Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Expertiza de filiaţie

Posted in Proză by Hopernicus on 15/02/2013

 

 

 

La Bucureşti, la fosta locaţie a Institutului de Medicină Legală “Mina Minovici” programarea a avut loc după două luni. Era toamnă, era o zi cu soare. Lumea, venită din toată ţara, aştepta în curte sau în faţa cabinetelor medicale, fiecare cu problema sa, fiecare cu speranţa sa. La cabinetul de expertiză medico-legală a filiaţiei, era mare animaţie. Erau programate un număr impresionant de cupluri pentru ziua aceea. Din toată ţara. Din toate regiunile şi judeţele României. Trei câte trei. Mama, copilul şi tatăl prezumptiv. Atât! Mama tata, copilul. Restul asistenţei era formată din aparţinători. Ăştia erau cu carul. De la bunici, mame, surori şi fraţi, unchi şi mătuşi sfătoase, până la prieteni şi vecini, tot soiul de gură-cască, având fiecare tot atâtea interese obscure în cauză, forfoteau prin curtea institutului şi pe coridoare într-o agitaţie ciudată, amintind aici de mişcarea browniană. Doar la uşa cabinetului de recoltări probe, era linişte. Liniştea dinaintea furtunii. Era normal. La fiecare cinci minute, o asistentă încruntată, striga solemn, privind pe un tabel care îl avea în mână, numele cuplului ce urma să intre la analize. Întâi numele mamei, apoi al copilului şi în cele din urmă al tatălui prezumptiv. Se făcea tăcere. Cei strigaţi intrau în linişte. Uşa cabinetului se închidea cu taină. În sală, murmur de respiraţii, murmur vezicular.

Ciudată mai era atmosfera în sala aceea. Ciudată şi apăsătoare. Ca de la sine, lumea se împărţise în două. Se lipise de pereţii laterali, din faţa intrării, deoparte fetele cu bebeluşii în braţe iar spre peretele opus, băieţii. Necăjiţi şi speriaţi ca naiba. Cele două tabere, se priveau cu vrăjmăşie, aruncându-şi în pauze şi câte o înjurătură plină de ură şi dispreţ. Cuvintele curvă şi animalule, erau cel mai des folosite. Toată lumea era desculţă. Aşa poruncise tovarăşa asistentă. În picioarele goale. Pentru amprente. Doamne, cum mai mirosea sala aceea. Puţea ca o hazna. De la picioare nespălate şi ciorapi cleioşi de jeg şi purtare îndelungată, până la scutecele pline de căcat ale bebeluşilor schimbaţi în fugă şi cu neîndemânare, toate amestecate cu mirosul acela specific de transpiraţie masculină sau menstruaţie stătută de femei analfabete şi certate cu igiena. Doctorul G se adresă sfios asistentei.

– Tovarăşa asistentă! Vă rog frumos să-mi daţi o coală de hârtie pentru picioare. Vreau să-mi pun picioarele pe ceva curat. Ştiţi, sunt medic… poate mă ajutaţi. Asistenta se uită la el ca la un rahat, apoi dispăru trântindu-i uşa în nas.

Au urmat câteva momente de linişte. Linişte. Apoi, din rândurile femeilor desculţe, se desprinse o ţigancă oacheşă şi grasă. Purta o pereche de blugi albaştri, tăiaţi cu foarfeca în dreptul genunchilor pentru a crea o deschizătură prin care să se vadă pielea şi murdăria convenţională. Bata începea cu mult sub buricul în centru căruia domina ca o bijuterie scumpă un rest de jeg concentrat de timp. Deasupra acelui buric, materne şi generoase, două ţâţe mari şi pline de lapte plonjau sub un petic transparent de bluză murdară şi inutilă. Deşi tânără, faţa ţigăncii era răvăşită de riduri, iar gura îi emana miros de ţigară şi bere. Părul negru al ţigăncii, era zburlit şi împodobit cu nişte zorzoane ieftine de plastic. Ochii, şi ei negri, priveau întunecoşi şi răi.

– Nenorociţilor! se adresă ea grupului de bărbaţi, făcând câţiva paşi spre peretele venin. Nenorociţilor! Nu vreţi să fiţi taţi, nu vreţi, futu-vă muma în cur de haimanale ce sunteţi. Nu vreţi să fiţi taţi, curvarii dracului, animale ordinare ce sunteţi. Nu vreţi să fiţi taţi, ai! Nu vreţi.

Trecu în revistă întreg eşantionul de “animale” din faţa sa, cuprinzând într-o privire de viperă tot grupul, clătinând ameninţătoare din cap, agitându-şi zulufii păduchioşi.

– Tovarăşul Ceauşescu! Tovarăşul Ceauşescu, boilor, vă va face taţi. Tovarăşul Ceauşescu, vrea să fiţi taţi. Tovarăşul Nicolae Ceauşescu, vrea ca toţi copiii să aibă taţi. Tovarăşul Nicolae Ceauşescu vrea ca fiecare copil să aibă un tată. Şi tu, şi tu, şi tu, zise ţiganca arătând cu degetul spre fiecare dintre cei apropiaţi. Şi voi, toţi, toţi, toţi… porcilor, o să fiţi taţi!

Asistenta îşi făcu apariţia întrerupând spectacolul ţigăncii. G a intrat şi el, în urma Lăcrămioarei care avea bebeluşa în braţe. Prin scutecele albe se vedeau picioruşele trandafirii ale fetiţei. Era desculţă şi ea.

 

mihai ganeaautor mihai ganea

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Expertiza de filiaţie

Procesul de paternitate

Posted in Proză by Hopernicus on 17/03/2012

I se spunea Nea Voicu. Locuia la etajul şapte al blocului turn cu numărul 58 de pe strada 7 Noiembrie, situat în apropierea Gării de Nord din Tecuci. Era un om mic de statură şi foarte sprinten. Când mergea pe stradă aproape alerga. Nea Voicu era un om respectabil. Avea un loc de muncă şi încă unul special. Era un fel de responsabil la depozitul de cereale de la Frunzesca. Frunzeasca de lângă Muntenii de Tecuci. Comună fruntaşă în întrecerea socialistă pe judeţ a Cooperativelor Agricole de Producţie. Depozitul de cereale de la Frunzesca aduna întreaga producţie din zonă pe un an. De aici, porumbul sau grâul se încărcau în vagoanele de marfă speciale şi plecau aiurea spre o destinaţie necunoscută. Aici Nea Voicu avea un nume oficial. Tovarăşul Voicu.
Tovarăşul Voicu cântărea camioanele şi căruţele cu grâne care veneau din teritoriu şi elibera bonurile cu înscrisuri. Totul era bine cântărit, bine verificat, până la ultimul bob. După depozitare, în hale spaţioase, bine aerisite şi luminate, cerealele erau evaluate şi sortate pe soiuri şi calităţi, apoi introduse în saci sigilaţi şi cântăriţi conform standardelor dictate de la Judeţ. Tovarăşul Voicu era membru de partid. Partidul Comunist Român. Un tovarăş destoinic şi devotat cauzei. Care cauză ? Nici el nu ştia. Era un executant model, ca oricare altul din Republica Socialistă România. Un executant şi un colaborator. Ofiţerul de securitate însărcinat cu supravegherea locului de muncă al tovarăşului Voicu, a sa şi a familiei sale, avea doar aprecieri corespunzătoare în privinţa aceasta. Era un bun tovarăş, era un bun colaborator. Aşa că mare i-a fost mirarea omului când într-o zi l-au vizitat cei de la Miliţia municipiului Tecuci şi i-au pus cătuşe.
-Da ce am făcut tovarăşi ? A zis nea Voicu nedumerit şi speriat în acelaşi timp.
-Mai întrebi ? spuse căpitanul Furtună de la Miliţia Tecuci. Ia priveşte tovarăşe, la rulmentul ăsta ascuns sub tara cântarului pentru cântărit remorci de tractor. Ia priveşte, tovarăşe Voicu, cum la fiecare remorcă precis cântărită, furi statul socialist cu doi saci de grâne. Păi vezi ,matale, tovarăşe, asta ?
Nea Voicu, prins cu rulmentul sub cântar, făcea feţe, feţe şi se lăsa greu. Miliţienii îl încolţiseră conform profesiei şi indicaţiilor de rigoare. Flagrantul era evident. Ani grei de puşcărie îl aşteptau de acum înainte. Nea Voicu se gândi puţin, apoi trase aer în piept cu putere, şi strigă.
-Staţi tovarăşi ! Opriţi-vă ! Scoateţi astea, şi arătă cătuşele, sunt nevinovat. Rulmentul nu este al meu. Nu l-am pus eu. Rulmentul este al altcuiva. Al altcuiva şi nu pot spune al cui.
-Tovarăşe Voicu ! Matale eşti nebun. Miliţienii îi plimbară prin faţă rulmentul greu de câteva kilograme. Păi ăsta ce este ? De unde l-am scos noi, chiar sub nasul matale ei, ce zici ?
-Nu-i al meu tovarăşi, nu-i şi nu-i. Nu-i al meu.
-Dar al cui ?
-Nu pot să spun.
-Ei atunci hai la sediu. O să spui acolo.
-Nu spun, nici acolo. Nu spun, că e de rău.
-Ei, lasă tovarăşe, lasă că o să spui tot, că doar ne cunoaştem de atâta amar de vreme. Ştii că de noi nu te poţi ascunde.
Nea Voicu se lăsa greu. Greu de tot.
-Nu înţelegeţi că nu pot spune, că e de rău ?
-Da spune odată, omule, că rămâi în arest la noapte.
Şi l-au dus la Tecuci. La Miliţia din Tecuci. După o oră de arest, nea Voicu a strigat.
-Tovarăşul Vieru ! Tovarăşul prim vicepreşedinte, Vieru. Al lui este rulmentul. El mi-a spus să-l pun acolo.
-Asta înseamnă că la fiecare remorcă rămân doi saci. Doi saci pentru tovarăşul prim vicepreşedinte Vieru ?
-Da ! Doi saci. Sacii tovarăşului Vieru.
-Frumos ! Frumos ai mai dres-o Nea Voicule. Frumos, n-am ce zice, a mai adăugat capitanul Furtună. O să stai matale aici cateva zile până definitivăm dosarul şi apoi la instanţă. Te aşteaptă ani grei de puşcărie, nea Voicule ! Ai încurcat-o rău de tot.
Nea Voicu era ud tot. Transpirase şi tremura ca varga. Tremura ca varga de frică şi nedumerire. Mai mult de nedumerire, că treaba cu rulmentul chiar era adevărată. Era înţelegerea lui cu primul vicepreşedinte de la Comitetul municipal de partid. Tovarăşul prim vice Vieru. Ei, acu-i acu, cum o scote el la capăt. Furtună nu glumea, iar miliţienii care-l însoţeau, păreau serioşi şi oficiali. Nea Voicu era disperat. Se lăsase seara, apoi noaptea, şi, biruit de gânduri şi deznădejde, adormi spre dimineaţă visând mereu rulmenţi şi miliţieni, de-a valma într-un coşmar chinuitor din care se trezi scuturat de umăr cu brutalitate de şeful arestului, un plutonier major fără chipiu şi cu vestonul descheiat complet.
-Hai ! Fuga la interogatoriu.
În biroul mare de la etajul miliţiei, îl aşteptau mai mulţi tovarăşi miliţieni. Majoritatea erau îmbrăcaţi civil. Doar tovarăşul Mavrochefalos era în uniformă de ofiţer. Ceilaţi, în frunte cu Furtună, purtau haine civile. Fumau şi discutau banalităţi, aşa ca să treacă vremea. La apariţia lui Voicu s-au întors fiecare spre masa lui de lucru iar nea Voicu, abandonat de însoţitorul său la uşă, a rămas în picioare tremurând şi aşteptând ca apoi cineva să-l bage în seamă. Dar degeaba. A trecut mai mult de un sfert de oră până să catadicsească apoi cineva să-i acorde vreo atenţie. În cele din urmă Furtună, căpitanul Furtună se ridică de la birou şi spuse lui Mavrochefalos.
-Să-l ducă înapoi, la arest. Nu am timp de el acuma. O să-l interoghez mâine. Zicând asta, şi-a luat haina din cuier şi a ieşit pe uşă. Nea Voicu fu luat de şeful arestului şi condus la celulă. Altă zi, altă noapte, alte emoţii şi gânduri nenorocite. Nea Voicu se simţea înfrânt. Înfrânt şi distrus. Nici acasă nu se mai putea gândi. Ar fi vrut, dar nu putea. Îi venea să se spânzure. Să se spânzure, da cu ce. Miliţienii îi luaseră până şi şireturile de la pantofi, inclusiv cureaua. Cureaua şi şireturile, asta ca să nu-l bată gândul la ceva anume. Nea Voicu îşi aminti de doctorul Iepure. Ginecologul. Fusese arestat cu ceva vreme în urmă, pentru un avort, se pare. O noapte întreagă a stat la arestul miliţiei din Tecuci. Dimineaţa l-au găsit spânzurat. Atât i-a fost bietului doctor. A fost mare harababură atunci. Au venit şi de la Bucureşti. Acuma cu avorturile se ocupă tovarăşul locotenent Munteanu. . . . Nea Voicu a tresărit. Cineva umbla la uşa celulei. Auzi zgomot de cheie răsucită în broască iar uşa s-a deschis uşor.


-Hai, Nea Voicule, hai tovarăşe Voicu, ia-ţi lucrurile şi vino.
Nea Voicu s-a speriat debinelea.
-Unde mă duceţi ?
.La comandant ! La tovarăşul comandant.
-La tovarăşul Vâlcu ? La tovarăşul maior ?
-Hai, hai ! Că e târziu. Mai trebuie să mergem şi acasă.
Ajuns în biroul comandantului, nea Voicu privi la ceasul pe care tocmai i-l restituiseră cei de la arest, împreună cu şireturile de la pantofi şi cureau de la pantaloni. Era ora zece. Zece seara. În birou, trei persoane îl priveau jovial şi clătinau din cap.
-Tovarăşul Voicu, tovarăşul Voicu ! În ce belea ai intrat, tovarăşe. Da uite, noi, miliţia şi partidul vrem să te ajutăm. Să te ajutăm, tovarăşe, că eşti de-al nostru, om cu origine bună, muncitor harnic şi devotat cauzei partidului. Toţi mai greşim, dar partidul ne ajută să ne îndreptăm şi noi, la rândul nostru trebuie să ajutăm partidul că, vezi matale, tovarăşe Voicu, aşa e drept, să ajutăm şi noi partidul şi cauza partidului şi a poporului, cauza socialismului, cum bine zice şi tovarăşul Ceauşescu, conducătorul nostru iubit. Ei, ce zici tovarăse Voicu ?
-Ce trebuie să fac ? Răspunsul a venit scurt şi la obiect. Ce trebuie să fac tovarăşi ?
-Să mergi acasă şi să-ţi vezi de treabă. Asta trebuie să faci. Partidul şi Miliţia au analizat situaţia matale şi am hotărât să te ajutăm. Da şi matale trebuie să ne ajuţi pe noi. Trebuie să ne ajuţi că aşa e drept, nu ?
-Păi, ce trebuie să fac ? Nea Voicu se vedea deja afară. Chiar trăgea cu coada ochiului pe fereastră, în stradă. Devenise grăbit, agitat. Spuneţi tovarăşi, spuneţi tovarăşi, ce trebuie să fac ?
-Nu te grăbi, tovarăşul Voicu, nu te grăbi, că mai ai un necaz. Mai ai un necaz tovarăşe, un necaz serios.
Nea Voicu se aşeză pe un scaun. Simţea că iar îl apucă tremuratul din picioare şi transpiraţiile alea reci. O spaimă puse stăpânire pe fiinţa lui obosită de uraganul de emoţii şi trăiri din ultimele două zile. Era la capătul puterilor. Abia mai reuşi să şoptească.
-Ce s-a mai întâmplat, tovarăşi ?
Cei trei miliţieni s-au uitat unul la altul zâmbind şi făcându-şi cu ochiul, apoi cineva rupse tăcerea ce se instaurase în biroul comandantului cu câteva minute în urmă, şi zise.
-Nea Voicule, matale ai o fetiţă ?
-Da ! Lăcrămioara, o fetiţă de 15 ani, în clasa a noua.
-Să-ţi trăiască, Nea Voicule. Să-ţi trăiască !
Şi iarăşi tăcerea se aşternu în biroul comandantului miliţiei din Tecuci. O tăcere rău prevestitoare pentru nea Voicu. Ridică capul şi întrebă nedumerit.
-Da ce-i cu fetiţa mea ?
-E gravidă ! tună şi fulgeră teroarea jovială din biroul comandantului miliţiei municipiului Tecuci, judeţul Galaţi, România.
-E gravidă, tovarăşul Voicu ! E gravidă, iar noi, noi partidul şi organele de miliţie vrem să te ajutăm.
-Dar cum e . . . gravidă ? Nu, nu se poate ! E doar un copil. Abia s-a operat de apendicită.
-Ei, vezi ? Asta e, apendicita aia, acuma are ochi. Ai priceput ?
Nea Voicu chiar că nu mai pricepea nimic. Era năuc. Înţelegea doar un singur lucru. Acela că miliţienii nu glumeau, iar adevărul părea să fie de partea lor. Încercă să riposteze într-un fel.
-Cine . . cine a făcut-o ?
-Ei, ia ghici. Cine a operat-o, cine ?
-Doctorul G, el a operat-o, dar operaţia a fost bună, reuşită, cum să zic, fata nu are nimica acuma, a fost şi la control.
-Asta e ! zise miliţianul satisfăcut. A fost la control. A fost la control. De mai multe ori. De mai multe ori şi uite, uite că s-a întâmplat. Doctorul ţi-a aranjat-o, e gravidă.
-Dar de unde ştiţi tovarăşi ? Nea Voicu se enervă deodată. De unde ştiţi ?
Miliţienii se priviră unii pe alţii cu înteles apoi unul, mai autoritar, i se adresă pe un ton oficial.
-Noi, tovarăşe Voicu, noi, organele de partid şi miliţie ştim totul. Asta să-ţi intre bine în cap. Noi ştim totul !
-Am să-l omor pe doctor, asta am să fac, am să-l omor !
-Lasă, lasă asta ! Asta e treba noastră. De doctor ne ocupăm noi. Matale stai acolo la masă. Ia hârtie şi scrie. Scrie ce-ţi dictăm noi. După aia poţi să mergi acasă şi să aştepti. De doctor ne ocupăm noi.
Nea Voicu trase un scaun spre birou. Acolo îl aşteptau pregătite câteva coli de hârtie şi un stilou.
-Scrie ! Tună o vocee. Scrie aşa.
-Către Tovarăşul Nicolae Ceauşescu . . . Către tovarăşa Elena Ceuşescu . . . Către tovarăşul procurorul general al Republicii Socialiste România . . . Către redacţia ziarului „Scânteia”.
Nea Voicu, scria. Scria de zor. Scria tot ce i se dicta. Până la miezul nopţii a tot scris, iar la sfârşit a semnat toate hârtiile cu semnătura lui caligrafică, cu semnătura lui caligrafică şi veche. Apoi a ieşit în stradă. Era noapte, era rece, era linişte. Nici ţipenie de om. A luat-o încet spre casă. Spre casă pe strada 7 Noiembrie, numărul 58, etajul şapte. Acolo îl aşteptau nevasta şi fata. Urma altă noapte.

 

autor  mihai ganea

desen de Calciu Bogdan 

Tagged with: ,

Comentarii închise la Procesul de paternitate

Medic la Tecuci ( roman în serial )

Posted in Proză by Hopernicus on 10/03/2012


 

 

 

CAPITOLUL 1.

Chirurgul

 

 

Într-o seară de toamnă a anului 1984, cobora din trenul de la Bucureşti în gara Tecuci, un bărbat tânăr, îmbrăcat într-un costum de motociclist, legănând pe umeri un rucsac de culoare roşie, cu şină din ţeavă subţire de aluminiu. La vagonul de bagaje, se găsea ancorată o motocicletă uşoară, tot de culoare roşie, pe care era inscripţionată în părţile laterale ale rezervorului de benzină, marca „MOBRA”. Atârnată de şina rucsacului se afla o cască, de aceeaşi culoare cu motocicleta, obiect pe care tânărul ce părea că vine de departe şi-l potrivi pe cap, legând-o cu o curea sub bărbie. După ce îşi luă în primire motocicleta din vagon, o împinse ceva mai încolo de peron, apoi scoase dintr-un buzunar secretos al rucsacului, o butelie de un litru, plină cu un lichid gălbui, care se dovedi imediat că este benzină. Turnă conţinutul buteliei în rezervorul motocicletei şi porni motorul. Acesta începu să toarcă silenţios la relanti. Un trecător se apropie de motociclist, privind curios la tăbliţa de îmatriculare care purta însemnele MM.

-Veniţi de departe, tovarăşe ?

-Da ! răspunse motociclistul. Vin tocmai de la Baia Mare.

-Oho ! Chiar că veniţi de departe.

-Puteţi să-mi spuneţi unde este Spitalul Municipal ?

Trecătorul a întins mâna şi s-a recomandat.

-Nicu Dragnev ! Apoi îi arătă o DACIA 1300 vişinie, parcată în faţa gării.

-Dacă mă urmaţi, vă conduc eu. Este puţin complicat traseul, dar spitalul nu se află prea departe.

După câteva minute, în care cele două vehicule au rulat prin oraş, unul după celălalt, au ajuns la spital. Un fel de conac vechi, cu câteva anexe pitite printre nişte copaci seculari care deja începuseră să se scuture cuviincios de frunzele galbene, inutile de acuma pentru ei.

-Sunteţi medic ? întrebă şoferul la despărţire.

-Da ! Sunt medic specialist chirurg. Am fost repartizat aici, la Tecuci.

După ce a mulţumit însoţitorului său, tânărul doctor a intrat în curtea spitalului, căutând camera de gardă şi pe medicul de serviciu din seara aceea. Aşa l-a cunoscut doctorul G, medic specialist chirurg din Baia Mare, repartizat prin concurs la Spitalul Municipal Tecuci, judeţul Galaţi, pe medicul internist Victor Diaciuc, de gardă în acea seară pe spital.

-De unde eşti, colega ?

-Din Maramureş, Baia Mare.

-Serios ? Eu sunt tot din Maramureş, din Săcel. Apoi, doctorul Diaciuc Victor şi-a întrebat colegul direct.

-Ce cauţi aici ?

-Ca şi dumneata, am fost repartizat cu serviciul.

Doctorul Victor Diaciuc şi-a aprins o ţigară. A tras puternic fumul în piept, l-a dat afară cu rotocoale, aşa cum fac fumătorii înrăiţi şi pătimaşi, a stat pe gânduri câteva momente şi . . brusc, s-a întors spre proaspătul său coleg, aproape strigându-i în faţă.

-Tinere ! Ai la ora şase dimineţa un tren. Fugi ! Fugi şi nu te mai întoarce niciodată aici. Aici este iadul ! Înaintea ta, au mai plecat douăzeci de medici iar unul, doctorul Iepure, un ginecolog, a fost găsit într-o dimineaţă spânzurat în arestul miliţiei din oraş. Fugi ! Fugi ! Fugi înainte ca „ăştia” să te distrugă.

Doctorul G, îl priva nedumerit. Diaciuc părea ciudat şi obosit.

O fi băut, s-a gândit la un moment dat G care, în loc să se sperie, s-a întins pe canapeaua din camera de gardă şi a adormit buştean. Dimineaţa cineva l-a trezit cu zgomot.

-Tovarăşe doctor ! Tovarăşe doctor ! Este ora opt. A început raportul de gardă. Într-o clipă fu în picioare. O infirmieră îl conduse prin curtea spitalului spre o clădire mai mică unde se afla sediul administraţiei. Directorul spitalului, doctorul Florică Secară l-a primit în biroul său, rece şi autoritar.

-Când plecaţi ?

-Păi, eu am venit să stau, nu să plec, a  răspuns doctorul G.

-Foarte bine, a rostit sec directorul. Avem nevoie de chirurgi. O să lucraţi cu doctorul Gheorghiu.

Au intrat în sala de şedinţe a spitalului unde se ţinea raportul de gardă. Cu această ocazie G a aflat câte ceva din tipicul şi practica locală în speţă. Aici, în fiecare dimineaţa, la ora opt fix, începea raportul de gardă pe spital. Medicii de gardă  prezentau  evenimemtele din ultimele 24 de ore. Se vorbea despre bolnavii prezentaţi la cabinetul de urgenţe. Câţi dintre aceştia s-au internat, pe spital, pe specialităţi medico-chirurgicale, se raportau sexul, vârsta şi diagnosticul acestora. Atâtea şi atâtea cazuri, urmate la sfârşit de câteva anunţuri din partea administraţiei. Cineva declanşa, uneori, câte o discuţie pe marginea unui caz sau o temă ştiinţifică banală. După o jumătate de oră, medicii părăseau clădirea administraţiei şi se îndreptau, fiecare spre secţia unde îşi  desfăşurau activitatea. Urma vizita de dimineaţă a bolnavilor şi programul operator la chirurgie şi specialităţile chirugicale. La interne şi celelalte specialităţi, se făceau tratamentele corespunzătoare, foile de observaţie ale bolnavilor, internările şi ieşirile din ziua respectivă. Activitatea era supravegheată de conducere şi permanent de către tovarăşul maior Baciu de la „securitate” care, sub pretextul că-şi vizita soţia, funcţionară la administraţie, era văzut zilnic în unitate.

Doctorul G  a fost prezentat  la sfârşitul raportului de gardă, colegilor. Scurt şi oficial. Ca un anunţ de rutină. Cu Diaciuc făcuse cunoştinţă deja. Restul colegilor avea să-i cunoască pe parcursul a câtorva zile de activitate. Chirurgii erau doi. Doctorul Hâncu şi Gheorghiu. Mai era şi doctoriţa Bohotin, Bohotin Maria Jana, anestezista. O colegă ciudată şi nefericită.

După o săptămână, G a realizat viaţa din secţia de chirurgie la parametrii săi reali. Hâncu  era bătrân, epuizat şi fără entuziasm profesional. Aştepta pensionarea şi retragerea cu demnitate din spital. Gheorghiu  era aproape orb. Purta ochelari masivi de culoare neagră, aduşi pe comandă specială din Israel, şi având lentile heliomate cu dioptriile, zero la ochiul stâng şi minus opt la cel drept. Ce resort îl împingea pe acest om să facă totuşi chirurgie în asemenea condiţii? se gândea G . Avea să afle în zile urmatoare. Avea să afle şi să se cutremure. Gheorghiu fusese medic şef al raionului Panciu, director de spital Panciu, apoi la Tecuci, unde era şi medicul şef al secţiei de chirurgie din spitalului municipal. G avea să afle şi faptul că acest medic nici măcar nu absolvise o facultate de medicină generală, ci una cu termen redus, de igenă. Promovarea în specialitatea de chirurgie era nefirească în asemenea condiţii. Au trebuit mari şi politice intervenţii făcute în acest sens. Dar de ce chirurgie ? Doctorul Gheorghu era apreciat de partid. Toată protipendada feminină de la Tecuci îl căuta şi-l aprecia. Ciudat. Foarte ciudat. Erau tovarăşele prim secretare, Emilia Andronache, Ortansa Grecu, tovarăşele Simionică Ruxandra şi nu ultima, tovarăşa secretară cu propaganda, tovarăşa Violeta Tatomir. Mereu era căutat, mereu i se aduceau paciente la operat. Era căutat şi de tovarăşii de la miliţie, soţia comandantului miliţiei, tovarăşa asisentă Vâlcu era chiar şefă. Asistenta şefă la secţia de boli interne a spitalului. Dar  tovarăşa Baciu ? Am mai spus doar. Era soţia ofiţerului de securitate care supraveghea spitalul. Doctorul Gheorghiu era căutat tot timpul. Cât a ţinut nebunia cu avorturile, acel decret criminal şi aducător de nenorociri pentru femeile din România, Gheorghiu şi Spitalul municipal Tecuci au fost solicitaţi, din greu, de femeile din zona geografică corespunzătoare. Dar şi din zonele limitrofe, iar uneori şi din afară. Grosul clientelei o constituiau femeile conducătorilor comunişti de partid, miliţie şi securitate. De aici, din aproape în aproape, se răspândea, ca o pecingine, apendicita de Tecuci, sfidând bunul simţ medical şi orice etică sau deontologie profesională.

Ce operaţii făcea Gheorghiu ? Doctorul Gheorghiu făcea opearaţii de apendicită. Apendicectomii. Asta făcea ! Apendicectomii. Le făcea ajutat de sora Nasie sau Melnic Mimi, dar şi altele, toate  secondate de sora Ţarină. Toate erau asistente, dar evoluţia lor spre acest statut profesional era dubioasă la unele, mai ales laŢarină. Ţarină  avea studii modeste, dar deţinea monopolul pansamentelor în postoperator. Chirurgii nu-şi pansau pacienţii după operaţie. De acest lucru se ocupa doamna Ţarină. Gheorghiu instaurase această regulă. De necrezut. Chirurgii, înafară de Gheorghiu, nu aveau voie să-şi panseze pacienţii după operaţiile efectuate. Pansamentele şi controlul plagilor operatorii le facea numai Ţarină. Strict. Numai Ţarină. Târziu de tot, G îşi va da seama şi de ce . Firesc, nimeni nu trebuia să aibă acces la pacientele operate de Gheorghiu. Puteau să vorbescă cu un eventual nepoftit şi atunci, chiar din greşeală, ar fi putut deconspira afacerea cu operaţia sa de apendicită. Deci, pansamentele şi controlul plăgilor operatorii le făcea numai Ţarină. Uneori, aceasta infecta, cu bună ştiinţă, plăgile la pacienţii operaţi de  G,  ca să-l compromită. Intrusul  doctor G trebuia să umeze calea predecesorilor săi. Plăgile supurau,  aşa că G îşi păzea cu străşnicie pacienţii. Mersese până acolo încât lăsa plăgile la vedere şi pândea prin uşa salonului paturile, cu ochii pe Ţarină. Venea noaptea la spital şi pansa,  dacă era cazul, pacienţii operaţi de el, recomandându-le să nu accepte să umble nimeni la plaga operatorie, fără acordul sau.

Pe Ţarină, lumea o ştia de ”doctoriţă”. Aşa i se şi adresa, mai ales femeile de la ţară, doctoriţa Ţarină !  Apendicita de Tecuci însemna, pentru o femee în plină maturitate sexuală, şi ligatura bilaterală a tubelor uterine. Legatul trompelor, cum i se mai spunea. Manopera era una criminală şi echivala cu o mutilare. O mutilare definitivă şi cu grave consecinţe psihice şi biologice. Clientela doctorului Gheorghiu era o clientelă plătitoare. Afacerea cu trompele mergea bine. Era cunoscută de toţi. Organele de partid, miliţie, securitate şi chiar Ministerul Sănătăţii. Era încă o alternativă, numită de români, găselniţă opusă politicii demografice a partidului şi conducătorilor săi iubiţi, tovarăşii Elena şi Nicolae Ceauşescu. Apendicita de Tecuci.

    ( Va urma ) 

 

autor Mihai Ganea

Tagged with:

Comentarii închise la Medic la Tecuci ( roman în serial )

Năluca nopţii ( poem însoţit de comentariu critic)

Posted in Poezie by Hopernicus on 10/03/2012

NĂLUCA NOPŢII, MIHAI GANEA

 

Locurile comune şi transcendenţa

 

Năluca nopţii, discursul poetic imaginat de Mihai Ganea, induce, la o primă şi grăbită lectură, o stare de perplexitate. Avem de-a face, în aparenţă, cu o suită de imagini şi de expresii „sustrase” din arsenalul cutumiar poetic şi religios. Rezultanta este însă o alcătuire poetică inedită şi ciudată, care nu se lasă lesne decriptată. De aici şi deruta receptării. Unii cititori oneşti şi chiar de bună credinţă au afirmant că se află în faţa unui experiment poetic, dar nu l-au putut defini coerent şi argumentat. Poemul surprinde prin contradicţia în termeni şi ideatică, „nu are logică”, susţin consumatorii de literatură predispuşi să dea verdict după prima lectură. Şi totuşi…un text care a stârnit controverse până la scrâşnet sau furie clamată cu violenţă ( a se vedea reativitatea unei părţi din participanţii la cenaclul scriitorilor din Baia Mare), se cere cercetat şi citit oarecum iniţiatic. Este ştiut deja în mediile literare că Mihai Ganea, ca autor, nu alimentează, nici în proză, nici în versuri, confortul biologic , lenea de gândire şi autosuficienţa…

Să revenim asupra textului incriminat. Autorul îşi pune poemul la adăpostulul unui generic biblic uzual şi extrem de măgulitor pentru nevrotica specie umană. Trimiterea explicită din motto la enunţul care consacră divinitatea seminţiei umane, provoacă o stare de aşteptare pentru un text-ceremonial, consacrat superbiei transcedentale a condiţiei umane. Titlul poemului aproape că scapă de sub control, involuntar suntem trimişi în zona imaginarului poetic romantic. Debutul de poem stă sub semnul unui demers părelnic elegiac, cu infuzii clasicizante de pastel. Poetul consemnează dualitatea întuneric-lumină cu recuzita toposurilor romantice antinomice, noapte-lună. Noapte cosmică reductibilă, prin personificare, la o entitate fiinţială ostenită şi gârbovită, ce caută a-şi găsi adăpost în întunericul generic dintr-o grotă pământeană. Noapte peste noapte, noaptea din văzduh, laolaltă cu noaptea de pe pământ, în simbioză şi armonie. ”Secera lunii”, clipeşte şăgalnic şi complice din înalt, solitară şi semeaţă. Reprezentarea lunii, prin sintagma-simbol a tăişului de lumină, comportă un amendament stilistic care abate exprimarea de la regula comună de limbaj. Apare ca element surpriză, în completarea enunţului verbal, un element predicativ suplimentar cu valoare de epitet. Ineditul valorii lexicale vine din inserarea unui neologism cu valoare de epitet personificator, „condescendentă”. Polisemia acestui termen, aproape imperceptibilă în uzul comun al comunicării de tip urban, polisemie care încorporează simultan două valori în aparenţă contrarii, o valoare pozitivă, aceea a bunăvoinţei şi empatiei, şi o valoare peiorativă, aceea a unei aroganţei, a privirii ironice „de sus„ creează o inedită ambiguitate. Polisemia furnizoare de ambiguitate intermediată de un neologism, vine să ne reamintească mijloace specifice de expresie ale simbolismului. Într-un context minimal, subzistă aşadar, motivul romantic al nopţii în contradicţie cu motivul luminii de expresie simbolistă. Identificăm aşadar şi în planul expresiei verbale acelaşi recurs la coexistenţa principiilor contrarii, dualitatea. Poetul recurge aşadar la dualitate ca principiu de referinţă, în plan imagistic, în planul expresiei verbale, cu loialitate a expresiei poetice faţă de dualitatea de fond, principiul perechilor originare, El şi Ea. Succesiunea de tablouri vivante ale seducţiei şi împerecherii în intenţie sau în fapt , aduc în prim plan de referinţă, înstrăinarea poetului de clişeul biblic al păcatului originar. Triada El, Ea şi Ispita şarpelui demoniacă este dispersată şi substituită cu o abordare din perspectiva învăţăturilor orientale, infiltrate în mentalul european. Percepem în dinamica imaginilor dualitatea yn şi yang. Poetul asimilează principiului feminin o protagonistă la care Biblia face o vagă referinţă, dar care în alte religii şi culturi, este izvor de băsmuiri ale magiei negre, blestemate. Creatura cu nume Lilyth, perechea gemelară a bărbatului primordial. S-ar zice un eşec al primei faceri a speţei umane, conform unor versiuni atestate în folclorul evreiesc. Această Lilyth, nenumită în poem, însoţindu-se cu şarpele demoniac, va deveni ea însăşi demon feminin al nopţii, exilată în mlaştini stătute şi otrăvite. În Biblie apare doar aluziv şi foarte vag, ea este chiar Năluca nopţii, în poemul nostru este denumită abstract şi rece, prima nudă. Femeia biblică unanim acceptată de cultul creştin, este numită de poet, a doua nudă, succesoarea ignorantă şi inocentă a creaturii pasionale şi devoratoare de energii. Două protagoniste imaginate într-o existenţă simultană şi concurenţială în planul ispitirii sexuale, contemplate de „bărbatul geamăn”, absent din cadrul pătimirilor senzuale, inert, martor unor scene erotice halucinante, sau consumator placid de resturi pasionale. Dacă ne raportăm la dualitatea metafizicii chineze, înregistrăm, în desfăşurătorul textului poetic, una şi numai una , componenta feminin întunecată, cea a confuziei şi a nedeterminării coerente. A doua nudă îşi pierde controlul de sine şi tânjeşte după o experienţă exotică, în irealitatea maladivă a imaginarului, cochetează cu propria sa nedeterminare şi ispită, şi sfârşeşte în plictis şi dezamăgire, este victima unei aventuri eşuate, vegetează şi somnolează hipnotic într-un proiect ratat. Prima nudă, lacomă de senzaţii, posesivă, preia iniţiativa şi ea, femela cea dintâi, împinge şarpele ireversibil în ispită. Imaginea erotică a împerecherii între cele două creaturi ( a doua nudă prin întoarcerea la bărbatul predestinat, s-a întors cu plictis şi resemnare la condiţia umană ) este, simbolic vorbind, o spirală inversă, o spirală involutavă. O spirală ce precede coborârea în beznă, în abis, unde pândeşte Prinţul cu solzi de foc al Iadului. Pentru prima nudă se petrece prima cădere şi scufundare în elementul umed al mlaştinii dimpreună cu şarpele epuizat de fertilizare prin exersarea spiralei vertical ascendente, întru perpetuarea malefică a seminţiei sale. În fond, instinctele reziduale revin la matca lor, în fundătură fără deschidere şi perspectivă. Imaginile cinetice se succed dramatic în poem, din noaptea cosmogonică, protagoniştii dispar , pe rând, două perechi, o pereche din două creaturi damnate, o pereche din două făpturi ce nu-şi înţeleg determinarea şi şovăie nedumeriţi şi vulnerabili între tărâmuri. Nici şarpele nici bărbatul geamăn nu pot fi identificaţi ca însumare de însuşiri masculine, yang. Sunt haotici şi nonvoliţionali, se lasă purtaţi de val, de meandrele seducţiei feminităţii. Poetul susţine demersul imaginar printr-o stranie inserţie lexicală a unor expresii metaforizante cu efect de ambiguitate derivată din simultaneitatea semnificaţiilor. Deschiderea poetică provoacă cititorului-tălmăcitor de text piste evazive de identificare şi interpretare. Să ne oprim la „ a cincea întâlnire cu pământurile”. Enunţul conţine numeralul cardinal fatidic care, în contextul scenelor de sorginte biblică, ne trimite la „cea de a cincea zi”, numai că referinţa contextuală se raportează la „pământurile descompuse de umbre”. Luminozitate şi opacitate, într-o alternanţă dramatică, imagine plastică a des-facerii, absolut înstrăinată de „ziua a cincea” a Facerii. Expresia „bucuria de a trăi” cu trimitere instantanee la spiritul senzualităţii hedoniste, pare chiar un loc comun, limpede, neechivoc, adecvat creaturii instinctuale. „ Colina negustorilor de umbre”, un enunţ care, în structura integrală a poemul, sugerează cumva un întuneric difuz generat de un talcioc derizoriu antropomorfizant, aşadar un întuneric accidental, de o dimensiune şi densitate minimală. Se poate continua pe firul interpretărilor speculative ale expresiilor figurate, dar pedalând pe fiecare detaliu al logosului poetic, în căutarea unor sensuri criptate în cuvânt, se pierde în ceaţă imaginea, destinată percepţiei directe, nemijlocite. Toposuri romantice şi simboliste, combinate alchimic cu noţiuni ale practicilor medicinii orientale, un logos poetic programat auctorial în parametri de maximă ambiguitate, şi o rezultantă spectaculoasă, un efect de imagine ireală, atipică. Motivul şarpelui convertit într-o simbolistică ascunsă a spiralei, în fond, de ce nu, Năluca Nopţii ne propune o călătorie, o Mare Călătorie, prin corpul uman astral, decăzut din aura originară a divinităţii. Conchide implacabil poetul: „porţile cerurilor se/ deschiseră închizându-se apoi/ în candoare şi taină/ era încă o zi a şaptea. Să înţelegem cumva că dintotdeauna şi de-a pururea cele 7 Zile ale Creaţiei se deschid şi se închid într-o acoladă repetitivă şi monotonă a răului nemântuit din om? Sau poate POETUL covârşit de contradicţiile insolubile din paradigmele sacrosancte ale lumii civilizatoare, lasă liberul arbitru al imaginarului să compenseze insuficienţa cognitivă? Mihai Ganea face o temerară tentativă: însumează locuri comune ale gândirii modern urbane, le obnubilează printr-un puternic imaginar al senzualităţii inocente, obligă cititorul să transgreseze din materialitate în inefabilă şi pură transcendenţă.

 

9 martie 2012

 

autor Virginia Paraschiv

 

 

 

 

 

 

 

 


 

 

năluca nopţii                             

                                                                         Isaia 34:14

supuşi umerii nopţii se lasă peste

lăcaşul din grotă

secera lunii clipeşte condescendentă

mai sus de cea de-a cincea întâlnire cu

pământurile descompuse de umbre

 

armonia pandorelor în fugă spre

podişul cel mare,

o smulse din calea spiritului iar ea

a doua nudă

trecu prin punctul stăpânirii de sine

înaintea şarpelui

 

muşcând uşor din bucuria de a trăi

acesta abia îşi descuamase gândul viclean

printre bambuşii din grădină

mângâind stâlpul cerului cu tihnă

 

atingând călcâiul stâng al nudei

cu limba despicată în trei

se căţără lacom  peste gamba străvezie spre

pulpa şi coapsa ce-l ademeneau

adulmecând otrava neîmplinirilor de la

înţepenirea prelungită

 

iată şanţul cu apă murmură el îmbrăţişând ca

o spirală pântecul rotund prin

locul săritorilor în cerc

 

a doua nudă dezgoli şarpele sprijinindu-l de

sânul stâng acolo unde freamăta întâlnirea

miresmelor de unde

îl duse spre gâtul ei alb aplecat spre

umărul drept atingându-l cu bărbia

nestâmpărată pe

capul pătrat în timp ce acesta privea

cele o sută de amânări

 

din mlaştina ierburilor otrăvite

izăreau ochii altei năluci

Năluca nopţii

 

bărbatul geamăn privea prin

fereastra cerului peste

colina negustorilor de umbre

 

din izvorul podişului întâia nudă

muşcă în carnea copacului de taină

încercând să zămislească noul verb cu

gura plină de sevă

vântul împrăştia

asfinţitul penelor de dimineaţă

mirosind flăcările

 

întâia nudă se

abandonă întâiului şarpe

împreunându-se cu focul

 

bărbatul geamăn se apropiase de a doua nudă

aceasta îi întinse plictisită cotorul aruncat de

înaintaşa sa renegată din

care înghiţise cu lăcomie restul cu

sâmburi încă fierbinţi

 

are gust de sânge,

gândi bărbatul geamăn înecându-se în

graba primăverii şi dilatându-şi uşor partea

din mijloc a gâtului proaspăt diseminat

 

prin faţa lor prima nudă trecu

chicotind strângând între sâni capul

întâiului şarpe

acesta îşi vârâse adânc coada în

pântecul robit de golul nezămislirilor

însămânţându-l cu germeni şi clone

 

dispărură în beznă unde

patru zei cu mâinile din umbră îi

aşteptau dormind în peştele cu

solzi de metal incandescent

 

în urma lor Stăpânul încuia

grădinile cu vâlvătăi din care muşcau

demoni mutanţi defloraţi de blestem

 

dintr-o dată bărbatul geamăn şi

a doua nudă se treziră din semne şi

frunze alergând cu

mâinile pline de aburi

 

porţile cerurilor se

deschiseră închizându-se apoi

în candoare şi taină

 

era încă o zi a şaptea

 autor Mihai Ganea

Comentarii închise la Năluca nopţii ( poem însoţit de comentariu critic)

cursul de iniţiere în sine

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/03/2012


 

inima mea
este un apartament de ceară
în care locuieşte
unicul meu lup
mereu atent să mă sperie cu
binefacerile nedreptăţii

 

eu
sunt lupul lupului meu
nu avem nimic
de dat
nu avem nimic
de luat

 

am renunţat la
proprietăţile noastre
din Eden

 

călătorim în derivă printre
oglinzi şi ospicii
căutăm odihna din
creierul furtunii

 

am renunţat la
vocabular şi
ne-am însuşit
urletul singurătăţii

 

autor: Mihai Ganea

http://cititordeproza.ning.com/profile/mihaiganea

 

Tagged with:

Comentarii închise la cursul de iniţiere în sine

Criza

Posted in Proză by Hopernicus on 30/01/2012

Eram în primăvara aceasta pradă unor nelinişti abstracte, generate într-un fel de criza care se ivise pe neaşteptate, îngrozind lumea cu neprevăzutele sale perspective, sumbre şi rău prevestitoare, dar cu ascunse conotaţii în viitorul economic al nu ştiu cărui stat, dătător de ton, prin extrapolare, în universalitatea noastră terestră mai limitată acum ca oricând.

Pe stradă, oamenii trec cu capul plecat şi nimeni nu vede pe nimeni. Din vitrine, afişe şi manechine îi îmbie la cumpărături şi cheltuieli neprevăzute în bugetul lor, încă neauster, dar cu tendinţă certă de drămăluire. Dar ei nu văd şi nu aud deocamdată nimic. Trec, cu capul plecat şi trec aşa, prin toaca diurnă, fără ţel, fără vlagă. Spinările li se încovoaie, la început discret, apoi din ce în ce mai pronunţat, amintind, parcă, de o pandemie anchilopoetică insinuantă. Cumpătarea şi abţinerea prind să contureze noi spirite, iar teoriile X sau Y ale managementului şi marketingului ştiinţific răvăşesc fiinţa umană medie până la ostinato.
În anturajul meu mediocru agitaţia rămâne constantă. Asta îmi aminteşte de un film văzut cândva în studenţie. Mă feresc să spun în tinereţe. Nu pentru că aş fi bătrân, lucru adevărat, dar greu de recunoscut pentru unii, ci numai şi numai pentru că în studenţie am văzut acel film. Un film cu peşti. Cu foarte mulţi peşti. Un film cu peşti care ieşeau din mare, albi şi morţi, în faţa unei mulţimi dezlănţuite, cum se obişnuieşte în marile oraşe de pe litoralul însorit al nu ştiu cărei mări sau ocean. „Ziua în care vin peştii”. Aşa-i spunea filmului, iar oamenii dansau şi petreceau asemenea celor de pe Titanic, după coliziunea cu gheţarul pervers. Undeva în adâncuri, apa sărată a mării, eroda nişte capsule cu conţinut radioactiv.
Aşa mi-a venit ideea ca măcar o lună din acest început de criză să mă retrag undeva în munti, în munţii mei de origine concretă şi, transformându-mă în lup, să-mi petrec timpul asemeni celor din haitic, uitând de toţi şi de toate, într-un demers sălbatic evident.
Dintr-o haină veche de piele, mi-am croit un veşmânt sumar, tarzanian, iar la brâu m-am încins cu o curea lată, de care am atârnat briceagul şi telefonul mobil cu cameră şi GPS.
Mi-am abandonat maşina la marginea pădurii, de unde, după ce mi-am îmbrăcat veşmântul de lup şi am renunţat la staţiunea bipedă, am dispărut în tufişuri urlând ca animalul respectiv, în căutarea haitei. Au dispărut oamenii, am dispărut şi eu. Am dispărut în desişul codrului, iar munţii mi-au purtat ecoul urletelor stridente, până aiurea, spre alte meleaguri, pe care le bănuiam nelocuite şi departe de civiilzaţie.
Stând în patru labe şi urlând de zor, mă gândeam să fac un set de poze cu telefonul mobil şi să înregistrez urletele semenilor mei lupi, cu prima ocazie. Mă simţeam liber şi fericit. Eram un lup. Un lup singuratic, deocamdată, dar dornic de a comunica cu noii mei confraţi.
Începuse să-mi fie foame, cerbul pe care urma să-l vânez cu haita mă preocupa insistent. Ştiam care este avantajul vânătorii în haită şi mai ales cât de mult contează din ce haită faci parte. Îmi doream o haită de soi. Gândul că aş putea nimeri într-o haită de rând mă îngrozea. Mă îmbărbătam cu urlete de luptă. Mă gândeam să-l atac pe şef şi să-i iau locul, aşa cum citisem eu într-o carte. Puteam să am haita mea şi să devin lupul dominant. Lupul Alfa. Mamă, mamă, ce lupoaice aş putea să am. Aş putea să le pun să vâneze pentru mine. Aş putea să-mi fac amantă o lupoaică blondă. Blondă şi feroce. Să o pun şefă peste celelalte. În fine, începuse să se lase amurgul, iar eu urlam în continuare fără sens. Cineva încerca undeva să-mi răspundă. Era un lup. Un lup care urla mai gros. Mai cu experienţă. Părul mi se zburlise pe sub pielea de împrumut. Mă pregăteam de luptă. Mă gândeam să folosesc multe trucuri, iar dacă nu voi avea succes, să apelez la briceag. Cu acesta îl dau gata oricum.
Urletul se apropia. Eu urlam mai tare. Căpătasem experienţă, iar urletele mele deveniseră mai ameninţătoare. Mă treceau fiori ascultându-mi propriile urlete. Începusem să cred că eram, într-adevăr un lup, un lup fioros şi de temut. „Vae victis, adversarule!” – am strigat în momentul în care, la celălalt capăt al unui luminiş, apăruse agitându-se cu spor blana celuilalt. Urlam de zor, fiecare din tufişul său, aşteptând ca animalul cel mai slab să cedeze şi să o ia la goană îngrozit. Dar asta a durat mai mult decât mă aşteptam. Celălalt nu ceda în niciun fel, aşa că am făcut primul,un pas în luminiş. Mi-am agitat capul, ridicându-l spre vârful copacilor, în timp ce scoteam acele sunete ameninţătoare şi aruncam cu labele dindărăt un muşuroi de furnici şi bruma de frunze ce mai stăteau prin preajmă spre tufişurile învecinate. Asta trebuia să-l edifice asupra rezultatului unei eventuale confruntări. Surpriză, însă. Din tufişul cu pricina s-a ridicat în două picioare o namilă de om, îmbrăcat, ca şi mine, cu o piele de animal, şi încins la brâu cu o curea lată, de care se ţineau atârnate un briceag şi un telefon mobil cu cameră şi GPS. M-am ridicat şi eu. Urlam unul în faţa celuilalt. Urlam sălbatic, urlam a criză, urlam a foame şi dracu’ ştie a ce mai urlam, că, obosiţi şi descântaţi, ne-am aşezat alături pe o buturugă, iar noul meu confrate ţinu să mă informeze…
Pădurea era plină de-alde noi. Erau chiar şi haite. Mai departe, se afla un luminiş cu rol de centru. Aici se găseau câteva firme care ofereau, contra cost, servicii de consultanţă, canto, pentru urlat, gimnastică, pentru alergări în patru labe şi aruncatul cu picioarele dindărăt, coafură şi cosmetică pentru lupoaice, ajustări şi tunsori de blană, jocuri de-a împerecherea şi chiar o arenă într-un luminiş, pentru lupte, unde se întreceau cei care aspirau la funcţii de lideri. Mai încolo, era poligonul de antrenament pentru marcat cu urină. Ce mai, o societate de criză în toată regula.
Mă săturasem să mai fiu lup, dintr-odată. Îmi doream să mă întorc acasă imediat. Aşa că m-am hotărât. Chiar a doua zi o să merg la slujbă şi o să alerg din nou pentru salariul sau pensia mea de criză. Voi mânca, la acelaşi restaurant, meniul meu de criză, voi purta, în continuare, aceleaşi haine din garderoba mea de criză şi voi plimba, la lesă, aceeaşi căţeluşa de criză, bătrână şi veşnic în călduri, cu blana roasă de molii şi dinţii tociţi în proteză.
Epilog
La marginea oraşului a trebuit să mă opresc. O mulţime imensă de oameni, foarte trişti, cu capul plecat . . . se îndrepta spre pădure.

 

autor Mihai Ganea 

Tagged with:

Comentarii închise la Criza

Ocoliş, ziua a şasea ” Literatura făra E-uri” ( PORTILE NORDULUI)

Posted in Articole, Cenacluri, Cărţi noi by Hopernicus on 12/08/2011
Programul zilei a şasea a cuprins şi prezentarea cărţii SIMBOLICA ARTELOR NON-VERBALE, aplicaţii hermeneutice, autor artistul plastic, sculptorul şi doctorul în filozofie ION MARCHIŞ.
Umbre1, artist Nick Sava
Lucrarea a fost prezentată de către Virginia Paraschiv, critic şi eseist avizat care a dezvăluit în expunerea sa intenţia generoasă a autorului de a integra ţinuturile din nordul României, mai exact, Maramureşul istoric în cultura Europeană şi Universală ca parte integrantă şi obligatorie. Concomitent cu expunerea a fost proiectat filmul „Drumul morţii şi renaşterii”

Consemnează, Mihai Ganea



 

Prezentare de carte

Ioan Marchiş, Simbolica artelor non-verbale, aplicaţii hermeneutice

 

            Maramureş-matrice a limbajului universal

 

O lucrare doctă este o lucrare doctă. Ingredientele livreşti susţinute de o logică argumentativă. Cartea lui Ioan Marchiş,  Simbolica artelor non-verbale, aplicaţii hermeneutice, se conformează inteligent exigenţelor specifice unui studiu de cercetare ştiinţifică  analitică şi aplicată. Instanţele aulice reprezentative au recunoscut în unanimitate standardele înalte ale expresiei spirituale şi culturale ale volumului interesând hermeneutica artelor non-verbale. Ceremonia de lansare a cărţii, desfăşurată în amfiteatrul Universităţii Nord din Baia Mare, a confirmat şi a întărit prestigiul auctorial al lui Ioan Marchiş, lucrarea a fost comentată din perspectivă filosofică şi antropologică. Cartea la care facem referire este o sinteză a ceea ce a fost discurs didactic erudit alcătuit sub constrângerile şi rigorile unei teze de doctorat. Să privim însă cu realism şi cu onestitate cazul particular al lui Ioan Marchiş. Maestrul Marchiş nu are trebuinţă  publică de blazonul unei teze de doctorat. Artistul Marchiş are însă nevoie de comunicare verbală cu lumea, şi atunci redactează o carte, o carte cu substrat, cu tâlc. El vine dintr-o zonă a comunicării non-verbale, după o experienţă creativă pe durata unei vieţi de om. El smulge din lemn, din piatră şi din metal trecut prin foc, statornicia materiei primare, dincolo de senzorialitatea spaţio-temporală. Şi tot semne ale statorniciei extra-senzoriale le aşterne pictorul Ioan Marchiş pe suprafeţe plane. Aflat în etapa deplinei maturităţi creatoare, Artistul Plastic a descoperit cu nelinişte o fisură în arta comunicării sale cu lumea. Percepţia iubitorilor sculpturilor şi tablourilor lui este aceea a  unui tărâm misterios şi mirific maramureşean. Un Maramureş izolat de lume, straniu, un Maramureş al antinomiei simplificatoare: soare-întuneric. Un artist limitat spiritual în spaţiul civilizator naţional. Am observat pasiunea, iar uneori înfrigurarea cu care  Ioan Marchiş recomandă prietenului său cititorul, modalitatea eficientă de lectură: „Vezi că prima parte este strict teoretică, poate nu ai răbdare, du-te la partea a doua , de aplicaţii hermeneutice”. Să ne înţelegem, cititorii lui Ioan Marchiş sunt persoane cultivate reunite sub pavăza unei comunităţi spirituale , dincolo de zarva perisabilă a societăţii vulgarizate şi abrutizate, acestea se orientează în labirintul erudiţiei şi detectează deliciile distanţării autorului de bibliografia intimidantă şi ale trecerii acestuia în domeniul conceptului personalizat. Artistul este frământat de o îndoială chinuitoare: „ Nu ştim dacă acea libertate individuală de a percepe realitatea şi simţirea, întreaga noastră „înţelegere” nu e un labirint arhetipal predestinat”(p.171). În peripluul său documentar prin teoriile comunicării verbale şi non-verbale, Ioan Marchiş ia ca repere fundamentale arbitrariul semnului lingvistic în opoziţie cu caracterul motivat al simbolului,  şi  evoluţia percepţiei vizuale de la general la particular. Paradigma suprarealistă a lui Margritte constituie necesara punte între cele două modalităţi de comunicare, verbală şi non-verbală.  Recursul la Margritte este un demers inspirat prin care plasticianul Marchiş sfâşie barierele convenţionale de comunicare. Să nu ignorăm că pictorul Margritte s-a exprimat în armura logosului codificat ambiguu, cândva, într-un expozeu care a făcut vogă în epocă, la început de secol XX, Les mots et les immages.  Ajungem aşadar la categoria „ambiguitate” opusă opţiunii tragic disjunctive, plasticianul Marchiş ne călăuzeşte întru dumirire prin exemplificarea a două structuri plastice arhaice, POARTA şi STÂLPUL( p.91-p.97). Gradualitatea arbitrariului semnului lingvistic face obiectul unor controverse şi polemici, pe care Ioan Marchiş le identifică şi le configurează cu acurateţe de observator, corect, atent şi fără implicare partizană ineficientă. Ioan Marchiş se arată cu obstinaţie interesat de distincţia Semn şi Simbol. Simbolul este raportat la un conţinut de conştiinţă asociat între elementul  simbolizant şi obiectul simbolizat. Libertatea imaginarului simbolurilor gravitează în jurul semnelor generată de analogiile repetitive. În planul vizual libertatea balansează între spirala ritmurilor repetate ale vieţii şi spirala rectangularizată , îngheţată în unghiuri, meandrul. Aşadar noi ne aflăm cu toate ale noastre extratemporal şi extraspaţial, între dinamica evolutivă şi vegetarea stătută în labirint. Analogii speculative livreşti, spuneam cândva, „de nimeni interzise”, ne poate îngândura platforma  bibliografică pe care Ioan Marchiş o subordonează implacabil axiomelor arhetipale. Brâncuşi este artistul total de referinţă pentru sculptura esenţializată arhetipal şi reductibilă la două concepte: Coloană şi Ou. Brâncuşi se eliberează de tutela formelor decorative sau ambientale, el este generator de „forme pure”, dezgolite de estetismul redundant. Ioan Marchiş zăboveşte cu acelaşi interes de scrutător al formelor arhetipale asupra operei lui Mihai Olos, confratele maramureşean. COLOANA, NODULşi…discret… urmează SPICUL. Brâncuşi, Olos, Marchiş. Ceea ce părea a fi o lucrare erudită cu inserţii aplicative aleatorii se dovedeşte o citadelă argumentativă de mare forţă şi generatore de o dramatică tensiune. Ioan Marchiş a ales să se exprime pe sine, creator al artei non-verbale, în formula logosului livresc. Gândire şi plăsmuire magică în armonie cu raţiunea discursului didactic. Ioan Marchiş a trăit dramatic, precum alţi făurari ai artei spaţiale, confuzia percepţiei operelor sale. Pe drept cuvânt Margritte se arăta preocupat de imaginea trădată prin cuvinte. Marchiş vine acum să pună capăt crizei de comunicare verbală a configuraţiei imaginii din arta sa. O carte în aparenţă descriptivă , o juxtapunere părelnică de concepte şi noţiuni. În realitate o tragică interogare asupra mirajului limbii universale. Spun miraj, pentru că noi înşine ne-am înstrăinat de arhetipuri şi bâjbâim cu apetenţă cognitivă prin labirintul formelor. Aparatul teoretic selectat cu predilecţie din cercetările lingvistice interesând arte posibile ale comunicării verbale, îl serveşte de minune pe artistul plastician preocupat de comunicarea sinelui cu lumea. Ioan Marchiş nu face afirmaţii tranşante, nu instaurează autoritatea ex cathedra. Ioan Marchiş este, înainte de orice, un Artist, un artist care se îndoieşte de unicitatea artei sale. De altminteri „originalitatea” în sensul uzual al termenului, este de natură tocmai să-l pună pe gânduri pe artistul Marchiş.  Noţiunea de „geniu”, înţeles ca anomalie creativă, nu este tocmai pe placul unui artist-cugetător care ştie că OPERA , oricare ar fi aceea , este o mulare a unui concept privat, unic şi irepetabil, într-o matrice predestinată comunitar. „Nu numai opera de geniu este semnificativă, ci mai ales textele matriciale, arhetipale, impersonalizate, opere ce nu se erodează în timp, ci se şlefuiesc,se simplifică, devenind adevăraţi atomi ai structurii spirituale”(p.173). Explorarea teoriilor comunicării verbale confirmă ceea ce Ioan Marchiş va fi intuit demult. Limbajul verbal este deficitar tocmai în funcţia lui fundamentală, funcţia de comunicare. Ioan Marchiş nu afirmă acest lucru explicit, el lasă porţi deschise unei astfel de posibilă interpretare, tocmai impunând arhetipul imaginii ca modul de comunicare cu valenţele râvnitei universalităţi. Limbajul verbal, construit , în virtutea arbitrariului lingvistic, prin analogii aleatorii, are o teribilă ambiguitate. Polisemia ne duce adesea pe cărări întortocheate ale înţelesului din exprimarea verbală. Imaginea plastică poate fi tălmăcită cu limpezime: „ Mulţimea de semne preistorice traversează timpul cu o precizie şi o liniaritate sfidătoare”(p.172). Aşadar imaginea plastică conţine într-însa latenţa unei funcţii de comunicare decisă şi fermă. Ioan Marchiş îşi construieşte demonstraţia din aproape în aproape şi scoate artele plastice de sub incidenţa ludică. El consimte la conceptul lui Pierre Francastel, conform căruia arta are funcţie cognitivă, „ ea oferă informaţii inedite despre un popor, despre o civilizaţie, o cultură”. Ioan Marchiş este fundamental convins că arta nu este un joc estetic gratuit, ci un imperativ al condiţiei umane. Universalitatea arhetipurilor şi cunoaşterea umană. Ioan Marchiş evadează, prin discursul erudit, din capcana aurei de artist închis între cutumele unei culturi închise, izolate. El ţâşneşte din arealul unei provincii arhaice europene în orizontul generos şi oblăduitor al condiţiei umane. El conferă  Maramureşului  matrice a universalităţii comunicării …

Virginia Paraschiv

Comentarii închise la Ocoliş, ziua a şasea ” Literatura făra E-uri” ( PORTILE NORDULUI)

bronz / protocol la Nistru (comentariu însoţitor)

Posted in Poezie by Hopernicus on 11/02/2011


bronz

un soclu de albastru şi

proporţia divină a dimensiunilor

imaginaţia cuvenită înţelesului

rostului lucrurilor neştiute încă

mai caută printre

creierii descompuşi în

capul statuii din

piaţa publică

în locul de maximă vizibilitate

nu erau visurile mele

ci sânge

un sânge transparent în care

curgeau ziua şi noaptea

răspândindu-se

în celule de bronz

eram turnat

pentru totdeauna

fără putinţă de a mai

muri vreodată

Comentariu însoţitor

Condamnat  la nemurire

(Comentariu critic  însoţitor)

Asocierea monumentului de aramă, prin extensie analogică , „bronz” , cu posteritatea poetului, durabilă, impunătoare şi nepieritoare, ne trimite aproape reflex la  celebrele versuri ale lui Horaţiu. Poetul Mihai Ganea nu se supune tiparului clasicizant. Poemul „bronz” este departe de a fi mărturia unui crez poetic horaţian. Orgoliul propulsării în posteritate lipseşte cu desăvârşire. Simţământul dominant este acela de anxietate în raport cu receptarea lui postumă. Celebrul motiv cromatic funerar maramureşean, albastrul,  este prezent în incipit de poem, vălurind senin metalul dur şi opac al statuii. O moarte albastră este o moarte ritualică, nicidecum accidentală şi profană. Ritualul morţii albastre este întregit de armonia perfectă a formelor şi a proporţiilor ce induc o aură nobilă şi aristocrată  artei statuare. Din pragul morţii ritualice poetul plonjează însă siderat în teritoriul descompunerii profane. Poezia interogată  de cutumele sistemului logic eşuează sfârtecată şi  bagatelizată. Poetul Ganea investeşte  imaginarul poetic cu funcţie cognitivă. Imaginarul are capacitatea de a scruta misterul şi necunoscutul, de a identifica subtil coordonatele lumii invizibile şi de a le propulsa în lumea vizibilă şi perceptibilă. Ficţiunea ca anticipare a vizibilului cognoscibil, ne aduce aminte de ideea platoniciană care prefigurează şi anticipează elementul palpabil şi concret. Şi mai transpare un concept poetic interesant, legat de vizibilitate, altminteri noţiune explicit afirmată în contextul poetic. Expunerea publică, stradală, a poetului şi operei sale, are un efect devastator, înstrăinează artistul-demiurg şi opera sa,  de taina nedefinită a creaţiei, obturând accesul la universul poetic originar. Oare de câte ori POETUL nu a fost anulat sau chiar strivit de receptarea publică? Cum este distorsionat discursul poetic de către criticul comentator!?  Dar cea mai crâncenă desfigurare a poeziei este aureola de glorie, cu inevitabila „sacralizare” postumă. Poetul urcat pe soclul albastru vede cum visurile însele sunt sparte la impactul cu celulele insensibile ale bronzului statuar. Visul poetic captiv metalului cu dangăt funebru de clopot. Pendula timpului, în perpetua sa alternanţă zi/noapte, va  celebra irosirea visurilor de poet în „bolovanul sisific” al statuii de bronz. O statuie opacă, frigidă, o formă perfectă , imună la idee, suflet şi spirit de poet. O criptă de rutină a metaforei scindate, o formă simbol care nu mai pulsează metafizic. Statuia din spaţiul public pune sub sechestru calofil poezia, poetul este despărţit brutal de creaţia sa. Niciodată, niciodată poetul nu va avea parte de tihna cea albastră a trecerii în somnul mântuitor, va rămâne împietrit şi neclintit pe monumentul statuar. Dăinuirea lui pe soclul cel albastru este semnul unei perpetue interogări asupra operei desfigurate de canoanele estetizante şi îngropate într-o criptă a posterităţii.

critic VIRGINIA PARASCHIV

http://cititordeproza.ning.com/profile/VirginiaParaschiv

***

protocol la Nistru

dealurile care ţin în nord lacul

Lacul Sărat şi Valea Borcutului

semănau în intenţia lor cu

sânii ei care

la baza conului fix de lumină

prezentau cinci orificii mici

de unde se scurgeau nişte vise

un ochi apucase să reţină

verdele înspăimântat al copacilor

adânc recunoscători pe când

celălalt se învineţise de

izbitura puternică a serii

părul înebunit se otrăvise cu

frunze înfingând în carnea

pământului  o a doua rădăcină

vântul încecase să-i străpungă

craniul prin urechea dreaptă

cea stângă se înfundase cu

zgomot de castane coapte

pe buze resturi de albastru

câteva pete sclipitoare pe abdomen

dovedesc că încercase şi cerul

picioarele i-au rămas îndelung desfăcute

lăsînd să se vadă

nimicul acela vâscos cu

urme de rouă

arma era goală

ofiţerul se împuşcase cu restul

iarna peştii s-au retras în Someş


autor Mihai Ganea

http://republicaaudiovizualului.podbean.com/2011/01/28/elegia-prima-ad-carolum-eloida-ultima-rugaciune-virginia-paraschiv-mihai-ganea/

http://republicaaudiovizualului.podbean.com/2010/11/10/viola-mihai-ganea-virginia-paraschiv-romanii-%C8%99i-luxul-material-scurte-accente-catia-maxim/

http://cititordeproza.ning.com/profile/mihaiganea

Moartea ca fapt profanator

(Comentariu critic  însoţitor)

Poezia poate ţintui o idee, o stare, un simţământ, o poveste, sau toate la un loc. Povestea îndeosebi rămâne repetabilă, se încarcă de tâlcuri şi de simboluri sapienţiale, ori de câte ori rostirea ei poetică se răsfrânge în ecoul şi oglinda unei noi lecturi. Protagonişti ai iubirilor damnate, răpuşi de patimă sau de blestem, au smuls poeţilor cadenţe seducătoare. Ce se întâmplă când iubirea nu încape în poveste şi rămâne la periferia condiţiei umane ? Nu se întâmplă mai nimic, întâmplarea are proporţia minimală a unui simplu incident, fie el chiar şi cu tentă pasională. În vremea şi în lumea noastră, episodul ocupă teritoriul unui zvon, în cel mai bun caz se condensează într-o ştire de presă. Moartea se întâmplă ca un fapt divers. Două cadavre răstignite pe un mal de apă, în aşteptarea constatării medico- legale. El şi ea, un simulacru de pereche. Două vieţi neconsumate. Şi ochiul medicului, aflat în exerciţiul funcţiunii, acela de a întocmi un act constator, un protocol, « protocolul de la Nistru ». Nistru de Maramureş, o simplă omonimie cu râul istoric, de hotar.

« Protocolul de la Nistru » consemnează tăcerea îngheţată a morţii încropită dintr-un puzzle, elementele întregului se compun şi se recompun pe parcursul examenului clinic, detaliu cu detaliu, unele iradiază explicit în text, altele rămân uitate şi îngropate.  Sânii feciorelnici, perforaţi de gloanţe, jelesc mocnit noian de vise risipite pe niciunde şi pe nicăieri. Ochii desperecheaţi rămân, fiecare pentru sine, martorii imaginii şi spaimei ultime : un ochi e păstrătorul pe retină a spaimei propagate, celălalt păstrează spaima sinelui închisă pe sub pleoapa învineţită de izbitură.. Trupul fetei omorâte, trădează privirii o goliciune brutală şi impudică. Părul metamorfozat în rădăcină induce privitorului împietrirea din faţa creaturii demonice, Gorgona. Prin părul încleiat cu frunze, groaza prinde rădăcini, rădăcini otrăvite ale morţii. Pământul este semănat cu moarte : o moarte bruscă, violentă, a fetei împuşcate, şi o moarte lentă şi insinuantă, moartea vegetală. Frunzele sunt otrăvite, avem în textul poetic o trimitere aleatorie la moartea permanentă, moartea strecurată pervers în paradisul maramureşean, moartea de plumb. Craniul, o biată cutie de rezonanţă, golit de gând. Albastrul sepulcral pigmentează buzele fetei. Abdomenul expus indiferent, picioarele dezvelite, în indecentă goliciune. Sugestie de sordidă sexualitate. Fata, în abandonarea inertă în faţa morţii, şi-a pierdut pentru veşnicie cununa inocenţei. Poetul pomeneşte  şi de o presupusă tentativă a cerului profanatoare. Universul în întregimea lui e pângărit.  Moartea aduce imaginea înstrăinată a unei femei stigmatizate  de perversitatea morţii. Există şi o a doua moarte violentă, distribuită de hazardul ultimului glonţ, bărbatului, numit generic « ofiţerul », ofiţer sinucigaş. Violenţă, patimă, blestem, dragoste şi ură, eros-thanatos, recunoaştem vechile motive ale liricii universale. Cu un amendament. Poemul « Protocol la Nistru » consemnează tragedia unui caz real, o nenorocire la care doctorul poet e obligat să se implice, profesional şi emoţional. Precizia detaliului, ochiul metodic, ordonat, atent, spun extrem de mult despre voinţa doctorului, despre autocontrol. Prin urmare, nici poetul nu se lasă contaminat de exhibiţie emoţională. Nici retorica livrescă nu-şi găseşte locul în acest context. Poemul face trimitere de o inefabilă fineţe la agonia tinerei ucise. Ofiţerul e pus în scenă lapidar, printr-un enunţ simplu, narativ, plasat într-un trecut îndepărtat, semn că faptul e clasat şi scos din prim-plan. Natura îşi împlineşte implacabil ciclul temporal, indiferentă la accidentalul fiinţelor umane.  După ce o crimă şi o sinucidere se vor fi consumat în amurgul autumnal, peştii se vor retrage în Someş, în sezomul hibernal, conform unor statornicii ştiute şi de neclintit. « Procolul de la Nistru » va fi devenit un raport de serviciu, un document birocratic. Rămâne în postumitate un ochi de veghe, veghea fără de prihană  a doctorului poet asupra inocenţei imaculate ce transcede dincolo de trupuşorul zdrobit şi răstignit al fetei.

critic VIRGINIA PARASCHIV

http://cititordeproza.ning.com/profile/VirginiaParaschiv


Comentarii închise la bronz / protocol la Nistru (comentariu însoţitor)

Batalionul de pedeapsă

Posted in Proză, Roman by Hopernicus on 20/01/2011

I se spunea unitatea militară zero una mie şase sute două zeci şi şase. Nu auzisem de ea şi nici nu aş fi auzit vreodată dacă Loli, credulul meu Loli, nu ar fi avut, la un moment dat, ideea, total neinspirată, să-mi aplice o corecţie mai specială, denunţându-mă maiorului Oprea pentru o ofensă pe care i-aş fi adus-o cu ocazia unei altercaţii domestice, pe marginea relaţiei mele cu Nina.
Trenul săgeta de-a lungul Someşului ca o nălucă. Roţile ţăcăneau ritmic fugărindu-se. Ici, colo, rămâneau în urmă câte o moară, câte un pod plutitor. Afară, timp frumos cu soare de vară timpurie. Stăteam la ferastra vagonului şi priveam aiurea peisajul care rula prin faţa mea cu viteză ameţitoare. Din când în când scoteam o mână pentru ca să simt mângâierea răcoroasă a curentului de aer. Acest lucru îmi dădea o senzaţie plăcută de calm, după o zi agitată şi plină de neprevăzut.
Vagonul ocupat de reka, era supravegheat la ambele ieşiri de căte un gradat în uniformă cu epoleţi albaştri, fără însemne militare de armă. La picioarele fiecărui reka, se afla câte o valiză de lemn pe care era aplicată eticheta corespunzătoare de identificare. Comandantul însoţitor, despre care am aflat mai încolo că îl cheamă tovarăşul locotent major Avram, mă fixa tot timpul cu privirea, râzând de mapa studenţeasacă în care un soldat de la magazie îmi îndesase, mai
mult cu forţa, o jumătate de pâine neagră şi o conservă de fasole cu costiţă de porc afumată. Încă de la început mă poreclise “Întelectualul”. Am aflat mai târziu că eram singurul intelectual din vagonul cu reka. Nu aveam valiză de lemn şi nici alte haine decât ce era pe mine. O cămaşă verde în carouri albe, o pereche de pantaloni negri susţinuţi de o curea de piele cu cataramă metalică, iar în picioare, tradiţionalii mei pantofi maro cu găurele şi tocuri scâlciate. Fusesem luat de pe stradă. Venisem să iau nişte alimente şi ceva bani de la mama. Tocmai traversam parcul în vecinătatea turnului Ştefan, când un ins îmbrăcat în uniformă albastră m-a oprit invitându-mă la Comisariatul Militar din apropiere. Am încercat să mă opun, dar acesta mi-a spus că are ordin clar să mă conducă la comandant.
-Este o greşeală ! i-am spus. Eu sunt student şi nu am de-a face deocamdată cu armata. Sunt student la medicină în anul patru.
Zicând asta am intrat pe poarta clădirii străjuită de ziduri înalte şi groase din piatră şi cărămidă arsă. Aici, mă aştepta un ofiţer pe care l-am auzit spunându-i santinelei de pază.
-Îl vezi ? Ăsta nu are voie să plece până nu-ţi spun eu sau tovarăşul maior Oprea. M-a cuprins teama şi o nelinişte ciudată şi apăsătoare puse stăpânire pe mine. Voiam să fug, dar mi-am dat seama imediat că nu aveam pe unde. Curtea era înconjurată de ziduri înalte. O mulţime de bărbaţi aşteptau la rând în faţa uşilor întredeschise ale birourilor de unde, din când în când, ieşea câte un felcer sau medic militar îmbrăcat cu un halat alb peste uniformă şi striga numele cuiva. Apoi intra în birou însoţit de către cel strigat.
Am stat câteva ore în curtea plină cu oameni ciudaţi. O adunătură pestriţă de uniforme şi haine civile de tot soiul, de la costume elegante şi gulere albe, până la cămăşi spălate în zer de oaie, opinci şi nădragi murdari încinşi cu chimire late din piele de bivol. Majoritatea aveau valize de lemn cu etichete de identificare aplicate pe ele. Un ins m-a informat că este o zi de recrutare pentru armată. Am încercat să ies, dar santinela m-a trimis cu un ordin răstit înapoi în curte. În cele din urmă am găsit un ofiţer binevoitor care m-a condus la maiorul Oprea. Acesta mi-a comunicat în grabă că aici nu este timp de pierdut cu explicaţii pentru fiecare “recrut”, dar trebuie să fac şi eu, ca ori care cetăţean al ţării, armată.
-Dar sunt student. Student la medicină în anul patru. Voi face armata după terminarea facultăţii.
-O să vedem. Veni răspunsul. Deocamdată o să faci vizita medicală.
Am fost condus în curte. Cu ocazia acesta am aflat ce este un reka. Un răcan, mi-a spus sergentul care mă însoţea, enervat de insistenţa cu care îl iscodeam, asta este ! Iar răcanul, este un recrut care habar n-are ce-i aia armată şi respect pentru superiori. Un nimeni. Un gunoi şi un căcat. Asta este un reka. Cei mai nenorociţi sunt cei de la diribau. Unii crapă pe şantiere sau pe terasamentul căilor ferate iar alţii ajung la dilibau, adică, la casa de nebuni. Apoi m-a bătut prieteneşte pe umăr.
-Da tu câte clase ai ?
-Păi, eu sunt student. Student la medicină !
-Intelectual ? Atunci ce cauţi aici ? A mai adăugat clătinând nedumerit din cap. Oi fi având vreun dosar.
Cu asfel de încurajări am fost introdus la comisia medicală. Aici un felcer mi-a examinat organele sexuale, iar onorata comisie a dat verdictul, apt unitatea, numărul . . , Ce însemna ? Aveam să aflu mai târziu.
Încetul cu încetul atmosfera încărcată din curtea comisariatului militar prinse a se limpezi. Câţiva gradaţi au început să organizeze masa de recruţi în grupuri din care se distingeau o categorie specială de reka ce se caracteriza prin aspectul pestriţ al celor care îl alcătuiau. Majoritatea analfabeţi. Nu ştiau să scrie sau să citească. Ciobani de pe piscurile carpaţilor, ţigani certaţi cu legea, foşti puşcăriaşi sau recidivişti, dar şi bărbaţi cu familie, adică soţie şi copii, demult trecuţi de vârsta încorporării. Unii purtau barbă. Printre ei, mişuna de colo, colo, câte un rătăcit, venit, te miri de unde, sfios, tăcut şi speriat ca mine. Grupurile alcătuind plutoane au fost puse să defileze prin faţa unei magazii de unde primeau alimente pentru drum. Apoi, porţile din spatele comisariatului militar s-au deschis, iar gradaţii, şefi de pluton, şi-au încolonat oamenii conducându-i spre gara care era aproape. La gară, câteva vagoane aşteptau pe o linie secundară să fie ataşate la o garnitură de tren.Un vagon ne aştepta şi pe noi, cei conduşi de sergentul Chingă, cum am aflat că îl chema pe comandantul coloanei noastre speciale. Fusesem repartizat în grupul acelor ciudaţi care se distingeau de la început prin aspectul lor neomogen şi dubios.
După o jumătate de oră trenul se puse în mişcare. Am înţeles că mergeam spre Dej. Intre timp m-am liniştit. Am înţeles că era inutil să mă opun. Am înţeles că un om face ce poate până când soarta i se descoperă în faţă. Trebuia să găsesc o posibilitate de a o anunţa pe mama. Pe mama şi pe Nina. Încă nu înţelegeam ce se întâmplă cu mine. Nici măcar unde voi ajunge nu ştiam. Un reka mai curios aduse vestea că la Dej vagonul nostru se va ataşa la altă garnitură. Mergeam spre sud.
Încercam să-mi amintesc totul. Şi deodată m-am trezit făcând inventarul faptelor. Cu o zi în urmă venisem acasă. Erau probleme cu locuinţa. Nina născuse şi de un an ni se tot promitea o locuinţă de la stat. Dormeam provizoriu la o mătuşă care ne oferise cămara de alimente ca spaţiu în acest scop. Nina a fost şi la Partid, doar mama ei fusese “luptătoare în ilegalitate”. . . prostii ! Era cea mai săracă femeie din cartier. Se pare că luptătorii din ilegalitate au fost nişte fraieri. O spunea şi socrul meu care se îmbătase într-o crâşmă plină de legionari o singură dată şi i-a mers bine toată viaţa. Plecase de acasă încă din tinereţe la Moreni pe vremea când oraşului i se spunea “A doua Americă”.
Eram student. Mă transferasem la Timişoara de teama tovarăşului profesor Nana. Spaima studenţilor de la IMF Cluj cu dosare. Nimeni nu trecea de Nana. Dosarul prost echivala cu o repetenţie. Dacă te încăpăţâneai să repeţi anul patru şi să vii din nou la examenul de chirugie, erai pierdut. Tovarăşul profesor Nana te trântea din nou. Erau studenţi la medicină, unii chiar trecuţi de patru zeci de ani. Se încăpăţânau să rămână, să insiste, să lupte, să păcălească şi chiar să-l şantajeze pe profesor. De notorietate era cazul unui student disperat care, profitând de slăbiciunea lui Nana pentru bibliografia compusă, exclusiv din nume ruseşti, respectiv chirurgi sau savanţi sovietici, i-a citat, înşiruind de-a valma, peste zece “autori” precedând-l pe fiecare cu expresia, “după celebrul savant sovietic” . . . Entuziasmat şi emoţionat, profesorul Nana i-a pus în carnet nota zece, felicitându-l călduros. După plecarea studentului, profesorul s-a repezit în bibliotecă căutând printre cărţi şi reviste de specialitate lucrările celor trecuţi în notiţele sale după examinarea studentului. Negăsindu-i, a revenit in cabinet unde conferenţiarul Mircioiu, zâmbea abia stăpânindu-şi râsul.
-De ce râzi tovarăşe conferenţiar ? Uite un tovarăş student conştiincios şi bine pregătit !
-Tovarăşe profesor ! A replicat Mircioiu, Puşlamaua asta şi-a bătut joc de dumneavoastră, v-a citat toată echipa de fotbal al Uniunii Sovietice în frunte cu portarul Iaşin !
Fusesem inspirat. Mă transferasem la Timişoara. Mă transferasem în ciuda faptului că mă avertizase cineva.
-Omule ! Oriunde te-ai duce în ţara asta, dosarul va merge după tine.

*

Trenul pornise din Dej. Vagonul nostru a fost ataşat la mijlocul unei garnituri compusă din două trenuri personale, ambele cu direcţia Cluj. Stăteam la fereastră pe coridor şi visam cu ochii deschişi la momentul când voi scăpa din încurcătura în care m-am trezit aşa deodată, fără să vreau şi fără să ştiu de unde mi se trage trage totul şi de ce. Prin spatele meu treceau în tranzit călătorii cu bagajele lor. O voce plăcută mă trezi la realitate.
-Servus !
Era Laura, Laura Savu, o colegă de grupă de la facultate. Frumoasă, cu plete blonde, îmbrăcată într-o rochiţă albastră având tivul mult desupra genunchilor, încălţată cu pantofi pe tocuri înalte. Eram salvat. În câteva cuvinte i-am explicat totul cu rugămintea de a lua telefonic legătura cu mama. Locotenentul major Avram s-a apropiat de noi curios.
-O colegă din Dej, am zis, merge la Cluj. Dar, noi încotro mergem ? L-am întrebat eu.
-Secret ! Veni răspunsul.
Am stat cu Laura tot timpul spre marea dezamăgire, dar şi invidie, a locotenentului major Avram. Călătorii erau mulţi, iar vagonul nostru, se afla plasat între vagoanele civile. Ne apropiam de Cluj.

*

Am fost traşi pe o linie secundară. Mi-a rămas în minte imaginea Laurei care îmi făcea semn cu mâna, stând pe peronul aglomerat fluturând biletul pe care apucasem să i-l dau, cu adresa si telefonul mamei. Am revenit, cu ochii şi gândurile în vagon. Majoritatea reka dormeau. Practic, se îmbătaseră toţi cu palincă adusă de fiecare din zona de unde provenea, Oaş, Maramureş, Lapuş, Valea Chioarului, Copalnic dar şi din maghiarime, precum Carei sau Satu Mare. Vagonul mirosea puternic a ţuică şi transpiraţie. Până şi tovarăşul locotenet major Avram era beat, la fel şi gradaţii însoţitori.
Orele treceau Se însera. Se aprindeau felinarele de semnalizare. Curând gara fu inundată de lumina albă şi galbenă a reflectoarelor. Tovarăşii mei dormeau sau moţăiau, după caz, obosiţi şi ameţiţi, având fiecare în suflet problema şi durerea lui. Cei mai naivi erau ciobanii. Aceştia ştiau că merg la armată şi nu se sinchiseau deloc, este bine cunoscut proverbul acela românesc care spune, cine nu a făcut armată nu este bărbat. Parcă se grăbeau să ajungă cât mai repede bărbaţii care să se întoarcă acasă isprăviţi, cu armata făcută. Mă uitam la mâinile lor, butucănoase şi aspre, pline de bătături cu ghiare în loc de unghii, comparându-le cu ale mele, albe, slabe, cu degete subţiri, unghii tăiate, pielea aproape străvezie. Mâini de chirurg, mâini de pianist. Îmi plăcea pianul, îmi plăcea chirurgia. Ce se va întâmpma cu mâinille mele ? Ce caut eu printre oamenii aceştia atât de străini de mine şi de firea mea ? Majoritatea erau de la ţară. Mai târziu am aflat că proveneau din clasa de mijloc, unii, copii de foşti chiaburi, ţărani destoinici, harnici şi cumpătaţi. Părinţii lor au muncit toată viaţa pentru avere şi bunăstare. Apoi au venit cine au venit şi le-au luat totul, minţindu-i că tot ei sunt stăpânii. Întrebat odată dacă a înţeles chestia asta, cu pământul colectivizat care tot al său este, unul mai isteţ a răspuns că a înţeles perfect cum vine treaba. “Uite aşa, a zis omul. Eu o am, şi este a mea. Veniţi voi şi mi-o tăiaţi. Apoi mi-o puneţi în mână şi-mi spuneţi. Tot a ta este, tovarăşe ! Nu-i aşa ? Foloseşte-te de ea !” Se referea, fireşte, la organul vital, organul vieţii, organul de reproducere.
Mai erau ţiganii. Tiganii de la oraş. Majoritatea cu antecedente penale, mici găinării, furturi, spargeri, bătăi, insulte. Fricoşi nevoie mare, întrebau tot timpul încotro mergem. Gradaţii se purtau frumos cu ei. Ţiganii aveau bani. Printre toţi, mişunau vreo câţiva pletoşi îmbrăcaţi cu pantaloni strâmţi la manşetă, malagambişti, băieţi de oraş, băieţi de cartier. Unii aveau neveste şi copii acasă. Mai erau câţiva cu barbă şi doi care se jurau că nu vor pune mâna pe armă întrucât religia lor le interzice să facă acest păcat. Mă aflam, într-adevăr, într-un vagon de ciudaţi mergând spre o destinaţie necunoscută. Târziu spre miezul nopţii, am adormit şi eu.

*

-Hei ! Trezeşte-te, am ajuns !
Eram într-o gară. Vagonul se golise de tot. Un tip din Baia Mare care se ţinea de mine tot timpul pe motivul că suntem concitadini, mă trăgea de cămaşă îndemnându-mă să cobor. În spatele sau, un gradat ţipa cuiva dincolo de uşa vagonului.
-Mai este un reka adormit pe aicea. Vin acuma !
O senzaţie de frig m-a cuprins imediat ce am ajuns pe peron. Am început să tremur. Cineva mă împingea spre un grup aliniat în câteva plutoane, având valizele de lemn la piciare. Gara era pustie la ora aceea. Când s-a pornit coloana, am putut să citesc la un moment dat pe clădirea gării inscripţia AIUD. Deci Aiud ? Aceasta era destinaţia. Numele îmi era cunoscut. De unde oare ? Nu-mi aduceam deloc aminte şi deodată îmi pică fisa. Aiud ! Celebra închisoare de la Aiud.
-Mergem la închisoare ? Am întrebat pe un gradat.
-Nu, alături ! Fu răspunsul. La unitatea de Căi Ferate.
-La unitatea de Căi Ferate, deci ? La Căi Ferate? Aha !
M-am trezit complet. Am intrat pe o poartă mare încadrată de ziduri înalte, foarte înalte, oprindu-ne undeva pe un platou acoperit cu plăci de beton, străjuit de alte ziduri, la fel de înalte şi grele. Nu se vedeau ferestre sau alte posibilităţi de a privi prin ele. Ziduri trainice, ziduri medievale.
-Aici au fost grajdurile împărătesei Maria Tereza, ne-a explicat cineva. Aia cu caii ! Nu înţelegeam nimic. Un lucru era sigur. Ajunsesem la destinaţie.

*

Stăteam la biroul infirmeriei şi mă gândeam. Acum e vremea ta, suflete. Acum poţi da libertatea necuvintelor departe. Departe de studiu, departe de cărţi, departe de artă şi civilizaţie. Totul s-a sfârşit. Lecţia a fost făcută. În definitiv, nu eşti singurul căruia nu-i place unde e. Mereu ai vrut să fi cineva iar acuma eşti, în mod oficial, un intelectual în bocanci. Întreabă-te mai bine ce o să se întâmple după ce o să crăpi undeva într-o explozie la construirea unui tunel ori pod sau cu târnăcopul în mână, epuizat de efort, pe terasamentul îngheţat într-o iarnă la minus trei zeci de grade. Problema nu o să fie moartea, findcă tot murim, ci ce lăsăm în urmă unii dintre noi. Cum vom rămâne în amintirea oamenilor ? Oare, o să le pese ? Îşi vor aminti vreodată, atunci când vor călători în trenuri luxoase, pe căile ferate ale acestei ţări de cei care au au crăpat construindu-le, obligaţi de statul socialist să muncească în batalioane speciale ? O să le pese oare ? Aş fi vrut să spun cuiva să transmită, dincolo de ziduri, nu cum au murit aici unii, ci cum am trăit eu şi ceilaţi reka în unităţile militare de muncă forţată ale Republicii Populare Române.
-Ce faci, soldat ?
O voce plăcută şi blândă. Am tresărit. Era doctorul. Niciodată nu i-am pomenit numele sau gradul. Pentru mine era “domul doctor”. Atât, domnul doctor.
-Spune-mi ceva ce nu scrie în dosarul tău.
-Adevărul ! I-am răspuns.
A clătinat uşor din cap şi a şoptit ca pentru sine.
-Turnătoria face parte din natura perversă a neamului nostru. încorporată în instinctul de conservare.
S-a aşezat apoi la birou, a deschis un sertar de unde a scos un formular pe care l-a completat inspirându-se dintr-un volum legat în coperţi groase îmbrăcate într-o ţesătură maronie foarte rezistentă. “Ordinul M30, Leontin Sălăjan”, am apucat să citesc pentru că imediat, obiectul acesta care semăna a carte, a dispărut în bezna sertarului de unde apăruse, spre mântuirea mea.
-Mâine te duci la Cluj. Am vorbit cu comandantul. Vei da un plic colonelului doctor, comandant al Spitalului Militar. S-a aplecat şi a luat unul din caietele mele cu însemnări uitat pe birou.
-Scrii versuri ?
-Din când în când, aşa ca să mai treacă vremea, am zis.
-Poezia nu are sens decât dacă te poartă altundeva. Du-te la birouri să-ţi elibereze foaia de drum, apoi treci pe la popotă să ţi se facă un pachet. Ai tren dimineaţă la ora patru.
-Am înţeles, domnule doctor. Ar fi trebuit să spun, am înţeles să trăiţi tovarăşe locotenent major doctor ! Dar nu puteam. Nu puteam şi nici nu aş fi putut vreodată să-mi spurc sufletul încărcat de recunoştinţă şi mulţumire cu apelativul acela nenorocit. Eram tulburat şi plin de speranţă.

*

. . . Era într-o după amiază la începutul lunii iunie 1966. O adiere de vânt călduţă venea dinspre puşcărie. Sergentul Chingă mă puse să curăţ closetul de la etajul cazărmii. Terminasem treaba repede aşa că aveam timp să privesc, de acolo de sus, prin curţile vecine. Dincolo de ziduri, se auzeau zgomote de şosea frământată de trafic rutier. Răzbăteau până la mine urletul motoarelor de camion, şuieratul frânelor cu aer comprimat, muzica claxoanelor acordate în tonalităţi înalte. Gândurile îmi zburau înapoi către timpurile copilăriei. Mă străduiam să-mi chem în amintire faţa de copil şi mângâierea duioasă a mamei care îmi ridica şuviţa de păr căzută pe frunte. Apoi atenţia îmi fu atrasă de nechezatul unui cal. Chiar în faţa cazărmii, mărginită la stânga de o latură a puşcăriei, se afla o curte în care cineva biciuia doi cai care se împerecheau. Un sentiment ciudat şi o senzaţie de scârbă puse stăpânire pe mine. Ce tablou nenorocit se oferea privitorilor de după ferestrele zăbrelite ale cazărmii şi puşcăriei ! Am înţeles atunci ca între cei care se ocupau de instruirea batalionului de reka şi cei care se ocupau de reeducarea puşcăriaşilor de la Aiud, nu era nicio diferenţă. Erau în slujba patriei. Iar noi, cei de după gratii, şi unii şi ceilaţi, eram asemeni cailor. Asemeni cailor care, uneori trebuiesc biciuiţi sau eutanasiaţi prin efort fizic şi subnutriţie.

*

Sergentul Chingă era de loc din Galaţi. Zicea el, dar eram sigur că provenea dintr-un sat mărginaş şi uitat de lume undeva prin câmpia Prutului sau Dunării de jos. În viaţa civilă era tractorist. Şi ce mândru era de asta. În cele trei săptămâni, nu mai mult, de instrucţie militară cu specific de “geniu” trebuia să ne înveţe arta războiului şi a păcii deopotrivă. Construiam în poligon poduri de lemn pentru trecerea trenurilor pe care apoi le aruncam în aer. Restul, adică partea care ţinea de activitatea nostră pe timp de pace, urma să se deruleze pe parcursul următoarei perioade, până la împlinirea termenului de liberare adică, doi sau trei ani. Pentru mine, sergentul Chingă a fost şi va rămâne în amintirea mea, o mostră specială de ins pătruns de importanţa faptului. Îngâmfat, peste măsură, incult până la Dumnezeu, cinic şi ticălos de o naivitate criminală. Îşi califica ticăloşia întodeauna ca o manifestare generoasă a nobleţei sufletului său. Ţigan la origine, moştenise tot ce era mai rău de la neamul său până în străfundurile ancestrale ale acestuia. Nu ştia nimic despre armată. Câteva ordine, pe care le striga cu o furie sălbatică de i se inroşeau până şi ochii de efort, gata să-i pleznească acolo în cap, şi câteva replici pentru superiori, cazone şi ridicole, acompaniate cu “să trăiţi tovarăşe . . . ” Era periculos pentru că te putea trimite oricând în tribunalul militar, iar de acolo la batalionul disciplinar. Pentru un reka, batalionul disciplinar echivala cu batalionul morţii. Sergentul Chingă, spunea cu lux de amănunte cum se poate “mierli” acolo. Greu i-am făcut faţă primele zile. Îi fusesem predat de către tovarăşul lent major Avram cu indicaţia specială de a mă instrui corespunzător. Adică, “până la os, până la sânge”.
În dimineaţa aceea de vară fierbinte când ne-a vorbit despre tancuri şi avioane, un reka din plutonul ciudaţilor din care faceam şi eu parte, l-a întrebat.
-Tovarăşe sergent, ce-i ăla un reactor ? Se referise probabil la un avion cu reacţie. Sergentul a tăcut câteva momente apoi, s-a ridicat brusc de pe locul unde stătea şi a plecat în grabă. Rămaşi singuri, am început să chicotim între noi pe seama ignoranţei sergentului dar între timp, acesta apăru vesel venind dinspre birouri.
-Ha ! Ha ! Aţi crezut că nu ştiu ce este un reactor, măi ? Un reactor, este o maşină mare, boilor. Asta este, o maşină mare !
Apoi ca să se răzbune pe noi scoase plutonul la instrucţie.
-Pas alergător, marş !
Alergam în prostie, ne urmărea pe fiecare cu mare atenţie şi la cea mai mică tentativă de a rări ritmul paşilor tuna cu vocea sa nenorocită.
-Pas alergător, pas alergător, culcat, culcat, salt înainte, pas alergător !
Nu se mai oprea. Un reka se împidecă şi căzu. Încercă să se ridice, dar echipamentul îl trăgea în jos. Eram echipaţi cu tot ce ţine de un soldat infanterist. De la uniforma de luptă cu bocanci grei, cască de oţel şi masca pe figură până la “zebeul”, arma rusească de câteva kilograme, cu cartuşiere, baionetă şi lopată atârnate de centură. M-am oprit, şi apucându-l de umeri,, am încercat să-l ridic. O lovitură de picior în spate mă azvârli cât colo. Căzând, mă lovisem puternic la faţă. Arma zburase şi ea mai încolo pierzând baioneta. Sângele începuse să-mi curgă din nas. Sergentul Chingă stătea în faţa mea şi urla.
-Pas alergător, pas alergător, marş, marş !
M-am ridicat, mi-am luat arma şi, ridicând baioneta, l-am lovit cu latul peste umeri.
-Data viitoare, am să ţi-o bag în burtă, i-am zis ştergându-mă de sânge şi părăsind încet câmpul de instrucţie. În urma mea plutonul se oprise. Nimeni nu mai alerga. Apoi, ca la o comandă, fiecare reka îşi atârnă arma pe umăr şi porni spre cazarmă. Sergentul Chingă rămase acolo încremenit ca o statuie şi în mintea lui poate pentru o clipă încolţi bănuiala, că într-o bună zi, s-ar putea ca un reka diliu chiar să i-o facă de-adevăratelea.

*

După încidentul cu sergentul Chingă am fost chemat la comandantul unităţii. Aici mă aştepta lentu-major Avram.
-Ei, cum îi stă unui intelectual în bocanci ?
-Rău, am răspuns, m-au ros, iar piciorele îmi sunt numai răni.
-Azi a venit tovarăşul doctor, du-te să te vadă la infirmerie. Şi zicând asta îmi arătă o uşă pe coridor.
Când am intrat, o figură plăcută şi tânără şi-a ridicat privirea dintr-un registru aflat pe un birou de lemn şi mi s-a adresat direct.
-Tu eşti ăla cu trei ani de medicină ?
-Da ! Să trăiţi tovarăşe doctor. Apoi, după ce i-am privit epoleţii, am adăugat sfios. Tovarăşe locotenent major doctor.
Mi-a fost simpatic din prima clipă. Se deosebea cu totul şi cu totul de ceilalţi. În primul rând că, era foarte tânăr, am aflat ca abia terminase facultatea şi era la prima repartiţie. Apoi pentru că era doctor şi toţi se temeau de el.
-Să-ţi văd picioarele.
Mi-am scos bocancii criminali, iar el, după o scurtă privire, îmi zise.
-Pe loc repaus! Vezi că eu plec pentru o săptămână. Am vorbit cu comandantul. Vei prelua infirmeria. Până vin eu ai grijă de tot ce-i pe aici. Uite, îţi las şi parafa pentru trimiteri dacă este cazul. Vezi ce faci, iar când mă întorc, mai discutăm problema ta. S-a ridicat de la birou şi dus a fost. Am ieşit pe coridor. Nu mai era nimeni pe acolo. Am coborât în curte. Soldaţii făceau instrucţie ca la carte. De undeva, sergentul Chingă striga ceva, dar eu nu înţelegeam ce spune. Scăpasem de el, deocamdată. Câţiva băieţi din Maramureş s-au apropiat de mine.
-Avem palinca la noi, nu am aruncat-o, ce facem cu ea.
-O aduceţi la infirmerie, am zis discret. Când sunteţi liberi.
-Tot mai vrei să pleci ?
-Da ! Voi pleca curând, am spus.
-Să-ţi ajute Dumnezeu zise unul dar, de aici nu se poate scăpa, mai bine gândeşte-te cum să-ţi faci viaţa cât mai uşoară. În seara aceea am umplut sobele de teracotă din infimerie cu palinca maramureşenilor. M-am gândit că în ziua când voi pleca de acolo, să-i îmbăt pe toţi reka din unitate făcând din ei, măcar pentru o zi, o unitate inaptă pentru muncă.

*

La Cluj, am ajuns în câteva ore. Am mers direct la căminul de fete de pe srtada Victor Babeş. Laura încă nu plecase la cursuri. Avea stagiu la la neurologie undeva pe strada Pasteur. În timp ce o conduceam am început să lăcrimez. Aşa discret ca un bărbat amărât ce eram. Îmi era ruşine de uniforma aceea soioasă şi respingătoare în care apărusem în faţa colegei mele. Îmi era ruşine pentru că eram tuns la zero, cum se spunea atunci, iar coşurile de pe faţă, în absenţa pletelor mele castani, păreau şi mai evidente. Îmi era ruşine că nu mai eram acolo, acolo cu colegii mei. Cu colegii mei care vor termina anul universitar fără mine. Îmi era ruşine chiar de mama, de care mi-a adus aminte Laura că o anunţase de necazul meu. Îmi era ruşine de Dumnezeu.
-Îl cunosc pe doctor !
-Care ? Am tresărit. Iar ea, zâmbind fericită.
-Colonelul de la Spitalul Militar. Diseară voi trece pe la el.

*

Spitalul nu era deloc aglomerat. Ici, colo, câte un pacient prin saloanele etajului unde aveam acces. Mi s-a spus să stau în salon până voi fi chemat. Uşile s-au închis în urma mea cu încuietori electrice, comandate de la distanţă. Ferestrele erau dublate cu gratii. Ce secţie o fi asta ? Mă întrebam mereu. De ce sunt singur ? De ce nu vine nimeni la mine ? Am ieşit. Coridorul era scurt. Mai era o uşă. Am intrat. Tot un salon cu două paturi ca şi cel în care stăteam eu. Gol şi acesta. Dincolo de uşa coridorului se vedeau prin geam scările care coborau. Dincoace, uşa era blocată. Geamul era vopsit cu un strat gros de vopsea albă. Îmi era foame. Hainele şi mapa, vechea mea mapă pe care o luam pretutindeni cu mine, îmi fuseseră luate la biroul de primire a bolnavilor. Eram îmbrăcat într-o pijama veche care arăta jalnic după atâtea spălări în clor şi detergent ieftin. Mă încinsesem cu un capăt de faşă ca să nu-mi pierd pantalonii. Am adormit. M-am trezit spre seară. Cineva îmi adusese de mâncare. Mâncare bună. Două feluri.Şi ceai. Ceai pe care l-am băut pentru că mi-era sete. L-am băut, deşi ştiam că este dres cu bromură, deşi ştiam că în armata ţi se controlează până şi libidoul. Am adormit din nou. Când m-am trezit era ziuă. Dormisem toată noaptea. Eram îngrijorat. Aşteptam să vină cineva la mine, să-mi spună ceva, orice, numai să-mi spună ceva. Dar nu venea nimeni. Apoi, deodată, uşa se deschise, iar un bărbat îmbrăcat cu halat alb mă invită să-l umez. Era un felcer. M-a condus la cabinetul “tovarăşului colonel doctor”. Aici, mi s-a spus să aştept. Apoi felcerul a plecat. Am stat mult. Cred că am stat mai mult de o oră. Într-un târziu pe uşa colonelului s-a strecurat o fată. Frumoasă mai era fata aceea. S-a uitat la mine, mi-a zâmbit, apoi şi-a aranjat ţinuta şi dusă a fost şi ea. Am mai stat o oră. Apoi uşa s-a deschis în sfârşit şi pentru mine.
-Intră, soldat !
Era colonelul. Înainte ca să zic ceva sau să-mi revin din emoţie se ridică de la birou şi-mi spuse grabit.
-Azi nu am timp de tine. Discutăm mâine dimineaţă la ora nouă. Întoarce-te la salon !
-Am înţeles domnule doctor ! Apoi în şoaptă, am înţeles, să trăiţi . . .
Iată-mă iar în salon. Totul era ca înainte. Ba nu, se schimbase ceva. Uşa coridorului ce da spre scări era deschisă. Puteam să cobor, puteam să mă plimb, puteam să fac ce vreau. O fi o cursă, mi-am zis, aşa că voi sta liniştit până maine. Mi s-a adus de mâncare.
-Pot să mânânc ? I-am zis felcerului.
-De ce nu ? zise nedumerit. Iar eu, şi mai neliniştit.
-Păi, mă gândeam aşa că o să mi se ia sânge pentru analize. Iar felcerul:
-Nu am primit ordin să-ţi iau analize, ia şi mănâncă acolo, aici mâncarea e bună. Eram surprins.
-Sunt aici de două zile şi nu ştiu nimic de mine şi de soarta mea, am mai adăugat.
A doua zi la ora opt dimineaţa am fost chemat la medicul şef. Tovarăşul colonel mi-a înmânat un plic sigilat pe care trebuia să-l prezint la unitate. Atât. Fără niciun comentariu. Am salutat şi am dat să ies din încăpere, când colonelul mi-a strigat din urmă.
-Băiete, du-te şi termină-ţi facultatea !
-Am înţeles, domnule doctor, Dumnezeu să vă dea sănătate ! Apoi, am zburat pe scări şi nu m-am oprit până la gară. Pe la patru după amiază am ajuns la unitate. Am predat plicul, iar doctorul mi-a spus sec.
-Eşti clasat ! Fugi la magazie, ia-ţi hainele civile, biletul de tren şi acasă băiete. Ştii ce ai de făcut.
Iar eu mi-am luat hainele civile, cămăşuţa mea verde cu carouri albe, pantalonii negri, cureaua de piele cu cataramă metalică şi bineînţeles, pantofii maro cu găurele şi tocurile scâlciate. Sub braţ, mapa mea cu caiete studenţeşti. Am defilat pe platoul betonat îmbrăcat aşa, sub privirile uimite ale foştilor mei tovarăşi care urmau să-şi aştepte, la rândul lor şi ei plecarea, dar cu doi sau trei ani mai târziu.
Am ieşit în stradă. În urma mea poarta unităţii se închise cu un zgomot puternic de metal şi lemn ţintuit. Niciodată nu aveam să o mai revăd. Aveam doar biletul de tren eliberat de la unitate, Aiud – Baia Mare. Dar eu nu mai aveam răbdare. Prin faţa porţilor închise rulau camioane cu marfă spre şi dinspre Cluj sau Apahida. Am făcut semn la unul cu numere de îmatriculare Maramureş. I-am explicat şoferului că vreau să ajung cât mai repede la Baia Mare. A înţeles, iar pe drum am povestit ce mi se întamplase. Seara eram acasă unde mă aşteptau ai mei.

*

Vă mai amintiţi, voi cei din generaţia mea, de Pavlik Morozov ? Nu ? Aţi uitat ? Păi atunci să vi se scoată amândoi ochii ! Parcă aşa spune proverbul acela rusesc. Eram în clasa a cincea când tovarăşa profesoară de rusă Oros, ne-a vorbit despre copilul erou Pavlik Morozov cel care, cu preţul vieţii, şi-a denunţat tatăl la securitate. Şi acuma îmi amintesc cum tovarăşul instructor de la unitatea de pionieri de la Şcoala medie nr.1 din Baia Mare, azi Colegiul Naţional “Gheorghe Şincai”, ne-a recomandat să urmăm exemplul sovietic, de a ne denunţa părinţii reacţionari la miliţie.
Într-o zi, răsfoind caietele lui Loli, am găsit următoarea însemnare. “Cu câteva zile după convorbirea mea, mai bine zis, după circa două săptămâni, am fost chemat la Comisariatul Militar, prin curier. Ducându-mă la maiorul Oprea, m-a întrebat.
-Tovarăşe ! Vă mai menţineţi declaraţia împotriva fiului dumneavoastră ?
-Da ! Am răspuns.
-Ei, aflaţi că a fost încorporat la Aiud şi cu dosar special !“
Astăzi, după atâţia ani, trebuie să recunosc două lucruri. Primul, că această întâmplare nu putea să nu confirme, atât în rândurile reka de atunci, condamnaţi la doi sau trei ani de muncă silnică pe terasamentul Căilor Ferate Române, cât şi în rândurile cititorilor mei de astăzi, credinţa că statul este, într-adevăr cum a spus cineva, o maşină de asuprit a unei clase împotriva alteia. Şi al doilea, că tinereţii nu-i poţi lua niciodată ceea ce-i aparţine.
M-am ţinut de cuvânt. Am terminat facultatea, dar amintirea batalionului groazei mă urmăreşte uneori şi astăzi. Un gând mă chinuieşte mereu. Sunt singurul medic primar chirurg din Romania şi cadru universitar care am Livret Militar de soldat, soldat neinstruit. Statul nu m-a iertat niciodată. Comuniştii au memorie patologică. În caz de război voi fi un reka cu târnăcop, scurmând pietrişul pe terasamentul căilor ferate române unde s-ar putea să mor într-o zi, pierdut şi anonim, în slujba patriei.

EPILOG

Două luni mai târziu, mai precis la 11 septembrie 1966, când am fost invitat cu mama la Turnu Severin, mi-a fost dat să văd cadavrele soldaţilor din unităţile de muncă forţată aparţinând Ministerului Forţelor Armate ale Republicii Populare Române căzuţi “la datorie” în accidentele de muncă la Gura Văii pe şantierul Porţile de Fier. Printre ele am găsit şi cadavrul decapitat al unui fost caporal abia eliberat de la unitatea de muncă, carierele de piatră Vârfurile, Gurahonţ, din munţii Zarandului. Încă nu împlinise 21 de ani. Era fratele meu.

autor Mihai Ganea

http://cititordeproza.ning.com/profile/mihaiganea

http://republicaaudiovizualului.podbean.com/2011/01/28/elegia-prima-ad-carolum-eloida-ultima-rugaciune-virginia-paraschiv-mihai-ganea/

http://republicaaudiovizualului.podbean.com/2010/11/10/viola-mihai-ganea-virginia-paraschiv-romanii-%C8%99i-luxul-material-scurte-accente-catia-maxim/

Tagged with:

Comentarii închise la Batalionul de pedeapsă