Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Uneori ne prinde bine absurdul

Posted in Teatru by Hopernicus on 31/03/2012

Uneori ne prinde bine absurdul

 

Tabela de personaje:

 

Atena Dinde – absolventă a facultăţilor de drept, de ştiinţe politice, de geografie, de medicină, de arhitectură  şi altele.

 

Malvina Dinde – fiica celei pomenite mai sus.

 

Dorel Sage – doctor decan al facultăţii de film şi teatru.

 

Dilematix von Dilema – renumit scenarist, regizor şi actor, cunoscut mai ales pentru comediile sale; de asemenea, profesor la Facultatea de Teatru şi Film.

 

 

Partea I

 

Facultatea de Teatru şi Film într-o ţară de oriunde, în zilele noastre. Biroul decanului.Candelabre, lemn de mahon, cărţi scumpe, cumpărate din anticariate celebre şi celelalte. Pe birou este aşezată o plăcuţă inscripţionată cu: ”Doctor Decan Dorel Sage”. La birou  stă aşezat  decanul, iar mama  unei potenţiale studente, Atena Dinde, stă aşezată picior peste picior, pe un taburet în faţa acestuia.

 

Sage: (aranjându-şi monoclul) Spuneţi că a avut rezultate uimitoare, fiica dumneavoastră?

Dinde: Cum să nu! Şi-a avut şi cea mai perfectă medie! Zece,  dom-le, zece!

Sage: Cum aşa?

Atena:Vezi dumneata, e o fată conştiincioasă.

Sage: De ce n-a venit astăzi cu dumneavoastră?

Atena: A păţit un accident atât de grav, nici n-aţi vrea să ştiţi!

Sage (ducându-şi mâinile la gură): Vai,  nespus de rău îmi pare! Trebuie să fiţi îndurerată. Cum se simte  micuţa?

Atena: Luptă, puiuţul mamei!

Sage: Dragă doamnă Dinde, nu vă descurajaţi! Vă pot spune de pe acum că se va face bine. (vădit interesat) Ce a păţit?

Atena: Nici nu vreţi să ştiţi.

Sage: Dar povestiţi-mi.

(ciocănit puternic în uşă)

Sage: Intră!

Dilematix (zâmbitor): Bună ziua, domnule doctor decan.

Dilematix (adresându-se Atenei): Bună ziua, doamnă. Dilematix von Dilema, întântat de cunoştinţă. Dumneavoastră sunteţi  …

Atena (roşind): Atena Dinde, încântată de asemenea!

Dilematix: Mă scuzaţi  că vă întrerup, dar trebuie să port o discuţie (accentuând) urgentă cu domnul doctor decan.

Sage: Ne scuzaţi.

 

(Cei doi se depărtează de Atena şi se întorc cu spatele la public)

Dilematix (şoptit): Vă stă bine cravata asta, e cumva nouă?

Sage: Iar nu mai ai bani?

Dilematix:  Ştiţi şi dumneavoastră ce  scumpă e viaţa zilele astea. O mărire de salariu mi-ar prinde bine.

Sage: O vezi pe doamna de acolo?

Dilematix:  O văd  cum mă vedeţi.

Sage: Are o fiică, care-i tare talentată. Şi săraca-i bolnavă. N-ai vrea să-i dai tu lecţii în particular?

Dilematix:  Şi ce boală spuneaţi că are?

Sage: Sărmana mamă,  nici nu mai are putere să-mi  spună.

 

(Dilematix şi Sage se apropie de Atena)

 

Sage (mândru): Doamnă Dinde, acesta este viitorul profesor de teatru al inteligentei dumneavoastră fiice. Îi va da lecţii în particular, până se va însănătoşi.

Atena: Vai, domnule decan, vă mulţumesc. Am să-l plătesc eu însămi pe domnul.

Dilematix: Putem  începe lecţiile chiar de mâine.

 

Partea a II-a

(Locuinţa familiei Dinde. Camera de studiu. Dilematix o aşteaptă pe domnişoara Malvina Dinde. Intră Malvina)

Malvina: Bună dimineaţa, domnule profesor.

Dilematix (ridicându-se în picioare): Bună dimineaţa domnişoară, sunt Dilematix von Dilema, după cum ştiţi.

Malvina: Ştiu, domnule profesor.

Dilematix (aşezându-se pe fotoliul indicat): Hai să ne cunoaştem întâi. Puteţi să-mi spuneţi care sunt actorii dumneavoastră preferaţi?

Malvina:  Desigur, domnule profesor. James Bond, domnule profesor.

Dilematix:  Staţi puţin, aţi înţeles greşit. V-am întrebat care e actorul  preferat.

Malvina: Da, domnule profesor.V-am răspuns, domnule profesor.

Dilematix: Nu, staţi puţin, poate nu m-aţi înţeles. Care e actorul preferat?

Malvina: Am înţeles, domnule profesor.

Dilematix (încercând să-şi ascundă nervozitatea): Atunci răspundeţi la întrebarea mea.

Malvina: Actorul meu preferat este James Bond, domnule profesor.

Dilematix: Sărmana, trebuie să fie de la boală. Uite care-i diferenţa:  James Bond e personajul şi Pierce Brosnan ori Sean Connery sunt actorii. Aţi înţeles?

Malvina: Am înţeles, domnule profesor.

Dilematix: Ce fel de teatru vreţi să jucaţi, domnişoară?

Malvina: Aş juca într-o dramă, domnule profesor.

Dilematix: Complicat lucru, domnişoară. În ce dramă v-aţi vedea jucând?

Malvina:  Mi-ar plăcea să joc în Mr. Bean, domnule profesor.

Dilematix (de data aceasta vădit enervat): Domnişoară, nu ne înţelegem. Dumneata spui că vrei să joci într-o dramă şi  drama asta-i Mr. Bean?!

Malvina: Nu vă enervaţi, domnule profesor.

Dilematix: Atâta sunteţi de bolnavă, că nici nu mai deosebiti comedia de dramă, domnişoară. Ce accident vi s-a întâmplat?

Malvina (oftând): E o poveste lungă, domnule profesor … M-a muşcat un ţânţar, domnule profesor,  asta s-a întâmplat, domnule profesor!

Dilematix: Un  ţânţar ?!

Malvina: Da domnule profesor, un ţânţar, domnule profesor.

Dilematix:  Şi era un ţânţar care purta vreo boală?

Malvina: Nu, domnule profesor.

Dilematix: Un ţânţar?! Un ţânţar?!

Malvina: Da, un  ţânţar …, domnule profesor.

Dilematix (către sine): Greu e să fii profesor, cu toţi părinţii, cu toţi elevii şi cu toţi ţânţarii lor…!

 

(Dilematix părăseşte camera. Cade cortina.)

autor  Agatha Cristiana Georgescu (14 ani)

           clasa a VIII a  B, Liceul Miguel de Cervantes

Anunțuri

I. Visuri

Posted in Proză by Hopernicus on 31/03/2012

I. Visuri

(Povestea lui Ira Miles)

 

Conducătorii sunt prin definiţie orbi, de la şefii de brutărie până la împăraţi. Orbirea se poate să se fi produs la naştere, dar de cele mai multe ori vine odată cu îndatorirea  de a conduce. Aceasta e o orbire parţială: conducătorului îi este îngăduit să-şi vadă reflecţia în oglindă dar nu şi în ochii altor oameni. Unii conducători au parte de o uşoară miopie care-i împiedică să vadă clar. Alţii văd perfect.Aceştia din urmă însă nu sunt preferaţi de nimeni.

Ira Miles e unul din acei conducători ( e mult spus) care sunt peste măsură de orbi şi cărora le place să categorisească oamenii cât mai repede cu putinţă, să-i lase într-un dosar într-un colţ al minţii  şi să nu-i scoată de acolo.

E un bărbat înalt, puternic, dar cumva subire şi ascuţit. Muchiile maxilarelor i se întâlnesc în vârful bărbiei care se reflectă în ochii de plumb şi-n sprâncenele groase. Pielea întinsă pe obrazul aspru parcă s-a strâns în buzele mari, cărnoase – de adolescent – care n-au ce căuta pe chipul ascuns în părul de cărbune ce scapără în lumina soarelui.

Ira ar fi vrut să fie soldat, dar lucrează la Primărie pentru că şi-a pierdut piciorul drept (ciudat lucru această sintagmă – de pierdut nu l-a pierdut, ci i-a fost amputat) din cauza unui accident. Odată cu piciorul şi-a pierdut o parte din suflet care era şi-aşa ciuntit.

Când zâmbeşte i se văd  dinţii de câine – zâmbeşte doar pentru el. Atunci nu e doar orb e şi surd.

Nu e primar, dar e şef peste încăperea lui, cu pereţi albi şi cu un birou mare cu multe sertare. E şef şi peste anticamera unde răspunde la telefon secretara urîţică  şi mioapă.

Cum pe lumea asta  sunt oameni cu minţi largi care ard mai aprig decât soarele, sunt şi oameni ca Ira Miles – cu minţi înguste de le poţi măsura cu echerul şi care fac doar mânia şi vorbele să se aprindă.

Pe uşa lui Miles  scrie pe o plăcuţă aurie  „Manager al Secţiei de relaţii publice”. În fiecare zi trec prin faţa lui („trec” căci  pentru el sunt doar rapoarte împărţite pe categorii)  zeci de suflete cu tristeţile şi bucuriile lor.

Uneori, secretara îi mai dă lui Ira să citească şi câte o  plângere ori o scrisoare. Ira se îmbufnează şi i le aruncă secretarei pe birou.

Când nu are chef să asculte ce spun toţi oamenii ăia, se gândeşte cum ar fi  să aibă şi el  o secretară cum au toţi şefii: blondă, mignionă, atrăgătoare. La drept vorbind, niciodată nu are chef, dar uneori vrea să simtă că-şi primeşte salariul nu doar pentru cravata care-i vine bine.

Azi ar vrea să fie şi el în centrul oraşului, să protesteze împreună cu alte sute de oameni. El însă, vrea să  protesteze împotriva celor care l-au angajat, să pornească o revolutie şi să ajungă  el şef la Primărie. Ar vrea doar …

Se mulţumeşte să urce în maşina nu prea scumpă, dar nici  prea ieftină şi să se îndrepte spre casă, să bea un ceai cald şi să se culce.

Până  la urmă şi Ira Miles are visul lui …

 

 

autor Agatha Cristiana Georgescu  (14 ani)

clasa a VIII a  B, Liceul Miguel de Cervantes

Comentarii închise la I. Visuri

II. Fir de iarbă

Posted in Proză by Hopernicus on 31/03/2012

II. Fir de iarbă

(Povestea  lui Andrei)

 

 

Noroiul plescăie. A nins cu bulgări mari de sare grunjoasă. Străzile sunt singurele care mai au  o culoare  – atunci când te uiţi pe cer nu ştii unde începe şi unde se termină pământul (nu c-ai  fi ştiut vreodată).

E greu de spus daca-i iarnă ori te afli într-un oraş unde acoperişurile caselor sunt vopsite în alb curat. Liniştea o simţi  – e un cântec de ecouri şi aparţine fiecăruie dintre noi. Adesea ecourile sunt dorinte. Ale mele, cel puţin aşa  sunt.

Dar această poveste nu-i despre mine,  nici despre iarna bucureşteană, ci despre un copil pierdut în furtuna de gânduri amestecate cu viscolul, la „Universitate”.

Andrei e un puşti de vreo cinşpe ani, despre care aş spune, dacă ar fi cazul să-l categorisesc, că e un  şobolan – mi-am ales cu grijă cuvintele, „şobolan” nu „şoarece” de bibliotecă. Dar nu e cazul, deşi toti preferăm categorisirile şi stereotipurile   în schimbul observării atente care ne-ar putea conduce spre o personalitate ambiguă.

E scund, cu pielea cenuşie şi părul negru destul de cuminte pieptănat. Are ochelari rotunzi cu dioptrii mici, semn că vederea i-a fost slăbită de cititul la lumina lămpii. Are ochi mari în care  râuri de iarbă se rotesc  în jurul pupilei.

E un  copil „bun la toate”,  liniştit, care n-a făcut nici rău, dar nici vreun mare bine cuiva.

Merge cu paşi apăsaţi, dar cumva calculaţi. Are pancarta lui, pe care a scris cum că guvernul i-a dat peste cap şcoala şi i-a transformat-o într-un circ în care nimeni nu-şi mai vede capul de „dispoziile de la Minister”. Am spus „circ” ?  Mă scuzaţi, voiam să spun „bâlci”.

Ca  alte sute de naivi crede că România e ţara unde protestele unui puşti de care nimeni nu a auzit, sunt ascultate. Crede în asta, aşa cum fiecare dintre noi crede în ceva  la  un  moment dat, aşa  cum şi ateii au crezut cândva în Dumnezeu.

Crede că se poate face primăvară, nu cu o floare, ci cu un fir de iarbă uscăţiv.  Iarba creşte  arsă deja de soare şi pomii înfloresc deja în sufletele naivilor, dar parcă tot iarnă e, parcă norii albi încărcaţi de gheaţă tot nu pleacă.

Noroiul plescăie. A nins  cu bulgări mari de sare grunjoasă.

 

autor Agatha Cristiana Georgescu ( 14 ani )

clasa a VIII a  B, Liceul Miguel de Cervantes

Comentarii închise la II. Fir de iarbă

Bufonul

Posted in Proză by Hopernicus on 31/03/2012

Bufonul

 

            

 

Universul e cartea cu un număr infinit de poveşti, de pagini, de litere; cartea e făurită din arabescuri de suflete, iar fiecare suflet e o broderie de gânduri şi sentimente. Dintre toate sentimentele, cel de care omul  se teme cel mai tare e cel al cunoaşterii propriei fiinţe.

Bufonul e ostenit. Sabia de lemn de la brâu îi e acoperită de tunica din petice colorate. Plouă. Se înserează şi fiecare fir de iarbă devine mai negru, fiecare şuviţă de fum devine o fantasmă, fiecare chip e neprietenos.

Au trecut ani de când bufonul şi-a încheiat numărul. Era spre sfârşitul lui iunie, cam pe atunci  când se seceră grâul. La sfârşitul reprezentaţiei, din mulţimea de curteni, conţi şi servitori  s-a desprins un negustor, care i-a spus că are perle greceşti, un bărbat de statură mijlocie, cu părul în cea mai plăcută nuanţă a brunului.

– N-ai vrea să cumperi o oglindă?

– Sunt  un  biet  bufon,  nu  am  cu  ce  să-ţi  plătesc,  a spus  făcând  o

reverenţă peste măsură de supusă. Şi apoi, la ce îmi trebuie mie oglindă?!

– Dacă  am  să îţi dăruiesc oglinda, ai să o primeşti?

– Nu refuz niciodată un dar, a zâmbit bufonul.

Avea să regrete târgul.

Negustorul a scos oglinda dintr-un sac de pânză groasă şi a strecurat-o în mâinile bufonului.

Era o oglindă netedă, subţire, cu două feţe – un bestiar de sticlă în care  chipurile se arătau asemenea sufletelor care se găseau în spatele lor.

Bărbaţi cu trupul de taur, femei cu plete în care se încurcă şerpi,  sfincşi,  himere, lei cu două capete, şopârle, regele – un şacal cu cap de corb, iar el bufonul era maimuţă cu aripi de vultur negru.

De atunci, bufonul n-a încetat să-şi caute o casă fără chipuri de monştri. Umblă din cetate în cetate, i se oferă adăpost, iar el îşi scoate oglinda să vadă dacă  nu are de-a face cu un  monstru …

Acum se întreabă dacă în toată călătoria lui nu a uitat ceva … Poate că o fi văzut mai puţine zâmbete, o fi auzit mai puţine râsete şi nu o fi fost bucuros …

Are să-şi reia căutarea dimineaţa, după ce va fi dormit la rădăcina vreunui copac bătrân.

 

(12.03.2012)

 

autor  Agatha Cristiana Georgescu

Comentarii închise la Bufonul

Ciocolata ideală (13 ani)

Posted in Cuvântul adolescentului by Hopernicus on 11/12/2010

Ciocolata ideală … Când spun asta, prin faţa mea trec mii de feţe fericite, râuri de ciocolată îmbrăcând vechi oraşe britanice, butoiaşe pline cu lapte alb ca zapada, susurând precum izvoraşele Alpilor, caramel strălucitor ce se revarsă peste inimile a sute de oameni, precum aurul, cireşe confiate roşii ca focul, ţopăînd de pe o ciocolăţică pe alta, pentru a se opri pe cea potrivită, cremă de banane picurând peste lalelele fine şi întinzându-se peste câmpurile întregii Olande, nuci de cocos rostogolindu-se pe harta înegrită de vreme a lui Columb dinspre Asia spre bătrâna Europă, portocale dansând pe norişori albi şi umplându-ne de acolo cu mirosul lor minunat.
Gustul binecunoscut al ciocolatei mă face să-mi imaginez cum un spiriduş irlandez, cu părul roşcat şi pălăria verde cu-n trifoi cu patru foi, scrie cu o pană de lebădă poveşti neasemuite pe ciocolata amăruie, învelită în staniol auriu.

artist Maria Bâlea

Scrie cum navigatorii, daţi de mult uitării, aduceau cafea din colorata Brazilie, scrie cum piraţii “udau” cu rom fiecare petrecere de pe navele lor, scrie cum boabele de cacao erau aduse în saci de culoare gălbuie din mistica Indie, scrie cum fluturii spulberau dintr-o singură bătaie, zahărul din bolurile înflorate ale gospodinelor timişorene.
Ciocolata e ideală ea însăşi, inducând fericirea, visarea şi poezia.

autor Agatha Cristiana Georgescu

Comentarii închise la Ciocolata ideală (13 ani)

35 mai -13 ani

Posted in Cuvântul adolescentului by Hopernicus on 11/12/2010

Într-o seară, la o oră cam târzie, neavând ce face, am luat o carte de pe un raft. Era “35 mai” de Erich Kastner. Nici nu mă gândeam ca n-am s-o las din mână decât după ce am s-o termin.
Autorul german, împleteşte realul cu fantasticul atât de bine într-o poveste trăznită, hazlie a unui şcolar-Konrad, a unchiului său, un farmacist cu obiceiuri alimentare neobişnuite şi a lui Negro Caballo, un cal de circ, care merge pe patine cu rotile. Toţi trei pornesc într-o călătorie  imaginară, prin dulapul lui Ringelhuth, în căutarea Mărilor Sudului, despre care Konrad trebuie să scrie o compunere.
În călătoria lor întâlnesc nenumărate personaje fantastice, în diferite lumi magice.
Dupa ce trec prin pădurea florilor uriaşe, ajung în Ţara Huzurului, unde fostul coleg de clasă al lui Konrad, Sidelbast, era preşedinte şi unde găinile fac ouă direct în tigăile legate de coadă şi, unde, pentru cetăţenii mai activi, există un loc unde visele ţi se împlinesc, doar stând în pat.
Mergând mai departe, ajung la castelul “ La măreţul trecut” , unde paznic este Carol cel Mare. După porţile acestui castel, la olimpiade, personaje istorice se întreceau la diferite discipline, iar la capătul celălalt al cetăţii, Hanibal, ce avea guturai si Wallenstein se jucau cu soldăţei de plumb pentru a câştiga tufa de trandafiri.

artist Maria Crângaşu, Birdhouse

Odată trecuţi şi de aceste meleaguri ajung în ţara Alandala, unde copiii iau locul părinţilor şi părinţii locul copiilor, unde Konrad întâlneşte o colegă de şcoală, Babette.
Ajung apoi în Electropolis, un oraş parcă prevăzut de autor, unde totul este electrizat, iar locuitorii muncesc doar de plăcere, energia lor fiind din cascada Niagara.
Mergând tot înainte, ajung la ecuator, pe care trebuie să-l parcurgă până ajung la Mările Sudului.
La Mările Sudului au parte de alte surprize magice. Acolo, balenele trăiesc pe uscat, oamenii mănânca tot felul de ciudăţenii, chiar mai rele decât cele pe care le mănâncă Ringelhuth şi Konrad, joia după amiaza. Tot acolo o cunosc si pe Pătrunjica, o fetiţă ca tabla de şah, cu care Konrad se împrieteneşte, dar şi pe Bălana, logodnica lui Negro Cabalo.
Se întorc acasă exact la ora potrivită, Bâzâilă aducându-le dulapul exact unde trebuia.
Ajungând acasă, băiatul îşi scrie compunerea, iar atunci când unchiul vine să-l viziteze şi-i citeşte compunerea, este măgulit de laudele pe care nepotul său i le aducea în compunere.
În  această carte, autorul povesteşte cu haz  şi lejeritate călătoria imaginară, pe care un scriitor trebuie să o parcurgă atunci când creează, făcându-te să-i indrăgeşti opera şi să-i iubeşti personajele.

