povești.

Să fi avut vreo 45 de ani. Bătrâna lui mamă s-o fi săturat să-l vadă cum trăiește degeaba și probabil că a dus multă muncă de lămurire cu el până să-l determine să accepte job-ul de la ziare. Nu știu ce argumente o fi folosit, dar important este că a reușit. Pentru el a fost tare greu să accepte un program impus și atât de matinal, dar mai greu cred că i-a fost să suporte ironiile prietenilor de pahar. Au și ratații ăștia orgoliul lor.

Acum părea să se fi împăcat cu ideea. Poate că a înțeles sau și-a amintit avantajele unei vieți organizate. De unde, în primele zile, stătea la câțiva pași depărtare de tonetă și se uita preocupat în josul sau în susul străzii, de parcă ar fi așteptat pe cineva anume și nu clienți pentru ziare, acum îl văd preocupându-se de marfa ce-o are spre vânzare, aranjând-o și chiar mai aruncându-și câte un ochi pe vreun ziar. De vreo două zile îl văd îmbrăcat mai îngrijit, pungile de sub ochi i-au dispărut, poate speriate de apariția unei elegante perechi de ochelari, accesoriu care nu pare să facă notă discordantă cu înfățișarea vânzătorului de ziare.

Mai în jos, pe Thomas Street, este o biserică unde, de două-trei ori pe săptămână, fosta vânzătoare de ziare așteaptă să înceapă slujba de dimineață.

Seara, după terminarea serviciului, vânzătorul de ziare pleacă însoțit de o tânără și elegantă doamnă la plimbare spre Trinity Colege.

Asta este ceea ce văd eu că se întâmplă la toneta de ziare de pe Thomas Street colț cu Meath Street. Realitatea poate că este alta.

 

 

autor Viorel Ploeșteanu

time killer / Luându-mă, nimic voi nu-mi luaţi / În palmă lacrimi să nu strângi

time killer

 

timpul împușcat în ceafă
mi s-a prăvălit
cârpă
la picioare
cu bocancii l-am călcat
pe cuvintele bolnave
i se împrăștiaseră în jur
ca un creier
pășesc peste el
căutând un alt timp să mă nască
un timp fără gaură-n ceafă

 

Luându-mă, nimic voi nu-mi luaţi

 

Tu, cel ce mă lovești crezând că doare…
Voi, cei care mă vreți în închisoare…
Luați-mi pana, mâna mea e moartă
Și inima v-o dau, trupul ce-o poartă
Și capul cel nebun, că nu mai știe
Să vă aștearnă ode pe hârtie.
Vă dau și casa mea, fără nevastă,
C-am îngropat-o-n iarnă, sus pe coastă.
Copiii mi-au plecat demult în lume
Și-n alte țări ei poartă alte nume.
Luați, în schimb, cățeaua din ogradă,
Nu vă feriți, e oarbă, n-o să vadă.
Cărțile ce le-am scris, de-o fi zăpadă,
Vecinii mei în sobă să le ardă.
La bancă am un cont de poezie,
Luați-mi voi dobânda, cine știe?
Dar sufletul n-o să-mi luați vreodată,
Iar viața mea în suflet este toată.

 

În palmă lacrimi să nu strângi

 

Cum lacrima își uită, căzând în palmă, ochiul
Ce a uitat la rându-i durerile din gând
Și gândul, ca nebunul ce sperie deochiul,
Uitând de supărare, îl vezi din plâns râzând.

Așa este și viața, un joc, o întâmplare,
Când aprigă furtună în tine s-a pornit
Să nu forțezi norocul, că nu mai ai scăpare
Dacă, iubind femeia, tu nu ai fost iubit.

Te du în lumea largă, în cele țări străine!
Când vezi doi ochi de fată, să nu îi înțelegi.
Să treci cu nepăsare prin dragoste, mai bine.
Nu strânge-n palmă lacrimi. Aruncă-le și mergi.

 

autor: Viorel Ploeşteanu

http://cititordeproza.ning.com/profile/ViorelPloesteanu

Trabi și Bote

Prima mea mașină a fost un Trabant. Un verde – prăzuliu extraordinar. Îl cumpărasem din șpaga de chelner la Club Transilvania. Probabil din șpaga pe o săptămână. La început, era în ’94, motorul mergea extraordinar. La semafor plecam primul mereu, așa demaraj avea. Apoi, nu știu din cauza căror fenomene paranormale, a început să piardă din compresie și abia mai urca dealul de la Cotroceni, Grădina Botanică. Trebuia să-mi iau avânt încă de la pod, iar dacă se găsea vreun pieton să traverseze taman atunci, trebuia ori să mă întorc ori să dau peste el.

Trabantul meu a avut șansa să devină celebru. Din păcate ziarele de scandal nu erau atât de bine puse la punct în acea perioadă. Director la Club Transilvania și Casa Odobești era celebrul, renumitul și incomensurabilul creator și designer de modă Cătălin Botezatu.

Deși avea pe-atunci un Porsche Carrera, un Opel Frontera și un Mercedes nuş’ ce clasă, s-a nimerit să nu aibă nici o mașină acasă într-o bună dimineață. Fiind mare șef a dat un telefon la club, că era un pic mai aproape de Piața Rosetti și a ordonat să vină o mașină să-l ia în cinci minute. Șef de sală era Sandu Paganel și cu mașină eram numai eu în momentul acela. Avea alternativă? N-avea. Ne-am urcat amândoi în frumosul meu Trabi și am demarat în trombă spre obiectiv. Deja muream de râs imaginându-ne fața pe care o va face Bote. Ajungem. Directorul coboară. Paganel îl salută cu un zâmbet cât toată fața.

Bote:

– Salut! Unde e mașina?

Paganel:

– Uitați-o acolo, zise, arătând  cu capul înspre Piață.

Bote pornește hotărât într-acolo și trece pe lângă mașină de parcă nici nu era.

– Domnu’ Cătălin, ați trecut.

– Sandule, ai înnebunit? Râzi de mine?

– Nu, domn director. Numai Ursuleț era cu mașina la cârciumă.

Se apleacă. Se uită în mașină. Mă vede cu un zâmbet larg pe față. Se întunecă. Se ridică spumegând la Sandu:

– De ce nu-ți cumperi, mă, mașină, bețivul dracului? Hai, repede, să nu ne vadă cineva.

Dă să intre în spate, dar Trabantul nu are ușă și în spate.

– Asta n-are, mă, uși? Eu unde mă urc?

– E mașină sport, domn Cătălin. La două uși, zic eu mândru.

Creatorul era stacojiu la față. Abia s-a strecurat pe locurile din spate.

– Să tragi chiar în ușă la restaurant, să nu fie careva pe acolo să mă vadă.

Nici nu oprisem bine mașina când l-a împins pe Paganel afară și a țâșnit, de parcă anticipa fuga lui de peste doi ani, când îl urmăreau cămătarii.

Cred că de atunci n-a mai avut Trabi compresie.

După câțiva ani, când am vrut să mă angajez la un restaurant de lux, patronul mi-a cerut referințe.

Zic:

– Am lucrat trei ani la Club Transilvania.

– Așa? Păi ia să-l sun eu pe Cătălin. Alo! Cătăline, salut! Am un băiat care zice că a lucrat la tine. Nu știu cum îl cheamă. Cum te cheamă?

Mă gândesc că toți acolo mă cunoșteau ca Ursuleț, că așa mă botezase chiar designerul.

– Ursuleț, zic încrezător.

– Nu cunosc, zice Cătălin și închide.

Patronul a rămas interzis, cu telefonul la ureche.

– Nu cunoaște, zice.

I-am înjurat și eu, în gând, desigur, p-amândoi și mi-am văzut de drum. Pe jos, că vândusem Trabantul în ’95, vara, când s-a născut Mihai.

 

autor Viorel Ploesteanu

Portret în oglindă

Era spre seară, iar eu mă revărsam necontenit în mine, din afară parcă, înţelegând dintr-odată ceea ce nicicând nu reuşisem şi chiar renunţasem să mai caut a înţelege, sătul, chiar cu lehamite-mi spusesem într-o zi că nu-mi mai pasă, de ceea ce crezusem uneori că „văd”, dar, vai!, vălul ce mi se luase de pe ochi nu era din vălătuci de ceaţă, ci din lumină strălucitoare era şi, luându-mi-se, am crezut că încep să desluşesc lucruri din afară, dar, curios lucru, pesemne că ochii mi se întorseseră către mine, fiindcă mă priveam pe interior.

Mai întâi am fost contrariat, nedumerit, speriat, chiar neîndemânatic, dar asta trebuie să fi fost pentru că nu mai privisem niciodată un om viu prin interior. Ce-i drept, nici mort nu privisem.

M-a surprins faptul că nu mă priveam organic, sau poate că-mi pierdusem îndemânarea de a vedea lucrurile lumesc, astfel că mă învârteam printre paradigme şi parabole, descriind uneori largi hiperbole între cuvinte ce tocmai se năşteau şi peniţe boante şi răşchirate, aruncate la voia întâmplării printre cuvinte folosite.

În unele ipostaze mă recunoşteam, vag, dar altele-mi erau cu totul străine, de parcă nu le-aş fi scos încă la iveală sau, mai degrabă, să nu le fi înţeles încă.

Cine poate şti, pentru că eu, deşi străin de mine însumi, eram totuşi subiectiv în subconştient.

Unele lucruri îmi plăceau tare mult la mine şi mă întrebam de ce oare nu reuşeam să le exteriorizez în acelaşi fel, încât să fie plăcute şi altora, sau chiar mie, cel de-afară, sau poate că aici, fiind amândoi înghesuiţi înăuntru ne înţelegeam mai bine decât noi, cei de-afară, care aveam mult mai multă libertate de mişcare şi ne regăseam rareori pe aceeaşi stradă.

Apropos, dacă afară eram obişnuit să merg tot timpul pe asfalt, aici, în mine însumi, paşii îmi erau purtaţi pe cărări acoperite cu iarbă crudă, proaspătă, dar de culoare violet, iar asta nu-mi părea de loc ciudat, ba chiar părea să i se potrivească mai bine decât verdele.

Întâlnisem chiar şi-un negustor guraliv, care semăna foarte bine cu mine, numai că, parcă avea nasul mai subţire şi ochii ceva mai mici şi încerca să-mi vândă bucăţi de suflet, de mai multe categorii, dar, curios, la acelaşi preţ toate!

Ce-o fi fost în mintea lui să mă vândă pe mine însumi mie?!

Dar, nu ştiu ce mi s-o fi năzărit, că m-am speriat ca nu cumva să-mi cumpere altcineva, sau poate chiar mai multe persoane, sufletul, iar eu să umblu neîncetat prin lume, ca jidovul rătăcitor, să mă răscumpăr, bucată cu bucată.

Aşa că, m-am decis pe loc să mă cumpăr eu însumi, fie chiar şi pe datorie.

Mă speriasem, de altfel, fără rost, pentru că nu se mai afla pe-acolo, cât vedeai cu ochii, picior de vreun alt potenţial cumpărător, dar mi-am spus că „ce-i în mână nu-i minciună” şi am început tocmeala.

Ciudată tocmeală, pentru că nu-mi prea venea să-i denigrez negustorului marfa, iar el nu prea se-nghesuia să şi-o laude!

Eu i-aş fi dat tot ce aveam, poate şi pentru faptul că nu prea aveam nimic de dat, iar el stătea gânditor, neştiind parcă ce să-mi ceară, dar de fapt îşi căuta cuvintele pentru a-mi spune preţul.

– Ce poţi tu, biet muritor, să-mi oferi pentru aceste bucăţi de suflet? Ce ai tu atât de valoros ca să-mi poţi plăti mie marfa? Ce?

– Bine, i-am spus eu pierdut, dar eu vreau să-mi cumpăr sufletul meu. Nu-mi poţi cere prea mult.

Negustorul părea obosit şi parcă fără chef să-şi piardă prea mult timp cu mine. Mi-a răspuns, totuşi:

– Sufletul este al tău, spui, dar oare nu vezi tu cum este acest suflet? Nu vezi tu în câte bucăţi l-ai spart, rupt şi sfâşiat? Mi-au trebuit mii de clipe pentru a-l strânge laolaltă, iar tu vii acum şi-mi spui că este al tău şi mi-l ceri aşa, aproape degeaba?! Atâta migală mi-a trebuit pentru a-l aduna încât îmi pare că a devenit oarecum şi al meu.

– Păi, aşa şi trebuie să fie, pentru că tu eşti un alt eu.

– Ei, lucrurile nu stau chiar aşa, fiindcă tu însuţi ai spus „un alt eu” şi nu pur şi simplu „eu”, pentru că îţi dai seama de deosebirea dintre noi. Într-un anumit punct al vieţii noastre devenisem într-adevăr „unul”, dar ai făcut în aşa fel încât lucrurile să se schimbe, tu căutând necontenit un alt drum, iar eu încercând să urmez idealurile pe care amândoi le făurisem cândva.

– Şi când zici tu că s-a întâmplat ruptura aceasta? Când am ales eu drumul greşit, deşi nu sunt prea sigur dacă nu cumva tu ai rămas pierdut pe un drum fără ieşire?

– Mă mir, se miră negustorul, cum de nu ştii lucrul acesta, fiindcă pentru mine acel an a fost un alt 1054, la o scară mai mică, desigur, şi de-atunci, ştii prea bine, viaţa noastră nu a mai fost la fel.

– Se poate, i-am spus eu, fericit de ideea ce-mi venise, dar şi ca la cealaltă celebră scindare, la care nici până astăzi omenirea nu s-a pus de acord care parte este cea adevărată, fiindcă fiecare crede despre sine că este cel bun şi curat, la fel se întâmplă şi cu noi. De unde ştim care dintre amândoi este cel real? Faptul că tu ai rămas conservator şi credincios unor idealuri, puerile poate, nu-ţi dă dreptul să te erijezi în judecătorul meu.

– Poate că ai dreptate, numai că eu am în mâna mea bucăţile sufletului tău sfărâmat, iar tu vrei acum să le cumperi. Acestea sunt faptele, spuse negustorul pregătindu-se să-şi strângă taraba, fiindcă, într-adevăr, îmi pusese sufletul pe tarabă.

Atunci m-am speriat şi am vrut să mă reped la el şi să-i răstorn taraba pe jos, cu cioburile lui cu tot, dar negustorul s-a întors şi m-a privit cu milă, fără să spună vreun cuvânt. Am ştiut atunci, de fapt ştiam mai dinainte, dar nu vroiam să recunosc, că eu eram cel care greşise drumul, iar el, bunul negustor, mersese tot timpul în urma mea ca să adune bucăţile de suflet pe care le lăsasem în drumul meu, ca plată a greşelilor făcute.

Fiecare astfel de ciob păstrase în el imaginea mea din clipa în care greşisem, fiindcă ştiam că greşesc, însă nu mă puteam opune greşelii.

Mi se făcuse frică acum de ceea ce aş fi putut să văd în cioburile negustorului şi mă întreb dacă nu cumva vroiam să le cumpăr pentru a nu încăpea pe mâna cine ştie cui, iar acesta să pună cap la cap greşelile mele şi să obţină imaginea mea completă şi să mă vadă aşa cum, de fapt, aş putea fi în realitate.

Ce mai vroia şi acest negustor?! Cine era el de fapt?

Parcă ar avea ceva din mine, dar, totuşi, este prea dur şi intransigent, iar eu nu sunt aşa, niciodată n-am fost prea dur cu mine însumi.

Sau, poate că tocmai aici este problema. Dacă mă gândesc bine, întotdeauna am dat dovadă de o bunătate excesivă în ceea ce mă priveşte şi prea mi-am iertat multe greşeli.

Nu cumva asta a fost marea mea greşeală, că am fost prea indulgent cu mine însumi?

Se pare că da. Ia să vedem ce preţ îmi face, totuşi, negustorul.

– Hei, negustorule, m-am hotărât. Ce-mi ceri pe sufletul meu?

Omul s-a oprit şi m-a privit la fel, cu milă, dar parcă şi cu neîncredere şi ceva curiozitate.

– Poate ai băgat de seamă că eu nu sunt negustor ca toţi negustorii, poate că nici aşa priceput nu sunt, de aceea te-aş ruga pe dumneata să-ţi faci singur preţul.

Am rămas buimac. Cum adică, să-mi fac preţul singur? De fapt, nici nu ştiam prea bine ce aş putea să-i ofer. Ce am eu de dat care să acopere valoarea sufletului meu pierdut?

I-am spus asta şi negustorului, dar el nu a părut deloc surprins şi mi-a spus că nu trebuie să mă gândesc neapărat la un preţ material. Ar fi prea puţin pentru acest târg.

Avea dreptate, dar ce era de făcut? Cum o puteam scoate la capăt?

M-a salvat iarăşi, cel puţin pentru moment, o idee care m-a lovit din senin. Zic:

– Tot nu avem nici o grabă, ce-ar fi să reconstruim imaginea în întregime şi abia atunci să-i facem preţul?

Cum negustorul nu a avut nimic împotrivă ne-am aşezat amândoi, ca doi copii, umăr lângă umăr, pe covorul de iarbă violet şi am început să construim puzzle-ul sufletului meu.

Nu ştiu câte mii de clipe să fi stat aşa, dar, într-un final am reuşit să reconstruim imaginea completă a oglinzii şi când m-am privit în ea nu mi-a mai fost chiar aşa de frică, pentru că găsisem printre cioburi şi imagini plăcute din copilăria mea, învăluite în abur de inocenţă şi candoare, am găsit şi imagini din adolescenţa entuziastă şi plină de curaj, când nimic nu-mi părea de neîmplinit în viaţă şi alte zeci şi sute de imagini, mai mult sau mai puţin vinovate, care, luate în ansamblu, nu erau chiar atât de rele.

Era imaginea unui simplu om, aşa că am făcut târgul cu negustorul, dându-i sufletul meu de-acum pe imaginea sufletului meu din oglindă.

 

autor Viorel Ploeşteanu

Adânc de frunze / Vânt înţărcat / Satul de sub zăpezi

Adânc de frunze

 

Stejarul bătrân își înalță coroana

Pe dealul tocit, în a vântului cale.

În crengile dese-i doinește a jale

Și-i numără frunza, smulgându-i-o, toamna.

 

Ne plouă amarnic, ne plouă de zile.

Pâraiele slabe se umflă-ntre maluri.

A toamnă-leoaică miroase pe dealuri

Și-a mers de cerboaică în trup de copile.

 

Adâncul de frunze ascunde sibile.

 

Vânt înţărcat

 

Pe plaja gri, sălbatică, pustie

De trenuri deraiate invadată

Se prind meduze roșii dintr-odată

În hore de opincă și de ie.

 

Doi cai desculți desfrâului dau chiot.

S-au înțărcat de mult de herghelie.

Cu gândul la opincă și la ie

Se-adapă cu aghiazmă dintr-un chivot.

 

Un vânt pribeag ne zvântă și ne-mbie.

 

Satul de sub zăpezi

 

Am mai păstrat din vechiul sat

Un colț de amintire care

Îmi stă ascuns prin buzunare

Într-o poveste-nfășurat.

 

E o poveste cu bunici,

Iar eu copil mirat de ‘naltul

Zăpezilor ce-acopăr satul

Făcând din case puncte mici.

 

Bunicul e cum l-am lăsat,

Cu mersul lui molcom în vorbă,

Mai învârtind un lemn în sobă,

Mai mestecând câte-un oftat.

 

Bunica stă mai mult la foc;

Din jar de stele povestește

Cum soarta lui o isprăvește

Codin, țigan fără noroc.

 

Trecut-au anii cu zăpezi…

Eu nu mai sunt copil. Sunt mare,

Mai scotocind prin buzunare,

Mai mirosind a mere verzi.

 

Autor: Viorel Ploesteanu

 

Fantasme 4. Moș Crăciun

Copilul şi câinele se plimbaseră toată ziua prin oraş, bucurându-se de viaţă şi sărbătorind prin strigăte vesele proaspăta lor prietenie.

Se înserase, aşa că se-ntorseseră „acasă”, adică în primitorul parc Cişmigiu.

Venind dinspre splaiul Dâmboviţei, cei doi intraseră în parc prin Schitu Măgureanu, intrare care, de altfel, era şi mai apropiată de „dormitorul de vară” al băiatului.

Tocmai îi povestea lui Şchiortu’ cum îşi stabilise domiciliul în acest parc, când în faţa lor pe alee îşi făcu apariţia o arătare cel puţin la fel de caraghioasă ca proaspătul nostru cuplu.

„- Ia te uită,Şchiortule, paiaţa asta ne face concurenţă! Nu cumva vrea să ne ia şi dormitorul? Ia să vedem noi ce intenţii are.”

Era într-adevăr o apariţie tare curioasă acest om al străzii, un moşneag un pic mai înalt decât un copil, îmbrăcat cu o mantie până la pământ, umflată de mulţimea zdrenţelor ce le purta pe dedesubt, ce fusese neagră cândva dar acum devenise gri, presărată cu zeci de pete lucioase.

Când păşea apăreau de sub mantie doi bocanci desperecheaţi, unul maro, celălalt negru, dezlipiţi la tălpi şi legaţi cu bucăţi de sârmă în loc de şireturi.

Pe cap purta o pălărie ca un fund de ceaun, iar de sub acest clop de oşan ieşea o claie de păr albit, dar amestecat cu toate culorile mizeriei, păr ce se amesteca pe piept cu o barbă la fel de mare şi de interesantă.

Mai interesant era, însă, calabalâcul acestui om, format din câteva sacoşe burduşite, o găleată de plastic, o raniţă în spate şi o imensă umbrelă de soare, folosită la plajă, aşezată deasupra.

Cu ochii rotunzi şi mici, abia zărindu-se de sub sprâncenele stufoase, cu nasul borcănat aşezat deasupra mustăţii, la fel de stufoasă, şi cu tot acel calabalâc, dacă ar fi fost şi iarnă, ai fi putut jura că e însuşi Moş Crăciun, care a venit să împartă daruri copiilor.

Dar, nefiind iarnă, nici hainele bătrânului roşii şi nici oamenii nemaiavând atâta imaginaţie, moşneagul a rămas ceea ce era de fapt, un alt nenorocit fără casă şi fără noroc.

Copilul nostru nu se bucură prea  mult de această imagine pentru că bătrânul o apucă pe o alee lăturalnică şi se făcu nevăzut. Degeaba se repezi după el, degeaba îl căută chiar şi printre tufişuri. Omul parcă fusese înghiţit de întunecatul, de-acum, parc.

Câinelui îi fu prezentat oarecum lapidar noul lui culcuş şi, obosiţi amândoi de lungile plimbări de peste zi, se culcară spate în spate, fiecare cu gândurile lui, dacă şi animalele or fi în stare să gândească la ce li s-a întâmplat sau la ce ar vrea să li se întâmple.

 

 

autor Viorel Ploesteanu

La priveghi

-A fost om bun, săracul! şi în sinea lui: „Da’ parcă-i luase Dumnezeu minţile în ultimul timp. Este adevărat că m-a ajutat foarte mult, da’ şi eu pe el. Ba, parcă mai mult el pe mine.”

Murise de tânăr Dumitru şi, cine nu ştia despre ce este vorba, s-ar fi gândit că trebuie să fi avut între 40 şi 50 de ani, dar, în fapt, peste trei zile ar fi împlinit 32. Al naibii de tânăr! Ce boală idioată să fi avut? că acum apare câte o boală la fiecare buletin de ştiri! Cum se face că toate vin ori din Africa, ori din Asia, rareori de prin America de sud şi niciodată din celelalte continente! Ce să-i faci, lume civilizată!

Să fi murit, oare, de inimă rea? Toată lumea ştia că-l părăsise nevasta, lăsându-l şi cu un copil ce abia începuse şcoala, dar chiar atât de mult să o fi iubit pe depravata aia? Altă dată, femeile de soiul acesta erau însemnate cu fierul roşu şi nici necuratul nu se mai uita la ele, acum însă, cu emanciparea, cică sunt libere să-şi aleagă singure soarta!

-Fir-ar soarta lor a iaca-cui! Că băgară omul de tânăr în mormânt, zise o babă neagră la faţă, văduvă şi ea de când o ştia lumea.

-Uite, casa asta cu el am ridicat-o. Dacă nu m-ajuta el, nici acum nu era terminată. Om bun, rău de tot!

-Şi copilul! Că bine l-a mai crescut! Are numai de-alde 10 la şcoală.

-Bun, da’ avea soloambele lu’ tacsu. Se-mbăta rar, dar când o făcea, era făcută!

-Ei lasă, că nu făcea rău la nimeni. Îşi îneca şi el amarul şi-i cânta muzica până la ziuă, da’ rău la nimeni n-a făcut.

-Şi mobila, tot cu el am adus-o şi am montat-o, că la toate se pricepea. Om bun, ce mai! Bun, rău de tot!

-Bă, Gică, hotărăşte-te odată! Ori bun, ori rău, cum vine asta?

-Hai bă, Cotorişcă, şi tu acum! Bun, ce mai încoa-şi-n-acolo!

-Şi aia, a dracului baragladină, rea de muscă, domne! Să-şi lase ea casa, bărbatul! Şi ce bărbat!

-Hai, bărbatul ca bărbatul, da’ şi copilul?! Ce sânge negru tre’ să aibă în vine!

-Eu am auzit că o mai iertase o dată, tot de dragul lu’ ăla micu’, să aive şi el doi părinţi.

-Bă, eu ştiu una, cu tuta nu faci casă oricât ai vrea!

-Auzi fa, ţaţo, lumea zice că n-a mai răbdat şi şi-a luat zilele. Aşa o fi?

-Fugi fa, d-aci! Mite era om tare, că dacă era slab îşi făcea de petrecanie încă de acu’ doi ani, de când a plecat aia.

-Păi, l-o fi ţinut în putere grija de acela micu’, da’ cât să rabde şi el? Că de-atunci nu l-a mai văzut nimeni cu vreo muiere, că poate altfel era. Da’ el nu, s-a-nchis în el şi şi-a dus singur crucea până aici.

-Şi-a dus-o, până a ajuns tot la cruce. Prost, bă! În loc să-şi petreacă şi să le-ncerce pe toate, că doar scăpase de pacostea aia!

-Las’ că e mai bine de tine! Toată viaţa din floare-n floare şi-mbătrânişi fără să te aşezi şi tu la casa ta. Când n-oi mai putea, cine-ţi aduce o cană cu apă?

-Ba bine că nu! El n-a băut apă-n viaţa lui, vrei să-l otrăvească?!

Mortul parcă avea un surâs în colţul gurii, râzându-şi, poate, de cele ce se vorbeau în jurul lui. Era judecat în fel şi chip, fiecare cunoscându-i câte o părticică din viaţă, nici unul pe de-a-ntregul.

„Cel mic şi-o fi făcut lecţiile? Şi-o fi învăţat poezia? Ş mă-sa pe unde-o umbla? Măcar acum să-i pese de el.”

I se cam uscase gura şi înghiţea în sec văzând cum ceilalţi golesc pahar după pahar din vinul ce-i plăcuse şi lui, adică din acela roşu, aspru şi sec.

-Să fie de sufletul mortului! Zise ăla cu mobila, vărsând câteva picături pe jos, parcă auzindu-l.

Se cam luminase de ziuă şi lumea începuse să plece, care pe unde avea treabă, fără să se lămurească misterul morţii celui care plecase de tânăr dintre ei, când tot ăla cu mobila dădu peste certificatul medico-legal:

„Mort prin imprudenţă, electrocutat.”

 

 

autor Viorel Ploesteanu 

Urme(le) de dragoste, (ale lui) Marian Malciu

Acţiunea se petrece în România, ţara contrastelor şi a anumitor posibilităţi. Este izbitor contrastul opulenţă-sărăcie, iar modul de comunicare este limbajul banului. Cel al dragostei pare cel puţin depăşit, lăsat, parcă intenţionat, în epoca cenuşie, în exterior, a comunismului. Sunt lipsuri care aruncă o bună parte din populaţia acestei ţări în nostalgia forţată a comunismului, determinată de rateurile succesive ale guvernelor democrate şi amatorismul în politică împletit cu marele talent al politicienilor de a încurca legile pentru a-şi dezvolta propriile afaceri.

Romanul Urme de dragoste (Ed PIM, Iaşi, 2011), surprinde viaţa, aşa cum a fost ea în cele două decenii post-comunism, fără orizonturi clare, fără principii, dominate de dezorientarea libertăţii prost înţelese.

Marian Malciu surprinde viaţa în deplina ei goliciune. Din păcate, viaţa nu are trupul unui model rubensian, amintind mai degrabă de imaginea unei babe scofâlcite sau a unei prostituate îmbătrânite înainte de vreme, fapt care zgârie retina, însă este imaginea nedisimulată a realităţii, pe care autorul se încumetă să ne-o arate, fără a ne menaja naturelul simţitor. Exagerează, poate, cu limbajul obscen, în dorinţa de a-şi face personajele cât mai credibile.

Individul care iese în prim-plan este Mişu Diaconescu, tipul beizadelei răsfăţate, care crede în mod firesc că i se cuvine totul. Păcat că autorul nu a insistat pe trăirile interioare ale acestuia, pe zbuciumul său sufletesc, lăsându-ne să ghicim, numai, continua luptă ce se dă între mintea şi sentimentele lui.

Familia Violetei şi Violeta însăşi pare ruptă de realitate. Această familie de ţigani nu pare să aparţină acestui secol. Autorul a vrut să ne prezinte o altă faţă a unei etnii care a făcut totul să-şi câştige oprobriul întregii societăţi. Din punctul meu de vedere, personajul Violetei abia spre final reuşeşte să câştige o oarecare autenticitate.

Este un roman rupt din viaţă şi chiar dacă uneori realitatea este exacerbată, o punem pe seama dorinţei autorului de a ne fixa pe imaginea crudă a realităţii.

Marian Malciu reuşeşte în a doua parte să ne implice în acţiunea romanului, să „vedem” personajele ca şi cum ne-ar fi cunoscute, apropiate, fapt care-l plasează în rândul scriitorilor autentici, cu ştiinţa scrisului întru captarea cititorului.

Urme de dragoste nu este un roman pretenţios, dar este literatură, lucru de care se distanţează tot mai mult autorii contemporani.

 http://en.calameo.com/read/0003100515b14f69b69c1

 

autor Viorel Ploesteanu 

Timpul tace / Tu, vântule / ace cu gămălie

 

Timpul tace

opresc timpul
să-l întreb de ce tace
de ce vântul şi ploaia
nu muşcă din mine
să smulgă cuvântul
de ce nu le place
să urle pământul
durerea trăirii
să ţipe în mine
în cer să străpungă
să-l pună în dungă
pe ce
şi pe cine
o clipă nu face
un om
dar viaţa-i o clipă
îl întreb dacă ştie şi
timpul tace

 

Tu, vântule

în buzunarul ascuns
al sufletului
am lăsat cuvinte nerostite
au crescut ca o iarbă
sălbatic
de nimeni ştiute
de om neumblate
numai vântul le ştie cântecul
le vede răsufletul
şi le alungă singurătatea
tu vântule
m-ai scos din mine
mască nefirească a rătăcirii
tu vântule
m-ai ascuns vieţii
dându-mi viaţa altuia
tu vântule redă-mă
să pot trăi

 

ace cu gămălie

sfâşiat
timpul albastru curge
muls cuvântului mamă
fluturii îşi numără bătăile aripilor
călărind lacrimi sterpe
secundele puncte
se sparg în cercuri de sunet
în insectar
ecoul plecării tale
tremură aerul şi azi
ningând polenul de pe aripi
numai acele cu gămălie mă ţin treaz

 

autor Viorel Ploeşteanu

http://cititordeproza.ning.com/profile/ViorelPloesteanu

Moș Cotorobae

– Giugiuc, nu cumva ai vreo treabă mâine?

– N-am, Moș Cotorobae, ce treabă să am, m-am grăbit să-i răspund, nu cumva să-i trăsnească moșului vreo idee și să nu mă ia cu el unde-o avea de gând să meargă.

Bătrânul era vecin cu noi și mai toată ziua stăteam în curtea lui, ajutându-l la treburi și ascultându-i cu pioșenie povestirile, mai cu seamă pe cele din război. Din Războiul Nostru, așa cum vorbea Moș Cotorobae despre Primul Război Mondial, că doar făcusem Marea Unire de pe urma lui.

Nu știu de unde căpătase numele de Moș Cotorobae, dar așa-l știa tot satul, de la ăl cu barba sură pân la ăl cu țâța-n gură, cum spunea tot el.

Adică, Moș înțelegeam eu, că, să tot fi avut vreo 85 de ani, dar cu acel Cotorobae nu mă împăcam. Îl întrebasem o dată, însă m-a repezit și apoi a tăcut un ceas încheiat, lucru care m-a întristat prea mult pentru a-l mai întreba și a doua oară, că, doar pentru poveștile lui mergeam acolo.

Acum așteptam să reia moșul vorba de unde-o lăsase, că așa avea obiceiul, îi plăcea să mă fiarbă mai întâi și abia apoi îmi dădea veștile. Îi luasem și eu seama, așa că așteptam răbdător.

Moș Cotorobae avea în mijlocul bătăturii un nuc uriaș și bătrân, de-o seamă cu el, cum îi plăcea să se-alinte, la umbra căruia își petrecea mai tot timpul zilei pe timpul verii, ba chiar și nopțile, când erau senine, pentru că dormea afară, pe plapuma groasă de lână, învelindu-se cu cojocul.

Iubea mult natura și natura îl iubea pe el de-l ținuse până acum verde și în putere, fără să-l fi auzit vreodată cineva că suferă de vreo boală.

Stătea sub Moș Nuc pe un scăunel scund, cu trei picioare și cioplea un băț să-l facă toiag cu măciulie la un capăt.Așa-zisa ghioagă, accesoriu care nu lipsea niciodată bărbaților de la sat și nu mira pe nimeni dacă o purtau la subțioară ori se sprijineau în ea. Ferit-a Sfântul dacă era folosită! O singură direcție avea, țeasta dușmanului.

Moșul scrijelea cu briceagul în lemn, model numai de el știut și fuma. Naționale, fără filtru. Avea obiceiul să fumeze în timp ce lucra cu mâinile, ținând țigara în colțul gurii, fapt care făcuse să aibă o jumătate de mustață albă, iar alta galbenă. Dar, zicea el, degetele-i erau curate.

Când termină de cioplit ghioaga, mi-o dădu mie și îmi spuse cu voce gravă:

– Ia-o, că mâine noapte mergem să păzim pepenii.

Atât mi-a zis și a intrat în casă.

Actor să fi fost și n-ar fi știut să scoată mai mult dintr-o asemenea clipă.

Emoționat la gândul viitoarei aventuri n-am dormit toată noaptea, numărând cântaturile cocoșilor și așa am descoperit că treaba asta n-are nicio noimă. După miezul nopții ăștia cântă ca nebunii până dimineața, dându-ți toate socotelile peste cap.

A doua zi m-am tot învârtit prin curtea lui Moș Cotorobae, dar moșul nicăieri. Mă cam dezumflasem la gândul că ratasem prima acțiune de pază din viața mea.

După amiază văd că apare pălăria moșului peste gard, mișcându-se dintr-o parte în alta, dojenitor.

– Hai, Giugiuc, că ne-apucă noaptea pe drum!

Nebun de bucurie i-am strigat mamei că plec și am zbughit-o la moșu.

Mama, surprinsă, abia avu timp să-ntrebe unde mergem, că noi și ieșeam din curte.

– Unde pleci, George, așa? Stai să-ți pun ceva de mâncare la tine.

– Lasă, Victorio, că am luat eu de-ale gurii, zise Moș Cotorobae și plecarăm.

Tarlaua cu pepeni era cam la vreo două ceasuri de mers pe jos, peste câmp, până pe malul Dunării. Tot drumul i-am împuiat capul moșului cu întrebări iar el, ca un general de divizie, eu fiind divizia, dădea răspunsuri scurte și directe, introducându-mă astfel în importanța misiunii.

Trecând pe lângă niște stupi ce-mi zice Moș Cotorobae:

– Giugiuc, n-ai mânca niște faguri cu miere?

– Mănânci, calule, ovăz? îmi dădui eu importanță. Dar ce facem cu soldații care păzesc stupii?

– Nu-ți bate capul. Albinele încă n-au terminat serviciul sau, în orice caz, sunt pe drum și n-ajung mai devreme de juma de oră.

M-am cam mirat eu de unde știa moșul cu atâta exactitate programul albinelor, dar nici prin cap nu-mi trecea să-i pun la-ndoială judecata, așa că l-am urmat.

Abia ce-am scos noi primul sertar cu faguri de miere că cerul s-a și întunecat deasupra noastră. Ori ceasul moșului rămăsese în urmă, ori albinele își schimbaseră programul de lucru!

Am luat-o amândoi la sănătoasa, iar Moș Cotorobae aproape că mă întrecea, așa curaj îi dădeau urmăritorii noștri.

Văzând că n-avem nicio șansă să scăpăm cu fuga, moșului îi veni o idee.

– Giugiuc, sari în canalul ăla cu apă, că n-ai altă scăpare!

– Păi, cât o să pot să stau sub apă?

– Rupe și tu o trestie și respiră prin ea până trece primejdia.

– Și dumneata ce-ai să faci, Moș Cotorobae?

– Eu creez o diversiune să poți scăpa tu.

Zicând acestea moșul se aruncă pe burtă în țărână și începu să se rostogolească, iar albinele năvăliră pe el. Eu am sărit repede în apă, rupând și o trestie în cădere.

Văzând că nu e nicio albină deasupra mea, după un timp am scos capul din apă să aflu ce s-a întâmplat cu moșul. Mare mi-a fost mirarea când l-am văzut pe Moș Cotorobae stând pe malul apei, fumând și uitându-se la mine cu un surâs ironic în celălalt colț al gurii.

– Uite cu ce viteaz vream eu să păzesc pepenii, când el se teme și de niște biete gângănii!

– Păi, Moș Cotorobae, abia mă puteam ține în urma dumitale, așa de iute alergai!

– Ia uite, țâncul! Eu cream diversiune, ca să le pot învinge, ce știi tu!

– Și mă rog, cum le-ai învins?

– Asta-i treabă de general, nu te privește pe tine, un biet soldat.

– Nu ziceai dumneata că-n papornița fiecărui soldat se găsește un baston de general?

– Nu eu ziceam, ci Napoleon și nu era paporniță, era raniță. Și nici general nu era, era mareșal. Și nici tu nu mai ești soldat, că te degradez. Ești ajutor de ordonanță. Hai, mai repede, că pierdem apelul de seară!

Ajunși la tarlaua cu pepeni am fost surprins să văd că moșul construise deja o covergă, Marele Stat Major al Armatei Dunării de Jos, cum o botezase Moș Cotorobae.

Aici fusese el plecat toată ziua.

Obosit de drum și de aventura cu albinele, mi se cam făcuse foame, lucru pe care i l-am și mărturisit moșului, iar el scoase din traistă un codru de pâine și câteva corcodușe.

– Păi, bine, Moș Cotorobae și mâncarea?

– Mâncarea au luat-o albinele. Pradă de război.

– Halal diversiune! De-ar ști mama…

De foame ce mi-era am mâncat pâine cu corcodușe, iar ca desert am spart un pepene, pe care l-am mâncat cu pâine.

Potolindu-mi foamea am băgat de seamă că țânțarii și-au cam întețit înțepăturile, încât nu mai pridideam trăgându-mi la palme.

Moș Cotorobae mustăcea cu țigara-n colțul gurii.

– Giugiuc, eu zic să fac primul de gardă și de la miezul nopții intri tu. Până atunci poți să tragi un pui de somn.

– Ce pui să trag, moșule, nu vezi că-mi trag palme? Am scăpat de albine ca să mă omoare țânțarii. N-ai vreo diversiune și pentru ăștia? Sau îmi iau o trestie și mă bag în Dunăre?

– Dacă te bagi în Dunăre ai șanse ca dimineață să fii în port la Brăila. Pentru țânțari am altă diversiune, mai simplă. Ia bagă-te în sacul ăsta de iută și eu te leg la gură. Adică, pe sac îl leg, ca să nu te mai deranjeze nimeni. Oricum, în vreo două ore și-un sfert pleacă și ei la culcare. Numai să nu-și fi schimbat și ăștia programul, ca albinele.

Aveam vreo zece ani, așa că m-am ghemuit și am avut loc în sac, scăpând și de inamicii bâzâitori.

Pe la două dimineața Moș Cotorobae m-a trezit și mi-a făcut semn să nu vorbesc tare. Buimac după somn am înțeles, totuși, că veniseră hoții și inima a început s-o ia la sănătoasa mai abitir decât Moș Cotorobae când fugea de albine.

Moșul mi-a făcut semn să ascult. Din când în când se-auzea câte un pleosc în apă.

– Moșule, zic, ăștia sunt pescari nu hoți de pepeni.

– Așa zici? Hai să vedem!

De sub niște papură Moș Cotorobae scoase o pușcă veche, probabil păstrată din Războiul Nostru. Mă gândeam c-o ține ca să impresioneze.

Noroc că era senin și în lumina lunii Dunărea se vedea ca o șosea luminată. Ne-am furișat până aproape de mal și acolo am văzut o mogâldeață care căra câte un pepene de pe tarlaua noastră și l-arunca în Dunăre, de unde și pleosc-ul pe care-l auzisem eu.

– Moșule, zic, ăsta e nebun, nu hoț.Vrea numai să ne facă pagubă.

– Nebun, zici? Ia uită-te mai în josul apei, cam la vreo sută de metri.

Acolo era un barcagiu care pescuia pepenii lui Moș Cotorobae.

Fără să mai stea pe gânduri, moșul slobozi un foc de armă în aer, iar pușca lui străveche făcu să răsune tot cursul Dunării.

Mogâldeața, care tocmai se pregătea să lanseze la apă încă un pepene, lăsă prada jos și se aruncă în Dunăre. Am crezut că s-a înecat dar l-am văzut peste câteva minute aproape de barca ce-l aștepta mai jos.

Bucuros de isprava noastră îi zisei moșului:

– Nu credeam să funcționeze pușcociul ăla.

– Vezi, măi, țâcă, de-aia n-o să ajungi tu mareșal, că nu crezi în miracole!

autor Viorel Ploeşteanu

http://cititordeproza.ning.com/profile/ViorelPloesteanu