Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Prin eul liric blagian

Posted in Eseuri by Hopernicus on 13/12/2010

În scrierile lui Lucian Blaga, cu caracter poetico – filozofic şi filozofico – poetic, considerate ca o prelungire în timp şi spaţiu a unei poetici care răscolise întreg contextul literar uman al perioadei interbelice, până în cele mai profunde straturi ale sale, ciclurile – Vârsta de fierCorăbii cu cenuşă, Cântecul focului, Ce aude unicornul păşesc timid în atenţia criticii literare, cerându-şi dreptul la replică. Postumele lui Lucian Blaga ar putea reprezenta o etapă necesară consolidării unei opere care după scurt circuitul produs de chiar moartea poetului, nu-şi consumase energia creatoare. Aceste poeme au fost încredinţate, la 31 martie 1961, de autorul lor, George Ivaşcu; acesta urmând să selecţioneze aproximativ o sută de texte în vederea tipăririi. Evenimentul îşi găseşte împlinirea în 1962, după ce poetul se stinge din viaţă. Cert este faptul că în 1952, Lucian Blaga devenea într-o epistolă adresată lui Ion Chinezu, primul exeget al acestor poeme, pe care le considera: „poeziile cu care sper să schimb faţa literaturii noastre”. Astfel se lansa o primă ipoteză interpretativă a poemelor postume, de însuşi creatorul lor. George Ivaşcu răsfoind manuscrisele poetului, descoperea o însemnare a acestuia, care reprezintă dincolo de intuiţia înnoirii lirismului românesc, de care poetul era conştient, un adevăr general revelat: „Iau seama gândindu-mă astfel că faţă de visurile mele de altădată (…) noua mea poezie se adânceşte pe un plan mai organic şi mai omenesc”. În aceste versuri vom regăsi redate sugestiv atât atitudinea contemplativă a eului aupra universului exterior, cât şi privirea retrospectivă asupra trecutului şi asupra iubirii, pe baza cărora eul liric ajunge la resemnare şi pe care sufletul său mistuit de criza unei existenţe aflată spre „marea trecere” le simte ca fiind izvorul din care sufletul său se adapă. Eugen Simion, într-un studiu eseistic, publicat în chip de postfaţă la volumul Ce aude unicornul – o selecţie de texte din ciclurile postume – vedea în acestea practic o continuare sub semnul desăvârşirii a procesului început în 1943, prin publicarea volumului Nebănuitele trepte. Poemele, aflate încă într-un haos primordial datorat faptului că poetul nu a mai avut timp să revină asupra lor pentru o mai bună structurare şi ordonare, erau aşezate de Ion Pop sub semnul unei reveniri la „unitatea creaţiei din care a ieşit”. Blaga apelează la elementele deja consacrate ale poeticii anterioare – cu lumina, tăcerea, misterul, vântul şi reversul acestuia necuvântul, metafora ca principal instrument de lucru – pe care le ordonează, le regrupează într-o formulă poetică de tip paradigmatic, cu totul inedită, ce ne dezvăluie imaginea unui creator aproape de necunoscut. Aflate la limita dintre trăire prin cunoaştere şi cunoaştere prin trăire, postumele blagiene atestă dincolo de formula poetică uşor recogniscibilă a tradiţionalităţii, un profil al eului construit între două momente: criza ca incipit sau ipoteză de la care merge actul poetic şi resemnarea ca o concluzie de atitudine perfect argumentată a aceluiaşi act. Postumele lui Lucian Blaga, ivite în plină modernitate nu se îndepărtează de la esenţa acesteia. Astfel vom regăsi în cele patru volume de versuri postume, criza eului generată de obsedanta depresie a perisabilului din fiinţa umană. Pe calea reflexivităţii pure – trăsătură definitorie a eului poetic modern – trecând prin evantaiul nevoii de identificare eu / Cosmos, eu / ceilalţi, eu / sine, prin cel al nevoii de a retrăi iubirea ca într-un trecut eternizat, poetul ajunge la resursele sale interioare, la acceptare. Nevoia identificării Eu / Cosmos, Eu / Sine, Eu / Ceilalţi aruncă eul liric într-o cugetare permanentă, de aici conştiinţa morţii, a efemerului, pentru ca aceeaşi conştiinţă contemplativ obiectivă să nască soluţia: liniştea, puterea, pregătirea interioară pentru Marele Pas, resemnarea. Primele două volume de versuri Vârsta de fier şi Corăbii cu cenuşă sunt construite pe o permanentă nevoie a eului de a se raporta la Marele Tot, de a se integra lui, pe o permanentă atracţie spre misterele firii. Din această nevoie trăită ca o profundă criză, trecând prin timp şi moarte, se conturează profilul eului blagian.

artist Maia Martin, Să ne gândim înainte

În Vârsta de fier ne aflăm în faţa contrastuluiEu / Cosmos, recunoscut ca celebră antiteză romantică, dar supus unui tratament liric distinct. Să nu mai vorbim despre două entităţi diametral opuse, aparţinând a două planuri diferite, etern / efemer, aşa cum le descoperim în lirica romantică, ci mai de grabă în faţa reprezentării a două matrici colcăitoare, aparţinând distincţiei interior/exterior, în care prima – matricea eului- îşi cere dreptul la incluziune în matricea mamă – matricea Universului -. Ceea ce părea iniţial un abis – condiţia eului / vs condiţia universului – dispare, devenind după scăldatul în marea sa interioară, o apropiere evidenţă a celor două entităţi, după cum criza devine resemnare. În apele tristeţii şi melancoliei se oglindeşte zenitul interior, cerul liniştii şi al puterii, la care eul ajunge în urma unui proces de coborâre în propriul infern şi de înălţare contemplativă de aici spre eternul naturii. Practic acesta este traseul cu valoare iniţiatică pe care îl străbate eul liric blagian, în poemele postume. Acest demers este evident în poezia Nu sunt singur, în care elementele Cosmosului oferă eului perspectiva liniştii şi a puterii, a resemnării, în vederea parcurgerii drumului firesc spre nevăzut: „Jaruri sfinte, nor fierbinte / trec pe cer, să nu ard singur / Inimii bat, se spun cuvinte / pe pământ să nu cânt singur/”. Contemplarea izvoarelor, a florilor, a păsărilor, a înaltului, oferă o maximă de viaţă eului care nu se mai simte singur, nu se mai teme de neant, pentru că universul l-a învăţat să-şi poarte „umerii la înălţimea pieptului”, l-a învăţat biruinţa: „Focuri sunt şi e credinţă / Acest gând cât mai palpită / Schimbă moarte-n biruinţă / nu sunt singur, nu sunt singur/”. Cetatea moartă subliniază prin folosirea condiţionalului – optativ „aş mângâia” criza neputinţei integrării eului în cele veşnice. Gestul aproape cu conotaţie erotică, al atingerii frunzei, este de fapt gestul dorinţei contopirii cu Nepătrunsul ascuns: „Aş mângâia-ntr-un loc o frunză / ce mai sună în urechi / şi soarele mâncat de greieri / pe sub ziduri vechi/”. Poezii ca: Norul, Ceas, Ecce tempus, Gotterdammerung, 21 Decemvrie, În timp, aduc în prim plan experienţa scurgerii timpului,, simţită ca factor declanşator al crizei eului, dar şi ca instalator al liniştii şi al resemnării, ca şi atitudine fundamentală în faţa firescului mister al existenţei umane: „Târziu pe la ceasul amărăciunii, când am văzut că- zadar / cuvintele toate mi le-am rostit,/ că până la tine –nţelesul lor n-a ajuns, / în noapte-am ieşit/.” La Blaga eul se pierde în genericul tu sau noi, modalitate prin care poetul sugerează această nevoie de integrare, dar şi depersonalizarea, ca în poezia Cântec despre regele Ion „Avem acelaşi nume, tu şi eu, / că-i iarnă sau că-i vară / ne cheamă azi pe toţi la fel: / Ion fără de ţară/”. Contemplarea universului, nevoia identificării cu elementele acestuia, precum şi întoarcerea la origini sunt pliuri din marele evantai al resemnării şi al puterii de a trece obstacolul morţii. Cu postumele lui Lucian Blaga ne aflăm în faţa unei poetici a maturităţii, în care eul liric, un spirit încărcat de reflexivitate, melancolie, linişte şi generalitate, fără a rămâne vieţii dator, dar datorându-i acesteia viaţa întreagă, se scufundă în valurile crizei, pentru a se înălţa pe aripile sufletului, la norii fericirii veşnice.

autor Dorina Şişu, administrator al proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/DorinaSisu

Reclame
Tagged with: ,

Comentarii închise la Prin eul liric blagian

%d blogeri au apreciat asta: