Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Un om nou în Dublin

Posted in Proză by Hopernicus on 20/10/2012
  1. Un om nou în Dublin

Pe Thomas Street colț cu Meath Street este o tonetă de ziare. Mult timp acolo a lucrat o femeie în vârstă, care mi-a și inspirat tema pentru o poezie. Într-o dimineață, toneta a rămas închisă. M-am gândit că poate vânzătoarea nu s-a simțit bine și a rămas acasă, dar nu a venit nici zilele următoare. Era o femeie micuță și slabă, tot timpul cu o țigară într-o mână și o cafea în cealaltă. Fața ridată trăda multele încercări prin care trecuse, posibil unele dintre ele depășite cu ajutorul alcoolului, după albastrul decolorat și oarecum tulbure al ochilor. La gândul că ar fi putut muri, m-am întristat puțin. Mă obișnuisem cu ea în colțul străzii.

Când am văzut, după câteva zile, toneta deschisă, am crezut că a revenit bătrâna vânzătoare de ziare, dar nu, era un bărbat. Nici măcar nu l-am luat în seamă. Nu era omul meu.

A doua zi m-a surprins atitudinea lui de om obligat să facă acel lucru, deși el avea altceva mai bun de făcut. Să bea, de exemplu sau să doarmă, după o crâncenă beție. Enervat de aerul lui sictirit, l-am privit mai atent. Omul era în mod evident alcoolic. Buhăit, două rânduri de cearcăne umflate sub ochii tulburi, arătau modul de viață pe care îl ducea. La o privire în profunzime am descoperit că semăna cu bătrâna. Nu cu mult mai înalt, capul mic, pomeții proeminenți, ușor spre exterior și aerul, pe care îl dă moștenirea genetică, îmi confirmau bănuiala. Dintr-odată individul a devenit interesant. Îl priveam în fiecare dimineață cum se comportă și îmi plăcea să îmi imaginez viața lui. Nu puteam ști când a devenit alcoolic, pentru că mulți o făceau pe la 16 ani, când renunțau la școală și intrau pe ajutor social. Deveneau ceea ce se cheamă ”scumbag”, deși toți aveau locuințe sociale, plătite de stat, desigur, iar cu cei aproximativ 300 de euro pe săptămână își permiteau să se facă zilnic criță.

Omul meu (devenise între timp) nu părea să fie unul dintre aceștia. Nu știu de ce lăsa impresia că nu fusese întotdeauna un ratat. Ceva din viața lui îl ajutase să devină. Probabil că, înainte să fie obligat să-i țină tonetei cu ziare de urât, dormea până la prânz, după care se întâlnea cu prietenii, alți ratați ca și el, se apucau de băut și de stat la povești.

Să fi avut vreo 45 de ani. Bătrâna lui mamă s-o fi săturat să-l vadă cum trăiește degeaba și probabil că a dus multă muncă de lămurire cu el până să-l determine să accepte job-ul de la ziare. Nu știu ce argumente o fi folosit, dar important este că a reușit. Pentru el a fost tare greu să accepte un program impus și atât de matinal, dar mai greu cred că i-a fost să suporte ironiile prietenilor de pahar. Au și ratații ăștia orgoliul lor.

Acum părea să se fi împăcat cu ideea. Poate că a înțeles sau și-a amintit avantajele unei vieți organizate. De unde, în primele zile, stătea la câțiva pași depărtare de tonetă și se uita preocupat în josul sau în susul străzii, de parcă ar fi așteptat pe cineva anume și nu clienți pentru ziare, acum îl văd preocupându-se de marfa ce-o are spre vânzare, aranjând-o și chiar mai aruncându-și câte un ochi pe vreun ziar. De vreo două zile îl văd îmbrăcat mai îngrijit, pungile de sub ochi i-au dispărut, poate speriate de apariția unei elegante perechi de ochelari, accesoriu care nu pare să facă notă discordantă cu înfățișarea vânzătorului de ziare.

Mai în jos, pe Thomas Street, este o biserică unde, de două-trei ori pe săptămână, fosta vânzătoare de ziare așteaptă să înceapă slujba de dimineață.

Seara, după terminarea serviciului, vânzătorul de ziare pleacă însoțit de o tânără și elegantă doamnă la plimbare spre Trinity Colege.

Asta este ceea ce văd eu că se întâmplă la toneta de ziare de pe Thomas Street colț cu Meath Street. Realitatea poate că este alta.

 

 

autor Viorel Ploeșteanu

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Un om nou în Dublin

%d blogeri au apreciat asta: