Arhiva revistei literare Faleze de piatră

La priveghi

Posted in Proză, Proză scurtă by Hopernicus on 30/10/2011

-A fost om bun, săracul! şi în sinea lui: „Da’ parcă-i luase Dumnezeu minţile în ultimul timp. Este adevărat că m-a ajutat foarte mult, da’ şi eu pe el. Ba, parcă mai mult el pe mine.”

Murise de tânăr Dumitru şi, cine nu ştia despre ce este vorba, s-ar fi gândit că trebuie să fi avut între 40 şi 50 de ani, dar, în fapt, peste trei zile ar fi împlinit 32. Al naibii de tânăr! Ce boală idioată să fi avut? că acum apare câte o boală la fiecare buletin de ştiri! Cum se face că toate vin ori din Africa, ori din Asia, rareori de prin America de sud şi niciodată din celelalte continente! Ce să-i faci, lume civilizată!

Să fi murit, oare, de inimă rea? Toată lumea ştia că-l părăsise nevasta, lăsându-l şi cu un copil ce abia începuse şcoala, dar chiar atât de mult să o fi iubit pe depravata aia? Altă dată, femeile de soiul acesta erau însemnate cu fierul roşu şi nici necuratul nu se mai uita la ele, acum însă, cu emanciparea, cică sunt libere să-şi aleagă singure soarta!

-Fir-ar soarta lor a iaca-cui! Că băgară omul de tânăr în mormânt, zise o babă neagră la faţă, văduvă şi ea de când o ştia lumea.

-Uite, casa asta cu el am ridicat-o. Dacă nu m-ajuta el, nici acum nu era terminată. Om bun, rău de tot!

-Şi copilul! Că bine l-a mai crescut! Are numai de-alde 10 la şcoală.

-Bun, da’ avea soloambele lu’ tacsu. Se-mbăta rar, dar când o făcea, era făcută!

-Ei lasă, că nu făcea rău la nimeni. Îşi îneca şi el amarul şi-i cânta muzica până la ziuă, da’ rău la nimeni n-a făcut.

-Şi mobila, tot cu el am adus-o şi am montat-o, că la toate se pricepea. Om bun, ce mai! Bun, rău de tot!

-Bă, Gică, hotărăşte-te odată! Ori bun, ori rău, cum vine asta?

-Hai bă, Cotorişcă, şi tu acum! Bun, ce mai încoa-şi-n-acolo!

-Şi aia, a dracului baragladină, rea de muscă, domne! Să-şi lase ea casa, bărbatul! Şi ce bărbat!

-Hai, bărbatul ca bărbatul, da’ şi copilul?! Ce sânge negru tre’ să aibă în vine!

-Eu am auzit că o mai iertase o dată, tot de dragul lu’ ăla micu’, să aive şi el doi părinţi.

-Bă, eu ştiu una, cu tuta nu faci casă oricât ai vrea!

-Auzi fa, ţaţo, lumea zice că n-a mai răbdat şi şi-a luat zilele. Aşa o fi?

-Fugi fa, d-aci! Mite era om tare, că dacă era slab îşi făcea de petrecanie încă de acu’ doi ani, de când a plecat aia.

-Păi, l-o fi ţinut în putere grija de acela micu’, da’ cât să rabde şi el? Că de-atunci nu l-a mai văzut nimeni cu vreo muiere, că poate altfel era. Da’ el nu, s-a-nchis în el şi şi-a dus singur crucea până aici.

-Şi-a dus-o, până a ajuns tot la cruce. Prost, bă! În loc să-şi petreacă şi să le-ncerce pe toate, că doar scăpase de pacostea aia!

-Las’ că e mai bine de tine! Toată viaţa din floare-n floare şi-mbătrânişi fără să te aşezi şi tu la casa ta. Când n-oi mai putea, cine-ţi aduce o cană cu apă?

-Ba bine că nu! El n-a băut apă-n viaţa lui, vrei să-l otrăvească?!

Mortul parcă avea un surâs în colţul gurii, râzându-şi, poate, de cele ce se vorbeau în jurul lui. Era judecat în fel şi chip, fiecare cunoscându-i câte o părticică din viaţă, nici unul pe de-a-ntregul.

„Cel mic şi-o fi făcut lecţiile? Şi-o fi învăţat poezia? Ş mă-sa pe unde-o umbla? Măcar acum să-i pese de el.”

I se cam uscase gura şi înghiţea în sec văzând cum ceilalţi golesc pahar după pahar din vinul ce-i plăcuse şi lui, adică din acela roşu, aspru şi sec.

-Să fie de sufletul mortului! Zise ăla cu mobila, vărsând câteva picături pe jos, parcă auzindu-l.

Se cam luminase de ziuă şi lumea începuse să plece, care pe unde avea treabă, fără să se lămurească misterul morţii celui care plecase de tânăr dintre ei, când tot ăla cu mobila dădu peste certificatul medico-legal:

„Mort prin imprudenţă, electrocutat.”

 

 

autor Viorel Ploesteanu 

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la La priveghi

%d blogeri au apreciat asta: