Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Doua poeme desenate

Posted in Arte, Poezie by Hopernicus on 08/04/2012

Motiv de desen

El îşi trase un fir de iarbă
prin tâmplă,
murise şi se-nfigea în pământ
cu fiecare val de toamnă
şi migratoare stoluri de schije.

Nişte străini semnaseră cândva
ultimul tratat de pace,
dar la el ploua cu noroi
în toate dimineţile,
deasupra lui creştea
un câmp de lucernă albastră.

mi-am tras un cuţit în brazdă
pleoapa mea
murise şi se zbătea să plutească
cu fiece migraţie număram stoluri
stupi goi, albine discutând filosofie
nimeni nu mai muncea de când venise pacea
se zvonea despre un gnom desculţ
care mă caută, despuiat de toamnă

deasupra mea creşteau
femei vorbind latina veche..

*** 


Mistralul unui emigrant

Mai încolo, am început să vorbesc o limbă veche
chiar şi cei care se încăpăţânau să mă asculte
nu înţelegeau nimic

femeile din cafenele
ar putea găsi în ochii mei
vibraţia necontrolată
a celui deportat
pe un gheţar intern, ce se topeşte în zare

uneori eram forţat la limba maternă
ca o înţepătură într-un organ amputat
ca o pauză într-o frază uzuală
care conţine mereu viscol
şi nici o urmă de zăpuşeală sau te iubesc..

****

Autor : Adrian Grauenfels
Desene: Maia Martin

 

Anunțuri

Comentarii închise la Doua poeme desenate

Oraşul viitorului văzut de artişti plastici

Posted in Arte by Hopernicus on 09/03/2012
Primul oras al viitorului ar putea fi gata in 2020…E vorba de Tianjin, la oarecare distanta de Beijing, un proiect in care s-au implicat China si Singapore. Un oras total independent de combustibilul fosil, care se va sustine singur prin energii regenerabile… In principiu, specialistii sunt de acord ca aceste aglomerari urbane vor fi orase ecologice. Un oras-insula plutitoare, ca in proiectul Utopia din Monaco, urcat pe piloni ca in Wetropolisul din Thailanda, acoperit de o cupola alimentata cu energie solara sau cu blocuri-turn rotative precum in Dubai.
 
Arie Lamdan
Este loc de multa visare si fantezie… In imaginatia acestor urbanisti, casele si blocurile vor avea alt design, vor fi suspendate, masinile vor zbura si nu vor polua aerul. Se vor recicla apele, va fi folosita energia eoliana… Anotimpurile nu se vor deosebi intre ele…Locuinta va fi, de fapt, un computer urias, populat de roboti. Dar nu vor mai exista izvoare, lacuri si paduri, chiar daca se prevad spatii verzi, reducerea deseurilor, temperature constante.
 
 Giorgio de Chirico
Daca inginerii, urbanistii si arhitectii vad orasele viitorului ca pe niste rezervatii naturale, artistii isi pot permite fanteziile cele mai surprinzatoare. In conceptia noastra, a consumatorilor de stiri, viziunea asupra viitorului este, de cele mai multe ori, limitata de realitatile prezente, sau reflecta performantele trecutului. Artistii nu sunt insa obligati sa tina seama de standartele ingineresti.
 
 Hundertwasser
Celebrul Hundertwasser a imaginat cladiri si orase in spirala… Spatiul urban e ocupat in lucrarile sale de constructii fantastice, intr-un experiment spatial policromic. La Viena pictorul a ridicat o constructie uluitoare, concretizarea viziunii sale despre un posibil viitor oras. Arie Lamdan , intr-o lucrare grafica, isi imagineaza implicarea tehnologiei si a mecanismelor de tot felul, intr-o suprapunere de planuri, care nu respecta conceptiile clasice. Creator riguros, el imagineaza un univers de sine statator din care nu lipsesc tensiunile unor trairi instinctive.
 
 Eduard Mattes

Eduard Mattes, de  profesie architect, respectind miracolul formelor, se detaseaza insa de formula stricta a planurilor geometrice, facind loc metaforei obsesionale, prin chipul ginditor al omului, cel care are meritul si vina tuturor noutatilor. Si iat-o pe bucuresteanca Maia Martin invitindu-ne sa zburam cu ea, intr-o aventura romantica, catre un viitor incert si paradoxal, dar plin de promisiuni. Miracolul cosmic ne conduce in spatii privilegiate, intuitive si…posibile. Un transfer de sugestie catre Dali, De Chirico, Delvaux, Agam …
 
Maia Martin
autor Dr. DOREL SCHOR
Tagged with: ,

Comentarii închise la Oraşul viitorului văzut de artişti plastici

MAIA MARTIN – Pictura poetică, interviu realizat de Adrian Grauenfels

Posted in Arte by Hopernicus on 16/12/2011

Cu energie debordantă şi entuziasm găsit doar la puţini artişti, Maia Martin trăieşte şi crează în Bucureşti, România. Activă pe net, la Realitatea TV, şi de la 1 noiembrie la viitorul canal Digi News, găseşte timp pentru pictură şi poezie. Dar şi pentru a edita şi produce cărţi, videoclipuri, poezii citite la microfon, toate făcute profesional şi estetic. Textele însoţite de desenele Maiei capătă o altă dimensiune şi înţeles. Picturile completează textul spiritual şi vizual, indiferent dacă sunt abstracte sau figurative, ele ne bucură ochiul prin conţinutul sincer, optimist. Interviul de faţă ne dezvăluie biografia acestei tinere şi promiţătoare artiste.

AG – Să începem cu câteva date personale, Maia, ce îmi spui despre cariera ta, şcoală, educaţie.
MM – Eu pictez şi desenez de când mă ştiu. Mama mea picta. Aşa cum am mai spus într-un alt interviu, mama atunci când dorea să picteze, era înconjurată de patru fete, care mai de care mai curioasă . Ca să poată să se concentreze, ne dădea fiecăreia câte o pensulă, o bucată de carton mai mică pentru a ne fi paleta şi o bucată de carton mai mare ca suport de lucru. Tatăl meu făcea desene în cărbune. Ambii părinţi aveau înclinaţii artistice. Eu am făcut un an de liceu la matematică – fizică, în Târgovişte, doream să dau la facultatea de arhitectura. Apoi, din cauza unor probleme familiale şi de sănătate, am plecat la un alt liceu, la Buzău. După un an, mi-am dorit cu ardoare să ajung la Bucureşti. Din fericire, am ajuns, astfel încât clasele X-XII, le-am făcut la Liceul de arte plastice N. Tonitza, din Bucureşti.
Apoi am făcut un an la Universitate de arte Luceafărul, la Pictură. Studiile mi le-am finalizat la Universitatea de Arte Nicolae Grigorescu,unde am făcut 4 ani, urmând cursurile profesorului Vladimir Zamfirescu şi al asistentului său, Marian Maria.

AG – Admir picturile tale recente. Au un colorit deosebit şi mai ales ritm. Unele îmi amintesc de Miro, altele de Paul Klee. Mai ales este interesant stilul pointilist care conferă analogie cu lumea digitală construită din pixeli. Cum ai ajuns la artă? ce curente iubeşti şi care îţi displac.
MM –  M-am născut în mijlocul artei, am fost îmbrăţişată de ea. Iubesc multe stiluri, îmi place tot ce e de calitate. Nu detest nimic în artă. Important e să fie bună şi să transmită emoţie privitorului. Chiar dacă este vorba de un simplu desen geometric, un triunghi sau un cerc. Să aibă mesaj. Pot înţelege diferitele forme de expresie. Dar am aderat la un stil care mă reprezintă cel mai bine.
Viaţa mea e un triunghi
Scăpat din cerc şi din pătrat
Un unghi mă cheamă cu nesaţ
Şi-un frânt de cerc mă ţine-n laţ
Mă uit spre toate cele trei
Şi nu văd cum să scap de aici
Mă-nchin în pete violet
Şi-mi chem în ajutor un punct
Şi dincolo de mine-n cer,
În fund de mare-răsărit
Stau linii şi spirale-ncet
Tăcute, vieţuind.

AG – Ce părerea ai despre evoluţia artei româneşti? Ce evenimente ai putea menţiona că fiind importante esteticii?
MM – Evoluţia artei româneşti? Aceeaşi problemă a racordului cu arta modernă – pe care o ştim cu toţii. Acum cred că suntem racordaţi. Ca popor am făcut ce-am putut în condiţiile istorice date. Cred că acum avem diversitatea de expresie şi mesaj, cred că avem mulţi artişti tineri foarte buni. Sper să avem şi şansa să fim remarcaţi.
Negru subţire mă-ntind
negru subţire mă prind
verticală se-ntinde 
spirala mă cuprinde
sprijin de niciunde
În dansul acesta pereche
un cerc ne iubeşte
perfecţiunea se roteşte
iute, iute, sfârlează
deşi ne veghează
accent de lumină
accent de violină
AG – Ce tehnici foloseşti? explică te rog procesul conceptual şi execuţia unei pânze. Ce faci cu o pânză care nu îţi place? Ai distrus uneori opere?
MM- Ca tehnica folosesc culori acrilice aplicate pe pânză, pentru lucrările finale de pictură, iar schiţele şi desenele le fac mai ales în tuş pe hârtie. Fac foarte multe schiţe. Pornesc de la o idee sau de la o emoţie. Schiţele în tuş, cărbune, pastel cerat, creion şi altele, îmi oferă prilejul unui debuşeu emoţional, dar şi al clarificării mesajelor. Schiţele prime le reiau, uneori şi de 4-5 ori, până ajuns la o esenţializare de linie şi formă , o esenţializare a mesajului. Majoritatea sunt executate în tuş, negru pe alb. Liniile acestora se regăsesc apoi în lucrarea finală. Am sute de schiţe. În faţa unei pânze goale, încep să răsfoiesc bibliorafturi pline cu acestea. Aleg apoi o schiţă potrivită  cu starea mea sufletească din acel moment sau care mă provoacă. Fac desenul în creion pe pânză cu atenţie, uneori modificând schiţa originală. Aştern apoi un prim strat de culoare în aplat. Apoi vin cu straturi succesive suprapuse de puncte, în diferite forme şi direcţii. Trebuie să fiu foarte atentă la amestecurile rezultate din aceste straturi. Tehnica îmi permite lucrul atunci când am timp, câteva minute sau ore în şir.   La final adaug din nou desenul, dar cu acril negru, cu pensule rotunde, încercând să modulez linia în unele locuri sau să folosesc o linie seacă, ascetă în altele. Creez tensiuni cu ajutorul formelor, punctelor, liniei, petelor de culoare. Ca orice artist conştient, am distrus multe lucrări. Trebuie să facem curat în atelier.
M-adun în formă şi mă strâng
Mă vezi şi mă-nconjori curgând
Dialoghezi cu mine – cânt
Mă legi cu zaua de pământ
De sârma-i vorba ta şi gândul
Te cerţi, mă cerţi, închizi cuvântul
Uitându-te spre mine, cel iubit,
Tu, în triunghi, te regăseşti uimit.
AG – Frumoase poezii. Se poate trăi azi din artă? care e cheia succesului după părerea ta?
 MM – Probabil se poate trăi, personal nu trăiesc din asta. Dar – TRĂIESC PENTRU ARTĂ.
Nu cunosc cheia succesului, probabil muncă, creativitate, voinţa de a fi mai bun decât tine însuţi şi noroc, de ce să n-o spun. Eu încerc să fiu tot mai bună şi sper să am şansa să fiu descoperită.
AG – Am văzut, în ultimul an,  că faci intensiv video, design pe net, produci arta digitală şi antologii de poezie, cum ai ajuns la aceasta îndemânare şi eficienţă prolifică?
 MM – Îndemânarea şi eficienţă – prin voinţă, muncă şi abilităţi. Sunt un om curios şi ambiţios. Îmi plac proiectele finalizate. Îmi place să clădesc, să creez scări şi să urc pe ele. Să adaug cărămidă lângă cărămida. M-am implicat foarte mult în proiecte culturale personale, Biblioteca multimedia Maia Martin, dar şi în proiecte generale, cum este Cititor de proză. Nu mai am atât de mult timp, aşa că probabil, ritmul va fi diminuat de acum înainte.
AG – Cum crezi că va evolua netul, comunicarea, socializarea pe net. Găseşti netul nociv sau benefic?
MM – Netul? Nimeni nu ştie cum va evolua. Pentru mine este benefic. Este o poartă deschisă către lume. O şansă extraordinară de a cunoaşte şi de a te face cunoscut. Fiecare alege din net televiziune, cărţi, informaţii, sau relaxare – ce doreşte şi ce crede folositor. Nu există limite. Nu internetul este nociv ci este necesară o educaţie privind criteriile de alegere. Cu alte cuvinte problema este capacitatea de alegere a ceea ce ne face mai buni şi mai frumoşi.
AG – Cum îţi petreci timpul liber, ce cărţi citeşti, ce muzică îţi place? ai timp de prieteni? de excursii? de familie?  Care e viziunea  mulţumirii?
MM – Nu ştiu care ar fi timpul liber… Am serviciu, lucrez, pictez, fac numeroase proiecte. Nu am timp liber. Am citit foarte mult, din păcate acum nu mai am atât de mult timp pentru asta, dar mă strădui. Îmi doresc o familie, dragoste şi sănătate. Mi-aş dori să ajung un artist cunoscut, să pot călători împreună cu familia şi… expoziţiile mele în colţuri ale lumii, deocamdată doar visate.
AG – Cum vezi pe Maia Martin peste 20 de ani? ce ţinte ai în viaţă?
MM – O întrebare grea. Nu am ţinte. Am vise pe care le clădesc. Ţinta e în mine şi lângă mine.  O definesc, o apuc şi nu-i dau drumul .Vreau să fiu şi sunt un artist foarte bun. Deviza mea este: „Fii ceea ce vrei să devii”!
În întunericul primordial, 
mă întind spre Soare, 
ţintind căldura lui… 
mă topesc în îmbrăţişarea razelor sale, 
dansând în albe linii sinuoase 
mă odihnesc într-o diagonală puternică,
mă răcoresc în dreapta unui punct rece
şi mă retrag în stânga unei spirale.
Orange-ul inundă albastrul
închinând o odă Vieţii şi Morţii.
Soare,
aşteaptă-mă, primeşte-mă, dezintegrează-mă
şi redă-mă mie şi lumii mele
întreagă.
Mă voi întoarce…

AG – Mulţumesc Maia Martin pentru timpul acordat şi materialul poeto-grafic produs  special pentru acest interviu. Îţi doresc succes, multă inspiraţie şi şansa unei expoziţii personale, cât de curând.
**
Adrian Grauenfels
nov. 2011
pictură şi poezie: Maia Martin

5/11 octombrie

Posted in Articole by Hopernicus on 27/10/2011

5 octombrie 2011. Există un sentiment ( nu vreau să zic “un complex” ) al ortomaniei, care nu e acelaşi lucru cu amorul propriu şi nici cu complexul de superioritate. Sentimentul ortomaniei nu-l poate avea decât un tip hipersensibil. ( Aşa un tip îmi pare mie ciobanul din balada “Mioriţa”, aşa un tip cred c-a fost şi autorul ei anonim. Ce bine că nu se cunosc nişte date din viaţa “civilă” a acelui autor anonim ( aşa ar zice Delia Mathe, draga de ea! ), ce bine că nu se cunosc datele “civile” care au fost procesate literar-muzical cu acest rezultat absolut sublim: “Mioriţa”. )

Omul cu sentimentul ortomaniei vrea să fie apreciat, chiar iubit pentru sensibilitatea lui mare, indiferent dacă are sau nu deja nişte performanţe pe plan profesional, intelectual sau artistic. Sau sportiv. Sau dacă performanţele lui deja existente îl reprezintă, dacă spun foarte mult despre unicitatea lui sau nu. ( Vrea să fie iubit pentru “sufletul lui frumos”, cum spun cei care… îl iubesc, sau cum îşi spune uneori el însuşi, pentru ca apoi să se mustre pentru “narcisism”. Există în el un rest de narcisism romantic juvenil, aş zice eu. )

Nu atât nişte merite nerecunoscute îl pot deprima pe “ortomanul” nostru, cât sentimentul că “nu este înţeles”. Poate să aibă un succes şi majoritatea celor apropiaţi să creadă că şi-a satisfăcut o ambiţie. Să nu înţeleagă aproape nimeni că el de fapt a avut ceva de spus lumii sau, în cel mai rău caz, s-a jucat. Vrea să fie lăsat să se bucure şi apreciat fiindcă atinge uneori excelenţa în joacă. ( Aşa cum şi el se bucură pentru alţii şi îi apreciază de maniera aceasta. Pornirile de invidie şi le cam conştientizează şi transformă din faşă. ) Un “ortoman” poate aborda şi rolul profesionistului care îşi cam forţează inspiraţia şi marile reuşite, dar rolul acela nu îl prinde şi îl va şi uza mai repede decât îi uzează pe alţii. ( Pe orişicine cred eu că uzează un astfel de rol, mai repede sau mai lent. ) Omul cu sentimentul ortomaniei vrea să fie văzut şi apreciat pentru ceea ce poate ( , inclusiv din punct devedere civic, etic şi sufletesc ). Să fie văzut şi  apreciat nu atât pentru ceea ce a realizat cât pentru ceea ce poate şi reprezintă.

Un astfel de “complexat” se va simţi frecvent “înţeles greşit”, va suferi când i se vor atribui intenţii pe care nu le consideră nobile ( care “nu i-ar fi făcut cinste” ) sau când i se va atribui câte un calcul meschin pe care el “nu şi l-ar fi putut face niciodată”.

Creştinismul, hinduismul şi budismul îi oferă o soluţie la suferinţă: diminuarea egoului. Soluţia “nepăsării spirituale”, cum spun nişte asceţi ruşi. Un înţelept asiatic sfătuia pe cineva: “Acum continuă să faci binele până vei uita că faci binele.” Cred că este… o soluţie practică… Mai lucrez, sigur!

 

Se vorbeşte şi se scrie de ani buni despre un “sindrom Maica Tereza”. Stau şi mă-ntreb dacă acest sindrom Maica Tereza nu este de fapt o formă a sentimentului ortomaniei care mă preocupă pe mine acum. “Dacă ajut pe cineva în munca lui de auto-restaurare, oamenii mă vor vedea că sunt băiat bun sau fată bună. Mă voi vedea în primul rând eu ca atare, fiindcă în primul rând eu nu ştiu cum să mă mai văd şi cum să mă mai uit la mine.” Aşa pare să sune calculul pe care şi-l face în sinea lui “ortomanul”, când s-a hotărât să facă un gest de bun samaritean.

Eu mi-am ales acum optsprezece ani bărbatul din acest “sindrom Maica Tereza”. Am vrut, da, să mă mărit ca să ajut pe cineva să se regăsească ( , în timp ce eu însămi mă identificam încă greşit ).

Eşecul era garantat şi de ignoranţa mea, dar şi de incompatibilitatea dintre motiv şi gest: nu te căsătoreşti ca să restaurezi, ci ca să întemeiezi ceva… Cum spun anglofonii: “don’t do it for the wrong reasons”…

 

 Mă voi ridica, artist Maia Martin

 

 

“Sunt prea bună pentru lumea asta!”

“Ce milă ţi-e de tine! Chiar crezi că eşti singura?! Uite, aici greşeşti: lumea e plină de oameni prea buni pentru ea! Capul sus! Uită-te mai bine în jurul tău, că ai cu cine-ţi împărţi şi uşura durerea!”

 

11 octombrie 2011. N. N.  spunea ca succesul în afaceri este oriunde, numai în zona noastră de confort nu.

Îmi permit să extrapolez: dreapta judecată este oriunde şi glasul intuiţiei mele se aude de oriunde, numai din zona mea de confort nu.

Odată ce am păşit pe cale raţională ( eu, sau orişicine ) dincolo de hotarul zonei mele de confort, am acces la adevărul intuibil, la adevărul care va suna întotdeauna ca o încuviinţare şi niciodată ca o călduţă revendicare.

 

Iar mi-i amintesc pe Jansen şi pe Köhler, cum îmi vorbeau şi cum gesticulau din zona lor de confort. Köhler chiar m-a batjocorit puţin o dată, arătându-mi printr-un gest de fereală că ea s-ar teme grozav de mine. Am văzut acolo mai degrabă băşcălie decât ironie, şi nu prea aş vedea eu nici profesionalism în aşa un gest, dar nu de asta-i vorba. Ea-mi comunica faptul că este în siguranţă, că ea va rămâne în zona ei de confort orice aş face eu.

Cine jubilează pentru că rămâne în zona lui de confort nu cunoaşte adevarata dreaptă judecată…

Iar Jansen a ridicat tonul la mine de cum i-am contrazis aşteptările; pur şi simplu n-a acceptat în clipa aceea ideea că eu mă pot simţi deja liniştită şi bine. A reacţionat la ameninţarea mea de a-l scoate din draga de ea de comfort zone.

Interesant… Cine se laudă cu zona lui de confort se laudă de fapt cu incapacitatea lui de a judeca obiectiv… Iar cine oricum nu este în zona lui de confort are şanse mult mai mari să nu se amăgească. Asta să fi vrut să spună Hristos când a formulat “fericiţi cei flămânzi şi însetaţi de dreptate, că aceia se vor sătura”?

E aproape două noaptea. Am să-mi pun paradoxul şi nădejdea pe rană şi-am să mă duc să mă culc.

( Am citat această fericire în prolog, îmi revine în minte acum. Poate că este un semn că jurnalul meu se-apropie de sfârşit. )

 

11 octombrie, ora 7.40. Mă trezesc recapitulând ce-am conştientizat în ultimele săptămâni.

Raţiunea-i bună să mă scoată din zona de confort, în afara zonei de confort îmi aud intuiţia.

Ceea ce ştiu intuitiv nu-mi poate lua nimeni. ( “Ceea ce descopăr singur”, cum a zis Daan Perez. Am trăit-o şi eu, da, stimulată de Daan înspre căutare, dar în momentul în care “am găsit” nu mai era Daan cu mine… )

Când îmi pot asculta intuiţia, nu mă mai poate spăla nimeni la creier. ( Atunci mi-am depăşit temerile şi încântările pe care mizează spălătorii de creiere. )

 

E bine când nu-mi dă nimeni dreptate… Când nu confirmă nimeni ceea ce zice raţiunea mea. E semn că trebuie să-i mulţumesc raţiunii pentru servicii, s-o concediez pentru o vreme, să-mi recunosc intuiţia după glasul ei cel relaxat şi blând şi să mă las călăuzită în continuare de aceasta. Şi-atunci… da: mă satur de dreptate… Relaxată şi blândă, mă satur de dreptate…

 

Bun început de zi! Doamne-ajută!

 

( Si totuşi… ce limbaj: îmi “concediez” raţiunea, îi mulţumesc pentru “servicii”. Se vede că m-am apucat de curs de marketingul serviciilor! Monica a terminat A.S.E.-ul bucureştean şi se amuză copios pe seama învăţăturii mele actuale şi, mai ales, pe seama zelului pe care-l constată la mine. Monica are diplomă de licenţă de economist şi lucrează ca economistă. Dar este poetă. )

 

( Ieri am avut şedinţă-lecţie de “pianotat tensiuni” cu Joke ( de eliminat tensiuni nervoase “vechi” prin nişte mişcări de pianotare ). La începutul şedinţei mă simţeam făcută cu ou şi cu oţet ( nu de către instructoarea mea! ), mă simţeam singură, neocrotită de nimeni… La sfârşit, “primită şi ocrotită, Joke… de Dumnezeu şi de univers…”

 

Azi-noapte l-am visat pe fostul meu soţ. Mă batjocorea într-un mod oarecare, eu mă întrebam dacă ne vede cineva.

 

Da, mă văd în stare să-i ajut într-o zi pe alţii să-şi scoată stresul din corp prin pianotări. )

 

Doamne… De câteva zile tot “aud” plânsul lui Jozef de când era nou-născut. Mă obsedează.

Nu sunt neliniştită. Am să trec oricum pe la Ruud de Jonge cu nişte alimente pe care le-am primit. Altfel aş trece “pentru două vorbe”, fără să-i intru în casă.

 

11 octombrie, ora prânzului. Am terminat de citit “Timpul de care avem nevoie”. Am închis cartea cu liniştea de după furtună în suflet. Bine că… s-a terminat cu bine… Eroina are curajul şi meritul de a o rupe cu autoiluzionarea în care trăiseră trei generaţii de femei din familia ei. Va plăti pentru aceasta. Dramatic.

 

Vasile Andru spunea undeva că drama umană se joacă între siluire şi slujire.

 

Am avut un vis acum cinci ani, la începutul terapiei cognitive: peisaj rural românesc, un ciob de oglindă pe un stâlp de telegraf vechi din lemn, eu mă gândeam c-o să mă privesc în el şi-o să mă văd frumoasă. Dar m-am văzut cu un chip absolut obişnuit, care însă nu mi-a displăcut, deloc. Mi-am continuat drumul.

Dacă mă gândesc bine, ultimii trei ani şi jumătate din viaţa mea s-au “jucat” între două oglinzi. Una prăfuită, împăienjenită, sluţitoare de chipuri. ( Cât seamănă verbele româneşti “a silui” şi “a sluţi”… ) Aşa sunt limbajele de lemn, indiferent ce ideolog, ce funcţionar sau ce şmecher le foloseşte. La capătul celălalt al drumului, acolo era o oglindă curată, de parcă nici nu s-ar fi putut aşeza praful pe ea vreodată. Ceea ce-ţi arată o oglindă curată poate semăna şi cu un coşmar: poate fi tocmai ceea ce rişti sau tocmai o evoluţie primejdioasă de care te-a ferit Dumnezeu. Astfel de oglinzi sunt cărţile bune. Acelea pe care eşti recunoscător că ai avut ocazia să le citeşti. Şi sigur că eşti recunoscător: o carte bună este un act de slujire a semenilor.

 

Probabil că la tine însuţi ajungi pe o cale “oblică”. Ajungi la tine căutând altceva… Libertate bine înţeleasă, sinceritate faţă de alţii, trăirea maternităţii… pe Dumnezeu… Îl strigi pe Dumnezeu şi ai surpriza să auzi cât de limpede şi de puternică a devenit vocea ta. Şi-n clipa aceea ştii şi că Dumnezeu nu se va lăsa strigat mult de-aşa o voce! ( Nu afirm că eu m-am găsit deja pe mine însămi de-aşa manieră, încât să nu mă mai scap din mână niciodată. Nu; sunt… pe cale… )

 

 

autor Ioana B. Carp 

Tagged with: ,

Comentarii închise la 5/11 octombrie

Evacuarea domnului K /ce lume minunată/Biografie/Dimineaţa cenuşie/ Curiozitate / Noa ( poeţi din Israel)

Posted in Traduceri by Hopernicus on 13/08/2011
Mă voi ridica, artist Maia Martin
evacuăm apartamentul
urcă ultimul locatar şi mă agasează cu întrebarea:
de ce nu s-au plătit taxele casei timp de trei luni?
îmi stă pe limbă să întreb: care casă?
cinci luni de bâjbâială, se cer acum ordine, logică
şi cronologie în întâmplări?
toate zeiţele destinului stau  pe capul meu
şi imi ordonă: răspunde vecinului cu o replică bună.. dar nu găsesc!
am discutat cu el, discuţia unui om normal până la oase
şi am plătit, în linişte.
înainte de a zăvora definitiv uşa, mi se pare brusc
că aud plânsete, tocmeli, ca un ecou pe albul perete
al locatarului precedent.
deodată,
îmi permit să-mi fie milă.
**
Yosef Sharon
1952
din vol: Un timp la oraş.

ce lume minunată

 

Lumea era minunată numai în cărţile de joc

hărţi, steaguri, oameni,ţări

 

să declarăm că totul era omenesc

e exagerat.

de fapt totul era personal.

 

luptătorii negri

ca şi steagurile fără pete de sânge

 

am fost primul care a terminat albumul

bucuria ultimei cărţi de joc trase

mă minunează şi astăzi..

 

**

 

 

Rafi Vaikert– Israel

1964

din volumul:  privire înapoi

 

Biografie

Sunt un prunc nedorit
Aruncat pe fereastra deschisă
în aerul lumii
eu zbor acum
uşoară, eliberată de legăturile familiale
peste nimicurile omeneşti
mulţumesc facerii şi avântului primit
cât mai e suflet în mine
până la izbitură.
  **
Haghit Bat-Eliezer
1960

Dimineaţa cenuşie

 

Dimineaţa sumbră, străzi pustii

ferestrele moţăie şi ele

în spatele jaluzelelor trase

un motan negru cu lăbuţe albe,

ceafa albă şi ochi verzi

(ca la un preot catolic)

căina moartea unui corb bătrân

 

bătrân era, matusalemic

croncănea de peste un secol,

ciugulise ochi, în zeci de războaie

se plimbase ca martor

peste spânzurători

fără de număr

 

se scarpină motanul după o ureche

dă din coadă şi meditează la moarte

tristeţea verde a ochilor săi

dispare

în roşul dimineţii ce răsare.

 

autor:

Alexander Spiegelblat

din volumul „Mierea tristeţei”

1927

 

 

Noa
 
Noa culcată în iarba dimineţii
Prima copilă, parcă acum s-a născut lumea.
La capătul străzii
în grădini foşnesc
pomii cunoaşterii şi pomii vieţii.
Casele se conturează intermitent
ca desenul pe o hârtie creponată
Noa citeşte reviste, le răsfoieşte
pe strada Navon,
aspersoare îi udă tălpile
încă puţin şi va trece în goană
cu prietenele ei,
pe caldarâm, pe role de oţel
ele lasă râsul în urma lor
zgomot de cioburi de sticlă spartă .
Aharon Sabtai
1939
din volumul „Cancelaria şcolii”
***

Curiozitate
Natan Wasserman
1962
Din volumul „doi ani” 
Sunt lilieci printre crengi
zborul lor îmi face rău, e pe socoteala mea.
ce vor de la mine, de ce se strivesc de mine?
ca şi ei inhalez aerul dens al nopţii
îi chem dar ei închid pleoapele catifelate şi nu răspund.
eu sunt adult, ei minusculi
au o limbă secretă, rapidă
cu vârful degetelor fac semne
şi umbrele lor se mişca transparente
dar au un corp, salivă şi mister.
ei trec peste capul meu
se încurcă în părul meu încărunţit
când mă plimb în hăţişurile din spatele casei
ei ies să mă caute
se ciocnesc între ei, cel lovit cade la pământ sufocat
mai recent, dragostea este subiectul care mă interesează..
traducere Adrian Grauenfels

Comentarii închise la Evacuarea domnului K /ce lume minunată/Biografie/Dimineaţa cenuşie/ Curiozitate / Noa ( poeţi din Israel)

Crossroads

Posted in Română-Engleză, Traduceri by Hopernicus on 13/08/2011

 Bunul rinocer fantastic, artist Maia Martin

TOMLYN of Devereaux, son of the second Count of Devereaux, was walking with long brisk strides on the old Roman road leading to the Crossroads. Janet – he had to think hard to remember her name – was a fast talker and he had almost lost track of time. The sun was covered by dark lead-like clouds and flurries started to fall – unusual for late September. He had to hurry up, this evening he was meeting with Maegan! Very strange that woman! Supposedly she lived in the neighborhood, but he knew all the young ladies that lived within twenty leagues. She had showed up now and then and each time he had asked her about her lodgings, but she just smiled. Once he tried to kiss her full lips, but she avoided him so easily that he almost tripped. Honest to God, not too many girls avoided his advances.

Late afternoon was gathering above the Forest. The white butterflies that dropped from the ominous heaven above were melting on his face, blocking his far sight. The walls of the Village houses appeared infected with leprosy and shaking flakes. People lit their rooms behind their pig skin covered windows; the sickly yellow light reminded him of the eyes of wolves, when they came out of the forest during the winter nights. Then, just like now, no villager was out of his abode or the beer-smelling parlor. The Edifice by the road resembled a heap of boulders in the mauve tinged light, fighting the moving forest that appeared to be attacking the Village… Grandma had always been afraid to talk about the Edifice and the Forest, and each time he boasted about them she had lit candles, freezing in panic.

Tomlyn was not a handsome man, as the classic models went, but the girls liked him well enough anyway. Not too tall but built strong, with bulging arms and shoulders, narrow hips and strong legs, deftly movements, dark skin, icy blue eyes, long black curly hair and daily shaved, he had his share of lovers. The skin color came from his grandmother’s side, a small noble family in Languedoc, while his eyes were from his grandfather’s side. His great grandfather was a Norman gen d’arms fighting on the Bastard’s side. He had lost his life at Hastings, but his son got a fief in the new kingdom and became the first Count of Devereux.

Tomlyn’s chances to become the next Count were quite slim – he had three older brothers. The eldest was considered the inheritor and Tomlyn was his scoutier. The next eldest took his vows and was now a monk, secretary to the King’s chaplain. The third eldest went to Flanders, the fief of King Henri and was now a knight fighting over there. Alright, if the eldest, Guillaume, should die, as well as Bertrand in Flanders, then perhaps maybe… but he did not spend much time thinking of his future. He was not tempted by a career in arms, or a religious one, he was just fine being a scoutier without many responsibilities. He enjoyed mixing with the villagers and the humble people in the Castle. There were not too many noble families around; the closest was about a three days ride from the Castle. Guillaume had found his wife only just in Essex, east of Londres, and that was because her grandfather used to be a knight who fought side by side with his father in the King’s Army. His family would undoubtedly find Tomlyn a nice noble Norman girl in the end, but in the mean time he didn’t mind if a girl was Norman, Saxon, or Walsh. For him, a good ride was as good on a delicate Arabian horse as on a strong Burgundian one. His friends would laugh at his boasting, but let them laugh! He knew better than anybody what kind of mount he enjoyed…

The Autumn Equinox was only about a month away, and it was a time that most of the villagers dreaded. Both the old stock – the Walsh and the Saxons – and the new comers – the Normans – were not looking forward to it. They had learned soon enough the local traditions and superstitions about the Old Folk living in the Other World, who were more likely to touch this world during the beginning and end of the year. Now the elves, spirits, faeries, goblins and leprechauns were walking among people, pestering them with pranks. And there were rumored stories about young boys taken by the faeries to their world never to be seen again. And yet, the Walsh were looking forward to the Equinox, the time when the Foreigners started growing power to fight back the Long Night, to help the Sun renew itself for new Life. The priests frowned at the pagan superstitions, but the people, having only the Edifice between the Forest and the Village, were on their own. While praying to God and the Lord Jesus, they believed that the old Druids, the Magi, the Sages, and the Witches, although not friendly to the New People, were trying to save the Land. And that was good news for all! Grandma used to say: “Let them save the world, but keep away from them!” The Village Blind Man would pick up fragments of stones and lay them around the Edifice, or around the Village. “Let them come out”, he would screech, “the Good Ones will help us, God willing. But we have to help them, too!”

Tomlyn never understood who they were, “just fools talking” he would think to himself. If anybody tried to ask the Blind Man about them, he would screech louder than ever, showing his white glare and shaking until he spilled his dark bitter beer. Grandma wouldn’t say anything either, but would just glare at him murmuring under her breath. Yet, the day before she died, she did talk to him. She said: “Tom, take great care when talking about them! Make sure they don’t notice you! Your only chance would be if your good one wanted to help you! But the good ones rarely do, they like playing as well!” Grandma was a strange woman, married by the first Count in Brittany, over the Channel. She never said anything about her country, but Tomlyn sometimes heard her speak in a strange language to the old stock servants.

The Forest, however, wasn’t as forbidding as the tales went. The villagers often went there with their axes to clear new pastures and land for new crops. Old tales told of a time when the Forest was all around the Village, with people grazing their animals in clearings in the Forest. Sometimes Tomlyn wondered if the Forest was not angry at the people she nurtured and protected ever since the Romans were around. But some people entered it even more often than he did for hunting and for picking wild berries and mushrooms. There was also a time when some marauding knights attacked the Village and the people who did not have time to take to the Castle ran to the Forest; the knights didn’t have enough courage to follow them.

But not during the Autumn Equinox! During this time a villager would sooner cut his arm than a branch in the Forest; he would rather go cold and hungry than enter the woods. And an evening like this, with flurries falling at the time of year when a shower was considered a bad omen, and the Moon lurking behind the black clouds, scared most of them to death. If his grandma were still living, she would probably stop him from going out to meet some strange girl at the Crossroads. “Well”, he thought, “she would not know Maegan! For her I would go to that small cabin in the Forest, where nobody could see us…”

The Foreigners especially scared the shit out of the villagers. They came only once or twice a year, but the villagers gossiped the whole year long about strange caravans, strange Ferries with strange beautiful items displayed on strange counters. They also talked about young people disappearing during these times. Tomlyn believed that talk was nonsense; he never met a Foreigner, nor saw a ferry or strange caravan. He would go anytime to such a Foreigner’s Market, but once, on the Summer Solstice, when people were talking about the Ferry at the Crossroads, he found none.

Tomlyn was approaching the Edifice and thought absently about the talk of the town. People said that it always takes longer to get from the Village to the Edifice than from the Edifice to the Crossroads, although the Edifice was just as far from one than the other. He didn’t think so – he had tried many times to measure the distance – but not now when his steps took him to the Edifice in no time at all. “It is strange”, he thought watching the ruins, “that I never wished to enter the Edifice. I pass them daily sometimes, and yet… inside there may be mud, dirt… creepy crawlers… Ugh! No, I don’t want to go in there!”  And he thought, passing the ruins and strolling toward the Crossroads, that he never met one single villager who really entered the Edifice and told others about it.  He forgot almost at once about the Edifice, his whole mind concentrating on the Crossroads. Oh yes, he could already see the tall volutes-decorated, blue-gray stone Cross.

Nobody talked about that cross, especially not pater Duncan, the old priest serving the small Church of the Saint Virgin in the Village. Some old villagers said that the Cross was older than the Saxon people, even older than the Romans. That when the first Christians came to the land, the Cross has already been worn by rain and wind… That the Cross was older even than the Lord Jesus! That could not be, the Lord was in existence from the Beginning of Time, but maybe, just maybe, the Cross was not Christian. “Why is the cross inside a circle?” Tomlyn sometimes asked himself. Once he had asked Grandma and she said that it was the Sun, but he didn’t believe her. The Walsh used to have the same volutes on their objects, weapons and attire…

On the opposite side of the Crossroad, facing the Cross, was the Fountain. People often used the Fountain. No spring in the neighborhood has such good water: clear and cold, and somehow illuminated from behind. The women came even more often than the men, bringing with them cloth and dresses for washing, because they believe that a dress washed in the Fountain’s water was shinier, its colors stronger, and those wearing it are happier and luckier. Strangely enough, the animals refused the drink the water; they would only do so when overpowered by thirst, or were forced by their owners. Because the people observed that a cow that had drank the Water gave more milk, its calf was healthier. A horse would run faster and longer, never to trip… The local knights used to bring their mounting horses before leaving for battle. He who accompanied his brother to jousting would always do right. One way or another, the people connected the Fountain to the missing people.

 

He stopped short of the Crossroads. There was a Foreigner’s Market after all. It seemed that not all the people’s talk was nonsense. The market, in truth, looked plain enough. There were two or three wagons painted in strong colors, but nothing else to signify the people were strangers, yet he could not recognize any of them! Not the people walking around, nor those behind their counters with fare. Some were Jews for sure, by their dress, and two looked like the Saracens his grandfather had told him about. A few were women, not something one saw very often in a Christian market. And there was Maegan! She was behind a counter right in front of him, and when her eyes stopped on him, she laughed and made signs with her hand, inviting him to see her fares. With his knees shaking, Tomlyn strode towards her. “Why, she’s a seller”, thought Tomlyn and Maegan smiled. Her white perfect teeth shone on her dark face and, like giving her an answer, the sun’s last rays broke the clouds. The butterflies stopped falling and the Forest stopped breathing – but Tomlyn felt it staring at him through myriad of shiny eyes. With shaking shoulders, he stopped in front of Maegan’s counter.

“Glad to see you,” he smiled.

“Likewise,” she smiled back.

“I didn’t know you were a Foreigner,” he found his voice.

“A Foreigner? Why, I’m not.” She laughed again. The sound of her laugh passed through his heart like a fiery sword and the boy put a hand on the counter to steady himself. “I am around most of the time. Often enough. Just a simple girl selling a few trinkets.”

Tomlyn looked at the objects on display. They were beautiful in a strange way. He couldn’t explain how. “They are beautiful. Never saw such. Why don’t you bring them in the Market, in the Village,” he said.

“Why? Who would buy such a trinket? And wear it…”

“You have a nice hand”, said Tomlyn with double meaning.

“Sometimes when I have nothing to do, I look for these objects. Sometimes I make them. They’re not always made by my beautiful hands.” she laughed and then looked at him with her green eyes. “I like coming with them to these markets, where foreign people come and talk about foreign lands…”

“And yet, I know a few young ladies who would wear your objects,” Tomlyn said, taking one of them and looking closely. It was round, made with a shiny metal, perhaps silver, with a few flowers rotating inside at different speeds. Indeed, he had never seen such a thing.

“I bet you do,” smiled Maegan. “Why don’t you buy one of them some trinkets? You could turn her heart…”

“I would buy one for you”, he said, and Maegan looked him in the eyes.

“Would you? But I made them! Nobody’s ever offered to buy one of them for me…”

“I do.

“You’d like my heart turn to you? I don’t think so.” She started to laugh again. “What do you want for your present?”

“A kiss…” Tomlyn found enough courage to say.

“A kiss?” Maegan stopped laughing and watched him seriously. “You want to buy one of my trinkets and to kiss me. Really you do?”

“With all my soul!” he said, and the wind dropped in the mud. Next to him, Grandma was sadly shaking her head. “They like playing, boy. Pray the good one will stand by you!” But Tomlyn did not pay attention to her and went around the counter to embrace Maegan. The girl tilted her head, raising her full shiny red lips to him, and everything seemed to stop.

 

 

2

 

TOMLYN shook his head trying to clear his vision. Wow! Now that was a kiss! Or was it? He could hardly remember a thing – everything started to spin  and the sky came tumbling down.  The Crossroads has disappeared, as well as the Cross, Fountain, Foreigners, Market, caravans, wagons, counters… and Maegan, too. “Where the heck am I?” He wondered, looking around. It looked like a garden, maybe a clearing in the woods. Rosy smog surrounded him, cutting his view short. The shadows could be trees, perhaps. He could not see the sky, but the sun was warming his brow.

“You can call it the Edifice,” he heard a voice behind him. “But it is not.”

“What is not?” asked Tomlyn turning around. A man that was not too tall but strong – somewhat similar in form to him – dressed in a long blue coat, was a few steps behind him. He looked like his grandfather only his long hair was sparkling white, not blond. He couldn’t see his face because it was kept in shadow.

“He is not your grandfather, boy” he heard his Grandma’s voice. “Take great care, they like playing too. Your only chance is if your good one is willing to help you…”

“The edifice” answered the stranger. And don’t call me a ‘stranger.’ I’ve been around for almost eighteen years now. It is not a garden, either. But I made it look like one, so that you would feel more comfortable here. Well, I have to admit that it is your Edifice.”

“The ruins? The dirty muddy ruins?”

“Eh, in fact they are not so dirty. Nor muddy. And they’re not at all ruins. But We had to dissimulate them one way or another, didn’t We?

The rosy smog dissipated a little, and Tomlyn could see that the shadows were not trees after all, but some kind of smooth stony walls surrounding him on all sides. Above, the smog remained, and the sun too.

“Who are you?” he asked the foreigner.

“Well, sometimes you call Us Foreigner, don’t you? But you gave Us many names in the millennia we began together.”

“Are you a Foreigner? What’s your name?”

“It’s not that simple. I wore different names in different times. You can call me Prometheus, Oanes, Ossiris, Wottan, Oberon, Faustus, Lucifer…”

“Are you Satan?” asked Tomlyn, now really afraid.

“Satan. Or Michael, if you prefer. Personally I prefer Oberon. Is Oberon alright with you?”

“Are you a devil?” Tomlyn was more concerned about his fears.

“Only if you wish it. As I told you, We have been given all kind of names by different people in different times and places. Devils and angels, fairies, werewolves, goblins, harpies, centaurs, nymphs and satyrs, orcs and elves, gods, dwarves… even saints!”

“But who are you in fact?”

“Oh, it is not that simple to explain all that to a man from the Past.”

“I am not from the Past! I am from… now.”

“Yes, I know, you are so young! But your vocabulary misses so many words.  Just believe me, you are from the Past. From my Past, that is. Well, just let me adjust you a little bit, activate some more of your brain, give you some understanding. Trust me, it will make it easier and will not harm you. Now, is it OK?”

“OK?”

“Never mind. Let me show you something. Somebody in your future will say that an image says more than a thousand words. He will be right, you know? There.”

On the stony wall an image started to flicker. After a while, Tomlyn could discern different forms, some of them tall and light, other small and dark. The landscape was a reddish plain, without grass or trees or mountains. He could not see the sky.

“Yes, do you see?” asked Oberon. That form is Us. The light ones are Luminati, the dark ones Raptor. What are We? A kind of… cloud, let’s say. An entity formed by myriad of entities.”

“What do you eat?” asked Tomlyn seeing no green stuff.

“Well, how can I put it? Ourselves. A kind of cannibalism – but it is not. We nurture on feelings that we generate Ourselves. But that was a bad thing, in the long run. Look.”

The image now showed many more dark forms than light ones.

“Yes. The Luminati were disappearing. A few millennia, maybe a few million years, and We would have been only Raptor. Probably by now, it is. So, a part of Us, mostly Luminati, decided to look for a new home.”

The flickering image changed again. Now it showed a reddish-brown globe that diminished to a point and disappeared, being replaced by a fiery globe that became in short time a star, which got lost in a starry summerlike night sky. Then, an ellipse replaced it, but soon a spiral appeared and grew into stars and a star and a globe… And again, and again…

“We traveled and looked for a home in different places, and for so long, but we didn’t find it.” Oberon’s voice was gloomy. “Of course, we traveled some centuries only. You wonder how that could be. Look.”

In Oberon’s hands appeared a square of cloth about one foot across, with a knot in each corner.

“How far do you think is one knot from another?” asked Oberon.

“One foot, I’d say.” answered Tomlyn.

“Of course you do, but look!” Oberon folded the cloth and the two opposite knots touched each other. “You see? We could fold the time-space. Don’t ask me how, but we know how to do it. We are an old and very wise regnum. The biggest brain in the Universe! Only the Creator knows more than We do. So, We used this… object, the one that you know as the Edifice, to transform Our brain energy into Power and folded the Universe. But yet, it took Us so much time and energy. We were almost extinct when we got here. But We were lucky! Maybe you too…”

“Our luck was them, the good ones,” mumbled Grandma’s voice. “Boy, I feel a change in you, don’t let them take you.”

“You see?” Oberon went on, “I don’t think at that time We were able to leave Gaea. We recognized her as a sentient entity. We asked her to allow Us to stay here because We felt the potential. Oh yes, the bio-life on this planet has potential! We could see that everything here has feelings, and that is our food. How can that be, you ask yourself, but even a plant has feelings. It feels fear when someone wants to cut it, and its neighbor plants feel sadness when it dies, but a plant feel joy when someone admires it, takes care of it, even when the sun and rain nurture it… Those higher on the scale of evolution have so many more feelings, above all, the man. But when We came, there was no man, of course”

“Do you mean you feed on us, men?” asked Tomlyn.

“Yes, I do. But it is not your exploitation by Us. Is more like a… symbiosis. You see, like that between a flower and the butterfly that pollenizes it, You cannot say that the butterfly hurts the flower, that it is bad for it. Both regna benefit from that symbiosis. The flower attracts the butterfly through its smell and color and gives it nectar, but without the butterfly and bees, the flower will cease to exist.”

“So, you are our butterfly?”

“Well, you can say that, but only in part. The Man will cease to exist – but not the Adamite. OK, let me return to the history. So, We tried to evolve different species – to provide Us with more, higher quality feelings – but that project didn’t succeed. One after another, sepia, dolphin, elephant, ape evolved until they got their right place in their habitat, at which point they symbiosed with Gaea. They were perfectly adapted, and did not need to evolve further.”

“And man?”

“At that time there was no man. There were some kind of apes, which were sometimes called primates. We learned from the other experiments, so we decided that it was vital to enter in symbiosis with them, before Gaea kicks in. And that our Chosen one doesn’t have to be adapted to its environment, but to be ready to create one suitable for its needs. We tried with several primates, until the One, the Adamite We call it, proved to be the right one. Well, the other experiments didn’t survive Our separation, they just died.”

“You mean if you decide to separate from us, we will die?”

“It could be. Maybe you will just return to your Adamite condition, although We doubt it. But, you see? We have to depend on this relationship as well. We cannot separate anymore! We are here to be together. We are Human, together. This symbiosis proved to be a trap for Us. Of course, we can try a different symbiosis with other bio-life, but there are not many choices left…”

“Still, I don’t understand what Maegan has to do with this story.”

“Oh, Maegan is one of Us, of course. But her form evolved a lot, maybe because of the symbiosis. She is kind of independent from us, although still a part of us. Her kind saw that being only Luminati or only Raptors was a limitation. It can only feed on what it gets. But the independent kind, let name it ‘Maegan,’ learned to create conditions to produce food. Oh, let me take a step back. What differentiates a Luminati from a Raptor? The kind of feelings it nurtures on. The Luminati prefers good, elevated, pure feelings. Love is the most important one but also hope, admiration, friendship, respect, compassion, mercy, faith, humility, joy. The Raptor prefers the negative, low feelings: hate, selfishness, envy, arrogance, fear, hypocrisy, ambition. While Luminati don’t need much pure feelings to feed, Raptor need great quantities of evil feelings, intense even, to satiate it.”

“You are devils, after all!”

“No, We are not. Only if you decide We should be. We give you only the opportunity. We make you know the Good and the Evil. You know the old story about the fruit, hmm? We do not tempt you. We show you both paths – you decide which one to take. And most often you decide to take the evil one!”

“Why is that? Not because of you?”

“Don’t point your finger at Us. We made possible Buddha and Manchu, Jesus and Mohamed… and other great philosophers and human spirits. You know what you have to do, only you decide to do otherwise.”

“The Raptors made us to do that?”

“No. The instincts of an animal are to survive as a species. The evil feelings are more suitable for survival, therefore, you prefer them. And from that, the one that benefits is Raptor. We, Luminati, suffer.”

“Why don’t you destroy the Raptor, then?”

“Because We are not animals. We have no survival instincts. But the truth is We are Luminati and Raptor at the same time. The one that makes the difference is the Human.”

“Now who points the finger?”

“But it’s true. You see? when a new human being is born, even in its mother’s womb, a part of Us enter it. It will be its Soul. The decisions the human makes during its life will determine if the Soul will become a Raptor or a Luminati. Any wonder that the Raptor is more numerous than Luminati? Just look around. Look at yourself!”

“And what about me?” Tomlyn changed the subject, uncomfortable by the course it took.

“Oh, you are one of the worst. You have shallow feelings – tepid, lukewarm. The indifferent type. But you have potential, Maegan saw it. Not by making you suffer, but making other humans, mostly females, suffer for you. Love you, hope for you, pity you. I told you, it is the new type, the ones that provoke the Adamite in order to enhance their feelings. A time will come when Humans will have no feelings of their own, but what the ‘Maegan’ will induce in you! It will be like it was at Home, but this time We cannot leave. We have to take a stand!”

“What does she intend for me?”

“You will be put in a fountain. Females will be able to see you, but you will not know.”

“Is there any way to escape this fate?”

“Maybe… Your Soul will try to help. It depends on some other Human choices. But yes, your fate can be reversed.”

“Why do you tell me all this?”

“I told you, you have potential. If everything goes the right way, a Luminati will be with Us. Every Soul has a chance to attain Nirvana, become a Luminati. When We will be Luminati only, the Kingdom will come. There will be no possibility for new Raptors. The evil feelings are mere nurture, the good ones are Ambrosia!”

“You do not fear I will tell people all about what you told me?”

“I do not feel fear, ha ha ha! And who would believe you? A new story, a new myth, a new superstition.  Of course We can always make you forget.”

The face of Oberon was now in full light. It was Tomlyn’s.

 

 

3.

 

TOMLYN was back at the Crossroads. There was the tall Cross in stone and the Fountain, but the place was empty. The Market was gone. Maegan was gone. A slim girl he barely recognized was grasping him tightly, in tears. Janet.

“Janet?”

“Oh, I knew it. I knew it! Only if you were taking me with you would I let you go. And it was so difficult… My flesh was burning!”

She let him out of her embrace and took a step back. She didn’t look at him, instead down to her blouse, passing her palms over her small breast.

“It doesn’t hurt,” she said in wonder. “It seemed to me that you were a piece of fiery iron and that my blouse was on flames, that the skin on my breasts was cracking, blackened under the heat. Oh it hurt so badly! But I would gladly take the iron you were through my heart than let you go. I will never let you go again!”

Tomlyn looked at her, amazed. She wasn’t really a beauty, a plain girl with her face and hands darkened by sun and wind. Not tall, with an open face under golden dark hair, straight brows and big, green eyes. He knew many other girls nicer looking than her, with better dresses and finer hands. But not with such beautiful glittering eyes that reminded him of Maegan’s.

“Janet?” he asked again, trying to remember a little girl he met before taking to the Crossroads.

“I would say you don’t know me” she laughed nervously, as she dropped a heavy weight from her shoulders. “But I came each day to the Fountain, happy to see you, to talk to you. Years after years…”

“Fountain? I was in the Fountain, then…” He could remember the long talk he had had with Oberon.

“Hey, I haven’t made you forget.” he heard the deep, mysterious – his own – voice coming from nowhere. “Oh yeah, I’m with you, the angel doesn’t leave his body not even in death. You forget Us, We never forget you!”

“Oberon?”

“Who is Oberon?” asked Janet. “Sometimes, when you answered me from under Water, you mentioned this name. And a girl’s name, Maegan. Is she your lover?”

“No, she lives on the other side…”

“She is the one who took you, isn’t she? The one the people know as Mab. The Queen of the faeries…”

“How did you free me?” asked Tomlyn, watching her eyes. He felt that a new feeling was growing for this slim unknown girl that he somehow knew so well, with strong sun-darkened hands. Yes, it was something different than he had ever felt for other girls. For Maegan…

“Ambrosia,” he heard Oberon mumbling. “I told you, pure Ambrosia!”

“It was not that easy,” accepted Janet. For a few days I waited for you, and then people started to talk about the Foreigners’ Market and your disappearance. One day I came to the Fountain to wash something and I saw you in the Water. So, I came back each day to see you, to cry, to talk to you. For years you didn’t seemed to see me, to know about me. Then, one day, I heard a woman laughing and one of my tears dropped in the Water. Your face disappeared in the circles of waves, but your eyes stared at me for the first time!”

“I told you” Tomlyn heard Oberon’s voice. “Maegan will lose you because of her, not of you. And because of the love this girl has for you!”

“I will stay with her, my soul?” Tomlyn asked Oberon.

“That depends on you, my Adamite.” Tomlyn looked at the girl’s lips, so beautiful, full and wet…

“And then, another day, another year, you talked to me! I thought I would die. You were coming back. All the years I stayed by the Fountain now were worth it. I was no longer the Village’s Fool Girl! I’ve never been a fool. I knew it! Only the Blind Man stood by me…”

“He he” Tomlyn heard the Blind Man’s voice. “I’m going to drink a cup of warmed beer for you children. And maybe you will help me, sometimes, to help them, the good ones, help us…”

“From then on we started to talk to each other. Not too often. You told me that I could find a way to free you. I thought and thought, but never found a way. So I went to old Birgitte, in the Forest. People said that only a fool would go to her – but wasn’t I a fool? I told her about you and the Fountain at the Crossroads. And she said to me: ‘There is an old story about Mab and the young men she takes away.’ ‘Is there any way they can be freed?’ I asked, full of new hope, and she answered: ‘Never happened. Mab is a harsh mistress. But yes, the telling says that there is a way. A girl, a virgin, with her heart full of love, should be at the Crossroads when Mab rides by with all her Court, at the Beginning of the Year. Should a girl pull down her lover from his horse and he touch the ground, he will come back in this world flesh and spirit. But it would be tough. Could you be that girl?’ Could I?”

“You could. You have.” murmured Tomlyn, looking at her longingly.

“Yes, haven’t I?” laughed Janet, happily. “But not right away. I went to the Crossroads at the First Day, at Christmas time, and I waited for three days and nights, but Mab didn’t pass. It was cold with snowy storms and I thought I would die, but I had to save you. I went back to Birgitte. She didn’t remember our talk before, but in the end I found that the Old People had a different First Day, at the end of October: Halloween Day. Today is Halloween Day, my love!”

Tomlyn took her in his arms and it felt so good. She continued her story, with her voice muffled in his coat.

“It wasn’t easy. When Mab, riding in a coach pulled by seven black cats, saw me, she started to scream. But I recognized you and had already pulled you down from your stallion. You turned into a slippery snake and tried to escape, but I was used to catching snakes. You bit me and I felt numb, but I didn’t let you go. She said to me: ‘You will die! Even if you free him, some other girl will have him!’ But I didn’t care; I wanted you to be free. That’s all I wanted at that time, you to be free! And I shouted back to her: ’I don’t care! Let me die, but let him be free. Anyway, I don’t know if he will want me or stay with me, but I would rather die, giving my life and soul for him!’”

“You see, my Adamite, what saved you? She gave her life and soul for you! Freely, with no expectation, no rewards… Her good one helped her, because We have to be helpful in our symbiosis. I know, I am her soul too. We are happy. Even Maegan is happy!”

But Tomlyn was listening to Janet, not Oberon.

“And then?”

“Then you turned into a fiery piece of iron and I was sure I was going to die, but I never let go. And you again turned into a something else: stone, heavy as a mountain. I dropped down with you still into my arms – but never let go of you. And when you touched the ground, here you were!”

“Yes,” said Oberon. “You see, my body, that’s the reason We stay with you. Your feelings are Ambrosia, the Nectar of Life. We feel stronger, better… Together. You live and she lives and We live together because we are Humans, together. I was worthy to be Birgitte, to ask Gaea to help Us. I did my part in our symbiosis. Now it is your turn to feed Us!’

“Yes” thought Tomlyn. Loving Janet. Loving our children, our family, our neighbors. Loving this world, its beauties, and the God who gave it to us.”

“You see, that’s why We don’t leave anymore. Even Us, the Souls, have to draw a line and say: ‘That’s it! No step back, no leaving anymore!’ When nothing remains, it is Love. My Adamite, together we can bring the Kingdom here, between us. To be one single world: Our World!”

Tomlyn didn’t have to ask. Our world was not yet their world, and their world wasn’t yet ours, but the Kingdom could be the Humans’ World! Instead, he asked:

“Now you’ll take away my memories?”

“Only if you want me to. We could live with our memories, you know? We are better whole in body and mind. Do you want Janet to forget how she freed you? Do you want to forget why you love her?”

Tomlyn didn’t say anything. He knew that his Soul just knew the right answer.

 

Nick Sava

http://cititordeproza.ning.com/profile/NicksAVA

Tagged with: ,

Comentarii închise la Crossroads

Reîntoarcerea la Borges

Posted in Traduceri by Hopernicus on 12/08/2011

Puţin scriitori moderni au abordat literatura cu atâta pasiune, entuziasm
şi dedicare ca Luis Borges. Universul său s-a născut dintr-o amplă
cercetare a literaturii, filosofiei şi teologiei. El nu se limitează la cultura
nord sau sud americană ci deschide un larg compas peste culturile
orientale, cabala ebraică, sau folclorul ţărilor nordice.
El vede inutilitatea omului în a căuta înţelesuri
 în universul infinit. În centrul universului modernist guvernat de masă, spaţiu
şi energie Borges plasează ghicitoarea timpului. El crede
într-o matriţă în permanentă mişcare a unor timpuri divergente,
convergente, temporal confuze, şi mai ales paralele. Această reţea
de insule temporale se întâlnesc, se despart, se înlănţuiesc ca
să acopere toate posibilităţile timpurilor. Într-un interviu, Borges povesteşte cum în tinereţe
a găsit o gravură care arăta cele 7 minuni ale lumii
 una din ele fiind un labirint circular care l-a înspăimântat mult timp în
coşmarele sale nocturne care se repetau cu intensitate. ” Am înţeles în fine:
grădina cu poteci divergente vesteşte haosul, iar expresia de un viitor diferit,
dar nu pentru toţi se referă la divergenţa timpului şi nu a spaţiului”.
În opera sa găsim confruntarea omului cu un număr de alternative din care
el alege una şi elimină pe toate celelalte, sau în rare cazuri
alege pe toate. Am ales din volumul EL HACEDOR (Autorul)  trei texte care
exemplifică soluţiile paralele şi dilema spaţio-temporală care face nouă
literatura lui Borges atât de apetisanta şi  lipsită de vârstă.
 AG

Compoziţie IV, 60×80 cm, acril/pânză, 2008
O problemă.
Să ne închipuim că la Toledo cineva descoperă un text în limba arabă şi
specialiştii declară că a fost scris de nimeni altul ci de Hamete Benengeli
modelul lui Cervantes pentru eroul său don Quixote. Citim în text
cum Benengeli parcurge Spania cu lancea şi spada atacând toţi trecătorii
întâlniţi pentru simplul motiv al acestor întâlniri nenorocoase.
Deodată omul nostru îşi dă seama că a omorât un bărbat străin. Oprim lectura aici şi cerem să
ghicim cum va reacţiona don Quixote.
Ni se propun trei răspunsuri posibile.
Primul este pura negaţie a faptelor dar ea
nu aduce nimic special în universul halucinant în care se scaldă don Quixote,
moartea nu este mai presus de magie şi să omori un om nu deranjează
pe cei care combat dragonii şi vrăjitorii.
Al doilea răspuns este patetic.
Don Quixote nu uita că de fapt este o încarnare a lui Alonso Quijano
un scriitor de poveşti imaginare; crima sa este o iluzie, trezindu-se îşi
va da seama de nebunia care îl domină. Ea este directa responsabilă a crimei.
A treia soluţie este cea mai probabilă. Mortul este mort, don Quixote
nu poate accepta că acest rezultat deplorabil să fie consecinţa unui delir.
Realitatea efectului îl face să admită o realitate echivalentă cauzei
şi din acest cerc vicios al nebuniei don Quixote nu se va elibera niciodată.
Mai există o ipoteză, străină spiritului spaniol, împrumutată de la un spirit mai
vechi derivat de la orientali.
Don Quixote – care de fapt nu este don Quixote ci un nobil transhumant indian
– înţelege în fata cadavrului adversarului său că a ucide sau a naşte
sunt acte divine, magice, care depăşesc aptitudinile umanilor.
El ştie că moartea este iluzorie, aşa cum este şi spada însângerată pe care o poartă în mână
şi pe care o simte acum teribil de grea la fel ca şi viaţa lui trecută prin
vastitatea zeilor şi a universului.
Compoziţie II, 60×80 cm, acril/pânză, 2008
Parabola Palatului
În ziua cu pricina Împăratul Galben a invitat la palatul său un poet.
A fost lăsat de voie, în vastele perspective ale primelor terase
occidentale, în peluzele amfiteatrelor cu margini nedefinite ce
coborau lin spre un paradis-grădină.
Oglinzi de metal şi capiţe de fân prevesteau labirintul. La început
te pierdeai cu plăcere, aşa cum te dedai unui joc amuzant, apoi nu fără nelinişte,
datorată pasajelor ce căpătau curburi de la linia dreaptă la una din ce în ce
mai accentuate ca să devină misterioase cercuri. Spre miezul nopţii poziţia stelelor şi
o broască ţestoasă sacrificată au permis plimbăreţilor să pătrundă
o regiune care părea vrăjita, fără sentimentul rătăcirii, care te acompania
pretutindeni. Treceau prin anticamerele unor curţi, biblioteci, o sală
hexagonală cu clepsidre. Într-o dimineaţă au văzut în vârful unui turn
un om de piatră care apoi nu s-a mai zărit. Traversau în bărci de
santal numeroase fluvii strălucitoare sau poate de multe ori acelaşi fluviu.
 Cortegiul imperial trecea şi oamenii se prosternau.
Într-o zi au debarcat într-o insulă pe care trăia un om care nu s-a prosternat
deoarece nu văzuse niciodată pe Fiul Cerului.
Călăul a fost obligat să-l decapiteze. Ochii invitaţilor treceau cu indiferenţă
peste coafurile negre, dansurile negre, măştile din aur complicate.
Realitatea se confundă cu visul. Mai bine zis realul era una din posibilităţile visurilor.
Părea imposibil ca pământul să existe şi în afara grădinilor, apelor, arhitecturii şi aspectelor
magnifice. La fiecare 100 de paşi un turn galben întâlnea cerul.
La umbra penultimul turn poetul şi-a recitat scurta operă despre care
istoricii spun că i-a adus simultan imortalitatea şi moartea.
Textul s-a pierdut. Câţiva cercetători susţin teoria unui singur vers.
Alţii, a unui singur cuvânt. Cert este că acest poem conţinea în întregimea sa minuţioasă
întregul palat, cu toate porţelanurile sale celebre, toate desenele, umbra şi lumina apusurilor
toate clipele fericite sau bucuriile muritorilor, zeilor, şi a dragonilor care au trăit din negura timpurilor.
Slujitorii s-au înclinat poetului dar Împăratul a strigat :
Mi-ai furat palatul, şi sabia călăului a curmat viaţa poetului.
Sunt unii care au găsit un alt final. Se ştie că în lumea mare nu există două
lucruri la fel. A fost suficient ca poetul să pronunţe poemul sau, palatul dispărând
fulgerat, la ultima silabă.
Este clar că aceste legende nu-s decât ficţiuni literare. Poetul fiind sclavul Împăratului a murit ca
atare. Opera sa a fost uitată, pentru că merită uitarea. Urmaşii poetului
caută până azi, dar nimeni n-a găsit Cuvântul care să rezume Universul.
Compoziţie X, 80×60 cm, acril/pânză, 2008
 Borges şi eu

Celuilalt Borges i se întâmplă toate.
Eu, merg pe străzile oraşului, întârzii voit ba privind o vitrină, ba
o poartă forjata la intrarea unui patio elegant.
Capăt prin poştă romanele lui Borges, văd numele său prin dicţionare şi
prin ziare citesc cum i se propun cutare funcţii. Mie îmi plac roabele, hârtia,
tipografia secolului XVIII, gustul cafelei, proza, celălalt agreează
aceste preferinţe cu politeţe şi gesturi de actor. Aş exagera
să pretind că relaţiile noastre sunt rele. Trăiesc şi las să trăiască,
atât cât Borges să poată inventa literatura sa care mă justifică pe mine.
Recunosc că a reuşit să încropească câteva pagini valoroase
, care din păcate nu îmi conferă nimic, acest bun nu aparţine nimănui,
doar limbii şi tradiţiei. La urma urmelor sunt condamnat să dispar
definitiv, singurele câteva clipe din mine vor avea norocul
să supravieţuiască în celălalt. Încet încet i-am cedat totul, cu toate că
eram la curent cu mania sa de a falsifica şi exagera.
Spinoza a înţeles că orice fiinţă doreşte eternitatea în propria sa piele.
O piatră vrea să rămână etern piatră, un tigru să fie tigru.
Dar eu insist să fiu Borges, nu eu, pentru a reuşi să fiu cineva.
Şi totuşi mă regăsesc puţin în cărţile sale, mai mult în ale altora
sau în munca cioplitorului de ghitare. Au trecut deja ani
de când încerc să scap de el, am abandonat flecăriile provinciale
în favoarea discuţiilor despre timp şi infinit, dar şi aceste
filosofii aparţin lui Borges, va trebui să imaginez alte jocuri.
În acest fel, viaţa mea este o fugă în care pierd totul, iar totul
uită pe unul sau pe celălalt.
Nu ştiu să decid care din noi doi a scris această pagină.
 *****
din volumul: L’auteur et autres textes
            picturi : Maia Martin 
traducere: Adrian Grauenfels
2011

Comentarii închise la Reîntoarcerea la Borges

Câteva consideraţii despre prietenie

Posted in Studii by Hopernicus on 12/08/2011

Germenii prieteniei îi descifrăm în definiţia cuvântului „simbol”, aşa cum era înţeles de vechii greci. Symbolum(lat.) şisimbolon(gr.) este un substantiv care are 4 nuclee semantice. Primul nucleu este acela de semn de recunoaştere şi are 10 sensuri. Primul sens conservă înţelesul primitiv al cuvântului – „ un obiect tăiat în două, ale cărui două gazde conservă fiecare o jumătate pe care o transmite urmaşilor; aceste două părţi apropiate serveau la recunoaşterea deţinătorilor şi pentru a dovedi relaţiile de ospitalitate încheiate anterior.” Însă, pentru a înţelege corect sensul originar al termenului symbolon, este necesară cunoaşterea instituţiei antice a ospitalităţii. Romanii îi numeau pe oaspeţi „hostis”, cuvânt tradus prin „străin”. Dar „hostis” nu era acelaşi lucru cu „peregrinus”, care era un străin ce locuia în afara limitelor teritoriului. „Hostis” era străinul căruia i se recunoşteau drepturi egale cu ale cetăţenilor romani. Astfel, instituţia ospitalităţii la romani implică ideea de reciprocitate, „hostis” având obligaţia de a compensa prestaţia de care beneficia.

 

Prietenie, artist Maia Martin

 

În lumea greacă exista o instituţie asemănătoare, numită „xenos”, care indica relaţii strict precizate de reciprocitate între oameni legaţi printr-un pact care avea în vedere şi descendenţii. Străinul care cerea adăpost era sub protecţia lui Zeus Xenios şi a Atenei Xenia, iar alungarea lui echivala cu jignirea zeilor. Străinul (xenos) venea şi cerea prietenia (philia) potenţialului prieten (philos), căpătând drepturi egale cu locuitorii cetăţii. Relaţia de prietenie întemeiată astfel este pecetluită printr-un obiect simbolic: tessera hospitalis la romani şi symbolon la greci, un obiect asemeni unui baston sau unui disc. Pe o parte şi pe alta a discului sau pe muchiile bastonului erau inscripţionate numele celor doi prieteni, apoi era rupt în două şi păstrat de urmaşi. Când urmaşii se întâlneau, potrivirea celor două jumătăţi însemna recunoaşterea moştenitorilor.

               Philia, prietenia, avea trei niveluri de existenţă: primul era reprezentat prin virtutea Zeilor de a-i înconjura pe străini; al doilea era nivelul uman pentru a dobândi virtuţile divine: omul trebuia să facă fapte asemănătoare zeilor, aşa precum era virtutea prieteniei; la al treilea nivel, virtutea se materializa în symbolon, semnul recunoaşterii. Astfel, termenul simbol era strâns legat de ospitalitate şi de prietenie, fiind o caracteristică a întregii lumi antice. De aici se vede clar diferenţa dintre sensul dat termenului în lumea antică şi cel pe care modernii îl percep din dicţionare. În esenţă, simbolul era garantul unei relaţii spirituale, pe care omul modern trăitor al unui spaţiu şi timp desacralizat nu mai este capabil s-o mai pătrundă.

Prietenia (kalos philia) era considerată de Aristotel printre virtuţile etice ale omului. În Etica nicomahicăproblema fundamentală pe care o tratează e cea a Binelui suprem, a fericirii, ca scop absolut al tuturor acţiunilor individului.Binele, nu ca ceva abstract, transcendent, ci acel Bine realizabil, accesibil omului, care poate fi atins şi prin recurs la prietenie.Omul, definit ca fiinţă socială care-şi pune în valoare capacităţile, în şi doar prin societate, şi care atinge fericirea atunci când ceea ce prin natura sa îi este dat să realizeze în viaţă. Vechii greci, deşi au acordat omului o esenţă divină, nu l-au aşezat în vârful piramidei existenţiale, ci în relaţie cu ceilalţi semeni ai lui. Iar una dintre condiţiile sine qva non ale fericirii lui, esteprietenia, definită drept acea legătură socială ce se stabileşte între persoane care au aceleaşi valori etice, ca principii de viaţă. Poate citind această carte vom redescoperi capacitatea de-a comunica unii cu alţii în această lume bolnavă de individualism. Dacă la Aristotel găsim trei tipuri de prietenie- cea virtuoasă în relaţie cu binele, cea bazată pe plăcere legată de iubire şi cea bazată pe interes circumscrisă utilului. Prietenia bazată pe plăcere se stabileşte mai degrabă între tineri  pentru că ei trăiesc sub dominaţia pasiunii de aceea sentimentele se schimbă cu repeziciune. Prieteniile bazate pe interes sunt tot atât de durabile ca cele bazate pe plăcere. Prietenul nu este iubit pentru ceea ce reprezintă el în esenţa sa, ci pentru avantajele care pot decurge din relaţia cu el. Eu le numesc aceste prietenii relaţii de sâmbăta. Utilitatea nefiind ceva durabil şi prietenia se destramă la fel de repede. Asta şi pentru că atât iubirile bazate pe plăcere cât şi cele bazate pe interes exclud din capul locului virtuţile, la baza lor stând erotismul ori profitul. Rămân în discuţie acele prietenii  bazate pe virtuţi, atât de rare şi atât de puţin la vedere aşa cum sunt şi „marile iubiri”. Dacă iubirea se poate ivi şi instantaneu, aşa cum se întâmplă în renumitul „coup de foudre”, prietenia adevărată are nevoie de timp şi de cunoaştere. Căci prietenia înseamnă comuniune de vise, de idei, de trăiri. Prietenul adevărat simte faţă de tine ceea ce simte faţă de sine însuşi.

La Socrate, prietenia devine teleia philia ( prietenia perfectă), posibilă doar între oameni virtuoşi: „Sufletele mici le cucereşti cu daruri, iar pe cele virtuoase, numai cu dovezi de prietenie.” În Apologia lui Socrate, Xenofon ne spune ce părere avea Socrate despre prietenie, părere cumva opusă celei a lui Aristotel. Dacă Stagiritul afirmă că prietenul îl cauţi mai cu seamă când eşti fericit şi îl soliciţi cât mai puţin la nevoie, iată ce spune  „şarlatanul grandios”, care susţinea că „ştie doar că nu ştie”: „Un prieten bun e întotdeauna gata să te înlocuiască în tot ceea ce-ţi lipseşte, fie în îngrijirea casei, fie în treburile Statului; te poate ajuta să faci bine celor pe care vrei să-i ajuţi; dacă te frământă vreo teamă, el îţi sare în ajutor, împărţind cu tine cheltuielile şi osteneala, întrebuinţând în înţelegere cu tine convingerea sau forţa, înveselindu-se când îţi merge bine, şi căutând să-ţi dea curaj la necazuri. Toate foloasele pe care le tragide pe urmamâinilor,a ochilor, aurechilor, apicioarelor, le găseştişi la un prieten credincios;şi adesea ceea ce un prietenn-a făcut pentru el însuşi, ceea ce nici n-a auzit, nici n-a văzutsau străbătut pentru sine, o face totuşi pentru alt prieten. Şi sunt oameni care-şi dau osteneala să sădească pomi spre a le strânge roadele dar, care nu se îndeletnicesc decât cu lene şi nepăsare, de bunul cel mai rodnic: un prieten!” Se zice că văzându-l pe Antistene că-şi lasă prietenul la nevoie fără să-i întindă mâna, Socrate l-ar fi întrebat: „Ia spune-mi Antistene, există un tarif pentru prieteni după cum e pentru sclavi? Căci printre sclavi unul face două mine, altul nu preţuieşte nici jumătate de mină, altul face cinci, iar altul face zece; se spune chiar că Nicias, fiul lui Nikeratos , a dat un talant pentru sclavul care supraveghează minele lui de argint: vreau, cum spusei, să ştiu dacă e şi pentru prieteni un tarif, după cum e pentru sclavi.” Răspunsul lui Antistene a fost pe măsură: sunt oameni pentru care ai prefera să ai mai degrabă o jumătate de mină decât să-i ai prieteni şi sunt oameni pentru care ai da tot avutul numai să fie prietenii tăi. Aşadar, i-a răspuns Socrate, dacă e astfel, bine ar fi ca fiecine să cerceteze la ce preţ e preţuit de prietenii lui pentru ca să rişte cât mai puţin cu putinţă să fie lăsat de ei în părăsire.” 

În Lysis sau despre prietenie Platon aduce o frumoasă viziune artistică şi spirituală asupra prieteniei, considerând Binele ca fiind esenţa ultimă a prieteniei. Prietenia era una din temele esenţiale ale filozofiei greceşti şi totodată era la mare cinste în viaţa cetăţii. Legiuitorul cel înţelept punea mai presus de dreptate, prietenia.

Dreptatea neputând fi decât divină, prietenia, ca şi dragostea, e de fapt cale împreună spre Dumnezeu, spune Al Paleologu în eseul Despre prietenie (Despre lucrurile cu adevărat importante). În acelaşi eseu, Paleologu face diferenţa dintre cârdăşie, considerată de unii drept prietenie, relaţie care se limitează doar la interese comune, şi prietenie, care este o opţiune deliberată prin care cineva îşi asumă destinul celuilalt. „Genul de om prietenos, aşa –zis cald, comunicativ, spontan, îndatoritor, nu e deloc cel din care se aleg prieteniile durabile. Soiul acesta prea simpatic de oameni, cu bunăvoinţă împrăştiată, e prin natură inapt pentru virtutea eliminatorie, răspunzătoare şi perseverentă care e prietenia. Cred, dimpotrivă, mult mai capabil de prietenie genul mai distant, mai rezervat, mai puţin doritor de a plăcea, poate în aparenţă chiar mai egoist, poate cu un caracter mai dificil… Generozitatea, fără de care nu e de conceput o mare prietenie, nu e deloc totuna cu altruismul; ea presupune o conştiinţă de sine mult mai sigură şi mai cuprinzătoare decât la firile comune şi e, de fapt, inseparabilă de curaj… Nu există prietenie şi nu există nici o virtute fără imaginaţie şi simţ practic.”

Pot exista situaţii în care  cineva îşi schimbă firea într-atât încât relaţiile cu el nu mai pot continua, afinităţile pe care se întemeiase prietenia să înceteze. În astfel de cazuri, prietenia nu poate fi revocată definitiv, ci doar suspendată, cu şanse de-a se reveni asupra ei. Tot Paleologu susţine că adevăratul prieten acordă celuilalt atâta credit încât este capabil să se compromită public pentru el, atunci când acesta săvârşeşte fapte de natură să atragă oprobriul celorlalţi, deşi în particular îl blamezi pentru tot ceea ce face. La Rochefoucould spunea că oricât de mare ar fi ruşinea pe care am îndura-o, stă în puterea noastră s-o răscumpărăm. Sunt cazuri grave acestea, în vreme de război şi de teroare, când viaţa îi poate pune pe doi buni prieteni în tabere diferite. Nu puţine au fost cazurile când mai degrabă a fost trădată cauza decât prietenul.

Grecii aveau o viziune aparte asupra perfecţiunii vieţii. La ei ideea de om se concretiza în înţelept şi în erou, Socrate şi Ahile fiind oamenii ideali ai vechii Hellade. A muri pentru o idee – iată deviza lor! Unul a băut cucută, celălalt a murit pe câmpul de luptă. Unul dintre cele mai frumoase poeme închinate prieteniei (teleia philia) este Iliada lui Homer, pe care renumitul elenist Petru Creţia a repovestit-o, găsindu-i noi valenţe în eseul Ahile sau despre forma absolută aprieteniei; Ariel sau despre forma pură a libertăţii, publicat în 2009 la Humanitas (şi care reia cele două eseuri din volumul Catedrala de lumini, apărut tot la Humanitas în 1997.)

Cine a fost Ahile? În mitologia greacă, Ahile face parte din a patra stirpe de oameni creată de zei, neam de eroi care au căzut în războaiele funeste de la cele şapte porţi ale Thebei, în lupta pentru turmele lui Oedip, sau la Troia, din cauza prea-frumoasei Elena. Cei care au mai rămas, locuiesc acum, lipsiţi de griji şi suferinţi, în Insula Prea-fericiţilor, departe de lumea dezlănţuită.

La vechii greci, devenirea umană avea dublă direcţie: una descendentă, conform căreia fiinţa umană cobora din zei, trecând prin patru cicluri principale, şi una ascendentă, conform căreia omul are tendinţa să-şi refacă condiţia iniţială, tinzând către starea originară, numită de Mircea Eliade „nostalgia paradisului”. Aşa se explică originea divină a lui Ahile, fiu al zeiţei Thetis şi al lui Peleu, regele Ftiei. În viziunea lui Petru Creţia, numele poemului homeric, Iliada, este impropriu, întrucât evenimentele ce se petrec sub zidurile Troiei (Ilion) se desfăşoară doar pe o perioadă de 9 săptămâni din cel de-al zecelea an al asediului la care cetatea a fost supusă de ahei. El ar fi numit-o Ahileiada. Autorul demontează etapă cu etapă şi strat cu strat acţiunea Iliadei, în ideea de a-l familiariza pe cititor cu o lume şi cu un spaţiu mitic, pierdute în negura timpului, fără să piardă din vedere tema principală, aceea a prieteniei dintre Ahile şi Patrocles.

Lumea Iliadei este o lume în care viaţa pulsează cu patimă, ca un flux nestăvilit care bate în ţărmul de piatră alSoartei. Timpul său „curge măreţ şi lent ca fluviul Ocean şi este un timp plin, fără lacunefără destrămări.” În tot acest spaţiu şi timp, la poalele Troiei se petrecea „năvala şi iureşul, înfruntarea, împotrivirea dârză, străbaterea, oprirea din avânt, retragerea” celor două tabere beligerante, ale troienilor şi ale aheilor. Lumea homerică îşi asigură nemurirea prin sângele eroilor vărsat pe câmpul de luptă. Ei ştiu că sunt supuşi atât Soartei, cât şi toanelor, pasiunilor divine. Condiţia lor e una precară, efemeră, şi de aceea singura formă de nemurire pe care o cunosc este cea prin faptele glorioase prin care rămân în amintirea celor vii şi nu prin urmaşi. Întreg poemul homeric e străbătut de sentimentul tragic al perisabilitaţii omului supus Soartei, într-o lume aşezată pe temelii de nezdruncinat: ape, păduri, cerul, pământul…

Cunoscând această lecţie, Ahile, fiul zeiţei Thetis şi al lui Peleu, pleacă împreună cu prietenul său Patrocles, alături de confederaţia aheilor, la asediul Troiei „ca să-i desfacă sfânta diademă de mireasă.” Aparent o întrupare a lipsei de măsură,un hybris, Ahile îşi cunoaşte limitele, dar îşi asumă Soarta. Şi Thetis cunoştea Soarta fiului ei, de aceea i-a dăruit o urnă din aur în care să-şi pună cenuşa. E singura zeiţă care, părtaşă la viaţa omenească, se identifică cu ea. „Poezia lui Tetis, spune Petru Creţia, e una dintre cele mai frumoase poezii ale maternităţii.” „Zeiţă a mării eterne, e mama unui foc sortit să ardă până la cer şi să se mistuiască curând în propria lui ardere”… Ahile, sortit să moară tânăr, va trăi în veşnicie ca fiu al unei „mame eterne.”

Cine era Patrocles? Era fiul lui Menoitios, un om avut din Opunt. În adolescenţă, jucând arşice, s-a încăierat cu un alt tânăr pe care l-a ucis din greşeală. Tatăl său l-a însoţit în pribegie, pentru a nu fi pedepsit şi s-au stabilit la curtea regelui Peleu. Drept recunoştinţă, i-a fost ca un frate mai mare lui Ahile. Se pare că acest episod l-a maturizat devreme, aşa încât, atât aheii cât şi mirmidonii, îl considerau „un om bun la suflet” (enees) şi „dulce ca mierea” (meilichos). Bunătatea şi blândeţea lui îl făceau să fie singurul în stare să-l domolească pe Ahile, care era ca un „uragan dezlănţuit”. „Ahile e făcut din uri şi iubiri”, dar cel mai tare l-a iubit pe Patrocles, între ei existând cea mai mare şi mai intensă iubire de pe cuprinsul Iliadei. O iubire necondiţionată, pentru că nu venea nici din eros (aşa cum greşit au afirmat alţii) , nici din sânge, nici din interes. Pe câmpurile Troiei, Patrocles este ucis de Hector. Este momentul în care Ahile alege să moară pentru că îşi pierduse prietenul iubit, deşi, cunoscându-şi Soarta, ar fi putut alege să se întoarcă plin de glorie acasă, în Ftia, lângă bătrânul său tată.

La moartea lui Patrocles, Ahile e cuprins de un nor întunecat şi începe să se tânguie: „Ce bucurie să mai am acum, când prietenul meu a murit, el pe care între toţi, îl preţuiam ca pe un alt mine însumi? Acum l-am pierdut… inima mea nu mai simte nici o dorinţă de viaţă câtă vreme Hector nu va pieri de lancea mea, plătind pentru Patrocles” Doar Alcesta îşi mai dorise să moară în locul soţului ei.

Prietenia a fost şi va rămâne o relaţie spirituală deasupra tuturor detaliilor vulgare. Există în limba greacă un cuvânt care exprimă cu mare fineţe  legătura spirituală de natură superioară care, în timp, a căpătat noi semnificaţii – cuvântulagape (cu accent pe e). Înţelesul acestui cuvânt este bunăvoinţa inegalabilă, de neasemuit, este spiritul din inimă, care nu va căuta niciodată decât binele suprem al celuilalt. Agape exprimă un exerciţiu al întregii personalităţi, s-a născut în sânul religiei revelate şi presupune o atitudine plină de interes şi de înţelegere pentru celălalt. Fără combinaţia dintre credinţă şi dragoste, combinaţie exprimată de agape nu se produce acea generozitate practică, absolut necesară în relaţia de prietenie.Agape nu este o emoţie sentimentală uşoară, departe de-a fi oarbă, este clarvăzătoare şi-l învaţă pe om să simtă c-o intensitate pe care n-a mai trăit-o niciodată.  Acest fel de dragoste, foarte rar, este conţinut într-un verset din Epistola către Filipeni, în care Apostolul Pavel spune: „tânjesc după voi toţi cu un sentiment care vine din inima lui Christos”, şi poate fi tradus astfel: Dragostea cea mare pe care o simţi faţă de adevăratul prieten vine direct din inima lui Christos, nu este nimic altceva decât dragostea lui Christos Însuşi.

O definiţie în spiritul creştin care exprimă exact sensul cuvântului agape, a dat Antoine de Saint Exupery, prieteniei: „Prieten este înainte de toate cel care nu te judecă. Am spus, este acela care deschide uşa sa pribeagului, cu cârja sa, cu bastonul său lăsat într-un colţ, şi nu-i cere să danseze pentru a-i judeca dansul. Iar dacă pribeagul povesteşte despre primăvara de afară, prietenul este acela care primeşte în el primăvara. Iar dacă povesteşte despre grozăvia foamei în satul de unde vine, rabdă de foame împreună cu el. Căci, ţi-am spus, prietenul este acela care deschide pentru tine o poartă pe care n-ar deschide-o, poate, niciodată altuia. Şi prietenul tău este adevărat, şi tot ceea ce spune este adevărat, şi te iubeşte, chiar dacă aiurea, te urăşte. Iar prietenul pe care mulţumită cerului îl întîlnesc în Templu, este acela care întoarce către mine acelaşi obraz ca şi al meu, luminat de aceeaşi credinţă, căci atunci unitatea este făcută, chiar dacă el e negustor, iar eu oştean, sau el grădinar, iar eu marinar în larg. În ciuda deosebirilor noastre l-am găsit şi sunt prietenul lui. Şi pot să rămân tăcut lângă el, adică să nu mă tem pentru grădinile mele lăuntrice, şi munţii mei, şi văile, şi pustiurile mele, căci nu le va călca niciodată. Tu, prietenul meu, ceea ce primeşti cu dragoste de la mine este ambasadorul imperiului meu lăuntric.”

Fericiţi cei care ştiu să preţuiască acea jumătate dintr-un simbolon primită moştenire, atunci când îşi regăsesc în lume jumătatea. Căci marile prietenii sunt adevărate taine şi trebuie să fie păzite cu străşnicie.

 

 

Bibliografie:

Aristotel – Etica nicomahică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,1988

Xenofon – Apologia lui Socrate, Editura Cultura Naţională,1925

William Barclay –Analiza semnatică aunor termeni din NT Wheaton Illinois USA, 1992

Alexandru Paleologu-Despre lucrurile cu adevărat importante, Editura Polirom,1997

Petru Creţia – Ahile sau despre forma absolută a prieteniei; Ariel sau despre forma pură a libertăţii, Humanitas, 2009

Antoine de Saint Exupery – Citadela, Editura Rao, 1993

 

 

autor Maria Sava

http://cititordeproza.ning.com/profile/maria

Tagged with: ,

Comentarii închise la Câteva consideraţii despre prietenie

Colecţia online de literatură Cititor de proză

Posted in Articole by Hopernicus on 12/08/2011

NOI APARIŢII

Dragii mei, iată mai jos lista ultimelor cărți apărute în Colecția online Cititor de proză:

 

 

 

OMUL DIN CUTIE, ANTOLOGIE POEZIE

http://en.calameo.com/read/000310051df84c161a3e9

 

 

 

 

 

 

 


 

 

 

FEMEIE ÎN FAȚA LUI DUMNEZEU, MELANIA CUC

http://en.calameo.com/read/000310051f801299f0dd7

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

DEȘERTĂCIUNE ÎN DEȘERT, DRAGOȘ CONSTANTIN

http://en.calameo.com/read/000310051079fd24cfe36

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

DISPARE DRAGOSTEA? ANTOLOGIE BIBLIOTECA MAIA MARTIN

http://en.calameo.com/read/00031005192d430b0e4a1

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ANTOLOGIE DE POEZIE ȘI COMENTARII BECARTIENE

http://en.calameo.com/read/0003100513271f92d37ee

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Lectură plăcută!

Maia Martin

 

 

 

Tagged with:

Comentarii închise la Colecţia online de literatură Cititor de proză

„Eu zbor! Veniţi cu mine?”, vol. 3, Suzana Deac şi Maia Martin

Posted in Arte by Hopernicus on 12/08/2011

Dragii mei,
cu bucurie vă anunţ apariţia unei noi cărţi din seria „Eu zbor! Veniţi cu mine?”. Este cel de-al 3-lea volum, semnat de Suzana Deac, proză şi poezie, şi Maia Martin, pictură.

Puteţi citi cartea aici

http://www.calameo.com/books/000310051486f4a3fb9e1

Având ca inspiraţie picturile mele, Suzana Deac a scris proză sau poezie de o sensibilitate ce  o simt foarte apropiata cu a mea. Joaca, Jocul se imbina cu meditaţie, reflexia, dar şi cu actualitatea de zi cu zi.

Vă ofer ca preambul un dialog între pictură şi literatură pe tema „Melancoliei”.

Melancolie, artist Maia Martin

„De unde vin cuvintele? Din pomii ascultători cu inele de logodnă, pe care i-am admirat într-o primăvară timpurie, cu o foame de flori şi desenam ramurile laterale, nevăzute de trecătorii pământeni, iubeam frunza care îndrăznea să se trezească pentru fiecare zi, piţigoiul din decor cânta imnul singurătăţii. Copacii s-au unit cu dealul, un lanţ verde contra timp. Ştiu că visele mele se întorc într-o iarnă lipsită de rugăciunea pădurilor.”
Suzana Deac

Cartea „Eu zbor! Veniţi cu mine?” vine in continuarea vol. 1 semnat de Violetta Petre şi a antologiei (vol.2) ce cuprindea picturi din perioada 2006-2008 (autori Maia Martin, Dorina Şişu, Ion Vanghele, Suzana Deac, Adrian Grauenfels, Delia Stăniloiu, Emanuel Pope, Eugen Dorcescu, Ion Ionescu-Bucovu, Ioan Mircea Popovici, Slavomir Almăjan, Ion Toma Ionescu, Mariana Bendou, Mihaela Dumitriu şi Tibick Indrikova)

Lectură plăcută!

A consemnat pentru dumneavoastră, Maia Martin

Tagged with: ,

Expoziţia de grafica „Gest” la Palatul Parlamentului

Posted in Articole by Hopernicus on 12/08/2011

http://apps.cooliris.com/embed/cooliris.swf?t=1307582197

 

 

Muzeul Costumului Popular, Palatul Parlamentului, organizată de Mensual Art 25 Gallery,  Muzeul Satului, Fundaţia culturală Elena Surdu Stănescu
mai – iunie 2011

Dragii mei,
am avut plăcerea de a participa la expoziţia de grafică „Gest”, găzduită de Muzeul Costumului Popular, situat în Palatul Parlamentului. Proiectul expoziţional a fost rodul colaborării între Mensual Art 25 Gallery,  Muzeul Satului, Fundaţia culturală Elena Surdu Stănescu.

Expoziţia a putut fi vizitată în perioada 28.05.2011 – 08.06.2011. Sala de expoziţii era precedată de exponatele minunate ale Muzeului Costumului Popular. Traversând zona de întâlnire cu folclorul nostru ajungeai într-o sală cu pereţi de sticlă ce propunea o viziunea complementară: arta a secolului 21, grafică a artiştilor contemporani. Am avut bucuria să descopăr alţi nouă artişti, cu viziuni diferite, artişti ce sunt ca formaţie graficieni sau pictori.

Artiştii care au expus sunt : Constantin Apostol, Mara Diaconu, Cristian Tarba, Iuri Isar, Alexandra Siminic, Catalin Tzetze Radulescu, Octavian Popescu Pilat, Maia Martin, Andra Nenciu, Matei Crisan.*

Deşi anunţat foarte târziu, vernisajul a avut un public numeros, spre bucuria amfitrionilor şi a noastră. În deschidere au vorbit reprezentantele Muzeului Satului care au promis o continuare a acestor proiecte de grup şi găzduirea lor şi într-o sală mai mare din cadrul Muzeului Satului.


Doamna Ioana Constantinescu, reprezentanta Galeriei Mensual Art 25 şi cea care a organizat expoziţia, a reuşit să ne mulţumească şi să ne spună că suntem artiştii sufletului ei, apoi, emoţiile au copleşit-o, lacrimile de fericire împiedicând-o să continue. Deşi o vedeam pentru prima dată în această postură, mărturisesc ca emoţiile ei m-au făcut să o îndrăgesc pe loc.

Lucrările expuse m-au încântat prin diversitatea de viziune, prin calitatea prezentării, prin ţinuta artistică, prin mesaj, prin tehnicile diferite abordate, prin prospeţime şi migală.
Am privit îndelung fiecare lucrare şi bucuria sufletului era mare. Iată câţi artişti români tineri extrem de valoroşi creează alături de noi.
Arta va fi mereu aproape de noi şi între noi, indiferent de ce veţi auzi. A fi artist e o opţiune serioasă, dar pe care mulţi dintre noi şi-o asumă.

A consemnat pentru dumneavoastră, Maia Martin

Foto: Cătălin Martin şi Maia Martin

Tagged with:

Comentarii închise la Expoziţia de grafica „Gest” la Palatul Parlamentului

Gânditorul

Posted in Poezie by Hopernicus on 11/08/2011


Infernul sunt ceilalti, artist Maia Martin

 

Geniu păzitor peste veacuri – e hărăzit Gânditorul

De la Hamangia. Străjerul curcubeielor, ocrotitorul

Palatelor risipite. Are puterea Zânei magiei

Şi a ursitelor Parce, vestind înălţarea armoniei.

Zboară şi-acum spre Curtea regală a cerurilor

Cu veşmântul verde, hrănit din somnul florilor.

Eliberează prinţesele cu odăjdii roşii. Mestecând culoarea

Portocalie a zorilor, Gânditorul ne străfulgeră şi azi  Cântarea.

 

autor  Elisabeta Iosif

http://cititordeproza.ning.com/profile/ElisabetaIosif

Comentarii închise la Gânditorul

Miri sub soare

Posted in Poezie by Hopernicus on 27/07/2011

Miri sub soare, artist Maia Martin

împleteşte cerul safire

curge albastrul ton lângă ton

pe umerii albi

jumătăţi compacte

arc tensionate

dorinţă apropiere

dorinţă împlinire

nupţial dans

i-aduce azi aici

pe micul Cupidon

ce-n arcul său întins

iubirea lor

a prins

un porumbel adoarme

trecutul dureros

un altul vânt

împinge

cu aripi, lauri

de viaţă şi noroc

imensa soarelui de rază

sfinţeşte aprig cântul lor

miri sub soare

contopiţi veţi fi

precum

absorbita apă-n

grabă de deşert

autor Maia Martin

Tagged with:

Comentarii închise la Miri sub soare

Biserici cu pictură murală exterioară din Oltenia (sec. XVIII-XIX)

Posted in Art. by Hopernicus on 11/02/2011

Dragii mei, în  urmă cu câteva zile vă anunţam un o expoziţie deosebită având ca sursă site-ul 7 seri. Anunţul îl găsiţi aici împreună cu multe alte detalii interesante: http://martinmaia.blogspot.com/2011/01/biserici-cu-pictura-murala-e…


Textul comunicatului arăta importanţa acestei expoziţii, organizată de Institutul de memorie Culturală – CIMEC în parteneriat cu Asociaţia culturală românească „Floare Albastră” din Terni şi Primăria Terni, Expoziţia face parte din programul de promovare a patrimoniului cultural: “Repere ale spiritualităţii ortodoxe. Biserici cu pictură murală exterioară din Oltenia (sec. XVIII–XIX)”.  Expoziţia a fost anul trecut în Italia, iar anul acesta porneşte într-un tur itinerant prin România, tur ce începe chiar de la Muzeul Ţăranului Român prin expoziţia de faţă.

Eram curioasă cum ar putea arăta o asemenea expoziţie, dat fiind faptul că este găzduită de Muzeul Ţăranului Român. Ar putea fi bucăţi întregi de frescă? Dar acestea ar fi greu de transportat şi de conservat. Concluzia mea a fost cea corectă: prezentarea este realizată cu ajutorul fotografiilor şi materialelor video. Fotografiile sunt grupate pe panouri şi sunt de o calitate deosebita, atât a cadrelor, cât şi a imprimării.

Am avut permisiunea de a realiza doar câteva fotografii şi doar de ansamblu. Bănuiesc că motivul este acela de a îndemna oamenii să meargă să o viziteze. Dar acum sunt nedumerită, datorită faptului ca regăsesc pe site-ul terni.cimec* foarte multe fotografii şi materiale. Iată mai jos fotografiile:

foto: Expoziţia Biserici cu pictură murală exterioară din Oltenia (sec. XVIII-XIX), ansamblu, locaţie Muzeul Ţăranului Român, ianuarie 2010, realizate de Maia Martin

Sunt prezentate mai multe secţiuni: pictură murală exterioară, ceramică, port tradiţional, mobilier ţărănesc, arhitectură şi port popular.
Cele mai bine reprezentate sunt pictura murală exterioară şi ceramica, aceasta din urmă beneficiind şi de un film video ce rulează în sala de expoziţii.În film sunt prezentate modalităţi de realizare a ceramicii, dar şi de decorare a acesteia. Cea mai renumită este ceramica de Horezu.

Georgeta Popa, soţia olarului Constantin Popa, se îndeletniceşte cu olăritul de când s-a căsătorit. Ea se ocupă cu decorarea obiectelor, iar soţul ei de modelarea lor. Înregistrările au fost realizate pe 2 August 2010, în satul Olari, satul în care se produce ceramica de Horezu*.)

Atracţia principală o reprezintă grupul de fotografii ce reprezintă pictura murală exterioară din Oltenia a bisericilor construite într-o perioadă de efervescenţă creatoare. În secolele XVII şi XIX a avut loc o adevărată explozie de lăcaşuri de cult ctitorite, Oltenia fiind centrul acesteia.

Biserica „Sf Ioan Botezătorul”, Târgu Gânguleşti, oraş Berbeşti, jud. Vâlcea*


Am admirat pictura exterioară remarcând asemănările cu canoanele bizantine, dar şi formulele originale de reprezentare, formule autentic româneşti ce te duc imediat spre icoanele pe sticlă şi manuscrise. Cromatica este luminoasă. Mi-au plăcut în mod deosebit personajele ce se conturau pe fundalul alb al bisericii.

Detaliu pictură exterioară, biserica „Sf Ioan Botezătorul”, Târgu Gânguleşti, oraş Berbeşti, jud. Vâlcea*

Din pliantul pus la dispoziţie de organizatori aflu mult mai multe detalii: Între culorile folosite şi peisajul ambiental există o desăvârşită armonie. Mă uit atentă. Da, au dreptate. Sunt perfecte in peisajul lor. Nu numai cromatic, dar şi arhitectural, deşi destul de diferite între ele.

Pictura exterioară poate fi amplă, pe toata faţadele monumentului, mai restrânsă, decorând doar pridvorul şi de factură preponderent decorativă sub formă de medalioane şi icoane de hram supradimensionate.

Veţi putea admira biserici din judeţele Dolj, Olt, Mehedinţi, Vâlcea şi Gorj. În prezent se mai păstrează 80 de lăcaşuri de cult din acea perioadă, însă multe necesită operaţii de restaurare.

Dacă sunteţi in Bucureşti, puteţi merge să o vizitaţi până la data de 30 ianuarie, iar dacă sunteţi din Râmnicu Vâlcea o puteţi vizita între 15 aprilie şi 15 mai la Muzeul Judeţean Tulcea. Ultimul oraş anunţat este Târgu Jiu care o va găzdui laMuzeul Judeţean „Alexandru Ștefulescu” în perioada 17 martie-12 aprilie.

Veţi fi cuceriţi de farmecul şi autenticitatea artei populare româneşti.

A dumneavoastră, Maia Martin, 16 ianuarie 2011

Catalogul expoziţiei de fotografie Biserici cu pictură murală exterioară din Oltenia (sec. XVIII-XIX) http://d1.scribdassets.com/ScribdViewer.swf

* sursa: http://terni.cimec.ro/

autor Maia Martin

Tagged with:

Comentarii închise la Biserici cu pictură murală exterioară din Oltenia (sec. XVIII-XIX)

Expoziţie de pictură "Imaginaria", artist Constantin P. Popescu

Posted in Art. by Hopernicus on 11/02/2011

 mce_href=

Dragii mei, am plăcerea să vă invit la expoziţia de pictură a lui Constantin P. Popescu. Pictorul ne invită în imaginarul său la Galeriile Sever din Târgovişte, în perioada 28 ianuarie 2011- 10 februarie 2011.

M-am familiarizat cu pictura lui Constantin P. Popescu şi datorită faptului că am ilustrat articolele revistei proiectului Cititor de proză, revista Faleze de piatră, cu numeroase lucrări ale sale.(https://revistacititordeproza.files.wordpress.com/2011/02/sdc148731.jpg)

Oglinzi, artist Constantin P. Popescu

Am creat şi în site-ul galeriilor Republicii o galerie a sa personală, ce o să vă farmece:
http://cititordeprozagallery.weebly.com/constantin-p-popescu.html
Picturile sale m-au încântat întotdeauna prin puritatea culorilor, simplitatea dată de esenţializare şi căldura ce o transmit, fie că foloseşte o cromatică rece sau rece.

Am găsit în blogul artistului câteva imagini din expoziţie (http://artistiq.blogspot.com/ ), imagini care vă vor convinge, cu siguranţă, să poposiţi o vreme în „Imaginaria” popesciană. Veţi fi cuceriţi de frumuseţea acestor lucrări pure, grave, dar pline de speranţă.

A consemnat pentru dumneavoastră, Maia Martin
29 ianuarie 2011

autor Maia Martin

Tagged with:

Comentarii închise la Expoziţie de pictură "Imaginaria", artist Constantin P. Popescu

The Lobby Contemporary Art Gallery , "Eros mistic" , expoziţie semnată de Anca Albani

Posted in Art. by Hopernicus on 11/02/2011

Bunii mei,
la sfârşitul anului trecut am aflat cu bucurie de înfiinţarea unei noi galerii de la prietenii mei Mirela Iordache şi Matei Enric, amândoi artişti plastici de mare valoare. Am fost invitată să mă alătur lor, lucru pe care îl voi face fără ezitare. Aceasta nouă galerie se numeşte The Lobby Contemporary Art Gallery. Puteţi găsi mai multe detalii legate de acest proiect aflat la început de drum pe blogul http://thelobbyart.blogspot.com

The Lobby Contemporary Art Gallery ne invită la vernisajul expoziţiei semnate de Anca Albani „Eros mistic”, în data de 3 februarie, orele 19.

Am văzut câteva lucrări ale Ancăi Albani în urmă cu câţiva ani la o expoziţie la Sala Apollo, o expoziţie de grup patronată de pictorul Jan Albu. Mărturisesc că m-au şocat. Regăsesc acum una din acele lucrări . Este vorba de „Însămânţarea”, o pânză de mari dimensiuni, 130 cm x 130 cm, tehnica acril pe pânză.

Însămânţarea, artist Anca Albani

Inspiraţia din torturile medievale este evidentă, iar eu am rămas puternic marcată de cartea „Till Ulenspiegel” citită în copilărie.  Nici azi nu înţeleg cum o asemenea carte în care sunt descrise ororile evului mediu, practicile abuzive ale Inchiziţiei a putut fi pe lista de lectura suplimentara a elevilor. Probabil că şi acum se află pe această listă, traumatizând alţi copii.

Till Ulenspiegel*

Din cauza acestei cărţi pe care am trăit-o, suferind alături de personaje şi revoltându-mă până la sufocare, nu am mai putut aprecia această perioadă. Şi asta în ciuda realizărilor arhitectonice deosebite cum sunt bijuteriile stilului gotic dintre care amintesc catedralele Amiens, Notre Dame, Chartres, Wells şi Reims.

Catedrala din Reims, detaliu**

Din această cauză nu am putut vedea erosul, ci doar schingiuirea. Mi-am spus atunci: „…un artist foarte bun, care abordează o temă violentă. Dacă această măiestrie ar fi pusă în slujba propagării Binelui şi al Frumosului, toţi am fi mai câştigaţi”. Doar că aceasta este viziunea mea despre artă, nu şi a artistei.
Acum am ocazia să aflu mai multe din mărturisirile sale şi din interviul cu Anca Albani pe care îl puteţi citi aici: http://thelobbyart.blogspot.com/p/artististul-lunii.html

Ritualul ielelor, artist Anca Albani

Artista ne propune în această expoziţie mai multe viziuni legate de eros privit ca ritual în mai multe civilizatii, printre care şi cea indiană. Anca Albani spune: „Scopul acestor lucrări este de a dezvălui unul dintre cele mai bogate aspecte ale spiritualităţii indiene precum şi al altor civilizatii. Toata abundenţa de rituri erotice, toată orgia mistica şi ceremoniala nu urmăreşte decât un singur lucru – unirea sufletului cu sufletul universal, nu pe o cale contemplativă, ci prin dragoste”.
Aflăm astfel că ea nu are defel angoasele mele, ea nu vrea să şocheze, ci îşi doreşte să refacă pagini din istoria unor vechi civilizaţii , pagini dedicate sexualităţii. „Într-un spaţiu restrâns urmăresc să dezvălui bogăţia variaţiilor dezvoltate pe cele două teme – ritualul şi centrul – şi să le evidenţiez unitatea – Erosul existenţei umane”, mărturiseşte pictoriţa.
Îmi plac lucrările sale ca realizare plastică prin tehnica grafitti-ului aşternut pe un fundal în tentă plată şi prin combinarea elementelor moderne cu cele primitive.
Expoziţia poate fi vizitată în perioada 3-25 februarie 2011, de luni – sâmbătă între orele 9.00 – 18.00 şi duminica între orele 9.00 – 12.00.
Prin arta sa, Anca Albani, nu te poate lăsa indiferent. Ea incită, intrigă şi te învăluie mistic în aura unor vremi apuse.

Practica legării erotice, artist Anca Albani

Datele de contact ale galeriei sunt:
Adresa: Str.Vulturilor nr 18, sector 3, Bucuresti ; Curator: Matei Enric

A consemnat pentru dumneavoastră, Maia Martin
1 februarie 2011

sursa foto * http://en.wikipedia.org/wiki/File:Till_Eulenspiegel.jpg
sursa foto** http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Cathedrale_de_Reims_1.jpg

autor Maia Martin

Tagged with:

Comentarii închise la The Lobby Contemporary Art Gallery , "Eros mistic" , expoziţie semnată de Anca Albani

"Euthanasia", autor Florin Paraschiv, volumul nr. 7 al Colecţiei Online Cititor de proză

Posted in Art. by Hopernicus on 11/02/2011

Bunii mei,
tot în luna ianuarie a acestui an a apărut în Colecţia online Cititor de proză, volumul „Euthanasia”, semnat Florin Paraschiv. Acesta este cel de-al 7-lea volum al colecţiei*.

Citiţi cartea online aici
http://www.calameo.com/read/000310051d90031d22da0

Volumul stă sub motto-ul:

„Se dedică această lucrare doctorului Paul Mâinea,insolit oficiant al lui AEsculap,cu toată recunoştinţa adresată alcătuirii sale omeneşti,intelectuale şi profesionale,nu numai mie şi altora dragi salvatoare.Doar ştim,de la textele sacre şi până la Ernst Jünger,că de spui Şarpe,la nobleţe înţeleaptă te gândeşti!”
© FLORIN PARASCHIV

Detalii : coordonator colecţie şi redactor de carte Emanuel Pope ; tehnoredactare Maia Martin; grafica colecţiei Maia Martin

Doamna Virginia Paraschiv spune despre această carte tulburătoare:
„După decenii de cercetare asiduă, de chestionare atentă a  meandrelor condiţiei umane, cărturarul Florin Paraschiv(1943-2009), şi-a asumat, în spiritul vocaţiei de misionar umanist, prin volumul Euthanasia, povara de a ne călăuzi prin infernul unui concept ţesut cu o stranie ambiguitate, un concept angelic şi diabolic în acelaşi timp.

Lectură plăcută!

a consemnat pentru dumneavoastră,
Maia Martin
1 februarie 2011
* Cărţile apărute în Colecţia online Cititor de proză:
1. Ion Mânzatu, „Ereziile de la Iaşi”, 2010
2. Ion Untaru, „Paso doble”, 2010
3. „Declin. Scripta manent”, antologie de proză, coordonator Valentina Becart, 2010
4. Valentina Becart, „Undeva, un poet…”, 2011
5. Ion Mânzatu, „Costumul de epocă”, 2011
6. Ioana Voicilă Dobre, “Între verde şi albastru”, 2011

autor Maia Martin

Tagged with:

Comentarii închise la "Euthanasia", autor Florin Paraschiv, volumul nr. 7 al Colecţiei Online Cititor de proză

Un tur incitant în spaţiul modernităţii româneşti din perioada 1906 – 1947

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 10/02/2011

În Sala de Oaspeţi a Muzeului Ţăranului Român a fost găzduită în perioada  27 octombrie-12 decembrie 2010 expoziţia „Spaţiul modernităţii româneşti 1906-1947”.
Un asemenea eveniment se organizează o dată la zece ani şi m-a impresionat prin amploarea lui.
Aflăm din textul prezentării că: „Pentru realizarea acestui proiect amplu au lucrat timp de peste un an şi jumătate 20 de specialişti în istoria arhitecturii, filmului şi artei, design, fotografie, conservare şi restaurare grafică, management expoziţional.”

Vernisajul acestei expoziţii a fost dublat de lansarea volumului de texte „Spaţiul modernităţii româneşti 1906-1947” al carui coordonator este Carmen Popescu, comisarul general al expozitiei, istoric de artă şi arhitectură*.
Expoziţia necesita câteva ore bune de parcurs datorită numărului mare de informaţii pe care o conţinea. A fost expus cel mai mare fond de desene originale de arhitectură prezent într-o expoziţie din România.  Alături de cele 137 de lucrări originale am găsit aici şi obiecte de artă decorativă, fotografii şi picturi.
În spaţiul expoziţional exista un dialog între modern şi tradiţional şi se încerca sublinierea importanţei tradiţiei în arhitectura modernă. Cei trei corifei ai arhitecturii din această perioadă, a căror desene unicat au fost expuse sunt: Paul Smărăndescu, Henriette Delavrancea-Gibory şi Octav Doicescu.
Erai purtat de panouri cu texte explicative şi desene unicat, punctate de sisteme video în care rulau filme de epocă, prin istoria arhitecturii româneşti din perioada 1906-1947.Panourile conţineau texte** multiple şi nu aveai timp să le citeşti pe toate decât dacă reveneai ca într-o bibliotecă. De fapt, părea o uriaşă enciclopedie prin care te puteai plimba. Cred că de aceea este extrem de utilă achiziţionarea volumului cu acelaşi nume.
Panourile erau grupate atât tematic, cât şi periodic. Am văzut astfel case ale arhitecţilor, primele construcţii moderne ale secolului XX, clădiri vechi din Bucureşti în diferitele etape ale realizării lor: plan, faţade, fotografii de pe şantier. Clădiri ce le poţi vedea şi azi străbătând străzile capitalei, adevărate bijuterii arhitecturale româneşti (am văzut, de pildă, clădirea sălii Dalles de pe Bulevardul Magheru)

De asemenea erau prezentate şi casele de vacanţă, cabanele şi hotelurile destinate turismului montan, primele complexe hoteliere de la malul mării, casele din regiunea Balcicului. Creând arhitectura caselor de vacanţă, clădiri de dimensiuni mai mici,  arhitecţii au putut să se folosească de farmecul locurilor, să creeze un dialog între peisaj şi formele arhitecturale. Casele de la Balcic erau o adevărată poezie.Cea mai mare libertate o aveau însă în cazul propriilor cămine, construcţiile acestora remarcându-se prin orginalitate nu numai a arhitecturii exterioare, dar şi a designului interior.

Am decoperit în acest tur de forţă şi lucrări originale ale unor pictori români: Iosif Iser, N. Dărăscu şi alţii. Am admirat îndelung frumuseţea lor şi m-am desfătat în această baie de culoare.

M-au impresionat şi desenele originale ale arhitecţilor şi-mi veţi da dreptate dacă veţi privi fotografiile. Sunt atât de delicate şi exacte şi atât de diferite de modalităţile plastice de exprimare ale artiştilor plastici (pictori, sculptori sau graficieni).

Am copilărit alături de tatăl meu într-un institut de proiectare. Mergeam la serviciu o dată cu el, conştiincioasă nevoie mare, în vacanţa de vară. După-amiază dormeam pe doua scaune lipite între ele. Alături de inginerul Radu Martin, roia un întreg atelier de proiectare: alţi ingineri, arhitecţi şi tehnicieni. Era o lume fascinantă în care puteam urmări luptele dintre ştiinţă şi artă, între inginer – ce vroia sa pună beton armat şi arhitectul ce-şi dorea materiale şi texturi diverse. Am putut vedea şi order drugs without prescription lupta pentru buget. Lipsa acestuia ducea de exemplu la folosirea celei mai simple modalităţi de decorare: cărămida roşie aparentă, numită de ei în jargon „castraveţi”… Această expoziţie m-a readus în copilărie şi m-a cucerit ca odinioară prin admiraţia pe care o am faţă de omul de ştiinţă şi faţă de omul artist.Vă invit să vedeţi în continuare câteva fotografii din expoziţie şi să călătoriţi imaginar în spaţiul modernităţii româneşti ai acelor ani.
A dumneavoastră, Maia Martin
19 ianuarie 2011

Fotografii: Maia Martin

* Parteneri ai evenimentului: Muzeul Ţăranului Român (deţinător al fondul Henriette Delavrancea-Gibory, organizatoare alături de Ordinul Arhitecţilor din România şi şi gazda evenimentului) Biblioteca Academiei Române, Biblioteca Naţională a României (deţinătoarea fondului Paul Smărăndescu), Consiliul Naţional al Cinematografiei, DACIN-SARA, Editura Video a Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, Muzeul Naţional de Artă al României, Muzeul de Artă din Brăila, Muzeul de Artă Constanţa, Muzeul Municipiului Bucureşti, Uniunea Arhitecţilor din România (deţinătoarea fondului Octav Doicescu).

** Editura Simetria este responsabilă de realizarea acestor texte.

autor Maia Martin


Tagged with:

Comentarii închise la Un tur incitant în spaţiul modernităţii româneşti din perioada 1906 – 1947

Desenând în nisip alături de Lucian Radu Rusu

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 10/02/2011

O incursiune în lumea artei bonseki prilejuită de expoziţia „Desene în nisip”, autor Lucian Radu Rusu

Dragii mei, răsfoind internetul, am găsit o expoziţie al cărui titlul m-a incitat „Desene în nisip”.  Am ajuns la Muzeul de Geologie din Bucureşti, gazda acestui eveniment chiar în ultima zi a expoziţiei, după cum aveam să aflu ulterior.

Muzeul de Geologie

Afişul lipit pe uşa de la intrare a muzeului

Întrebând la intrare din om în om am ajuns să fim conduşi către sala de expoziţie de însuşi artistul Lucian Radu Rusu, cum avea sa ne mărturisească zâmbind cald şi bucuros de oaspeţi. „Sunt săgeţi ce vă conduc acolo. Ne luăm după săgeţi”, spunea el. În sala mică, prospăt văruită, spre deosebire de restul muzeului, am rămas plăcut suprinsă: lumina albă scălda exponatele, rotunde, negre, ce se detaşau pe galbenul crom al pereţilor. Artistul s-a sprijinit de vitrina din mijloc ce adăpostea alte exponate şi ne-a spus: „Şi dacă tot sunt aici vă pot explica un picuţ şi ce este cu această expoziţie! Dacă doriţi să aflaţi mai multe…” M-a fermecat bunătatea ce o emana. I-am răspuns: „Cum să nu! Este o onoare pentru noi!”

Artistul Lucian Radu Rusu, în sala de expoziţii

Aflăm aşadar că este prima expoziţie de bonseki, nu numai din România, ci din întreaga lume.
Bonseki înseamnă desene cu nisip, o artă japoneză a cărei origine nu este foarte clară. În vremuri străvechi, constructorii desenau în nisip schiţe ale lucrărilor la care participau. În anul 450 e.n. sunt menţionate în documente ca o artă diferită, arta de prezentare a platourilor şi farfuriilor cu mâncare la curtea imperială. Aceste platouri erau decorate cu sare, legume, carne, diverse alimente, erau admirate într-o stare de meditaţie şi ulterior erau consumate.

Fotografii din expoziţie

Această tradiţie s-a transformat în perioada moderna într-o artă a realizării de peisaje pe suportul acestor farfurii tradiţionale cu ajutorul unor materiale mai solide: nisip, piatră, lemn. Există două feluri de realizare: prin lipirea nisipului sau cu nisip nelipit, cele din urmă fiind probabil lucrări efemere.
Lucian Radu Rusu, un pasionat al artelor asiatice, director regional pentru Romania al Asociatiei Internaţionale de Saikei ne mărturisea că pasiunea sa pentru bonsai l-a purtat către această artă bonseki, artă în care a avut şansa să se iniţieze şi să se perfecţioneze alături de artişti japonezi.

Impresionant este faptul că prima expoziţie de bonseki din lume, ca artă de sine stătătoare este realizată de un român.Din păcate la vernisajul acesteia nu a venit nici un reprezentant al Ministerului Culturii. Artistul se întreba retoric: „Ce îi poţi răspunde ambasadorului Japoniei în România, prezent la vernisaj, când te întreabă de ce nu a venit ministrul Culturii? I-am raspuns amar, cu un zâmbet strâmb: „Că trăim în România…”

Peisajele ilustrate pe aceste farfurii şi tăvi negre sunt specifice artei orientale japoneze. Mă întreb cum arăta peisaje româneşti realizate în această tehnică.
Artistul a folosit nisip alb fin (utilizat în fabricarea sticlei), nisip gălbui (cel obişnuit pentru construcţii), pietre, bucaţi de lemn, toate lipite cu ajutorul penelor pe tăvi şi farfurii originale din Japonia. (pe spatele lor scria Made in Japan, după cum mi-a arătat, cu vervă molipsitoare, domnul Rusu). Gradul de transparenţă al culorii este dat de densitatea stratului de nisip.
Unele lucrări speculează unghiul din care trebuiesc privite: anamorfoze , realizate astfel încât privite de la nivelul mesei să se întregească compoziţional, bucata de piatră sau de lemn să se citească doar pe fundalul negru al farfuriei integrându-se total în peisaj.

Vitrina cu diferite tăvi decorate, în care am putut vedea, ghemuiţi, din perspectiva celui aşezat la masă, artistul subliniind rolul acestei perspective. M-am gândit imediat la anamorfoze, iar el mi-a confirmat asemănarea.

Vitrina cu diferite tăvi decorate. Aici am încercat să surprind integrarea stâncii (pietrei) în peisaj. Ar fi trebuit însă să situez camera foto un pic mai sus.

Alte lucrări dezvăluie detalii noi atunci când sunt luminate din alte unghiuri.  Atunci când fotografiam peretele de mai jos, domnul Rusu m-a sfătuit să fac o fotografie în racoursi a tăvii dreptunghiulare (centru jos).

Datorită faptului că în această poziţie nu puteam controla cadrul, l-am rugat pe artist să o facă convinsă fiind că el ştie ce urmăreşte.

Tava luminată de blitz în racoursi. Fotografii realizate de Lucian Radu Rusu. Urmăriţi detaliu din drepta de sub diagonală. Prima fotografie este realizată în cadrul expoziţiei. Cea de-a doua am găsit-o pe blogul artistului şi este mult mai bine încadrată*.

Alături de anamorfoze, artistul ne-a mai încântat cu o lucrare ce putea fi văzută din unghiuri diferite. Am descris un arc de 90 de grade văzând cadre diferite la fiecare pas. Probabil se putea mai mult, dar un perete ne-a stăvilit dorinţa de experimentare.

Lucrarea din centrul acestei fotografii este cea care poate fi văzută din unghiuri diferite

Mi-a făcut o reală plăcere să văd această expoziţie inedită şi, mai mult de atât, să cunosc un om pasionat, un artist generos.

A consemnat pentru dumneavoastră, Maia Martin
18 ianuarie 2011

Fotografii realizate de Maia Martin

*sursa: http://ro-bonsai.blogspot.com/2010/12/bonseki.html

autor Maia Martin

Tagged with:

Comentarii închise la Desenând în nisip alături de Lucian Radu Rusu

Modalităţi plastice de exprimare în pictura Maiei Martin

Posted in Uncategorized by Hopernicus on 10/02/2011

Sau
Cum am ajuns să pictez în al meu stil

Preambul
De-a lungul anilor preocupările mele au fost legate de obţinerea unor noi modalităţi expresive de redare a formelor, dar şi a unor noi modalităţi de aşternere a culorilor. Am experimentat tehnici diferite, iar acest stil “neo-pointilist” sau “maia-pointilist” l-am definitivat la finele anului 2008 prin lucrările “Cu câinele pe pajişte” (I şi II). Acestea fac parte dintr-un proiect ce cuprinde compoziţii abstracte şi abstract-figurative, proiect intitulat “Îmbrăţişează-mă-n culoare”.


Cu câinele pe pajişte I şi II, 2008


După încă un an, m-am reîntors la pictura figurativ-abstractă, păstrând aceleaşi forme suprarealiste şi adaugând elemente de pictură naivă. Maniera însă de a picta, obţinută prin exerciţiul compoziţiilor abstracte, am transpus-o şi în această zonă un pic mai figurativă. Aşternerea tuşelor de mărimi, forme şi direcţii diferite, îmi permite folosirea unor culori puternice, odihnite apoi în straturi succesive de alb, galben, pe de o parte, dar şi tensionarea şi detensionarea formelor în funcţie de nevoile plastice. Forma este iniţial pulverizată, pentru ca apoi să o reunesc în straturile finale uniforme şi să o leg de ea însăşi prin linie. O linie neagră, de cele mai multe ori, o linie ce accentuează mesajul compoziţiei şi se scaldă în luminozitatea culorilor. Dorinţa mea este de a deveni prin artă mai bună, dar şi de a răzbi către bunătatea celor ce privesc.  Un mesaj moral, adresat umanităţii.


Vara iubirii, 2010



În anii 1999-2000 am fost preocupată de studiu, dar am realizat şi câteva compoziţii diferite.

Naturi statice, studii 2001


În anii 2001-2002 am început, pe lângă studiul de atelier, să caut forme noi, deformând, exagerând modelele umane realizate în stil clasic. În aceşti ani am realizat sute de schiţe de deformări expresive. Am căutat noi tensiuni ale liniei şi formei. Această deformare însă am vrut să fie unitară şi să poate fi aplicată şi asupra obiectelor neînsufleţite din interiorul unui camin, dar şi asupra peisajelor cu toate elementele din care este alcătuit: cer, nor, sol, mare, valuri, copaci, plante. peisaj  populat de păsari, animale, insecte şi alte vietăţi. Această căutare mi-a fost sprijinită de asistentul prof. Marian Maria, îndeosebi, şi de profesorul univ. Vladimir Zamfirescu. Fără muncă însă şi fără dorinţa obsedantă de a ajunge la ceva nou, nu aş fi realizat nimic.
Initial schiţele au fost predominată de linie. Domnul Liviu (Marian Maria, dar căruia toţi îi spuneam Liviu) m-a îndemnat să lucrez în linie seacă, cu markerul dacă se poate. Domnul V. Zamfirescu vroia să lucrez în linie modulată, asemenea orientalilor.  Văzând plăcerea mea de a lucra cu linii curbe, mi-au interzis pentru multă vreme să o mai folosesc, pentru a cunoaşte şi explora liniile frânte şi tensiunile acestora. În unele schiţe din acea perioadă elementele sunt robotizate. După ce am asimilat şi această lecţie, am putut îmbina linia curbă, cu linia frântă, creând armonii şi tensiuni noi.

Răstignirea, 2002


Ţintind spre soare, 2002

Treptat am rafinat această lume şi am ajuns să realizez compoziţii din ce în ce mai ample sau/şi din ce în ce mai esenţializate.

Exerciţiu de deformare a corpului uman, 2001


În 2003 lucram cu o vervă uluitoare. Mă durea mâna, puneam foi de varză pe ea, o pansam, şi lucram în continuare. Căutam formule de a transpune aceste schiţe realizate numai în linie pe format mare şi în culoare. Din aceasta perioadă mi-au rămas multe lucrări în care se văd căutările de transpunere a liniei abstracte în linie picturală, în cărbune sau acuarelă. În alte situatii linia rămâne seacă şi simplă.

Concert Direcţia 5, 2003


Frumosul şi Bestia-Ea, 2003

Provocarea cea mai mare, provocare căreia am încercat să-i raspund timp de mulţi ani, până în 2008, a fost să găsesc şi o formă originală de a aşterne culoarea. Am încercat astfel diverse fonduri: zgâriate, acuarelizate, pastelate, violente, cu tuşe asezate simetric sau asimetric, texturări şi aplatizări diverse. Am trecut astfel la nivel cromatic prin expresionism, suprarealism şi fovism. Am încercat monocromii şi policromii diverse. Toate aceste încercări au condus către un stil ce s-a definitivat în anul 2008 o dată cu realizarea proiectului ce cuprinde compoziţii abstracte, proiect intitulat „Îmbrăţişează-mă-n culoare”. Am experimentat aceasta nouă modalitate de aşternere a tuşelor şi de realizare a tonalităţilor de culoare până în anul 2009 inclusiv, numai în compoziţii abstracte. Eliberată de acest proiect, după doi ani de zile, începând cu anul 2010 am abordat subiecte cât mai diverse şi provocatoare într-un stil ce îmbină figurativul şi abstractul. În aceste noi compoziţii figurativ-abstracte am folosit aceeaşi tehnică pointilistă (neo-pointilista sau maia-pointilistă, cum am început să o numesc în glumă).
Privind în urmă poţi vedea etapele de formare a acestei tehnici din anul 2004, în lucrări ca Scăpat de crocodil, Compoziţie cu elefant, Culegând floarea şi încheind cu anul 2008 (de pildă, Compoziţie V sau Compoziţie X). Stilul s-a conturat complet în ultimele lucrări ale acelui an: Compoziţie XIV- Bob şi Boabă împreună şi dipticul Cu câinele pe pajişte.
Scăpat de crocodil, 2004

Culegând floarea, 2004

Compoziţie X, 2008

Compoziţie V, 2008

În anii ce au precedat această explozie cromatică, mă refer la anii 2006 şi 2007, am reluat şi am realizat sute de schiţe pe care le-am trecut pe hârtie de desen bună, aşternute în tuş cu peniţa, pensula sau beţigaşul de bambus. Am folosit o linie modulată al carui duct m-a încântat şi cucerit. Inclusiv picturile mele din acea perioadă au explorat posibilităţile de transpunere a graficii de mici dimensiuni în pictură de mari dimensiuni în alb şi negru. Mă refer la lucrări ca Ajutorul(2006), Dăruind mană cerească (2006), Te aştept! Vii?(2007) şi Lasă-mă să zbor (2007), ca să enumar doar câteva dintre ele.
Dăruind mană cerească, 2006

Ajutorul, 2006

Lasă-mă să zbor! Nu mă sufoca, 2007

Te aştept! Vii? , 2007

Cucerind linia, am trecut la cucerirea cromatică din anii ce au urmat. Compoziţiile din perioada 2008-2011 au la bază aceste schiţe realizate în 2006-2007.
Triunghiul cel vesel în lumea culorilor, 2009

Melcul, 2009

În sfârşit, eu, ca artist, mi-am găsit liniştea şi drumul, într-un stil original în care linia, forma şi culoarea se îmbină într-un tot unitar. Nu-mi rămâne decât să încerc să comunic gândurile şi sentimentele mele cu aceste mijloace plastice şi să duc mai departe aceste căutări cu maturitate şi bucurie creatoare.
Vă invit să cuceriţi alături de mine noi orizonturi păşind spre esenţializare prin linii şi culoare!

Tânăr meditând, 2010

Noi, noi amândoi, 2011

Maia Martin
4 februarie 2011
autor Maia Martin
Tagged with:

Comentarii închise la Modalităţi plastice de exprimare în pictura Maiei Martin

Jurnalul unui medic

Posted in Proză, Proză scurtă by Hopernicus on 24/01/2011

Ceasul deşteptător de pe noptiera din dreapta afişa nestingherit ora 4:00. Am privit printre pleoapele aproape închise umbrele din cameră şi întunericul de afară şi mi-am lăsat capul să cadă din nou pe pernă. Dumnezeule, era iar luni. M-am ridicat din  nou în capul oaselor, încercând să alung toropeala binefăcătoare care mă îmbia la somn. Cu o sforţare totuşi, am ieşit din pat şi tiptil, am părăsit camera, încercând să nu îl trezesc pe bărbatul care dormea alături de mine, cufundat într-un somn liniştit.

În mai puţin de 40 de minute am ieşit grăbită din casă şi, urcând la volan, am plecat spre spitalul judeţean. Garda mea începea la 5:00 aşa că aveam destul timp sa îmi beau şi cafeaua de dimineaţa înainte ca tura mea de serviciu să înceapă.

Tânăr meditând, artist Maia Martin

Lucram deja la UPU de vreo 3 ani şi ştiam foarte bine că zilele de luni erau mereu pline de evenimente. Niciodată nu am înţeles ce se întâmpăa cu această zi, dar cele mai multe urgenţe şi mai grave accidente se petreceau în prima zi a săptămânii. Aşa că nici bine nu intrasem in gardă, că am şi fost chemată imediat pentru o situaţie de urgenţă: un accident rutier destul de grav, în care fusese implicat un autoturism şi un autocar plin de copii aflaţi într-o excursie. Deoarece autocarul se răsturnase, serviciul de ambulanţă a trimis o mare parte din maşinile pe care le aveau în dotare pentru a-i transporta pe cei grav răniţi de urgenţă la spital.  În mai puţin de zece minute, sala de aşteptare s-a umplut cu vreo douăzeci de copii, toţi cu priviri foarte speriate şi neobişnuit de liniştiţi. Ştiam că  acest lucru se datora sperieturii zdravene de care tocmai avuseseră parte şi atunci am încercat să grăbesc puţin lucrurile, ca aceşti micuţi să poată pleca către casele lor cât mai repede. Întreaga secţie s-a pus în mişcare. Toţi au fost consultaţi, rănile au fost bandajate, fracturile puse în gips, iar la final am constatat cu bucurie că niciunul dintre aceşti micuţi nu suferise leziuni foarte grave. Totuşi, şoferul autoturismului nu fusese la fel de norocos. Se afla acum într-o rezervă la terapie intensivă, în comă de gradul III şi toţi aşteptam să vedem cum avea să evolueze starea lui de sănătate.

Când m-am uitat într-un final la ceas, am zâmbit satisfăcută. Nu fusese o zi chiar aşa de grea la urma urmei. În afară de accidentul rutier de dimineaţă şi de încă vreo câteva incidente mărunte, ziua se desfăşurase fără prea multă agitaţie. Ieşind pe uşa spitalului, am răsuflat uşurată. Iubeam ceea ce făceam şi nu regretasem nicio clipă profesia aleasă, dar îmi iubeam familia mai mult şi în ultimul timp o cam neglijasem. Aşa că, fericită că urmatoarea mea gardă era abea peste două zile, m-am urcat în maşină, ştiind exact cu cine aveam să îmi petrec puţinul timp liber care îmi stătea în faţă.

Joi dimineaţa, la ora 8:00, eram din nou la datorie, fiind garda mea de zi.  Primul lucru pe care l-am făcut de îndată ce am ajuns în spital a fost să mă interesez de evoluţia stării de sănătate a şoferului de autoturism. Nici un muşchi de pe faţă nu mi s-a clintit atunci când am aflat că situaţia lui se înrăutăţise. Unul din lucrurile pe care le-am învatat de când eram în spital era că un medic nu trebuie să se implice sentimental în viaţa şi evoluţia stării de sănătate a pacienţilor, mai ales în sistemul de urgenţă unde sunt atât de multe cazuri soldate cu morti. Totuşi, deşi am învăţat să îmi ascund emoţia, încă nu reuşisem să devin total indiferentă la suferinţele celor din jur, oricât de mult m-ar fi afectat implicarea mea emoţională. La urma urmei, tocmai pentru că doream sa fiu alături de oameni în momente ca acestea alesesem să urmez facultatea de medicina şi să devin medic.

Cu gândul zburându-mi mereu la tânărul şofer care zăcea acum pe un pat de spital, conectat la aparate, întrega zi mi s-a părut tristă şi mohorâtă. M-am bucurat când colega mea de serviciu a ajuns cu aproape o oră mai devreme, preluând astfel ea garda de seară.

Simţindu-mă fericită pentru prima data în acea zi, m-am îndreptat grăbită spre maşină. Nu doream nimic altceva decât să ajung acasă şi să mă cuibăresc în canapea, cu telecomanda în mână şi să urmăresc ceva bun la televizor.  Nu aveam de unde să ştiu că fericirea mea avea să fie de scurtă durată.

Când am observat ambulanţele oprite pe partea dreaptă a drumului, cu semnalele sonore şi luminoase pornite, am realizat că ceva destul de grav se întâmplase. Am parcat repede maşina şi m-am grăbit să văd dacă puteam fi de ajutor. Poliţia se afla deja la faţa locului, aşa că în câteva cuvinte situaţia mi-a fost explicată: accident rutier, două autoturisme, impact frontal, două personae decedate, starea a două dintre victime era stabilă, dar alte 3 persoane erau grav ranite şi echipajele de la ambulanţă încercau să ofere primul ajutor. M-am îndreptat spre corpul unei femei care era întins pe asfalt. Avea pulsul foarte slab şi respira greu. Avea o fractură deschisă şi pierduse destul de mult sânge. Cu trusa de ajutor pe care o aveam la îndemană am reuşit să îi imobilizez piciorul şi să opresc sângerarea. Dar femeia parcă işi pierduse dorinţa de a trăi, iar organismul ei renunţa încet-încet la lupta cu viaţa. Am petrecut, împreună cu o asistentă de la echipajul de urgenţe, aproape 20 de minute încercand să stabilizăm starea pacientei, dar cu fiecare clipă simţeam că o pierdem tot mai mult.

După un timp, am încercat să îi simt din nou pulsul şi să îi ascult bătăile inimii, dar fără niciun rezultat. Lacrimile au început să îmi curgă fără să le pot controla şi am strigat că am nevoie de un defibrilator. Ştiam că şansele erau mici, mici de tot, dar trebuia să fac tot ceea ce se putea face. Cu toate resursele de care dispuneam, am încercat să o readucem la viaţă pe femeia la vreo 30 de ani care nu mai prezenta niciun semn vital. Dădusem greş. Murise.

Cu greu m-am dezlipit de cadavrul acelei femei. Eram extenuată, mă dureau mâinile şi picioarele şi le simţeam ca de plumb. Faţa  îmi era murdară, hainele pline de sânge. În starea în care mă găseam, nu ştiu cum am reuşit să ajung singură acasă.

De cum am intrat în casă, m-a văzut şi după privirea de pe faţa mea a ştiut că ceva se întâmplase. M-a luat în braţe, m-a întins pe pat şi acolo, la pieptul lui, am plâns în hohote pentru prima dată după mult timp. A încercat să îmi aline durerea cum ştia mai bine, dar ceea ce el nu putea întelege era că în acea zi, cineva murise în braţele mele, şi deşi făcusem tot ceea ce mi-a stat în putere ca să previn acest lucru, simţeam că poate, poate totuşi aş fi putut să fac mai mult.

autor Miruna Feher


Tagged with: ,

Comentarii închise la Jurnalul unui medic

Prin eul liric blagian

Posted in Eseuri by Hopernicus on 13/12/2010

În scrierile lui Lucian Blaga, cu caracter poetico – filozofic şi filozofico – poetic, considerate ca o prelungire în timp şi spaţiu a unei poetici care răscolise întreg contextul literar uman al perioadei interbelice, până în cele mai profunde straturi ale sale, ciclurile – Vârsta de fierCorăbii cu cenuşă, Cântecul focului, Ce aude unicornul păşesc timid în atenţia criticii literare, cerându-şi dreptul la replică. Postumele lui Lucian Blaga ar putea reprezenta o etapă necesară consolidării unei opere care după scurt circuitul produs de chiar moartea poetului, nu-şi consumase energia creatoare. Aceste poeme au fost încredinţate, la 31 martie 1961, de autorul lor, George Ivaşcu; acesta urmând să selecţioneze aproximativ o sută de texte în vederea tipăririi. Evenimentul îşi găseşte împlinirea în 1962, după ce poetul se stinge din viaţă. Cert este faptul că în 1952, Lucian Blaga devenea într-o epistolă adresată lui Ion Chinezu, primul exeget al acestor poeme, pe care le considera: „poeziile cu care sper să schimb faţa literaturii noastre”. Astfel se lansa o primă ipoteză interpretativă a poemelor postume, de însuşi creatorul lor. George Ivaşcu răsfoind manuscrisele poetului, descoperea o însemnare a acestuia, care reprezintă dincolo de intuiţia înnoirii lirismului românesc, de care poetul era conştient, un adevăr general revelat: „Iau seama gândindu-mă astfel că faţă de visurile mele de altădată (…) noua mea poezie se adânceşte pe un plan mai organic şi mai omenesc”. În aceste versuri vom regăsi redate sugestiv atât atitudinea contemplativă a eului aupra universului exterior, cât şi privirea retrospectivă asupra trecutului şi asupra iubirii, pe baza cărora eul liric ajunge la resemnare şi pe care sufletul său mistuit de criza unei existenţe aflată spre „marea trecere” le simte ca fiind izvorul din care sufletul său se adapă. Eugen Simion, într-un studiu eseistic, publicat în chip de postfaţă la volumul Ce aude unicornul – o selecţie de texte din ciclurile postume – vedea în acestea practic o continuare sub semnul desăvârşirii a procesului început în 1943, prin publicarea volumului Nebănuitele trepte. Poemele, aflate încă într-un haos primordial datorat faptului că poetul nu a mai avut timp să revină asupra lor pentru o mai bună structurare şi ordonare, erau aşezate de Ion Pop sub semnul unei reveniri la „unitatea creaţiei din care a ieşit”. Blaga apelează la elementele deja consacrate ale poeticii anterioare – cu lumina, tăcerea, misterul, vântul şi reversul acestuia necuvântul, metafora ca principal instrument de lucru – pe care le ordonează, le regrupează într-o formulă poetică de tip paradigmatic, cu totul inedită, ce ne dezvăluie imaginea unui creator aproape de necunoscut. Aflate la limita dintre trăire prin cunoaştere şi cunoaştere prin trăire, postumele blagiene atestă dincolo de formula poetică uşor recogniscibilă a tradiţionalităţii, un profil al eului construit între două momente: criza ca incipit sau ipoteză de la care merge actul poetic şi resemnarea ca o concluzie de atitudine perfect argumentată a aceluiaşi act. Postumele lui Lucian Blaga, ivite în plină modernitate nu se îndepărtează de la esenţa acesteia. Astfel vom regăsi în cele patru volume de versuri postume, criza eului generată de obsedanta depresie a perisabilului din fiinţa umană. Pe calea reflexivităţii pure – trăsătură definitorie a eului poetic modern – trecând prin evantaiul nevoii de identificare eu / Cosmos, eu / ceilalţi, eu / sine, prin cel al nevoii de a retrăi iubirea ca într-un trecut eternizat, poetul ajunge la resursele sale interioare, la acceptare. Nevoia identificării Eu / Cosmos, Eu / Sine, Eu / Ceilalţi aruncă eul liric într-o cugetare permanentă, de aici conştiinţa morţii, a efemerului, pentru ca aceeaşi conştiinţă contemplativ obiectivă să nască soluţia: liniştea, puterea, pregătirea interioară pentru Marele Pas, resemnarea. Primele două volume de versuri Vârsta de fier şi Corăbii cu cenuşă sunt construite pe o permanentă nevoie a eului de a se raporta la Marele Tot, de a se integra lui, pe o permanentă atracţie spre misterele firii. Din această nevoie trăită ca o profundă criză, trecând prin timp şi moarte, se conturează profilul eului blagian.

artist Maia Martin, Să ne gândim înainte

În Vârsta de fier ne aflăm în faţa contrastuluiEu / Cosmos, recunoscut ca celebră antiteză romantică, dar supus unui tratament liric distinct. Să nu mai vorbim despre două entităţi diametral opuse, aparţinând a două planuri diferite, etern / efemer, aşa cum le descoperim în lirica romantică, ci mai de grabă în faţa reprezentării a două matrici colcăitoare, aparţinând distincţiei interior/exterior, în care prima – matricea eului- îşi cere dreptul la incluziune în matricea mamă – matricea Universului -. Ceea ce părea iniţial un abis – condiţia eului / vs condiţia universului – dispare, devenind după scăldatul în marea sa interioară, o apropiere evidenţă a celor două entităţi, după cum criza devine resemnare. În apele tristeţii şi melancoliei se oglindeşte zenitul interior, cerul liniştii şi al puterii, la care eul ajunge în urma unui proces de coborâre în propriul infern şi de înălţare contemplativă de aici spre eternul naturii. Practic acesta este traseul cu valoare iniţiatică pe care îl străbate eul liric blagian, în poemele postume. Acest demers este evident în poezia Nu sunt singur, în care elementele Cosmosului oferă eului perspectiva liniştii şi a puterii, a resemnării, în vederea parcurgerii drumului firesc spre nevăzut: „Jaruri sfinte, nor fierbinte / trec pe cer, să nu ard singur / Inimii bat, se spun cuvinte / pe pământ să nu cânt singur/”. Contemplarea izvoarelor, a florilor, a păsărilor, a înaltului, oferă o maximă de viaţă eului care nu se mai simte singur, nu se mai teme de neant, pentru că universul l-a învăţat să-şi poarte „umerii la înălţimea pieptului”, l-a învăţat biruinţa: „Focuri sunt şi e credinţă / Acest gând cât mai palpită / Schimbă moarte-n biruinţă / nu sunt singur, nu sunt singur/”. Cetatea moartă subliniază prin folosirea condiţionalului – optativ „aş mângâia” criza neputinţei integrării eului în cele veşnice. Gestul aproape cu conotaţie erotică, al atingerii frunzei, este de fapt gestul dorinţei contopirii cu Nepătrunsul ascuns: „Aş mângâia-ntr-un loc o frunză / ce mai sună în urechi / şi soarele mâncat de greieri / pe sub ziduri vechi/”. Poezii ca: Norul, Ceas, Ecce tempus, Gotterdammerung, 21 Decemvrie, În timp, aduc în prim plan experienţa scurgerii timpului,, simţită ca factor declanşator al crizei eului, dar şi ca instalator al liniştii şi al resemnării, ca şi atitudine fundamentală în faţa firescului mister al existenţei umane: „Târziu pe la ceasul amărăciunii, când am văzut că- zadar / cuvintele toate mi le-am rostit,/ că până la tine –nţelesul lor n-a ajuns, / în noapte-am ieşit/.” La Blaga eul se pierde în genericul tu sau noi, modalitate prin care poetul sugerează această nevoie de integrare, dar şi depersonalizarea, ca în poezia Cântec despre regele Ion „Avem acelaşi nume, tu şi eu, / că-i iarnă sau că-i vară / ne cheamă azi pe toţi la fel: / Ion fără de ţară/”. Contemplarea universului, nevoia identificării cu elementele acestuia, precum şi întoarcerea la origini sunt pliuri din marele evantai al resemnării şi al puterii de a trece obstacolul morţii. Cu postumele lui Lucian Blaga ne aflăm în faţa unei poetici a maturităţii, în care eul liric, un spirit încărcat de reflexivitate, melancolie, linişte şi generalitate, fără a rămâne vieţii dator, dar datorându-i acesteia viaţa întreagă, se scufundă în valurile crizei, pentru a se înălţa pe aripile sufletului, la norii fericirii veşnice.

autor Dorina Şişu, administrator al proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/DorinaSisu

Tagged with: ,

Comentarii închise la Prin eul liric blagian

Puseu de iubire (note de jurnal)

Posted in Jurnal by Hopernicus on 12/12/2010

Îţi aminteşti poemul lui Nizar Qabbani?

„Dacă eşti prietenul meu ajută-mă să te părăsesc/ Dacă eşti iubitul meu ajută-mă să mă vindec de tine/… Dacă eşti profet scapă-mă de acestă vrajă, de această necredinţă/ Dragostea ta este ca necredinţa… cruţă-mă
de această necredinţă”. Cel mai greu nu este să se mute cineva în mine, chiar dacă mutarea este un fenomen uneori instant şi se petrece cu viteza luminii, chiar dacă bagajele ajung mai târziu şi chiar dacă vine cu mâinile goale, nu, nu asta e cel mai greu, pentru că la început sunt primitoare. Cel mai greu este să-l dau afară. Îi pot arunca valizele, scrumiera, ţigările, aftershave-ul pe geam, cărţile să le dau la vecini, să arunc cadourile primite fără nicio remuşcare, ceaşca de cafea din care a băut până mai ieri, să deratizez, să pun clor în cadă şi să stau toată ziua cu geamurile închise, tot va trăi. Pot schimba parchetul pe unde paşii lui s-au impregnat până în pământ, nu, asta e foarte uşor să fac. E foarte uşor să-l scot de la întreţinere, să nu mai vopsească pereţii venelor, pot găsi un zidar mai priceput, să nu-i mai răspund la e-mailuri, la telefon, pot lua alt sim, alt id, nu, asta e foarte simplu . E simplu să arunc în recycle bin pozele, documetele, muzica, petele pe care le-a făcut pe faţa de masă şi la care ţineam foarte mult. Cel mai greu nu este să arunc sau să şterg ci pur şi simplu să îl iau de mână şi să-l dau afară pe uşa din tavan. El continuă să trăiască liniştit, ca un parazit într-o gazdă perfectă, câte medicamente aş lua, se lipeşte de ficat, de oase, nu mai pot merge dreaptă, mă cocoşez de atâta greutate. El va sta latent ani de zile sub piele şi când cred că sunt mai bine, fac un puseu de iubire. Încep să caut prin sertare, poate dau de vreo aţă din cămaşa lui, de vreun muc de ţigară pe sub pat, poate nu am şters fişierele ascunse, caut prin congelator o felie de zi petrecută cu el pusă bine la păstrat, nimic, nu mai e nimic, nici măcar lanţul de la brelocul lui rupt, nicio şosetă, niciun buton, nimic, nimic. Clinic, sunt bine, ochii sunt la locul lor, am toate mâinile, toate picioarele şi totuşi am cel mai mare handicap, nu mai văd să merg pe stradă, nu mai aud, nu mai respir. Astăzi am să îmi văd de treabă, camera mea este stearpă, luminoasă, neproductivă, este la fel ca în „Oameni şi şoarici”, de John Steinbeck, o fugă, o secetă, un prieten pe care nu mă pot baza, dar care stă cu mine necondiţionat, ne apărăm reciproc cu orice preţ. În ascunzişul din podea este însă o scăpare, pe acolo cobor în mine, camera este de un fel de piele care mă protejează de oameni. Aici sunt şi George şi Lenny. Dacă aş încerca să definesc camera aş cădea în mojicia de a defini cu orice preţ ceva. Dar recunosc că mă uit în dicţionar zilnic, pentru cuvinte ca „drum”, cameră”, „perete”; de multe ori găsesc definiţii surprinzătoare, de exemplu peretele este ceva care limitează, separă sau izolează, aşa este şi iubirea de fapt, limitează, separă, izolează; iubirea este un perete. Peretele, fie că vrei să îl spargi, fie că vrei să scrii pe el, fie că vrei să îl acoperi, fie că pur şi simplu nu-l mai vrei şi atunci ieşi, rămâne tot perete. Ieşirea nu este un impediment în calea înţelegerii lui, dimpotrivă ajută. Fiecare dintre noi poate da o definiţie iubirii, dar nu vreau să cad în greşeala de a vorbi despre a fi îndrăgostit şi a iubi, este aceeaşi diferenţă ca între paznic şi hoţ, amândoi au un punct comun, acel bun fără de care niciunul dintre ei nu s-ar afla în locul acela. Nu pot vorbi despre iubire fără să îmi fac temele, şi dacă mi-aş face temele aş plictisi îngrozitor, aş împărţi iubirea ca pe un măr, în ură şi splendoare, aş tăia mai departe ura în pasiune şi echilibru, splendoarea în muzică şi orgasm; aş deveni insuportabilă. Când am început să-l iubesc, am început să-l iubesc de la dreapta la stânga, inima-mi bătea de la moarte la naştere, mă întorceam într-o picătură de somn prenatală, literele în metamorfoză se duceau în coaja de ou. Era un fel de sală de operaţie, bisturiele mi-au îndepărtat trecutul tumefiat, foarfecile mi-au tăiat legătura cu pământul, pensetele mi-au întins sufletul la maxim, ţipete, urlete, lumina s-a stins, becurile s-au ars.

artist Maia Martin, Ne reflectăm în propriile noastre gânduri

Acum am un gol imens în stomac. Am plecat pe stradă, aşa nebuneşte, la întâmplare, să mă plimb prin parc, să ies cumva din casă, din mine şi mai ales din el. Trecătorii mă priveau miraţi, la început nu am luat în seamă, apoi din ce în ce lumea se strângea în jurul meu, eu mă uitam pe haine, poate aveam vreo pată, poate vreun sărut de la el se lipise de fruntea mea şi cine ştie ce îmi crescuse acolo, dar nu, nu era vorba de aşa ceva. M-am aplecat puţin şi prin abdomen mi se vedea oraşul, cealaltă parte a oraşului, prin torace treceau tramvaie, copiii se duceau la şcoală, era un gol imens. Iniţial am crezut că e vorba de o gropă de gunoi, gen Glina sentimentală cu pescăruşii de rigoare şi bănci puse la uscat de atâtea întâlniri, din fericire era doar oraşul, oraşul tău. Am fugit speriată, m-am aşezat pe iarbă în parc şi o fetiţă a venit liniştită, se uita la mine destul de banal, dar cu o curiozitate ce m-a făcut să tresar. Apoi a plecat, chemând şi alţi copii: „E Tom şi Jerry”, „E Tom şi Jerry”. Am plecat, transpirasem, m-am urcat repede în 783, autobuzul fără destinaţie. Controlorul mi-a făcut semn cu ochiul, indiciu că ştie că nu am bilet. Şi nu aveam. M-a lăsat în pace. Nu ştiu unde am coborât, dar am coborât cu gândul că se va face noapte mai repede şi voi ajunge acasă liniştită. pfuu, dar pe măsură ce se întunca în mine lumina ceva. dacă aş fi avut o haină mai groasă poate nu se vedea, sau măcar lumina se estompa, se pierdea prin vene, mai curgea în canalizare. Ce s-a întâmplat apoi nu mai ştiu, unde am adormit nu mai contează, dimineaţa am dus mâna uşor pe abdomen, aveam piele, dacă apăsam simţeam că mă doare, deci, aveam şi carne. cerşetorul de lângă mine se ridică somnoros uitându-se la stomacul meu şi spune plictisit: „Este doar 6, hai să mai dormim”. Ideea ştii care este cu toate elucubraţiile astea, că toată lumea vede în mine ce are nevoie, fetiţa vede benzi desenate, cerşetorul un ceas, numai el nu a avut nevoie de nimic. Textul acesta nu este nici proză scurtă, nici parodie, este un alt gen literar specific doar mie, este o iluzie optică care reflectă o stare, o anomalie a sângelui, un fel de leucemie a iubirii.

autor Carmen-Manuela Macelaru, membră a proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/CarmenManuelaMacelaru

Comentarii închise la Puseu de iubire (note de jurnal)

Carducci-Poezia militanta

Posted in Eseuri by Hopernicus on 11/12/2010

Anul acesta (in februarie) s-au implinit 100 de ani de la moartea marelui scriitor si politician italian Giosue Carducci, autorul celebrelor ODE BARBARE si politician republican nationalist ale carui cuvantari electrizante tinute in Parlamentul italian, veritabile lectii de oratorie, le imita cu oarecare abilitate dl Corneliu Vadim Tudor.Despre Giosue Carducci (1835-1907), laureat al Premiului NOBEL pentru literatura pe anul 1906, se pot scrie mii de pagini. Nu s-a mai scris in ultimii 20 de ani nici una. De pe wikipedia (enciclopedia internet)  in limba romana a fost practic scos.

S-a afirmat ca daca generalul Garibaldi (cu care marele poet a fost contemporan) si Giosue Carducci nu ar fi exitat Italia nu s-ar fi nascut niciodata.

artist Maia Martin, Să ne gândim înainte

Recent am cautat in trei mari biblioteci din Capitala o carte cu poeziile de Carducci. Nu am gasit. Dupa cum nu am gasit nici pe internet prea multe poezii de ale lui. Biografia lui Giosue Carducci, poet national italian, a suferit pe internet  modificari insemnate. El este inregistrat  acum francmason in wikipedia de limba franceza, desi a urat Francmasoneria. Oculta Mondiala il uraste pe Carducci pentru ca genialul poet a fost nationalist si cauta sa-l impinga in uitare.  Din mai multe cauze. Una este poezia pe care o vom reda mai jos si care a fost scrisa de Carducci prin 1870, cand armatele Angliei, Frantei si Spaniei au invadat Mexicul  si au inabusit in sange revolutia populara a lui Benito Juarez, restabilind ulterior Imperiul Mexican. Alta este crezul patriotic al unuia dintre cei mai mari scriitori nationalisti ai lumii si vom reda, dupa poezie, cateva fragmente dintr-una dintre cele mai celebre cuvantari ale lui Carducci, tinuta cu ocazia mortii generalului Garibaldi, unificatorul Italiei.

Marina CALIOPE

IMPOTRIVA EXPEDITIEI DIN MEXIC

de Giosue Carducci

O, cuib de zbiri, o, iad ferecator

Al stinselor popoare oprimate,

Esti, Europa, forja  un’se bate

Lanturi si zgarda oricarui popor!

Tu moartea indrumi si ea se din nou se abate

Ca sa macelareasca vieti de zor

Si  imparte-n tarmu-ti eliberator

Vicii, catuse  mandra-ti libertate!

Lingavei Frante si ferocei Spanii

Si precupetei Anglii spui anume

Spre ce victorii  hoarda sa-si indrume

Alti sefi de tara amagind, misei,

Cu bani si onor! O, vitejesti campanii,

Cat creste lumea in josnicia ei!

PER LA MORTE DE GIUSEPPE GARIBALDI -LA MOARTEA LUI GIUSEPPE GARIBALDI

(discurs  rostit de Giosue Carducci la 4 iunie 1882forma prescurtata)

Aplauzele voastre, italieni, cand sufletul imi este atat de indurerat, ma fac sa regret ca v-am promis sa  iau cuvantul azi.

Chiar de dimineata am primit a treia telegrama prin care mi se cerea sa compun o poezie inchinata Generalului Garibaldi la moartea sa. Nu tin minte sa fi dat pana acum dovada de sentimente atat de meschine sau sa ma fi aratat vreodata atat de lipsit de simtaminte incat sa se poata crede ca as fi capabil sa ma apuc sa fac rime atunci cand o durere atat de mare loveste poporul meu, tara mea si sufletul meu, atunci cand in fata ochilor mei sta corpul nemiscat al omului pe care l-am adorat cel mai mult intre cei vii…Se obisnuieste (stiu) ca atunci cand natiunea este lovita de o nenorocire, tribuni si versificatori sa apara indata si sa combine trei versuri la repezeala. Eu nu sunt dintre acestia.(Aplauze in multime).

Va rog din suflet sa nu aplaudat! O, nu apludati! Fiindca daca aplaudati tulburati tacerile sfinte ale mortii si pacea eroului pe care il plangem. Ganditi-va ca Generalul zace nemiscat, cu fata palida de ceara intre luminile funebre! Sa plangem si sa fim plini de jale pentru destinele tarii noastre! Revelatia gloriei asa cum s-a aratat ea copilariei noastre, epopeea tineretii noastre, viziunea ideala a anilor maturitatii au disparut si s-au incheiat odata pentru totdeauna! Capul superb cu coama  blonda de leu si stralucirea de arhanghel care a trezit la viata victoriile de altadata ale Romei si care a aruncat spaima printre straini de-a lungul lacurilor Lombardiei,  acel cap zace acum nemiscat si rece pe catafalc! Mana glorioasa care a stat la carma navei tarii noastre si a condus-o  pe marile Siciliei pentru a-i croi Italiei o soarta mai glorioasa, acea mana neinvinsa care la Milazzo i-a doborat pe dusmani cu vitejia neclintita a manuitorului de palos zace acum moarta si supusa, vai, nimicirii!

S-au inchis si s-au stins pentru vecie ochii dezrobitorului care de pe muntii Gibilrossa au privit catre Palermo,  s-au stins ochii comandantului care au transformat in victorie infrangerea de pe malurile Volturnului si care a intemeiat patria noastra Italia! Nu vom mai auzi de azi inainte niciodata glasul lui, glasul acela mandru si sonor care la Varese si la Santa Maria a strigat: „Inainte, soldati! Inainte, copiii mei! Cu patul pustilor inainte, mereu inainte!”. Glasul acela a amutit acum pentru totdeauna. Inima lui nu mai bate nici ea, inima care nu s-a frant la Mentana!  Generalul Giuseppe Garibaldi zace aici fara viata, iar soarele straluceste mai departe pe Alpii Italieni care nu mai sunt ai Italiei azi si pe marea care nu mai este Marea Noastra!

Garibaldi ne-a parasit. Nu ne mai ramane decat sublima bucurie de a fi fost contemporani cu el. El a imbinat in el insusirile multiple ale neamului nostru. A fost un razboinic care nu poate fi incadrat in nici un tipar, un erou lipsit de poza, un politician care a dispretuit  viclenia.

Era deasupra partidelor. Garibaldi a fost italian si om al libertatii. A iubit poporul si unitatea tarii mai mult decat pe sine. A trecut muntii si marile imbarbatand pretutindeni pe cei asupriti. Polonezii, ungurii, grecii, sarbii il asteptau si-l rugau sa le fie conducator in lupta. Oriunde a fost vorba de o idee dreapta el a sustinut-o si a luptat pentru ea. A fost un cavaler al neamului omenesc!

Curaj, partidelor, curaj! Desfasurati-va gloria in jurul catafalcului eroului! Inainte, partide de dreapta, anarhisti si socialisti, inainte ca sa apucati Puterea! Inainte,  partide  „de stanga”, ca s-o pastrati! Si voi,  „progresisti”, cu abuzurile voastre, proprii tuturor celor ajunsi pe culmile Puterii, si voi, republicani, cu retorica voastra rasunatoare, cu frazele voastre care se prefac ca ameninta si pe care poporul nu le intelege, voi , care v-ati  faramitat  in atatea  „aripi” , in atatea secte cate sunt formulele si ideile, cate sunt vanitatile si ambitiile! Si in aceasta Italie unde din slabiciune sau  superstitie  atat popor  este inconstient de viata, mai pot exista academii unde tinerii inteligenti sunt  impiedicati sa fie folositori patriei, iar tinerii  slabi si nestiutori sunt ademeniti pe cai a caror tinta nimeni nu poate sa o intrezareasca!