autor Agatha Cristiana Georgescu, 13 ani, Bucureşti,

Liceul Bilingv Miguel de Cervantes, cl.a VII-a B

Comentarii închise la 35 mai -13 ani

Sacul cu poveşti -13 ani

Posted in Cuvântul adolescentului by Hopernicus on 11/12/2010

Şi-acum îmi amintesc cum, mică fiind, stăteam în poala bunicii şi-o ascultam spunând sute de poveşti, în ale căror falduri sclipitoare mintea mea fragilă, de copil, se pierdea. Ascultam cum zeci de zâne mici şopteau alături de ea, ascultam cum prinţese cu cosiţe bălaie erau salvate de prinţi călare pe cai albi, deşi sinceră să fiu, eu aş fi fost mulţumită şi dacă era un cal brun, vedeam în faţa ochilor palate de cristal, strălucind în lumina soarelui de la apus, grădini în care inorogi cu coamă strălucitoare păşteau, vedeam caleşti din dovleci mărşăluind pe străzi pitoreşti, simţeam atmosfera caldă, suavă, dulce a poveştilor.
Crescând puţin mai mare, am întrebat-o pe bunica de unde scoate atâtea poveşti frumoase. Mi-a răspuns că undeva, ascuns bine de ochii curioşilor, are un sac, un sac mare, mare, plin ochi cu poveşti.
De atunci nu am mai avut linişte. Eram curioasă să văd, măcar odată, acel sac şi mai ales să văd cum a îngrămădit în el bunica atâţia zmei paralei şi zmeoaice, vîrcolaci şi vrăjitoare, babe hârce şi căpcăuni. Mi-i imaginam mari şi înfricoşători, cu câte trei, şapte sau nouă capete, scoţând flăcări pe fiecare nară. „Căte nări au de şters!” gândeam atunci înspăimântată, căci eu abia mă descurcam cu două şi acelea mici.
Şi cum puteau sta la un loc Ileana Cosânzeana sau Fata moşului cea cuminte, dar mai ales Făt Frumos cu zmeii şi vrăjitoarele cele rele? Dar cocoşul moşului şi găina babei? Unde putea întinde cocoşul atâta bănet, vite şi orătănii în curtea bietului moşneag? Şi unde era curtea moşului? Scufiţa roşie şi lupul, pădurea şi casa bunicii ei unde erau? Dar livada cu mere de aur? Şi Prâslea? Şi porcul fermecat cu podul lui de aur cu tot? Nu-mi puteam explica cum încăpeau toţi în sacul bunicii…
Mă gândeam că poate Motanul încălţat a făcut o scamatorie şi a transformat totul, castele şi bordeie, zmei şi babe hârce în mere, ca în poveştile lui Marin Sorescu, şi le-a aşezat în grădina bunicii. Şi cum mânca un măr bunica, cum mai afla o poveste.
Dar unde era sacul?
Şi am cautat peste tot, chiar peste tot: în camera bunicilor, unde îmi imaginam că vine o prinţesă să-şi împletească cosiţele bălaie; în coteţul găinilor, unde mă aşteptam s-o găsesc pe Coniţa Vulpe jumulindu-le şi surâzând pe sub mustăţi că reuşise să-l lase pe urs fără coadă; în grajdul vacii, unde speram să găsesc o chelăreasă grăsuţă mulgând vaca; în lada cu modele colorate, în care-şi ţinea bunica andrelele şi ghemele de lână, unde mă aşteptam să găsesc vreo zână micuţă încurcată în aţele la fel de colorate ca aripile ei; în cămara unde mi-l imaginam pe Flămânzilă lingându-şi degetele pline de dulceaţă şi chiar în borcanele cu compot unde credeam că se ascunde Degeţica.

artist Lohmuller Gyuri, Sweet child in time1

Am căutat ani de-a rândul sacul şi l-am tot căutat, dar, ce să vezi? Nu era nicăieri. M-am gândit, după atâţia ani, că poate era prostesc să caut un sac cu poveşti, mai bine unul cu cărţi. L-am căutat şi pe acela, dar nu i-am găsit poveştile, ci doar foi seci, hârtii cu nişte cuvinte înşirate frumos pe ele, ce nu puteau prinde viaţă şi vorbi precum o făcea bunica.
Am căutat poveştile bunicii ani de-a rândul, până am crescut mare si am uitat de sacul miraculos.
Până la urmă bunica a plecat de lângă mine, lăsând în urma ei paşi cu sclipire de cristal în inima mea şi ani fericiţi de copilărie.
Şi privind în geamul aburit al amintirii, am revăzut chipul bunicii, ce emana lumină şi căldură sufletească. Am revăzut cum căutam sacul şi mă distram copios, furişându-mă în camera bunicilor, răscolind aşternuturile, dulapul şi chiar cenuşa din vatră. Am revăzut copilăria atât de frumoasă, întregită de prezenţa blândă a bunicii.
Dar acum ştiu bine unde era sacul, într-adevăr greu de găsit, ascuns bine în inima bunicii, plin cu poveşti ca râuri de aur şi chipuri blânde ca al ei. Era chiar sub nasul meu, dar niciodată nu l-am văzut, l-am căutat în zadar în atâtea locuri, când el era chiar sub ochii mei.
Din nou sacul dăruieşte, dar acum îngerilor cu aripi albe, pufoase şi cu suflete pure şi blânde, mii de poveşti, tot atât de frumoase cum îmi dăruia şi mie.
Printre cântece angelice la harpă o simt pe bunica tot timpul cum îmi veghează somnul şi cu aceeaşi voce suavă dintotdeauna, parcă o aud spunându-mi poveşti şi mai frumoase, poveşti pe care le voi spune si eu la rândul meu, tot atât de frumoase şi de halzii, cu vocea la fel de blandă, cu ochi de chihlimbar strălucind asemeni ochilor ei, bucuroasă că am spus încă o poveste şi am făcut fericit încă un copil.

autor Agatha Cristiana Georgescu, 13 ani, Bucureşti,

Liceul Bilingv Miguel de Cervantes, cl.a VII-a B

Comentarii închise la Sacul cu poveşti -13 ani

Amintirile unui înger păzitor ( proză) / Am scris ( poem)- 13 ani

Posted in Cuvântul adolescentului by Hopernicus on 10/12/2010

M-am trezit căzând fără să ştiu de ce. Era totuşi o cădere lină, împietată doar de câte un nor pufos. Câte o pană din aripile mele plutea, atingând din când în când marginile  norilor răzleţi.

Părul îmi zbura în zeci de direcţii, mâinile încercau să se menţină într-o linie dreaptă, imposibilă, iar picioarele goale răscoleau cerul în mici cercuri, de parcă ar fi încercat să înoate.

Speram că nu cădeam din cer pentru a avea grijă de un alt copil, al cărui înger păzitor îl părăsise din nu se ştie ce motive. Ultimul ajunsese un adult mediocru, fără soţie, copii sau o slujbă decentă, foarte aproape de închisoare, scăpat doar datorită mie de proces în ultimele două luni de viaţă, înainte de a muri într-un tragic accident de maşină.

Cine ştia atunci, că aveam să întâlnesc cel mai frumos şi bine-crescut copil pe care aş fi putut să-l cunosc vreodată.

Era o dimineaţa blândă de toamnă, cu frunzele colorate în culori calde, cu aburi de cafea răsuciţi în aerul curat al verandelor, cu căţei blănoşi alergând şi tulburând apa prin băltoacele apărute după ploaie ori sărind prin grămezile de frunze uscate, îngălbenite şi pătate precum mâinile unei bunicuţe. O dimineaţă asemănătoare cu cea în care mă născusem eu, demult, demult.

În faţa mea era o casă cu pereţii de culoarea piersicii, poate un pic mai închişi datorită trecerii vremii peste ei, cu ferestre mari de sticlă acoperite de perdele din materiale fluide în culori calde precum cele ale toamnei, cu o uşă mare din lemn de brad având câteva linii simple sculptate în ea, o casă cu mansardă, cu un garaj încăpător şi cu trei  feţe fericite la una dintre ferestre.

Locuitorilor ei li se născuse  cel de-al doilea fiu cu câteva luni în urmă.

M-am uitat la feţele luminoase ale părinţilor şi la faţa primului lor fiu. Erau cu siguranţă fericiţi să aibă  încă un copil pe care aveau să-l  crească înconjurat de dragoste şi căldură.

Copilul era mic, cam de vreo patru-cinci luni, cu părul scurt, castaniu închis, moale, cu ochi căprui strălucitori şi blânzi, cu gura  mică, rotundă şi cu  pielea deschisă la culoare, dar cu o tentă caldă. Strălucea tot de bucurie ascultându-şi tatăl, cu care semăna leit, cântând la o chitară veche de când lumea şi simţind mirosul dulce al prăjiturilor puse la cuptor de femeia roşcată, cu ochi verzi  precum smaraldele, ce-i era mamă. Fratele său mai mare era cel mai ciudat frate pe care-l văzusem vreodată: nu era supărat că-i va fi luat locul de vedetă a familiei, ba era chiar încântat  peste măsură de noul frate.

Se părea că o să am treabă uşoară de acum încolo.

Mi-am luat rolul de înger păzitor în primire. Am trecut  prin uşa de la intrare şi apoi prin peretele sufrageriei. Am ajuns în încăperea mare cu canapea roşie în mijloc ce era plină de oameni. Doi, trecuţi de prima tinereţe îl alintau pe cel mic din leagăn alături de cei doi părinţi ce-i cântau duios. Fratele mai mare stătea de vorbă cu un băiat de vârsta lui ce-şi ţinea de mână sora mai mică. Pe canapea o femeie stătea alături de soţul ei ţinându-şi copilul în braţe iar în faţa ei o domnişoară o servea cu ceai şi prăjiturele, uitându-se cu drag la logodnicul ei ce cânta la pianul vechi dintr-un colţ al camerei.

M-am dus la capătâiul pătuţului şi de atunci, niciodată nu m-am mai putut despărţi de pruncul pe care l-am îndrăgit cel mai mult de când am devenit înger păzitor.

I-am fost alături mereu şi am vegheat asupra lui, fără a interveni în propriile decizii.

I-am fost alături când a spus primele cuvinte, când a făcut primii paşi, când a învăţat să scrie şi să citească sau când a învăţat să cânte la pian şi la chitară. I-am fost alături când a terminat şcoala primară, gimnaziul, liceul şi facultatea. I-am fost alături chiar şi când şi-a găsit femeia potrivită ce i-a devenit soţie.

Ajunsese nu numai un bun muzician, care purta tradiţia familiei mai departe, un scriitor de succes, dar şi un om şi un soţ minunat.

Mi-am dat seama că se apropia ziua în care aveam să fiu pentru ultima dată alături de copilul pe care îl îndrăgisem din prima clipă. Era deja luna mai.

Cu greu aş fi putut să-l părăsesc după douăzeci şi cinci de ani, dar se părea că aşa trebuie să fie.

***

Mi-am deschis aripile larg, fără prea mare tragere de inimă şi m-am întors, printre norii albi în casa Tatălui meu. Am continuat să-l privesc de departe, din cer, dar îmi era atât de dor de el.

Într-o zi, sătulă să mai privesc de sus viaţa copilului căruia i-am fost alături atâţia ani, m-am dus la Tatăl ceresc să-l  întreb ce trebuie să fac.

–  Bună ziua, draga mea.

–  Sărut mâna, Doamne. Am o problemă.

– Îţi ştiu problema. Ştii singură ce trebuie să faci. Nu trebuie să mă întrebi pe mine despre rezolvare, Eu trebuie doar să-ţi dau acceptul.

–  Deci, mă pot întoarce, Doamne?

–  Da, cu siguranţă că da. Ştiu cât îţi doreşti asta, aşa că te las să te întorci pe pământ.

–  Dar cum, Tată?

–  Vei vedea …

***

Şi atunci m-am născut din nou, în luna mai, lună de primăvară încărcată de flori şi soare. M-am trezit mică, în braţele acelui copil, devenit azi adult, atât de îndrăgit şi de care am avut atâta grijă. Am renăscut pentru a fi alături de el încă o viaţă, aducându-i azi eu bucurie în suflet şi atâta fericire în priviri.

Pe veranda împletită din flori în zeci de culori, stăm fericiţi toţi trei, ascultând vântul şi păsările ce şopteau tuturor povestea noastră.

artist Maia Martin, Zborul din vis

.

Am scris

Am scris o mie de poezii,

Pe o mie  de hârtii,

Am scris o mie de gânduri,

Pe o mie de rânduri.

Am scris mult şi fără sens,

Am descris nimicul imens,

Am dat  drumul sentimentelor să zboare,

Să zboare, departe, în zare.

Am găsit o mie de sensuri,

Am inventat o mie de universuri,

Am găsit o mie de personaje,

Am inventat o mie de peisaje.

Am scris când am vrut,

Sau când altceva nu am avut de făcut,

Am lăsat imaginaţia liberă, să zburde,

Pentru că nu a avut unde se ascunde.

Am scris, scriu şi voi scrie,

Întreaga viaţă într-o încurcată poezie.

autor Agatha Cristiana Georgescu, 13 ani, Bucureşti,

Liceul Bilingv Miguel de Cervantes, cl.a VII-a B

Comentarii închise la Amintirile unui înger păzitor ( proză) / Am scris ( poem)- 13 ani