Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Portret în oglindă

Posted in Proză by Hopernicus on 07/01/2012

Era spre seară, iar eu mă revărsam necontenit în mine, din afară parcă, înţelegând dintr-odată ceea ce nicicând nu reuşisem şi chiar renunţasem să mai caut a înţelege, sătul, chiar cu lehamite-mi spusesem într-o zi că nu-mi mai pasă, de ceea ce crezusem uneori că „văd”, dar, vai!, vălul ce mi se luase de pe ochi nu era din vălătuci de ceaţă, ci din lumină strălucitoare era şi, luându-mi-se, am crezut că încep să desluşesc lucruri din afară, dar, curios lucru, pesemne că ochii mi se întorseseră către mine, fiindcă mă priveam pe interior.

Mai întâi am fost contrariat, nedumerit, speriat, chiar neîndemânatic, dar asta trebuie să fi fost pentru că nu mai privisem niciodată un om viu prin interior. Ce-i drept, nici mort nu privisem.

M-a surprins faptul că nu mă priveam organic, sau poate că-mi pierdusem îndemânarea de a vedea lucrurile lumesc, astfel că mă învârteam printre paradigme şi parabole, descriind uneori largi hiperbole între cuvinte ce tocmai se năşteau şi peniţe boante şi răşchirate, aruncate la voia întâmplării printre cuvinte folosite.

În unele ipostaze mă recunoşteam, vag, dar altele-mi erau cu totul străine, de parcă nu le-aş fi scos încă la iveală sau, mai degrabă, să nu le fi înţeles încă.

Cine poate şti, pentru că eu, deşi străin de mine însumi, eram totuşi subiectiv în subconştient.

Unele lucruri îmi plăceau tare mult la mine şi mă întrebam de ce oare nu reuşeam să le exteriorizez în acelaşi fel, încât să fie plăcute şi altora, sau chiar mie, cel de-afară, sau poate că aici, fiind amândoi înghesuiţi înăuntru ne înţelegeam mai bine decât noi, cei de-afară, care aveam mult mai multă libertate de mişcare şi ne regăseam rareori pe aceeaşi stradă.

Apropos, dacă afară eram obişnuit să merg tot timpul pe asfalt, aici, în mine însumi, paşii îmi erau purtaţi pe cărări acoperite cu iarbă crudă, proaspătă, dar de culoare violet, iar asta nu-mi părea de loc ciudat, ba chiar părea să i se potrivească mai bine decât verdele.

Întâlnisem chiar şi-un negustor guraliv, care semăna foarte bine cu mine, numai că, parcă avea nasul mai subţire şi ochii ceva mai mici şi încerca să-mi vândă bucăţi de suflet, de mai multe categorii, dar, curios, la acelaşi preţ toate!

Ce-o fi fost în mintea lui să mă vândă pe mine însumi mie?!

Dar, nu ştiu ce mi s-o fi năzărit, că m-am speriat ca nu cumva să-mi cumpere altcineva, sau poate chiar mai multe persoane, sufletul, iar eu să umblu neîncetat prin lume, ca jidovul rătăcitor, să mă răscumpăr, bucată cu bucată.

Aşa că, m-am decis pe loc să mă cumpăr eu însumi, fie chiar şi pe datorie.

Mă speriasem, de altfel, fără rost, pentru că nu se mai afla pe-acolo, cât vedeai cu ochii, picior de vreun alt potenţial cumpărător, dar mi-am spus că „ce-i în mână nu-i minciună” şi am început tocmeala.

Ciudată tocmeală, pentru că nu-mi prea venea să-i denigrez negustorului marfa, iar el nu prea se-nghesuia să şi-o laude!

Eu i-aş fi dat tot ce aveam, poate şi pentru faptul că nu prea aveam nimic de dat, iar el stătea gânditor, neştiind parcă ce să-mi ceară, dar de fapt îşi căuta cuvintele pentru a-mi spune preţul.

– Ce poţi tu, biet muritor, să-mi oferi pentru aceste bucăţi de suflet? Ce ai tu atât de valoros ca să-mi poţi plăti mie marfa? Ce?

– Bine, i-am spus eu pierdut, dar eu vreau să-mi cumpăr sufletul meu. Nu-mi poţi cere prea mult.

Negustorul părea obosit şi parcă fără chef să-şi piardă prea mult timp cu mine. Mi-a răspuns, totuşi:

– Sufletul este al tău, spui, dar oare nu vezi tu cum este acest suflet? Nu vezi tu în câte bucăţi l-ai spart, rupt şi sfâşiat? Mi-au trebuit mii de clipe pentru a-l strânge laolaltă, iar tu vii acum şi-mi spui că este al tău şi mi-l ceri aşa, aproape degeaba?! Atâta migală mi-a trebuit pentru a-l aduna încât îmi pare că a devenit oarecum şi al meu.

– Păi, aşa şi trebuie să fie, pentru că tu eşti un alt eu.

– Ei, lucrurile nu stau chiar aşa, fiindcă tu însuţi ai spus „un alt eu” şi nu pur şi simplu „eu”, pentru că îţi dai seama de deosebirea dintre noi. Într-un anumit punct al vieţii noastre devenisem într-adevăr „unul”, dar ai făcut în aşa fel încât lucrurile să se schimbe, tu căutând necontenit un alt drum, iar eu încercând să urmez idealurile pe care amândoi le făurisem cândva.

