Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Colinda

Posted in Proză by Hopernicus on 09/01/2012

Îmbătrânise fără timp Mihai, ducea cu el o cârcă de gânduri prin regăsirea vechilor cărări din satul aproape singur și trist din preajma sărbătorilor.
A plecat de acasă conform orânduielii, după terminarea claselor primare să dea examen la o școală care să-i scape pe părinți de povara întreținerii lui. A învățat electricitatea pe care avea s-o priceapă întrucâtva mult mai târziu și a fost angajat la căile ferate unde toți, în fara lui, se mândreau că-s ceferiști.
Iubea de departe doar pe acele fete care purtau în ochi parfumul pur al inteligenței, cărora le vorbea în tăcere din amfiteatrul nopților de lectură și-n vremea altor ocupații.
A vrut să învețe dar, dintr-o stupiditate pe care n-a înțeles-o, avea de lucru exact acolo de unde nu se putea ajunge la seralul unui liceu din oraș… A luat o diplomă intensivă care-i dădea dreptul să purceadă spre un examen de promovare înspre o universitate.
Tot ce a luat cu el din acele vremuri este visul; curat și susurător ca limpezimea izvoarelor, a încercat să-l îmbrace în cuvinte scrise în ritm de sărbătoare.
Plictisit de singurătatea lărmoasă a orașului, s-a întors sub acoperișul așteptător și vechi al copilăriei lui; dezvelită pe dinăuntru de praf și dezăbrelită de ferestre, casa semăna cu primele lui bucurii, pentru prima dată cu adevărat a simțit fizic cum câteva file dintr-o poveste pot fi trăite.
…A clădit lemnele aduse și tăiate de feciori tocmiți, a uns cu duhot axul roții de la fântână, a legat lanț și găleată noi pe sulul rotit în atâtea dimineți pentru a aduce sub botul bivolilor gustul nevinovat al apei, a scos cergile țesute în nopțile lungi de iarnă de mamă-sa la lumina primelor ninsori, a fiert vasele rămase orânduite în dulapul destinat lor după înmormântarea maică-sii, dar mai ales a făcut focul în „casa dinainte”, cameră în care dormea el vara și unde, de la construirea casei, petreceau nemișcarea cei duși și neplecați încă ai casei.
Pe femeile de vârsta lui le-a găsit cu aceeași vârstă în priviri și în zâmbet, dar cu expresii total diferite în a spune sau a tăcea; erau rupte din frumusețea adevărată de interesul existenței și asprimea vinovată a anotimpurilor.
Pe bărbații vremii lui i-a găsit uituci și neinteresați, pe unii încă gonind cu pași poticniți, pe alții resemnați în gârliciul povârnișurilor, dar pe cei mai mulți încrezători în duhul distilării prunelor și al stoarcerii strugurilor.
În vreme ce femeile își purtau de grijă unei alteia-de greșit, greșea inevitabil cealaltă- bărbații tăceau într-o înjurătură fără adresă, spusă cu un rânjet adâncit între riduri.
În ajunul Crăciunului, în magazinul cu iz de băcănie, Mihai a întâlnit-o pe Elvira, mai tânără decât el cu vreo trei ani, una dintre iubirile nemărturisite aproape nici sieși, zveltă și frumoasă în ochii lui care aveau cearcăne în jurul ochelarilor.
După cunoașterea și recunoașterea reciprocă, Mihai a invitat-o pe Elvira la colindat;
-Ești singur? Cu ce te ocupi?
-Singur și aproape pensionar, tu?
-Aproape pensionară, aproape singură, dar cu copiii plecați…
Trecură cetele de colindători când s-a auzit prin zăpada din curte un scârțâit plutit, un mers care nu-și lovește bocancii de trepte, o apropiere care aduce parfum de mister.
-Am venit să te colind, a spus Elvira intrând în casă fără să bată, văzând din hol că Mihai citea la lumina unui sfârc de rază izvorâtă dintre măruntaiele unei veioze…
Spre dimineață, după primul cântat al cocoșilor, cobora treptele o altă femeie, zâmbea cu toată ființa, iar ochii îi ardeau a drag, a dorință și a împlinire.
Condusă până la poartă, profesoara de limba română, urmașa celei mai dragi profesoare din biografia lui, fu întrebată de Mihai:
-Pe aici și acum se colindă doar în noaptea de Crăciun?
-Cine a spus asta? Vremurile se mai schimbă…

 

autor Vasile Ionac

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Colinda

%d blogeri au apreciat asta: