Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Pianul cu fluturi

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/03/2012


 

Dacă îmi arăți cum se îndrăgostesc femeile,
am să-ți cânt la pianul cu fluturi
despre primăverile mele netrăite,
despre toamna mea nechemată,
despre răsăriturile lungi de vară
și despre înserările care trebuiau să mă găsească
pe drumuri în urcare.

 

la puține cuvinte le-am învățat conținutul,
la și mai puține le-am bănuit esențele;
acum vreau să știu cum luminează sărutul,
nemărginirea și speranțele
cu tine pe aceeași parte de umbră

 

arată-mi cum îmbrățișează femeile
când eu sunt siluit de așteptare,
de vorbele trecute prin tăcere
și de secul din mare

 

vreau să simt cum sosesc femeile îndrăgostite
la adresa mea nezidită din livada cu mere,
recompune păcatul cu mine, fii cinstită
și minte-mă în tăcere.

 

tu ești întâmplarea aceea așteptată
care întodeauna sosește târziu,
vino, îmbracă-te în neprihănire de fată
și învață-mă să-ți fiu.

 

Autor: Vasile Ionac

http://cititordeproza.ning.com/profile/VasileIonac

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Pianul cu fluturi

Colinda

Posted in Proză by Hopernicus on 09/01/2012

Îmbătrânise fără timp Mihai, ducea cu el o cârcă de gânduri prin regăsirea vechilor cărări din satul aproape singur și trist din preajma sărbătorilor.
A plecat de acasă conform orânduielii, după terminarea claselor primare să dea examen la o școală care să-i scape pe părinți de povara întreținerii lui. A învățat electricitatea pe care avea s-o priceapă întrucâtva mult mai târziu și a fost angajat la căile ferate unde toți, în fara lui, se mândreau că-s ceferiști.
Iubea de departe doar pe acele fete care purtau în ochi parfumul pur al inteligenței, cărora le vorbea în tăcere din amfiteatrul nopților de lectură și-n vremea altor ocupații.
A vrut să învețe dar, dintr-o stupiditate pe care n-a înțeles-o, avea de lucru exact acolo de unde nu se putea ajunge la seralul unui liceu din oraș… A luat o diplomă intensivă care-i dădea dreptul să purceadă spre un examen de promovare înspre o universitate.
Tot ce a luat cu el din acele vremuri este visul; curat și susurător ca limpezimea izvoarelor, a încercat să-l îmbrace în cuvinte scrise în ritm de sărbătoare.
Plictisit de singurătatea lărmoasă a orașului, s-a întors sub acoperișul așteptător și vechi al copilăriei lui; dezvelită pe dinăuntru de praf și dezăbrelită de ferestre, casa semăna cu primele lui bucurii, pentru prima dată cu adevărat a simțit fizic cum câteva file dintr-o poveste pot fi trăite.
…A clădit lemnele aduse și tăiate de feciori tocmiți, a uns cu duhot axul roții de la fântână, a legat lanț și găleată noi pe sulul rotit în atâtea dimineți pentru a aduce sub botul bivolilor gustul nevinovat al apei, a scos cergile țesute în nopțile lungi de iarnă de mamă-sa la lumina primelor ninsori, a fiert vasele rămase orânduite în dulapul destinat lor după înmormântarea maică-sii, dar mai ales a făcut focul în „casa dinainte”, cameră în care dormea el vara și unde, de la construirea casei, petreceau nemișcarea cei duși și neplecați încă ai casei.
Pe femeile de vârsta lui le-a găsit cu aceeași vârstă în priviri și în zâmbet, dar cu expresii total diferite în a spune sau a tăcea; erau rupte din frumusețea adevărată de interesul existenței și asprimea vinovată a anotimpurilor.
Pe bărbații vremii lui i-a găsit uituci și neinteresați, pe unii încă gonind cu pași poticniți, pe alții resemnați în gârliciul povârnișurilor, dar pe cei mai mulți încrezători în duhul distilării prunelor și al stoarcerii strugurilor.
În vreme ce femeile își purtau de grijă unei alteia-de greșit, greșea inevitabil cealaltă- bărbații tăceau într-o înjurătură fără adresă, spusă cu un rânjet adâncit între riduri.
În ajunul Crăciunului, în magazinul cu iz de băcănie, Mihai a întâlnit-o pe Elvira, mai tânără decât el cu vreo trei ani, una dintre iubirile nemărturisite aproape nici sieși, zveltă și frumoasă în ochii lui care aveau cearcăne în jurul ochelarilor.
După cunoașterea și recunoașterea reciprocă, Mihai a invitat-o pe Elvira la colindat;
-Ești singur? Cu ce te ocupi?
-Singur și aproape pensionar, tu?
-Aproape pensionară, aproape singură, dar cu copiii plecați…
Trecură cetele de colindători când s-a auzit prin zăpada din curte un scârțâit plutit, un mers care nu-și lovește bocancii de trepte, o apropiere care aduce parfum de mister.
-Am venit să te colind, a spus Elvira intrând în casă fără să bată, văzând din hol că Mihai citea la lumina unui sfârc de rază izvorâtă dintre măruntaiele unei veioze…
Spre dimineață, după primul cântat al cocoșilor, cobora treptele o altă femeie, zâmbea cu toată ființa, iar ochii îi ardeau a drag, a dorință și a împlinire.
Condusă până la poartă, profesoara de limba română, urmașa celei mai dragi profesoare din biografia lui, fu întrebată de Mihai:
-Pe aici și acum se colindă doar în noaptea de Crăciun?
-Cine a spus asta? Vremurile se mai schimbă…

 

autor Vasile Ionac

Tagged with:

Comentarii închise la Colinda

Înțelegere

Posted in Proză by Hopernicus on 09/01/2012

Când a întâlnit prima femeie adevărată, Pantelimon s-a însurat.
De unde a știut că este adevărată?
Păi cum să nu fie? Au trecut și alții prin biografia ei iar ultimul, de la care a luat-o striga după ea că e curvă, de unde denotă că-i părea rău nerodului.
Paulina s-a măritat că l-a întâlnit pe Pantelimon, un vlăjgan deșirat care nu prea știa mânui o femeie, poate de aceea se grăbea la însurătoare, vroia să afle…iar Paulina l-a învățat… ba a venit și el cu niște idei pe care nu le-au avut cei dinaintea lui.
Bărbații din viața Paulinei au fost niște lucrători cu ziua în livada cu mere, mâncau pe apucate uitând de mărul început de dragul cocoțatului.
Lui Pantelimon nu-i păsa că însurându-se, ar putea fi înșelat, cum i-a zic Mitică, maistrul lui de la atelierul de tâmplărie:
„-Pantelimone, ceea ce scrie la carte despre facerea lumii, nu e drept, Dumnezeu, după ce l-a făcut pe bărbat și a simțit atâta liniște, s-a gândit că bărbatului îi trebuie un însoțitor, ceva care să-l motiveze. A luat coastă din trupul lui Adam și, moleșit de nemișcarea cuvântului, a adormit la umbra unui măr unde Adam aștepta anesteziat. Un cățel de primprejurul Edenului, împins de felul lui de a fi, a înșfăcat coasta și…pe-aici ți-e drumul.
Însărcinat cu prinderea și recuperarea faptei, dar și cu nepedepsirea cățelului, a fost Sfântul Petre, înțeleptul care știa să-l asculte pe Dumnezeu.
Alergarea o fi fost lungă și pustie, s-o fi întors un pustiu de nisipuri prin clepsidra luminii, a armoniei și a bunăstării iar Sfântul Petre a reușit să pună mâna doar pe coada cățelului…Nevrând să dezamăgească, Petre s-a întors la Dumnezeu cu ce a recuperat.
Dumnezeu trezit din somn și luminat de visare, a creeat-o pe Eva, frumusețea care a știut să scoată la vedere tumultul, neliniștea, sensul, scopul, zădărnicia și să înalțe spre stelele altor ceruri gustul vieții…
Despre materialul folosit, se zice, Dumnezeu nu a aflat nici astăzi nimic, altfel nu-l pedepsea pe Adam pentru neștiința sa.
Până la Eva, Adam nu știa să Vadă, după ce a zărit-o, nu a mai vrut să privească decât prin scânteierea ochilor ei…eu am avut patru neveste, Pantelimone, pe toate le-am iubit; le iubesc și pe cele pe care nu le cunosc încă, și pe cele pe care nu le voi cunoaște vreodată… toate patru m-au iubit, m-au mințit din dragoste pentru că m-au înșelat și m-au părăsit pentru că eu nu am știut să fiu neștiutor, ca Dumnezeu atunci…”
…Însurat, Pantelimon nu avea de ce să o ducă prost: când ieșea din casă sau când pleca de la serviciu spre casă, își trăgea sârguincios șapca peste urechi și adânc peste ochi și…trai, nenicule; când nu purta șapcă, făscea același lucru cu gândurile care îi asigurau o viață molcomă și liniștită…
Paulina nu îl înșela, i se întâmpla doar din când în când ce li se întâmplă femeilor când întâlnesc câte un bărbat care le place…

 

autor Vasile Ionac

Tagged with:

Comentarii închise la Înțelegere

Drumul izvoarelor

Posted in Proză by Hopernicus on 07/01/2012

Din umbra unui petec de cer au început să se desprindă picuri de ploaie și amurg, tremura un vânticel subțire printre crengile copacilor pitiți după garduri iar drumul era aproape singur în șerpuirea lui printre secole….Apoi, precum tăcerile din lumina privirilor se prefac în șoapte, a început să ningă silabisit, lumina unui felinar brodat cu jocuri albe spunea că urmele toamnei trebuie să plece înspre alt anotimp iar rănile pământului, să se vindece.
Mihai se întorcea în sat după mulți ani; vroia să-și mai aline umbletul pe prispa atâtor doruri pe care a încercat să le înțeleagă doar atunci când tâmplele, apoi creștetul au început să semene cu iarna.
Avea în sat doar amintirile, parcă pe cele mai dragi dintre ele, care toate semănau cu mirajul sărbătorilor de iarnă, cu sosirea primăverii, cu verile oglindite în curgerea râului, cu toamnele izvorâtoare de rod.
Nimic nu se poate asemui murmurului izvoarelor și cântecului privighetorii, cărărilor prin crâng și liniștii clocotitoare a pădurii.
Se întorcea Mihai aproape cum a plecat: l-a însoțit șuieratul gâfâit al unui tren înainte de răsărit la plecare, iar acum, zumzetul unei locomotive l-a lăsat puțin după înserare pe locul unde a fost gara, azi rezumată la o tablă pe care scria Țărmurea și o clădire cu ferestrele oarbe.
Acasa lui avea să fie pentru două sau trei zile o odaie în locuința unui învățător pensionar, fost coleg de școală în banca primului abecedat într-ale vieții.
Trăgea după el pe drumul hârbuit un geamantan care visa aeroporturi și multe întrebări nerostite.
Toader, viitoarea lui gazdă rămase văduv de curând și l-a rugat pe Mihai să vină să-și revadă tinnerețea în oglinda pământului.
Casa rădăcinilor lui Mihai, mutată de trei ori ca locație, refăcută de mai multe ori poate, exista doar scrijelită pe numele câtorva cruci din al treilea cimitir al satului…
Ograda avea aceeași formă, rămăsese ceva din șură iar zidurile casei erau aceleași, doar ferestrele parcă purtau ochelari; erau mai mari dar neluminate…o urmă de dojană simți când a dat privire în privire cu nucul sădit cu bunicul său pe când el avea vreo șase ani și cu părul, a cărei crenguță pentru altoit a adus-o el din grădina unui vecin…
Grădina era o livadă și acum, după chipul și asemănarea mamei sale; urmele tatălui mai existau poate în spatele porților închise și prin șoproanele care mărgineau șura…acolo se mai păstra câte ceva din rostirea obosită a carului, plugului sau ecouri din trapul vioi al cailor.
Ningea cu șoapte de înger când ajunse în poarta lui Toader, poartă pe sub care intrai ca într-o biserică înspre casa care arăta că pe aici a trecut și bunăstarea.
De la treptele coborâtoare ale intrării, îspre treptele suitoare ale casei, întâlni o băbuță cu broboada trasă peste față și mersul cursiv…
-Bună sara, om bun.
-Sara bună, lele…
-Dumneata eşti domnul care scrie cărţi?
-Sunt mai mulţi, e plină lumea de nebuni…
-Dacă te-ai sâli, m-ai recunoaşte, sunt Saveta lui Ion Ţâdulă, am fost coleji de bancă amu vreo…cinzăci de ai…bată-i Soarele, e mult şi să-i numeri…
-Vezi tu Savetă? Io-s Mihaiu Valerii lu Vasâlica lui Juvric şi nu cine crezi tu…
-Mie-mi spui? Dar tu nu mai ești acela, ți-au rânduit școlile altfel de viață, pe mine m-a trimis soarta spre rămânere…cu fiecare Dumnezeu are un plan…tu scrii cărți, eu am crescut trei rânduri de copii și am îngropat doi bărbați…dar nu-i bai, nici o zi a vieții nu aș schimba-o cu alta, ar strica armonia, parcă așe spuneai tu…
-Sara bună, io mă duc…
O noapte lungă cu povești despre lucruri știute sau bănuite le-au umplut gândurile bărbaților…afară ningea cu lumină, prin gânduri răsărea Soarele rătăcit cândva prin alte sisteme sufletești…
-M-am întâlnit cu Saveta, ne-a fost colegă, o țin minte, ea mi-a înmugurit primul fior de drag al existenței…învăța bine…
-Da, a fost bună, eram colegi la pedagogic…prin anul trei s-a retras și s-a măritat cu a lui Plămădeală…nu aș fi bănuit că are o relație cu ăsta…după șapte luni a apărut primul lor copil, o fată care este profesor de Limba Română…apoi pe Plămădeală l-a omorât tractorul, a adormit la volan și s-a prăvălit într-o râpă cu utilaj cu tot…văduvă cu doi copii, s-a luat cu a lui Buruiană, până să se aprindă horinca în el și să moară, a mai născut un copil…n-a avut noroc…
A doua zi, Saveta apăru din nou să aducă laptele-Toader era ieșit să cumpere una-alta, Mihai citea-dar nu era singură, un băiat care semăna în privire cu ochii bunicii o însoțea întrebător…
-Îmi dai și mie ultimile tale trei cărți? Nu am putut să le cumpăr, nu le-am găsit și nu am vrut să te deranjez.
-Am să ți le trimit…vrei dintre alea de poezie, nu?
-Da, am să-ți dau și eu ceva…du-te Mihăiță și adu din dulapul camerei mele dosarele ălea două, ăsta-i domnul care le-a scris…Tu ai fost însurat vreodată?
-Nu chiar, aproape de câteva ori…nu prea sunt potrivit pentru astfel de ocupații.
-Copii, ai?
-Cine să-mi facă? Femeile întodeauna au venit spre mine în trecere…
-Uite, astea sunt poeziile pe care le-ai scris pentru mine când stăteam, spuneai tu, pe treptele Lunii, zise femeia când copilul intră cu două dosare destul de voluminoase…Din clasa a patra până înaintea anului trei de liceu…apoi nu ai mai venit prin sat…ai tăi s-au prăpădit iar eu nu am avut puterea să vin să te văd la înmormântarea lor…apoi ți-ai vândut casa…această veste m-a făcut să renunț la a mai trăi…de atunci viețuiesc…
Băiatul plecase…Mihai simți o lumină uriașă care îl toropea…s-a așezart pe scaun…acum releva că în toate femeile vieții sale căuta miezul acestei femei…a fost singura, deși foarte tânără care nu a vrut să schimbe nimic la el și la iubit pentru că există…
-Și să-ți mai spun ceva-văd că vine Toderaș- băiatul pe care l-ai văzut, este nepotul tău…avem o fată frumoasă și deșteaptă, doar norocul nu prea i-a fost aproape…între tine și ea am putut să-mi duc toate necazurile…amu mă duc…
Mihai a început să transpire, și-a simțit răsuflarea cenzurată la nivelul gâtului, arsuri din piept generau amețeli iar mâinile și picioarele au început să-i amorțească; zgomotul căderii propriului trup a fost ultimul zgomot pe care urechile lui l-au mai filtrat…

 

autor Vasile Ionac

Tagged with:

Comentarii închise la Drumul izvoarelor

Seară în doi

Posted in Proză by Hopernicus on 07/01/2012

El nu era bătrân…era oarecum de demult și avea un fel de a păși de parcă ducea timpul în spate. O cârcă de ani aplecaseră cerul peste el iar acum toamna îl ploua adânc printre gânduri.
Locuia singur la marginea vremii…au locuit cu el câteva femei, cele mai multe l-au părăsit, vreo două s-au prăpădit de tinere de treburi femeiești, iar trei, pe astea le ținea minte, nu le-a mai găsit pe acasă când s-a întors de pe șantierele patriei.
Copiii, că au fost și ăștia, fătați de muierile lui nu au prea crescut pe acasă, luați precum leegăturile de nuiele s-au dus să umple zarea cu mamele lor.
Acum sta singur încercând să șteargă sticla lămpii amintirilor dar nu mai era gaz prea mult și nici feștilă nu mai prea era pentru lampă…
Femeile care-i mai viețuiau prin apropiere erau demult văduve, erau dintre acelea care nu și-au făcut de lucru cu el, care de teama bărbaților, care din expresie de gust.
Sonia, profesoara de logică mai venea acum pe la el și-i lumina serile cu fel de fel de baliverne…ce logică o fi avut asta la viața ei dacă atunci când era tânără îl ocolea ca pe un ciumat?
-Ce să fac cu tine acuma, femeie? Acuma vii și tu? când toate apele îmi vălureau către tine nu-ți trebuiam…
-Asta-i viața, Hristule, tu crezi că nu vroiam eu? Răposatul mă păzea prin toți vecinii, lucra la contractări, dacă te-aș fi salutat măcar, m-ar fi bătut cu funia udă, fie-i țărâna ușoară…nu am știut cât de bine-i fără el, încă l-am plâns când a murit.
Hristul tăcea lung, cam așa răspundea el la întrebărilor existențiale, n-a intrat niciodată în polemică, căuta doar să înțeleagă.
-N-am avut eu norocul, Hristule să dau peste unul ca și tine, tu pe toate le-ai lăsat de capul lor, pleca una, aduceai alta. Tu poate nu știi, când erai polecat s-au și încăierat de câteva ori pe aici muierile…tu nu ai de unde ști, nu întrebai pe nimeni nimic, luai ce găseai iar când nu mai găseai, aduceai alta.
…Cobora înserarea peste dealul care-i mărginea zarea dinspre apus a Hristului
-…e târziu femeie, acum du-te acasă, pune-ți cizmele-n fereastră, cică s-ar putea să vină un alt Moș pe la tine, unul Nicolae, eu am cam obosit iar tu m-ai lăsat să mă irosesc fără tine.
-Ce Moș să mai vină? La mine a fost unul după care a venit vremea paianjenilor…la tine nu vine Moșul?
-Cum să vină? Eu mă port în papuci de casă iar el, Moșul acela nu cunoaște asemenea ustensile…
Întoarsă acasă, Sonia a găsit în încălțările din hol o floare și un pachețel legat cu fundă roz…era un obiect dinaceela pe care le folosesc unele femei în intimitate când au bărbații prăpădiți sau plecați înspre alte interese.

 

autor Vasile Ionac

Tagged with:

Comentarii închise la Seară în doi

Prispa cuvintelor

Posted in Proză by Hopernicus on 07/01/2012

Când avea timp să stea pe prispa Lunii, bătrânul tăcea câte puțin în vorbă cu Dumnezeu. Printre nedumeririle lui era și aceea a apropierii peste depărtare…
Nu știa dacă stelele erau mai aproape de Dumnezeu decât gândurile lui sau dacă apa îi spune ceva cu trecerea ei. Despre izvoare știa sigur că vin din adâncuri, se urcă spre cer, dar fiindcă demult s-a hotărât să fie rodul și esența pământului, se întorc ploaie ca să ne spele sufletul de lacrimi.
Anotimpurile, în rotirea lor nepăsătoare ne aduc aminte în fiecare primăvară că suntem nemuritori, în fiecare vară că dogorim de iubire, în fiecare toamnă că ne desfrunzim și în fiecare iarnă să nu așteptăm moartea pentru că ea, oricum a fost un semn suprem al nașterii.
Bătrânul nu era bătrân pentru că ducea timpul pe umeri, era încovoiat de toate neînțelesurile care vor sfârși sub semnul întrebării.
Femeile din viața lui au trecut precum răsăriturile care mereu au adus umbra dealului în ograda nedestăinuită a dorinței, apoi s-au dus înspre ele cum și el s-a înstrăinat nemaichemându-le.
Pe buzele lui, în amintirea sărutului au rămas câteva cuvinte pe care nu știe dacă este înțelept să le mai rostească.
Fiecare semn trebuincios lăsat pe fața pământului, este o identitate prin care amintirile se vor revendica o vreme.
Dacă el, posesorul unei umbre pe pământ, când are vreme se gândește la Dumnezeu, acesta oare ce face când se odihnește? Privește zborul îngerilor cum vede el odihna porumbeilor pe turnul bisericii?
În puține locuri a fost el o singură dată, unde i-a plăcut, a revenit dar niciodată nu a găsit aceleași simțăminte. Orice repetare te împuținează la fel cum fiecare an nou te apropie de moarte.
Cimitirele sunt bornele existenței noastre, fiecare gând plecat a stins în el păcatul nesăbuinței și chemările dorului.
Bătrânul există în fiecare dintre noi, trebuie doar să găsim timp să stăm de vorbă cu el; înțelepciunea este singura punte care poate duce spre Dumnezeu…
Dumnezeu nu rătăcește niciodată, este în fiecare dintre noi și se află în spatele liniștii și în taina cuvintelor.

 

autor  Vasile Ionac

Tagged with:

Comentarii închise la Prispa cuvintelor

Incipientă, dragostea / Profesia unui gând /

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/12/2011

Admiraţie neştiută, artist Mihai Catruna

Incipientă, dragostea

 

Dacă dragostea este simplă,
trăirea ei are ramificații
în Soare și în toate răsăriturile,
dar și adormiri instantanee înspre înserări

 

dragostea este anotimpul când strănută peștii în mare,
anotimpul când Soarele este căutat în grâne
dar mai ales, intensitatea cuvintelor
când trebuie să tacă

 

dragostea este fiecare noapte
când celălalt ne visează de bine
fără să știm

 

dragostea este uitarea uitată a primei iubiri
și primăvara care a venit
mult prea devreme
sau inutil de târziu

 

dragostea nu este un mecanism-
deci nu se poate regla-
dar este o formulă
al cărui enunț aproximativ
poate fi oricând bănuit…

 

dragostea este simplă
și așteaptă să fie înțeleasă.

 

Profesia unui gând

 

Mă sălbăticesc printre gânduri care mă caută…
nu mă vor interesa niciodată dimensiunile,
mă cutreieră doar durata lor

 

o îmbrățișare nu seamănă cu trupul femeii
ci cu starea dragostei ei
pentru cipa care sunt,
pentru izvorul cuvintelor care vor țâșni
muiate de șoapte

 

foarte rar mi-e martoră lacrima atunci când plâng –
cel mai adesea mă ascund sub bătăile inimii
și-mi las vârsta singură
în anotimpuri polare

 

sunt de profesie căruțaș…
aștept să se inventeze roata,
să se descopere focul
și să se nască din trap caii sălbatici
pe-ntinderi cu ierburi păscute doar de tigri și lei.

 

Autor: Vasile Ionac 

 

Tagged with: ,