Dar toate acestea, spuneti voi, sunt erori care vor trece si se vor sterge, iar steaua Italiei va urca din nou luminoasa la orizont fiindca gloria lui Garibaldi va fi mereu cu noi,  caci eroii nu mor niciodata! Eu insa va spun ca el a murit cu adevarat, iar mortii, dupa ce au trecut de vadul marii indoieli se simt prea bine acolo ca sa se mai inapoieze aici pe pamantul oamenilor. Il asteptam, dar nu va mai veni niciodata la noi! Tot astfel celtii l-au asteptat in Britania  pe regele lor Arthur, tot astfel slavii cred ca Marko Kralievici va iesi din pestera calare pe calul lui alb si se va porni sa-i alunge iar pe turci si pe nemti de pe meleagurile lor! Poetii germani mai canta pe imparatul Barbarossa, iar ungurii il mai asteapta si azi pe Sandor Petoffi mort intr-o mlastina in timpul bataliei! Dar pentru asemenea asteptari popoarele au nevoie de o temelie puternica si de idealuri. Italia are ea aceste idealuri astazi?

autor Marina Caliope

Tagged with: ,

Comentarii închise la Carducci-Poezia militanta

España – pagini din jurnalul unui român

Posted in Jurnal by Hopernicus on 11/12/2010

România anilor ’90. O Românie dezastruoasă. O Românie în care omul de rând nu mai avea decât două alternative: să fure sau să-şi încerce norocul peste hotare. Nimic nu mai mergea cum trebuie. Marile întreprinderi au intrat în faliment fiind înlocuite de cele private. Legea muncii nu era suficient de bine gândită, aşa că, cei ce ne aventuram să lucrăm la una dintre firmele private, de cele mai multe ori nu aveam nici un drept. Cât timp erai sănătos şi puteai munci, erai bun, de unde nu, nu te mai băga nimeni în seamă.
În aceste timpuri, prezentul are valoare numai privit din spate, prin ochiul magic al trecutului. Altcumva, fărăr acest reper funciar, se închide în sine, destructurându-se şi pierzându-şi semnificaţia asemeni unui om fără copilărie şi a unei naţiuni fără istorie.
În aceste zile, în care trecutul îmi pare mai prezent ca niciodată, m-am decis să scriu despre experienţele mele spaniole. Clipe de necaz, de decădere, dar şi clipe frumoase, fericite, deşi foarte puţine, am învăţat să mă bucur de ele şi să profit la maxim.
Era o zi de toamnă, cu un soare ce ardea mult prea tare pentru acest timp, când, convins fiind de o vară de-a mea să plec în străinătate unde, zicea ea, soţul ei avea o firmă de construcţii şi aş fi lucrat la el. Mirajul unei vieţi mai bune m-a făcut să-mi las soţia în România împreună cu băieţelul meu Mihăiţă de doar nouă luni şi să plec cu ei în Spania.

artist Maia Martin, Anxietate, 2003

După aproape trei zile de mers într-un microbuz, îngrămădiţi şi fără aer, am ajuns în micul orăşel valencian Xàtiva. Un orăşel încărcat de istorie ce m-a impresionat de la prima vedere. Castelul medieval ce este aşezat pe locurile cele mai înalte a oraşului, este unul dintre cele mai mari atracţii turistice. Toate acestea m-au făcut să mă simt fericit că am venit aici.
Bucuria mea, în schimb, nu a durat prea mult. În scurt timp am aflat că tot ce mi-a spus Ioana, vară- mea, nu au fost decât minciuni. Soţul ei nu avea nici o firmă, iar singurul loc de muncă l-am avut la strâns de portocale unde într-o săptămână am câştigat doar vreo 40 de euro pe care i-am dat tot ei pentru chirie.
Pentru a avea de muncă în Spania, trebuia să apelezi la comisionari. Ce sunt aceştia? De obicei ei sunt români care preiau de la spaniol portocalii pentru a-i culege. Aceştia iau în jur de 60-70 de euro pe zi de persoană. Cu aceşti bani, îi plătesc pe alţi comisionari ce aduc oameni la muncă cu 50 de euro de persoană pe zi, dar aceştia din urmă îi plătesc pe oameni cu 35 de euro din care îţi cer 5 euro comision, 5 euro pentru benzină şi 5 euro pentru cazare. Mai rămâi cu 20 de euro pe care îi cheltui pe mâncare.
Cazarea pe care ţi-o oferă, nu este vre-o casă sau apartament, ci nişte barăci mizerabile, fără curent electric, apă sau posibilitatea de a găti. Pe aceste barăci, spaniolul nu le cere nici un ban, dar ei da. Aşa am lucrat în Albacete cu comisionari rromi.
Cu toate că nu am stat mai bine de două săptămâni în casă la vară-mea, aceasta mi-a cerut bani de chirie şi curent ce ajungea la vre-o 200 de euro. Nu aveam şi aşa că m-a dat afară. În stradă, fără bani şi fără a şti limba, am hoinărit pe străzi dormind pe bănci în parc şi căutând pe la discotecă lucruri şi bani pierduţi de tinerii spanioli, drogaţi şi beţi.
După trei zile în care nu mâncasem nimic, mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus la un supermarket, „Mercadona” ca să fur. Am luat un baton de salam pe care l-m băgat sub haină şi de 20 de cenţi pe care îi aveam, am cumpărat o napolitană. Ajuns la casă, când mă privi casiera, o femeie la vreo 40 de ani, cu ochii de culoarea cerului şi un păr ca focul, am început să tremur şi simţeam că mi se moaie picioarele.
– Scoate tot ce ai, mi-a spus ea calmă.
Am scos batonul de salam şi i l-am pus pe masă. Mă înroşisem tot. Îmi venea să intru în pământ de ruşine. Ea îmi zâmbi şi âmi întinse o pâine.
– Doar nu vrei să-l mănânci gol, îmi spuse.
Am rămas stană de piatră. Mă aşteptam să mă dea pe mâna poliţiei, dar nu, îmi dete chiar şi pâine. Le-am luat rapid şi am ieşit cu frica de a nu fi strigat înapoi. M-am oprit în cel mai îndepărtat parc, unde, pe nemestecate am devorat mica mea „pradă”.

autor Cezar C. Viziniuck, membru al proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/CezarCatalinViziniuck

Comentarii închise la España – pagini din jurnalul unui român

Pictoriţa

Posted in Proza redactorilor, Proză scurtă by Hopernicus on 11/12/2010

În fiecare săptămână, regele mergea călare la vânătoare; trecând prin pădure, ieşea pe o câmpie  inundată de razele soarelui.  Acolo zărea o domnişoară frumoasă stând pe iarbă, cu o broderie în faţă. Broda crengile copacilor în mai multe nuanţe de verde, apoi pârâul cu peştişori zglobii, galbeni, roşii cu picăţele negre şi-i rămânea loc în goblen şi pentru păsările cerului.

Îl impresiona cu inteligenţa ei şi de fiecare dată se sfătuia cu ea despre mersul lucrurilor din ţară. Fata avea o imagine clară despre cum ar trebui organizată aşezarea lor ca să devină dreaptă pentru locuitori, iar regele la fiecare întâlnire o provoca la discuţii să înveţe din intuiţia şi experienţa frumoasei localnice. Apoi o saluta cu respectul cuvenit şi pleca la vânătoare. Gonacii înconjurau mistreţii cu câinii, iar regele ţintea doar un singur mistreţ. Bucătarul îl tăia să facă bucate alese din el. Regele trimitea şi fetei cu cosiţe galbene, câte o gustare.

artist Maia Martin, Autoportret din nisip

A treia săptămână după ce şi-a luat rămas bun de la fată să meargă la vânătoare, s-a întâmplat un lucru curios. Nu mai avea tragere de inimă pentru vânătoare, aşa că şi-a trimis slugile acasă, cu câini cu tot, dorind să rămână singur cu gândurile sale. A pornit călare către muntele din depărtare. Vântul îi atingea obrajii, soarele îl făcea să transpire, dar până n-a obosit de tot, nu s-a oprit. A găsit în calea lui o fântână, acolo s-a dat jos de pe cal şi a scos o găleată de apă. Când s-a uitat în apă, a văzut chipul frumoasei fete reflectat în apă. A întors capul şi fata era în spatele lui.
-Eu m-am îndrăgostit de tine, i-a spus regele, ai părul ca spicul de grâu, ochii de azur şi o minte ascuţită, dar nu am ce face, sunt căsătorit, iar regina mea este o femeie de treabă, cumsecade şi eu ştiu că pe ea trebuie s-o iubesc. Este un sentiment deosebit pentru mine că te-am descoperit, dar nu te supăra, eu pe tine trebuie să te uit. De acum încolo nu mă mai opresc pe pajiştea ta, nu mai vorbesc cu tine, oricât de dureros ar fi. Şi regele şi-a ţinut cuvântul. Nu se mai oprea pe câmp, unde stătea şi cosea fata, nu mai vorbea cu ea de loc. Ocolea acel loc să nici n-o vadă.

A plâns fata o săptămână întruna, nu mai putea broda de loc. În preajma ei se adunau veveriţele şi iepurii să-i alunge gândurile rele. Se cocoţa ciocârlia pe copacul cel mai apropiat să-i cânte triluri de consolare, broasca făcea acrobaţii s-o înveselească, chiar şi melcul îi apăru în cale. Iar fata începu să spună poezia despre melc, melc, codobelc… şi uită de supărarea ei. Broderia, căzută în iarbă, a rămas neterminată. Un pom era cusut, dar pe celălalt nu mai avea cine să-l coasă. Stând aşa degeaba câteva zile, frumoasei fete cu părul ca spicul de grâu, i-a venit o idee salvatoare. Impresionată atât de culorile naturii, cât şi de amărăciunea interioară, dorea dintr-odată să picteze, simţea în inima ei, că deşi nimeni nu a învăţat-o tehnica picturii, ar putea reuşi.

A cumpărat din târg cele necesare şi a aşezat şevaletul în mijlocul câmpului drag ei şi s-a apucat de pictat. În fiecare zi picta mai frumos, mai iscusit până a realizat nişte peisaje deosebite, cu copaci şi flori, cu animale de pădure, cu munţii din depărtare şi cu păsările cântătoare. Într-o zi a aşezat tablourile în jurul ei şi s-a scufundat în admiraţia lor. A reuşit. A reuşit să-şi învingă supărarea, a reuşit să facă tablouri aşa de frumoase pe care neapărat trebuia  să le arate şi lumii, să se bucure şi alţii de ele, oameni de seamă, iubitori de artă.

A doua zi a venit cu calul şi cu căruţa în târg şi a aşezat tablourile, pe fiecare în picioare, ca să fie vizibile în lumina soarelui, să nu fie umbrit niciunul. A stat prima zi, a doua zi, chiar şi a treia zi lângă tablourile sale, dar numai doi oameni s-au uitat mai bine la ele, fără s-o întrebe, fără să-i spună ceva. De cumpărat nimeni nu a cumpărat nici un tablou, deşi nu erau scumpe.

artist Maia Martin, Dansul iubirii

După trei zile nereuşite, fata aşa de tare s-a supărat că nu mai vroia să stea lângă tablourile ei şi a rugat o femeie, care îi era vecină în sat, să aibă grijă de ele.

-Bine maică, du-te liniştită acasă, am eu grijă de ele, şi aşa nu prea trece nimeni prin faţa lor să le admire, deşi cât mă pricep eu, sunt tare frumoase.

Fata plecă acasă să mai facă şi alte treburi că picturile sale nu trebuiau nimănui. Dar ea, săraca, nu ştia că exact în ziua aceea s-a oprit caleaşca reginei lângă căruţa ei, a coborât regina, o femeie tare cumsecade, cum umbla vorba prin sat. Prima dată s-a uitat după nişte mătăsuri pentru o rochie de bal, dar când a zărit picturile, a lăsat mătăsurile baltă şi s-a dus să admire tablourile

-Vai, dar cine a ştiut să picteze aşa de frumos ? întreba tocmai pe vecina fetei care era în apropiere, tare impresionată de entuziasmul reginei. Trebuia să vină chiar regina ca să recunoască valoarea adevărată a picturilor săracei fete.

-Cine a pictat aceste tablouri ?

-O fată simplă, cu cosiţe ca spicul grâului, regina mea, dar dacă îi spun că le-aţi lăudat, tare fericită va fi cu siguranţă.

-Nu numai că le laud, dar le şi cumpăr pe toate să-mi împodobesc casa pentru balul pe care îl organizăm în această duminică. Te rog să-i dai pictoriţei aceşti 50 de galbeni din partea mea şi să-i spui să vină negreşit la balul de duminică, va fi musafirul meu de onoare.

Regina şi-a chemat valetul să aşeze tablourile în caleaşcă să le ducă la palat şi să le arate soţului său.

Mare a fost mirarea fetei când vecina i-a relatat întâmplarea din târg. A cuprins-o bucuria că totuşi tablourile sale sunt reuşite, regina care avea cultură şi simţul frumosului, le-a putut aprecia. Sufletul i s-a umplut de fericire, nu mai era supărată ca înainte. Invitaţia reginei, însă, a pus-o pe gânduri, e bine să se ducă ? Nu-i bine ? Era  într-o dilemă ciudată. Pe regină n-o putea refuza, dar nu vroia să-l supere nici pe rege.

Fie ce o fi, se gândea în sinea ei şi a început să caute între hainele ei o rochie potrivită pentru bal. Oricum nu avea rochii aşa de scumpe ca şi regina sau doamnele de la curte, dar avea şi ea o rochie cu dantelă albastră ca cerul senin, cu ea se putea prezenta la curtea regală.

Duminica fix la ora cinci s-a înfăţişat la poarta castelului, unde nu a mai intrat niciodată. Curtea era plină de musafiri cu pahare de cristal în mână, iar în ele strălucea un vin roşu ca rubinul . Se auzea muzică de pian şi peste tot erau mese elegante şi aranjate cu multe mâncăruri, raţe sălbatice, carne de mistreţ, de iepure, de căprioară şi prăjituri cu frişcă. Femeile purtau rochii scumpe şi se plimbau graţios. Fata se simţea intimidată de atâtea impresii noi, dar regina cum a zărit-o, a şi prezentat-o curţii:

-Ea e pictoriţa descoperită de mine, s-o cunoaşteţi pe autoarea frumoaselor tablouri, de acum încolo ea va picta pentru curtea regală şi va fi onorată pentru munca ei.

A apărut şi regele, ocupat până atunci cu primirea musafirilor ,veniţi din ţinuturi îndepărtate şi mare a fost mirarea lui când a zărit-o pe frumoasa fată. Ce caută ea în curtea mea, se tot întreba.Până la urmă regina a clarificat situaţia:

-Hai, dragul meu, s-o cunoşti pe această pictoriţă frumoasă şi talentată, pe care eu am descoperit-o !

Regele i-a întins mâna, a felicitat-o pe fată, dar nu s-a trădat că ar cunoaşte-o dinainte. Nici fata nu a zis nimic şi-a lăsat jos privirea în faţa regelui.

-De acum încolo această pictoriţă va picta pentru curtea regală, că tablourile sale sunt realizate cu talent şi sunt pe placul meu, ce zici dragul meu ? – întreba regina pe regele.

-Bine, dacă asta e dorinţa reginei, să se împlinească, a spus regele şi s-a scuzat, dar trebuia să se ocupe de ceilalţi musafiri.

Când balul s-a terminat şi lumea s-a dus acasă, regina s-a retras şi ea în dormitorul său să se culce, regele atunci şi-a găsit timp să meargă prin salon şi să se uite la picturile mult lăudate.

-Interesantă este viaţa, se gândea, eu vroiam să scap de o amintire frumoasă şi amintirea a intrat în casa mea sub forma acestor tablouri. Se uita la ele şi-i veneau în minte tot felul de impresii din trecut. Până târziu nu a putut să doarmă regele, se gândea ce va fi de acum încolo. Dar nimeni nu ştia, nici el, nici fata şi nici regina.

Din păcate nici povestitorul nu ştie mai mult că v-ar povesti mai departe întâmplările ce au urmat. Imaginaţi-vă voi ce sfârşit doriţi acestei poveşti şi să presupunem că aşa se termină povestea, cum vreţi voi.

autor Suzana Deac, administrator al proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/DeacSuzana

Tagged with: ,

Comentarii închise la Pictoriţa

Amintirile unui înger păzitor ( proză) / Am scris ( poem)- 13 ani

Posted in Cuvântul adolescentului by Hopernicus on 10/12/2010

M-am trezit căzând fără să ştiu de ce. Era totuşi o cădere lină, împietată doar de câte un nor pufos. Câte o pană din aripile mele plutea, atingând din când în când marginile  norilor răzleţi.

Părul îmi zbura în zeci de direcţii, mâinile încercau să se menţină într-o linie dreaptă, imposibilă, iar picioarele goale răscoleau cerul în mici cercuri, de parcă ar fi încercat să înoate.

Speram că nu cădeam din cer pentru a avea grijă de un alt copil, al cărui înger păzitor îl părăsise din nu se ştie ce motive. Ultimul ajunsese un adult mediocru, fără soţie, copii sau o slujbă decentă, foarte aproape de închisoare, scăpat doar datorită mie de proces în ultimele două luni de viaţă, înainte de a muri într-un tragic accident de maşină.

Cine ştia atunci, că aveam să întâlnesc cel mai frumos şi bine-crescut copil pe care aş fi putut să-l cunosc vreodată.

Era o dimineaţa blândă de toamnă, cu frunzele colorate în culori calde, cu aburi de cafea răsuciţi în aerul curat al verandelor, cu căţei blănoşi alergând şi tulburând apa prin băltoacele apărute după ploaie ori sărind prin grămezile de frunze uscate, îngălbenite şi pătate precum mâinile unei bunicuţe. O dimineaţă asemănătoare cu cea în care mă născusem eu, demult, demult.

În faţa mea era o casă cu pereţii de culoarea piersicii, poate un pic mai închişi datorită trecerii vremii peste ei, cu ferestre mari de sticlă acoperite de perdele din materiale fluide în culori calde precum cele ale toamnei, cu o uşă mare din lemn de brad având câteva linii simple sculptate în ea, o casă cu mansardă, cu un garaj încăpător şi cu trei  feţe fericite la una dintre ferestre.

Locuitorilor ei li se născuse  cel de-al doilea fiu cu câteva luni în urmă.

M-am uitat la feţele luminoase ale părinţilor şi la faţa primului lor fiu. Erau cu siguranţă fericiţi să aibă  încă un copil pe care aveau să-l  crească înconjurat de dragoste şi căldură.

Copilul era mic, cam de vreo patru-cinci luni, cu părul scurt, castaniu închis, moale, cu ochi căprui strălucitori şi blânzi, cu gura  mică, rotundă şi cu  pielea deschisă la culoare, dar cu o tentă caldă. Strălucea tot de bucurie ascultându-şi tatăl, cu care semăna leit, cântând la o chitară veche de când lumea şi simţind mirosul dulce al prăjiturilor puse la cuptor de femeia roşcată, cu ochi verzi  precum smaraldele, ce-i era mamă. Fratele său mai mare era cel mai ciudat frate pe care-l văzusem vreodată: nu era supărat că-i va fi luat locul de vedetă a familiei, ba era chiar încântat  peste măsură de noul frate.

Se părea că o să am treabă uşoară de acum încolo.

Mi-am luat rolul de înger păzitor în primire. Am trecut  prin uşa de la intrare şi apoi prin peretele sufrageriei. Am ajuns în încăperea mare cu canapea roşie în mijloc ce era plină de oameni. Doi, trecuţi de prima tinereţe îl alintau pe cel mic din leagăn alături de cei doi părinţi ce-i cântau duios. Fratele mai mare stătea de vorbă cu un băiat de vârsta lui ce-şi ţinea de mână sora mai mică. Pe canapea o femeie stătea alături de soţul ei ţinându-şi copilul în braţe iar în faţa ei o domnişoară o servea cu ceai şi prăjiturele, uitându-se cu drag la logodnicul ei ce cânta la pianul vechi dintr-un colţ al camerei.

M-am dus la capătâiul pătuţului şi de atunci, niciodată nu m-am mai putut despărţi de pruncul pe care l-am îndrăgit cel mai mult de când am devenit înger păzitor.

I-am fost alături mereu şi am vegheat asupra lui, fără a interveni în propriile decizii.

I-am fost alături când a spus primele cuvinte, când a făcut primii paşi, când a învăţat să scrie şi să citească sau când a învăţat să cânte la pian şi la chitară. I-am fost alături când a terminat şcoala primară, gimnaziul, liceul şi facultatea. I-am fost alături chiar şi când şi-a găsit femeia potrivită ce i-a devenit soţie.

Ajunsese nu numai un bun muzician, care purta tradiţia familiei mai departe, un scriitor de succes, dar şi un om şi un soţ minunat.

Mi-am dat seama că se apropia ziua în care aveam să fiu pentru ultima dată alături de copilul pe care îl îndrăgisem din prima clipă. Era deja luna mai.

Cu greu aş fi putut să-l părăsesc după douăzeci şi cinci de ani, dar se părea că aşa trebuie să fie.

***

Mi-am deschis aripile larg, fără prea mare tragere de inimă şi m-am întors, printre norii albi în casa Tatălui meu. Am continuat să-l privesc de departe, din cer, dar îmi era atât de dor de el.

Într-o zi, sătulă să mai privesc de sus viaţa copilului căruia i-am fost alături atâţia ani, m-am dus la Tatăl ceresc să-l  întreb ce trebuie să fac.

–  Bună ziua, draga mea.

–  Sărut mâna, Doamne. Am o problemă.

– Îţi ştiu problema. Ştii singură ce trebuie să faci. Nu trebuie să mă întrebi pe mine despre rezolvare, Eu trebuie doar să-ţi dau acceptul.

–  Deci, mă pot întoarce, Doamne?

–  Da, cu siguranţă că da. Ştiu cât îţi doreşti asta, aşa că te las să te întorci pe pământ.

–  Dar cum, Tată?

–  Vei vedea …

***

Şi atunci m-am născut din nou, în luna mai, lună de primăvară încărcată de flori şi soare. M-am trezit mică, în braţele acelui copil, devenit azi adult, atât de îndrăgit şi de care am avut atâta grijă. Am renăscut pentru a fi alături de el încă o viaţă, aducându-i azi eu bucurie în suflet şi atâta fericire în priviri.

Pe veranda împletită din flori în zeci de culori, stăm fericiţi toţi trei, ascultând vântul şi păsările ce şopteau tuturor povestea noastră.

artist Maia Martin, Zborul din vis

.

Am scris

Am scris o mie de poezii,

Pe o mie  de hârtii,

Am scris o mie de gânduri,

Pe o mie de rânduri.

Am scris mult şi fără sens,

Am descris nimicul imens,

Am dat  drumul sentimentelor să zboare,

Să zboare, departe, în zare.

Am găsit o mie de sensuri,

Am inventat o mie de universuri,

Am găsit o mie de personaje,

Am inventat o mie de peisaje.

Am scris când am vrut,

Sau când altceva nu am avut de făcut,

Am lăsat imaginaţia liberă, să zburde,

Pentru că nu a avut unde se ascunde.

Am scris, scriu şi voi scrie,

Întreaga viaţă într-o încurcată poezie.

autor Agatha Cristiana Georgescu, 13 ani, Bucureşti,

Liceul Bilingv Miguel de Cervantes, cl.a VII-a B

Comentarii închise la Amintirile unui înger păzitor ( proză) / Am scris ( poem)- 13 ani