Arhiva revistei literare Faleze de piatră

5/11 octombrie

Posted in Articole by Hopernicus on 27/10/2011

5 octombrie 2011. Există un sentiment ( nu vreau să zic “un complex” ) al ortomaniei, care nu e acelaşi lucru cu amorul propriu şi nici cu complexul de superioritate. Sentimentul ortomaniei nu-l poate avea decât un tip hipersensibil. ( Aşa un tip îmi pare mie ciobanul din balada “Mioriţa”, aşa un tip cred c-a fost şi autorul ei anonim. Ce bine că nu se cunosc nişte date din viaţa “civilă” a acelui autor anonim ( aşa ar zice Delia Mathe, draga de ea! ), ce bine că nu se cunosc datele “civile” care au fost procesate literar-muzical cu acest rezultat absolut sublim: “Mioriţa”. )

Omul cu sentimentul ortomaniei vrea să fie apreciat, chiar iubit pentru sensibilitatea lui mare, indiferent dacă are sau nu deja nişte performanţe pe plan profesional, intelectual sau artistic. Sau sportiv. Sau dacă performanţele lui deja existente îl reprezintă, dacă spun foarte mult despre unicitatea lui sau nu. ( Vrea să fie iubit pentru “sufletul lui frumos”, cum spun cei care… îl iubesc, sau cum îşi spune uneori el însuşi, pentru ca apoi să se mustre pentru “narcisism”. Există în el un rest de narcisism romantic juvenil, aş zice eu. )

Nu atât nişte merite nerecunoscute îl pot deprima pe “ortomanul” nostru, cât sentimentul că “nu este înţeles”. Poate să aibă un succes şi majoritatea celor apropiaţi să creadă că şi-a satisfăcut o ambiţie. Să nu înţeleagă aproape nimeni că el de fapt a avut ceva de spus lumii sau, în cel mai rău caz, s-a jucat. Vrea să fie lăsat să se bucure şi apreciat fiindcă atinge uneori excelenţa în joacă. ( Aşa cum şi el se bucură pentru alţii şi îi apreciază de maniera aceasta. Pornirile de invidie şi le cam conştientizează şi transformă din faşă. ) Un “ortoman” poate aborda şi rolul profesionistului care îşi cam forţează inspiraţia şi marile reuşite, dar rolul acela nu îl prinde şi îl va şi uza mai repede decât îi uzează pe alţii. ( Pe orişicine cred eu că uzează un astfel de rol, mai repede sau mai lent. ) Omul cu sentimentul ortomaniei vrea să fie văzut şi apreciat pentru ceea ce poate ( , inclusiv din punct devedere civic, etic şi sufletesc ). Să fie văzut şi  apreciat nu atât pentru ceea ce a realizat cât pentru ceea ce poate şi reprezintă.

Un astfel de “complexat” se va simţi frecvent “înţeles greşit”, va suferi când i se vor atribui intenţii pe care nu le consideră nobile ( care “nu i-ar fi făcut cinste” ) sau când i se va atribui câte un calcul meschin pe care el “nu şi l-ar fi putut face niciodată”.

Creştinismul, hinduismul şi budismul îi oferă o soluţie la suferinţă: diminuarea egoului. Soluţia “nepăsării spirituale”, cum spun nişte asceţi ruşi. Un înţelept asiatic sfătuia pe cineva: “Acum continuă să faci binele până vei uita că faci binele.” Cred că este… o soluţie practică… Mai lucrez, sigur!

 

Se vorbeşte şi se scrie de ani buni despre un “sindrom Maica Tereza”. Stau şi mă-ntreb dacă acest sindrom Maica Tereza nu este de fapt o formă a sentimentului ortomaniei care mă preocupă pe mine acum. “Dacă ajut pe cineva în munca lui de auto-restaurare, oamenii mă vor vedea că sunt băiat bun sau fată bună. Mă voi vedea în primul rând eu ca atare, fiindcă în primul rând eu nu ştiu cum să mă mai văd şi cum să mă mai uit la mine.” Aşa pare să sune calculul pe care şi-l face în sinea lui “ortomanul”, când s-a hotărât să facă un gest de bun samaritean.

Eu mi-am ales acum optsprezece ani bărbatul din acest “sindrom Maica Tereza”. Am vrut, da, să mă mărit ca să ajut pe cineva să se regăsească ( , în timp ce eu însămi mă identificam încă greşit ).

Eşecul era garantat şi de ignoranţa mea, dar şi de incompatibilitatea dintre motiv şi gest: nu te căsătoreşti ca să restaurezi, ci ca să întemeiezi ceva… Cum spun anglofonii: “don’t do it for the wrong reasons”…

 

 Mă voi ridica, artist Maia Martin

 

 

“Sunt prea bună pentru lumea asta!”

“Ce milă ţi-e de tine! Chiar crezi că eşti singura?! Uite, aici greşeşti: lumea e plină de oameni prea buni pentru ea! Capul sus! Uită-te mai bine în jurul tău, că ai cu cine-ţi împărţi şi uşura durerea!”

 

11 octombrie 2011. N. N.  spunea ca succesul în afaceri este oriunde, numai în zona noastră de confort nu.

Îmi permit să extrapolez: dreapta judecată este oriunde şi glasul intuiţiei mele se aude de oriunde, numai din zona mea de confort nu.

Odată ce am păşit pe cale raţională ( eu, sau orişicine ) dincolo de hotarul zonei mele de confort, am acces la adevărul intuibil, la adevărul care va suna întotdeauna ca o încuviinţare şi niciodată ca o călduţă revendicare.

 

Iar mi-i amintesc pe Jansen şi pe Köhler, cum îmi vorbeau şi cum gesticulau din zona lor de confort. Köhler chiar m-a batjocorit puţin o dată, arătându-mi printr-un gest de fereală că ea s-ar teme grozav de mine. Am văzut acolo mai degrabă băşcălie decât ironie, şi nu prea aş vedea eu nici profesionalism în aşa un gest, dar nu de asta-i vorba. Ea-mi comunica faptul că este în siguranţă, că ea va rămâne în zona ei de confort orice aş face eu.

Cine jubilează pentru că rămâne în zona lui de confort nu cunoaşte adevarata dreaptă judecată…

Iar Jansen a ridicat tonul la mine de cum i-am contrazis aşteptările; pur şi simplu n-a acceptat în clipa aceea ideea că eu mă pot simţi deja liniştită şi bine. A reacţionat la ameninţarea mea de a-l scoate din draga de ea de comfort zone.

Interesant… Cine se laudă cu zona lui de confort se laudă de fapt cu incapacitatea lui de a judeca obiectiv… Iar cine oricum nu este în zona lui de confort are şanse mult mai mari să nu se amăgească. Asta să fi vrut să spună Hristos când a formulat “fericiţi cei flămânzi şi însetaţi de dreptate, că aceia se vor sătura”?

E aproape două noaptea. Am să-mi pun paradoxul şi nădejdea pe rană şi-am să mă duc să mă culc.

( Am citat această fericire în prolog, îmi revine în minte acum. Poate că este un semn că jurnalul meu se-apropie de sfârşit. )

 

11 octombrie, ora 7.40. Mă trezesc recapitulând ce-am conştientizat în ultimele săptămâni.

Raţiunea-i bună să mă scoată din zona de confort, în afara zonei de confort îmi aud intuiţia.

Ceea ce ştiu intuitiv nu-mi poate lua nimeni. ( “Ceea ce descopăr singur”, cum a zis Daan Perez. Am trăit-o şi eu, da, stimulată de Daan înspre căutare, dar în momentul în care “am găsit” nu mai era Daan cu mine… )

Când îmi pot asculta intuiţia, nu mă mai poate spăla nimeni la creier. ( Atunci mi-am depăşit temerile şi încântările pe care mizează spălătorii de creiere. )

 

E bine când nu-mi dă nimeni dreptate… Când nu confirmă nimeni ceea ce zice raţiunea mea. E semn că trebuie să-i mulţumesc raţiunii pentru servicii, s-o concediez pentru o vreme, să-mi recunosc intuiţia după glasul ei cel relaxat şi blând şi să mă las călăuzită în continuare de aceasta. Şi-atunci… da: mă satur de dreptate… Relaxată şi blândă, mă satur de dreptate…

 

Bun început de zi! Doamne-ajută!

 

( Si totuşi… ce limbaj: îmi “concediez” raţiunea, îi mulţumesc pentru “servicii”. Se vede că m-am apucat de curs de marketingul serviciilor! Monica a terminat A.S.E.-ul bucureştean şi se amuză copios pe seama învăţăturii mele actuale şi, mai ales, pe seama zelului pe care-l constată la mine. Monica are diplomă de licenţă de economist şi lucrează ca economistă. Dar este poetă. )

 

( Ieri am avut şedinţă-lecţie de “pianotat tensiuni” cu Joke ( de eliminat tensiuni nervoase “vechi” prin nişte mişcări de pianotare ). La începutul şedinţei mă simţeam făcută cu ou şi cu oţet ( nu de către instructoarea mea! ), mă simţeam singură, neocrotită de nimeni… La sfârşit, “primită şi ocrotită, Joke… de Dumnezeu şi de univers…”

 

Azi-noapte l-am visat pe fostul meu soţ. Mă batjocorea într-un mod oarecare, eu mă întrebam dacă ne vede cineva.

 

Da, mă văd în stare să-i ajut într-o zi pe alţii să-şi scoată stresul din corp prin pianotări. )

 

Doamne… De câteva zile tot “aud” plânsul lui Jozef de când era nou-născut. Mă obsedează.

Nu sunt neliniştită. Am să trec oricum pe la Ruud de Jonge cu nişte alimente pe care le-am primit. Altfel aş trece “pentru două vorbe”, fără să-i intru în casă.

 

11 octombrie, ora prânzului. Am terminat de citit “Timpul de care avem nevoie”. Am închis cartea cu liniştea de după furtună în suflet. Bine că… s-a terminat cu bine… Eroina are curajul şi meritul de a o rupe cu autoiluzionarea în care trăiseră trei generaţii de femei din familia ei. Va plăti pentru aceasta. Dramatic.

 

Vasile Andru spunea undeva că drama umană se joacă între siluire şi slujire.

 

Am avut un vis acum cinci ani, la începutul terapiei cognitive: peisaj rural românesc, un ciob de oglindă pe un stâlp de telegraf vechi din lemn, eu mă gândeam c-o să mă privesc în el şi-o să mă văd frumoasă. Dar m-am văzut cu un chip absolut obişnuit, care însă nu mi-a displăcut, deloc. Mi-am continuat drumul.

Dacă mă gândesc bine, ultimii trei ani şi jumătate din viaţa mea s-au “jucat” între două oglinzi. Una prăfuită, împăienjenită, sluţitoare de chipuri. ( Cât seamănă verbele româneşti “a silui” şi “a sluţi”… ) Aşa sunt limbajele de lemn, indiferent ce ideolog, ce funcţionar sau ce şmecher le foloseşte. La capătul celălalt al drumului, acolo era o oglindă curată, de parcă nici nu s-ar fi putut aşeza praful pe ea vreodată. Ceea ce-ţi arată o oglindă curată poate semăna şi cu un coşmar: poate fi tocmai ceea ce rişti sau tocmai o evoluţie primejdioasă de care te-a ferit Dumnezeu. Astfel de oglinzi sunt cărţile bune. Acelea pe care eşti recunoscător că ai avut ocazia să le citeşti. Şi sigur că eşti recunoscător: o carte bună este un act de slujire a semenilor.

 

Probabil că la tine însuţi ajungi pe o cale “oblică”. Ajungi la tine căutând altceva… Libertate bine înţeleasă, sinceritate faţă de alţii, trăirea maternităţii… pe Dumnezeu… Îl strigi pe Dumnezeu şi ai surpriza să auzi cât de limpede şi de puternică a devenit vocea ta. Şi-n clipa aceea ştii şi că Dumnezeu nu se va lăsa strigat mult de-aşa o voce! ( Nu afirm că eu m-am găsit deja pe mine însămi de-aşa manieră, încât să nu mă mai scap din mână niciodată. Nu; sunt… pe cale… )

 

 

autor Ioana B. Carp 

Anunțuri
Tagged with: ,

Comentarii închise la 5/11 octombrie

%d blogeri au apreciat asta: