Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Procesul de paternitate

Posted in Proză by Hopernicus on 17/03/2012

I se spunea Nea Voicu. Locuia la etajul şapte al blocului turn cu numărul 58 de pe strada 7 Noiembrie, situat în apropierea Gării de Nord din Tecuci. Era un om mic de statură şi foarte sprinten. Când mergea pe stradă aproape alerga. Nea Voicu era un om respectabil. Avea un loc de muncă şi încă unul special. Era un fel de responsabil la depozitul de cereale de la Frunzesca. Frunzeasca de lângă Muntenii de Tecuci. Comună fruntaşă în întrecerea socialistă pe judeţ a Cooperativelor Agricole de Producţie. Depozitul de cereale de la Frunzesca aduna întreaga producţie din zonă pe un an. De aici, porumbul sau grâul se încărcau în vagoanele de marfă speciale şi plecau aiurea spre o destinaţie necunoscută. Aici Nea Voicu avea un nume oficial. Tovarăşul Voicu.
Tovarăşul Voicu cântărea camioanele şi căruţele cu grâne care veneau din teritoriu şi elibera bonurile cu înscrisuri. Totul era bine cântărit, bine verificat, până la ultimul bob. După depozitare, în hale spaţioase, bine aerisite şi luminate, cerealele erau evaluate şi sortate pe soiuri şi calităţi, apoi introduse în saci sigilaţi şi cântăriţi conform standardelor dictate de la Judeţ. Tovarăşul Voicu era membru de partid. Partidul Comunist Român. Un tovarăş destoinic şi devotat cauzei. Care cauză ? Nici el nu ştia. Era un executant model, ca oricare altul din Republica Socialistă România. Un executant şi un colaborator. Ofiţerul de securitate însărcinat cu supravegherea locului de muncă al tovarăşului Voicu, a sa şi a familiei sale, avea doar aprecieri corespunzătoare în privinţa aceasta. Era un bun tovarăş, era un bun colaborator. Aşa că mare i-a fost mirarea omului când într-o zi l-au vizitat cei de la Miliţia municipiului Tecuci şi i-au pus cătuşe.
-Da ce am făcut tovarăşi ? A zis nea Voicu nedumerit şi speriat în acelaşi timp.
-Mai întrebi ? spuse căpitanul Furtună de la Miliţia Tecuci. Ia priveşte tovarăşe, la rulmentul ăsta ascuns sub tara cântarului pentru cântărit remorci de tractor. Ia priveşte, tovarăşe Voicu, cum la fiecare remorcă precis cântărită, furi statul socialist cu doi saci de grâne. Păi vezi ,matale, tovarăşe, asta ?
Nea Voicu, prins cu rulmentul sub cântar, făcea feţe, feţe şi se lăsa greu. Miliţienii îl încolţiseră conform profesiei şi indicaţiilor de rigoare. Flagrantul era evident. Ani grei de puşcărie îl aşteptau de acum înainte. Nea Voicu se gândi puţin, apoi trase aer în piept cu putere, şi strigă.
-Staţi tovarăşi ! Opriţi-vă ! Scoateţi astea, şi arătă cătuşele, sunt nevinovat. Rulmentul nu este al meu. Nu l-am pus eu. Rulmentul este al altcuiva. Al altcuiva şi nu pot spune al cui.
-Tovarăşe Voicu ! Matale eşti nebun. Miliţienii îi plimbară prin faţă rulmentul greu de câteva kilograme. Păi ăsta ce este ? De unde l-am scos noi, chiar sub nasul matale ei, ce zici ?
-Nu-i al meu tovarăşi, nu-i şi nu-i. Nu-i al meu.
-Dar al cui ?
-Nu pot să spun.
-Ei atunci hai la sediu. O să spui acolo.
-Nu spun, nici acolo. Nu spun, că e de rău.
-Ei, lasă tovarăşe, lasă că o să spui tot, că doar ne cunoaştem de atâta amar de vreme. Ştii că de noi nu te poţi ascunde.
Nea Voicu se lăsa greu. Greu de tot.
-Nu înţelegeţi că nu pot spune, că e de rău ?
-Da spune odată, omule, că rămâi în arest la noapte.
Şi l-au dus la Tecuci. La Miliţia din Tecuci. După o oră de arest, nea Voicu a strigat.
-Tovarăşul Vieru ! Tovarăşul prim vicepreşedinte, Vieru. Al lui este rulmentul. El mi-a spus să-l pun acolo.
-Asta înseamnă că la fiecare remorcă rămân doi saci. Doi saci pentru tovarăşul prim vicepreşedinte Vieru ?
-Da ! Doi saci. Sacii tovarăşului Vieru.
-Frumos ! Frumos ai mai dres-o Nea Voicule. Frumos, n-am ce zice, a mai adăugat capitanul Furtună. O să stai matale aici cateva zile până definitivăm dosarul şi apoi la instanţă. Te aşteaptă ani grei de puşcărie, nea Voicule ! Ai încurcat-o rău de tot.
Nea Voicu era ud tot. Transpirase şi tremura ca varga. Tremura ca varga de frică şi nedumerire. Mai mult de nedumerire, că treaba cu rulmentul chiar era adevărată. Era înţelegerea lui cu primul vicepreşedinte de la Comitetul municipal de partid. Tovarăşul prim vice Vieru. Ei, acu-i acu, cum o scote el la capăt. Furtună nu glumea, iar miliţienii care-l însoţeau, păreau serioşi şi oficiali. Nea Voicu era disperat. Se lăsase seara, apoi noaptea, şi, biruit de gânduri şi deznădejde, adormi spre dimineaţă visând mereu rulmenţi şi miliţieni, de-a valma într-un coşmar chinuitor din care se trezi scuturat de umăr cu brutalitate de şeful arestului, un plutonier major fără chipiu şi cu vestonul descheiat complet.
-Hai ! Fuga la interogatoriu.
În biroul mare de la etajul miliţiei, îl aşteptau mai mulţi tovarăşi miliţieni. Majoritatea erau îmbrăcaţi civil. Doar tovarăşul Mavrochefalos era în uniformă de ofiţer. Ceilaţi, în frunte cu Furtună, purtau haine civile. Fumau şi discutau banalităţi, aşa ca să treacă vremea. La apariţia lui Voicu s-au întors fiecare spre masa lui de lucru iar nea Voicu, abandonat de însoţitorul său la uşă, a rămas în picioare tremurând şi aşteptând ca apoi cineva să-l bage în seamă. Dar degeaba. A trecut mai mult de un sfert de oră până să catadicsească apoi cineva să-i acorde vreo atenţie. În cele din urmă Furtună, căpitanul Furtună se ridică de la birou şi spuse lui Mavrochefalos.
-Să-l ducă înapoi, la arest. Nu am timp de el acuma. O să-l interoghez mâine. Zicând asta, şi-a luat haina din cuier şi a ieşit pe uşă. Nea Voicu fu luat de şeful arestului şi condus la celulă. Altă zi, altă noapte, alte emoţii şi gânduri nenorocite. Nea Voicu se simţea înfrânt. Înfrânt şi distrus. Nici acasă nu se mai putea gândi. Ar fi vrut, dar nu putea. Îi venea să se spânzure. Să se spânzure, da cu ce. Miliţienii îi luaseră până şi şireturile de la pantofi, inclusiv cureaua. Cureaua şi şireturile, asta ca să nu-l bată gândul la ceva anume. Nea Voicu îşi aminti de doctorul Iepure. Ginecologul. Fusese arestat cu ceva vreme în urmă, pentru un avort, se pare. O noapte întreagă a stat la arestul miliţiei din Tecuci. Dimineaţa l-au găsit spânzurat. Atât i-a fost bietului doctor. A fost mare harababură atunci. Au venit şi de la Bucureşti. Acuma cu avorturile se ocupă tovarăşul locotenent Munteanu. . . . Nea Voicu a tresărit. Cineva umbla la uşa celulei. Auzi zgomot de cheie răsucită în broască iar uşa s-a deschis uşor.


-Hai, Nea Voicule, hai tovarăşe Voicu, ia-ţi lucrurile şi vino.
Nea Voicu s-a speriat debinelea.
-Unde mă duceţi ?
.La comandant ! La tovarăşul comandant.
-La tovarăşul Vâlcu ? La tovarăşul maior ?
-Hai, hai ! Că e târziu. Mai trebuie să mergem şi acasă.
Ajuns în biroul comandantului, nea Voicu privi la ceasul pe care tocmai i-l restituiseră cei de la arest, împreună cu şireturile de la pantofi şi cureau de la pantaloni. Era ora zece. Zece seara. În birou, trei persoane îl priveau jovial şi clătinau din cap.
-Tovarăşul Voicu, tovarăşul Voicu ! În ce belea ai intrat, tovarăşe. Da uite, noi, miliţia şi partidul vrem să te ajutăm. Să te ajutăm, tovarăşe, că eşti de-al nostru, om cu origine bună, muncitor harnic şi devotat cauzei partidului. Toţi mai greşim, dar partidul ne ajută să ne îndreptăm şi noi, la rândul nostru trebuie să ajutăm partidul că, vezi matale, tovarăşe Voicu, aşa e drept, să ajutăm şi noi partidul şi cauza partidului şi a poporului, cauza socialismului, cum bine zice şi tovarăşul Ceauşescu, conducătorul nostru iubit. Ei, ce zici tovarăse Voicu ?
-Ce trebuie să fac ? Răspunsul a venit scurt şi la obiect. Ce trebuie să fac tovarăşi ?
-Să mergi acasă şi să-ţi vezi de treabă. Asta trebuie să faci. Partidul şi Miliţia au analizat situaţia matale şi am hotărât să te ajutăm. Da şi matale trebuie să ne ajuţi pe noi. Trebuie să ne ajuţi că aşa e drept, nu ?
-Păi, ce trebuie să fac ? Nea Voicu se vedea deja afară. Chiar trăgea cu coada ochiului pe fereastră, în stradă. Devenise grăbit, agitat. Spuneţi tovarăşi, spuneţi tovarăşi, ce trebuie să fac ?
-Nu te grăbi, tovarăşul Voicu, nu te grăbi, că mai ai un necaz. Mai ai un necaz tovarăşe, un necaz serios.
Nea Voicu se aşeză pe un scaun. Simţea că iar îl apucă tremuratul din picioare şi transpiraţiile alea reci. O spaimă puse stăpânire pe fiinţa lui obosită de uraganul de emoţii şi trăiri din ultimele două zile. Era la capătul puterilor. Abia mai reuşi să şoptească.
-Ce s-a mai întâmplat, tovarăşi ?
Cei trei miliţieni s-au uitat unul la altul zâmbind şi făcându-şi cu ochiul, apoi cineva rupse tăcerea ce se instaurase în biroul comandantului cu câteva minute în urmă, şi zise.
-Nea Voicule, matale ai o fetiţă ?
-Da ! Lăcrămioara, o fetiţă de 15 ani, în clasa a noua.
-Să-ţi trăiască, Nea Voicule. Să-ţi trăiască !
Şi iarăşi tăcerea se aşternu în biroul comandantului miliţiei din Tecuci. O tăcere rău prevestitoare pentru nea Voicu. Ridică capul şi întrebă nedumerit.
-Da ce-i cu fetiţa mea ?
-E gravidă ! tună şi fulgeră teroarea jovială din biroul comandantului miliţiei municipiului Tecuci, judeţul Galaţi, România.
-E gravidă, tovarăşul Voicu ! E gravidă, iar noi, noi partidul şi organele de miliţie vrem să te ajutăm.
-Dar cum e . . . gravidă ? Nu, nu se poate ! E doar un copil. Abia s-a operat de apendicită.
-Ei, vezi ? Asta e, apendicita aia, acuma are ochi. Ai priceput ?
Nea Voicu chiar că nu mai pricepea nimic. Era năuc. Înţelegea doar un singur lucru. Acela că miliţienii nu glumeau, iar adevărul părea să fie de partea lor. Încercă să riposteze într-un fel.
-Cine . . cine a făcut-o ?
-Ei, ia ghici. Cine a operat-o, cine ?
-Doctorul G, el a operat-o, dar operaţia a fost bună, reuşită, cum să zic, fata nu are nimica acuma, a fost şi la control.
-Asta e ! zise miliţianul satisfăcut. A fost la control. A fost la control. De mai multe ori. De mai multe ori şi uite, uite că s-a întâmplat. Doctorul ţi-a aranjat-o, e gravidă.
-Dar de unde ştiţi tovarăşi ? Nea Voicu se enervă deodată. De unde ştiţi ?
Miliţienii se priviră unii pe alţii cu înteles apoi unul, mai autoritar, i se adresă pe un ton oficial.
-Noi, tovarăşe Voicu, noi, organele de partid şi miliţie ştim totul. Asta să-ţi intre bine în cap. Noi ştim totul !
-Am să-l omor pe doctor, asta am să fac, am să-l omor !
-Lasă, lasă asta ! Asta e treba noastră. De doctor ne ocupăm noi. Matale stai acolo la masă. Ia hârtie şi scrie. Scrie ce-ţi dictăm noi. După aia poţi să mergi acasă şi să aştepti. De doctor ne ocupăm noi.
Nea Voicu trase un scaun spre birou. Acolo îl aşteptau pregătite câteva coli de hârtie şi un stilou.
-Scrie ! Tună o vocee. Scrie aşa.
-Către Tovarăşul Nicolae Ceauşescu . . . Către tovarăşa Elena Ceuşescu . . . Către tovarăşul procurorul general al Republicii Socialiste România . . . Către redacţia ziarului „Scânteia”.
Nea Voicu, scria. Scria de zor. Scria tot ce i se dicta. Până la miezul nopţii a tot scris, iar la sfârşit a semnat toate hârtiile cu semnătura lui caligrafică, cu semnătura lui caligrafică şi veche. Apoi a ieşit în stradă. Era noapte, era rece, era linişte. Nici ţipenie de om. A luat-o încet spre casă. Spre casă pe strada 7 Noiembrie, numărul 58, etajul şapte. Acolo îl aşteptau nevasta şi fata. Urma altă noapte.

 

autor  mihai ganea

desen de Calciu Bogdan 

Anunțuri
Tagged with: ,

Comentarii închise la Procesul de paternitate

%d blogeri au apreciat asta: