Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Scrisoare deschisă / Plimbare cu trăsura / Inima cioplitorului

Posted in Poezie by Hopernicus on 29/01/2013

Scrisoare deschisă

Stimată doamnă, pic de somn
Şi veştile mă întristează
Că vine iar acelaşi domn
Şi-mi bate-n uşă la amiază
Lăsaţi-mi draperia trasă
Şi storurile fără fantă
Că vin tristeţi care m-apasă
Cu energie radiantă;
Şi nu-nţeleg ce tot îmi spune,
Adesea bate din picior
Eu bănuiesc că nu sunt bune
Aceste vorbe care dor
I-am arătat şi buletinul
Da-mi face semn c-o să se-ntoarcă
Şi-am să m-ascund ca arlechinul
În nu ştiu care colţ de zarcă;
Stimată doamnă, cer iertare
Că noaptea mi s-a făcut ziuă
Şi m-au pisat atâtea tare
Cum se pisează grâu-n piuă:
Aş vrea să dorm şi nu mai pot
Că mi s-a suspendat permisul
Patrulele precum socot
Vor cere să le spun şi visul
La care încă n-am ajuns
Că patul meu e prea departe
Şi vine frig şi m-a pătruns
Că geamurile vieţii-s sparte
Plimbare cu trăsura

Te-aş invita iubito-n trăsură pe la şase
Să facem o plimbare cu storurile trase
Când soarele apune în suflete solemn
Trăsura e din cronici şi caii sunt din lemn;
Avea zapis, plimbarea-i permisă doar pe seară
Dar vezi că vizitiu-i ca la muzeu, din ceară
Şi se fereşte straşnic să calce pe termite
Căci datoria lui atât e: să imite
Cum şi noi suntem două plăpânde imitaţii
De care n-au să ştie vreodată invitaţii;

Să-ţi ceri bilet de voie căci părăsindu-ţi locul
Figura de ansamblu, n-o afectează jocul
Să-mi spui ce ai de spus discret şi pe şoptite
Cum picură tăcerea în seri din stalactite
Să te menţii în formă, vom merge doar la trap
Aş vrea să fii atentă şi semn să-ţi fac din cap
Că inima nu are de ce să ne palpite:
Noi suntem manechine cu arcuri ruginite

 

Inima cioplitorului

După moarte oamenii i-au zidit în grabă

un muzeu impunător

şi toate obiectele sale mărunte

adunate acolo

Inima lui trebuia expusă într-un recipient

să-l simtă măcar de acum înainte

mai aproape de ei

o inimă bătrână şi plină de cicatrici

Înaintea vernisajului însă cineva grijuliu

a înlocuit-o cu una tânără şi viguroasă

aparţinând unui donator necunoscut

decedat în împrejurări neelucidate…

711987298autor ion untaru

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Scrisoare deschisă / Plimbare cu trăsura / Inima cioplitorului

Episcopul cel minunat

Posted in LSF by Hopernicus on 19/01/2013

 

Am luat cunoştinţă de pe mai multe pagini internet cu profil spiritual, de povestea episcopului cel minunat, Ioan, purtătorul de Dumnezeu şi care m-a impresionat în mod deosebit. Rus de origine, episcop vicar al Mitropoliei Kievului în 1915, fuge de prigoana regimului ateu, trece Nistrul pe o scândură plutitoare în România şi ajunge la schitul Crasna, Gorj unde i s-a rânduit să pască vitele. Face ascultare timp de 3 ani şi când este înştiinţat de egumen, Dionisie Lungu, că urmează să fie tuns în monahism, nevoind să-şi decline identitatea, părăseşte noaptea schitul şi sihăstreşte în munţii Sihlei, undeva în zona râpei lui Coroiu. (Acesta era din satul Durneşti, Botoşani căruia o decepţie în căsnicie, îi schimbă dramatic viaţa, silindu-l să ia calea codrului unde haiduceşte împrăştiind teroare printre jandarmi şi latifundiarii locali).

Episcopul cel minunat pustniceşte, se arată foarte rar oamenilor şi primul care îl întâlneşte este protosinghelul Vasian Scripcă, din obştea monahală a mânăstirii Secu, pustnic şi el în pădurile nemţene.

La începutul anului 1931 îl întâlnesc fratele Constantin (viitorul arhimandrit Ilie Cleopa) care păştea oile mânăstirii Sihăstria împreună cu fratele său de sânge Vasile şi pe acesta îl sfătuieşte să se pregătească de drum că are de făcut o călătorie lungă. În luna mai acelaşi an Vasile adoarme întru Domnul.

Unde nu există date certe, „umblă vorba” că ar fi avut un bordei tăinuit în pădure căci fără aşa ceva nu se poate. Varianta este verosimilă dar nimeni nu a ajuns vreodată la el. Asemenea se spune că un pădurar

din Văratic ştia de soarta lui şi-i ducea din timp în timp din cele necesare dar nici aceasta nu s-a vădit.

Apoi timp de 15 ani nu îl mai zăreşte nimeni deşi se adăpostea în zonă.

În primăvara anului 1945, protosinghelul Teodul Varzare, slujitor la mănăstirea Agapia îl întâlneşte şi-l descrie ca mic de statură, cu capul descoperit, cărunt, îmbrăcat cu o haină lungă de lână dar desculţ şi încins cu o frânghie de cânepă (!).

Episcopul îl binecuvintează şi îi spune: Ştiu că duci la Sihăstria la duhovnicul dumitale, părintele Cleopa. Şi eu merg adesea la Sihăstria şi asist la slujbă dar mă acopere Dumnezeu şi oamenii nu mă văd!!!

Uite că se mai petrec şi în aceste timpuri nu prea în depărtate lucruri atât de minunate ca un om să petreacă nevăzut la lumina zilei printre semenii săi.

Şi mai departe adaugă: Să nu te muţi de la Agapia la Sihăstria aşa cum te bate gândul de la o vreme, că mântuirea sfinţiei tale este la Agapia.

Episcopul îl roagă să-i cumpere hârtie de scris, peniţe şi cerneală de care are trebuinţă la scris!.  „- Şi condei?” „- Nu, mulţumesc, uite câte am împrejur”. Şi arată spre crengile copacilor. „- Să vă aduc şi ceva pesmeţi de mâncare?”. „- Nu trebuie, are grijă Domnul de toate !”.

Şi după două luni s-au întâlnit în Poiana Trapezei ca din întâmplare, fără să fi aranjat înainte data şi locul. Avea chipul alb, luminat şi răspândea o bucurie cerească, străină oamenilor de rând. În mâna stângă ţinea metaniile, iar dreapta era aşezată pe piept ca pentru rugăciune.

Acum îi mărturiseşte episcopul că ar dori să se reîntoarcă în ţara sa chiar dacă Biserica era în continuare persecutată şi prigonită. Nu se teme să treacă graniţa care era păzită straşnic din ambele părţi? Avea convingerea că Dumnezeu îl va ocroti şi de data aceasta iar trecerea lui la Domnul dorea să se petreacă acolo în pământul unde văzuse lumina zilei.

În anul 1951 fratele Ştefan Juncu păştea oile mănăstirii Sihăstria prin pădure când zăreşte un pustnic bătrân, necunoscut.

– Frate Ştefan, vino încoace şi nu te teme. Ştiu că te spovedeşti la părintele stareţ Ioil dar să nu spui la spovedanie, nici la altcineva că m-ai văzut.

Şi s-a pierdut în adâncul pădurii. Fratele Ştefan mărturiseşte însă că l-a întâlnit, iar stareţul Ioil împreună cu Visarion, egumenul, l-au căutat o săptămână prin toate coclaurile însă nu a fost chip să dea de el.

După încă o lună, fericitul episcop Ioan îl întâlneşte pe fratele Ştefan păscând oile şi-l mustră:

– Frate Ştefan, te-am rugat un lucru când ne-am întâlnit ultima dată şi nu l-ai împlinit. Ai să pleci la armată dar să ştii că nu te vei mai întoarce aici.

Şi iarăşi s-a adeverit profeţia lui căci după efectuarea stagiului militar, fratele Ştefan a rămas între mireni, s-a căsătorit şi nu s-a mai întors la mănăstire.

Aceasta a fost ultima mărturie referitoare la episcopul cel minunat despre care nimeni nu mai ştie ce s-a mai întâmplat şi care a fost petrecerea lui până la mutarea sa către Domnul.

 

711987298autor ion untaru

Tagged with:

Comentarii închise la Episcopul cel minunat

Palma condamnatului/Acolo putea orice să mi se-ntâmple/Amurg pe cai

Posted in Poezie by Hopernicus on 11/12/2010

Palma condamnatului

după un caz real

Singur într-o celulă,

neputincios între zidurile groase

şi pe deasupra condamnat la moarte;

Condamnat la moarte printr-un

nenorocit concurs de împrejurări

şi un şir de erori incredibile;

Câte din acţiunile oamenilor

sunt într-adevăr perfecte?

Către cine să-şi urle nevinovăţia

dacă nici un juriu nu l-a luat în seamă?

Somnul nu se mai atinge de el.

Oamenilor,

de ce vreţi să îmi luaţi viaţa

pe care mi-a dat-o Dumnezeu

şi eu n-am nici o vină?!

Şi punându-şi palma pe zid,

disperarea din el a strigat:

– Nevinovat sunt eu, Doamne,

fă ca urma palmei mele să rămână

mărturie pe acest zid!

Şi Dumnezeu i-a ascultat ruga;

După execuţie au încercat să o acopere,

să o vopsească, să o răzuie

dar urma palmei lui cu degetele răsfirate

apărea mereu, la fel de bine conturată

Până la urmă porţiunea aceea de zid

a fost decupată şi zidul refăcut

Ea se află acum la muzeul

condamnaţilor la moarte

Acolo putea orice să mi se-ntâmple

Încăperea sumbră şi mică

nu bănuiam ce-avea să mi se întâmple:

metronomul îmi bătea în tâmple

aşteptam să se lumineze de ziuă

iar pe deasupra şi o

senzaţie stranie de frică

Nu ştiam ce avea să urmeze

şi mă simţeam vinovat

toată lumea mă arăta cu degetul;

Parcă mă aflam într-un ţinut de uriaşi

şi ce însemnau aceste metereze

din faţa uşii la doi paşi?!

Cineva mi-a pus în mână

o hârtie cu pecete

altcineva m-a luat de mână şi m-a dus

în faţa lor. O mulţime de necunoscuţi

Mişcările tuturor erau încete

şi când acela a întrebat dacă mă recunosc

toţi au îndreptat mâinile spre mine

Amurg pe cai

Amurg pe cai cu seri de fum, subţire

Cu galben de câmpie descântată

Prin care ştii c-ai mai trecut odată

Şi o desprinzi acum din amintire

Halucinează bălţi de nuferi albi

Din care ursitoare ies bizare

Ni s-au închis ieşirile la mare

Zăpezile cad roată peste Alpi;

Se cerne seara pe lambriuri joase

O dublă confruntare ne pândeşte

Din menghina ursitei ca un cleşte

Suav teroarea ne-a pătruns în oase

O sevă dulce timpuriu se lasă

Pe ochii adormiţi pe jumătate

Se-aude vag un clopot care bate

Şi cad vrăjiţi în somnul de melasă.

autor Ion Untaru

Tagged with:

Comentarii închise la Palma condamnatului/Acolo putea orice să mi se-ntâmple/Amurg pe cai

Recompensă/Cântec/Locuiesc/Zbatere în gol

Posted in Poezie by Hopernicus on 10/12/2010


Recompensă

Mi-aţi tăiat aripile
o dată
şi încă o dată
şi apoi iarăşi
Acum nu vă mai osteniţi:
ele mi-au crescut în interior

Cântec

De la fereastra mea
văd sufletele
tuturor oamenilor

Locuiesc
într-o lacrimă
suspendată

Zbatere în gol

Încercând să fugă
din calea destinului,
omul aleargă
în întâmpinarea lui

artist Ebrahim Fleep
autor Ion Untaru

Tagged with: ,

Comentarii închise la Recompensă/Cântec/Locuiesc/Zbatere în gol