– Şi când zici tu că s-a întâmplat ruptura aceasta? Când am ales eu drumul greşit, deşi nu sunt prea sigur dacă nu cumva tu ai rămas pierdut pe un drum fără ieşire?

– Mă mir, se miră negustorul, cum de nu ştii lucrul acesta, fiindcă pentru mine acel an a fost un alt 1054, la o scară mai mică, desigur, şi de-atunci, ştii prea bine, viaţa noastră nu a mai fost la fel.

– Se poate, i-am spus eu, fericit de ideea ce-mi venise, dar şi ca la cealaltă celebră scindare, la care nici până astăzi omenirea nu s-a pus de acord care parte este cea adevărată, fiindcă fiecare crede despre sine că este cel bun şi curat, la fel se întâmplă şi cu noi. De unde ştim care dintre amândoi este cel real? Faptul că tu ai rămas conservator şi credincios unor idealuri, puerile poate, nu-ţi dă dreptul să te erijezi în judecătorul meu.

– Poate că ai dreptate, numai că eu am în mâna mea bucăţile sufletului tău sfărâmat, iar tu vrei acum să le cumperi. Acestea sunt faptele, spuse negustorul pregătindu-se să-şi strângă taraba, fiindcă, într-adevăr, îmi pusese sufletul pe tarabă.

Atunci m-am speriat şi am vrut să mă reped la el şi să-i răstorn taraba pe jos, cu cioburile lui cu tot, dar negustorul s-a întors şi m-a privit cu milă, fără să spună vreun cuvânt. Am ştiut atunci, de fapt ştiam mai dinainte, dar nu vroiam să recunosc, că eu eram cel care greşise drumul, iar el, bunul negustor, mersese tot timpul în urma mea ca să adune bucăţile de suflet pe care le lăsasem în drumul meu, ca plată a greşelilor făcute.

Fiecare astfel de ciob păstrase în el imaginea mea din clipa în care greşisem, fiindcă ştiam că greşesc, însă nu mă puteam opune greşelii.

Mi se făcuse frică acum de ceea ce aş fi putut să văd în cioburile negustorului şi mă întreb dacă nu cumva vroiam să le cumpăr pentru a nu încăpea pe mâna cine ştie cui, iar acesta să pună cap la cap greşelile mele şi să obţină imaginea mea completă şi să mă vadă aşa cum, de fapt, aş putea fi în realitate.

Ce mai vroia şi acest negustor?! Cine era el de fapt?

Parcă ar avea ceva din mine, dar, totuşi, este prea dur şi intransigent, iar eu nu sunt aşa, niciodată n-am fost prea dur cu mine însumi.

Sau, poate că tocmai aici este problema. Dacă mă gândesc bine, întotdeauna am dat dovadă de o bunătate excesivă în ceea ce mă priveşte şi prea mi-am iertat multe greşeli.

Nu cumva asta a fost marea mea greşeală, că am fost prea indulgent cu mine însumi?

Se pare că da. Ia să vedem ce preţ îmi face, totuşi, negustorul.

– Hei, negustorule, m-am hotărât. Ce-mi ceri pe sufletul meu?

Omul s-a oprit şi m-a privit la fel, cu milă, dar parcă şi cu neîncredere şi ceva curiozitate.

– Poate ai băgat de seamă că eu nu sunt negustor ca toţi negustorii, poate că nici aşa priceput nu sunt, de aceea te-aş ruga pe dumneata să-ţi faci singur preţul.

Am rămas buimac. Cum adică, să-mi fac preţul singur? De fapt, nici nu ştiam prea bine ce aş putea să-i ofer. Ce am eu de dat care să acopere valoarea sufletului meu pierdut?

I-am spus asta şi negustorului, dar el nu a părut deloc surprins şi mi-a spus că nu trebuie să mă gândesc neapărat la un preţ material. Ar fi prea puţin pentru acest târg.

Avea dreptate, dar ce era de făcut? Cum o puteam scoate la capăt?

M-a salvat iarăşi, cel puţin pentru moment, o idee care m-a lovit din senin. Zic:

– Tot nu avem nici o grabă, ce-ar fi să reconstruim imaginea în întregime şi abia atunci să-i facem preţul?

Cum negustorul nu a avut nimic împotrivă ne-am aşezat amândoi, ca doi copii, umăr lângă umăr, pe covorul de iarbă violet şi am început să construim puzzle-ul sufletului meu.

Nu ştiu câte mii de clipe să fi stat aşa, dar, într-un final am reuşit să reconstruim imaginea completă a oglinzii şi când m-am privit în ea nu mi-a mai fost chiar aşa de frică, pentru că găsisem printre cioburi şi imagini plăcute din copilăria mea, învăluite în abur de inocenţă şi candoare, am găsit şi imagini din adolescenţa entuziastă şi plină de curaj, când nimic nu-mi părea de neîmplinit în viaţă şi alte zeci şi sute de imagini, mai mult sau mai puţin vinovate, care, luate în ansamblu, nu erau chiar atât de rele.

Era imaginea unui simplu om, aşa că am făcut târgul cu negustorul, dându-i sufletul meu de-acum pe imaginea sufletului meu din oglindă.

 

autor Viorel Ploeşteanu

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Portret în oglindă

%d blogeri au apreciat asta: