Oraşul Amestecat
Undeva pe pământ există un oraş, în care, casele sunt numite într-un fel curios. Pe o stradă se află casele culorilor: casa galbenă, casa gri, roşie, albastră, verde şi alte culori, pe altă stradă locuinţele timpurilor: ieri, azi, mâine, luni, marţi, miercuri… pe strada următoare stau casele cifrelor: unu, doi, trei… iar mai încolo strada cu casele locurilor: în ape, în poveşti, în grădină…
În zilele de sărbătoare locuitorii se adună în piaţa centrală şi încep să vorbească toţi deodată dar fiecare în limba lui. Cu asemenea ocazii se face un vacarm de nedescris. Unii strigă numai locuri sau timpuri, alţii cifre sau culori.
Într-o zi de sărbătoare, străinul sosit în oraşul Amestecat, cu mare mirare ascultă harabubura iscată care sună cam aşa : mâine, alb, pe pământ, negru, verde, trei, sămbătă, aici, albastru, nouă, pe pajişte, zece, poimâine… şi deja îl apucă durerea de cap de atâta gălăgie.
Scoate o carte din sacoşă şi începe să citească cu glas tare. Pe măsură ce citi, oamenii din jur încep să tacă, apoi să asculte cuvintele. Spre marea lor surprindere, cuvintele rostite de străin se aranjează într-o ordine, au înţeles, fiind propoziţii construite din diferite elemente. Se minunează, cum de înţeleg gândurile omului, în care, spre fericirea lor, se regăsesc şi ei. Devenind tot mai atenţi, pot desluşi mai multe sensuri.
-Orice om, indiferent pe ce stradă stă, are dreptul să vorbească… dar numai lucruri care au sens, spune străinul. Cei care stau în casa culorilor, vor folosi culorile doar în combinaţie cu alte cuvinte din natură sau din viaţă, dând naştere, astfel, la emoţii şi sentimente. Spre exemplificare, străinul deschide cartea şi citeşte câteva versuri:
Doar cuvinte
mii de cuvinte albastre
acoperă trupul alb
zvâcnirile
din timpurile plecate
Nori plutitori în maci roşii
abstracte figuri
însetate lalele în muzica albinelor
braţele cuprind sunetul din noi
un fluture pe flori
Dimineaţa ademeneşte cântecul ciocărliilor
se aşează munţii în reflecţie cenuşie
verdele de brazi dilată clipele
măreţia inundă paşii
spre liniştea culorilor
-Eşti înţelept străine, se entuziasmează culorile. Ne place muzica din glasul tău. Avem ce învăţa de la tine!
-Oamenii din casa numerelor, de acum înainte, nu vor mai repeta la nesfârşit numai cifre, nu vor aduna şi scădea toată ziua, vor amesteca numerele cu alte cuvinte, drept dovadă că percep şi ei lumea dinafară!
Străinul deschide cartea şi citeşte câteva versuri:
Dragul meu
care eşti pe pământ
în geamul întredeschis
unde înfloresc păpădiile
două câte două
la poarta dintre uliţe
şoptesc frunzele de bujor
în noaptea bordo
şi deschizătura de ie
aruncă o reflecţie
din povestea cu litere în care
ai uneltit cu şapte stele căzătoare
să vă întâlniţi
în adâncul fântânii
în mlaştina tăcerii
pe chipul meu se întinde
o rugăciune fără sfârşit
-Eşti deştept străine, a exclamat mulţimea cifrelor! Vom asculta de sfatul tău.
-Oamenii din casa timpurilor, având dreptul şi ei la cuvânt, vor include timpurile în diferite gânduri, adică, propoziţii.
Străinul ia cartea şi citeşte câteva versuri:
Vântul de duminică ridică frunzele
într-o spirală în care se învârtesc speranţe de mâine
noaptea îşi sărută mireasa
şi se topeşte în braţe de lumini
aripi întinse construiesc o nouă zi
golul se umple cu castele în dantelă
filme cu conţinut sentimental
reflecţii pe coasta de nisip
vor intra în fotografii
mărgele aleargă pe scări
într-un clinchet de musical
sugerând libertatea materiei
fântâni arteziene cu personaje
din poveşti
acvarii cu apă vie şi peşti fericiţi
şi la sfârşit de drum
un pod de trecere particular
peste Oceanul Atlantic
-Câtă strălucire! – strigă timpurile impresionate.
-Oamenii din casa locurilor, trebuie să vă conformaţi şi voi. Includeţi cuvintele voastre preferate într-un joc mare al cuvintelor!
Străinul răsfoieşte cartea şi citeşte câteva versuri:
Degetele din apele întinse
separă oamenii să-i unească
dizolvă hotarele în desene
care plutesc
luminile se joacă
copca de ozon îşi mută lăcaşul
în sfere calde
în poveşti cu zmei şi balauri
zâne albe din zăpezi cenuşii
cioplitori în lemne şi trupuri vii
urşi în hibernare translucidă
peste toate – degete în renaştere
lebede decupate din ape
magie, soare, zăcământ pierdut
rezumatul pădurii ţesută din ramuri
joc de urme în jurnale
simţuri care prind seminţe
cresc iarbă în zăpada de acum
şi înving frigul din ghiocelul
de mâine
-Ne bucurăm că ne regăsim şi noi în versurile tale, străine!- afirmă mulţumite casele locurilor. Şi noi! Şi noi!- strigă timpurile, culorile şi numerele.
-Ce bine ne pare că ai poposit în oraşul nostru! Ne mai citeşti şi altceva din cartea ta binefăcătoare?
-În momentul în care, continuă străinul, veţi începe să vorbiţi aceeaşi limbă, vă veţi înţelege mai bine, vă veţi asculta mai mult şi vă veţi apropia între voi.
Străinul avea dreptate. După ce oamenii se încumetă să vorbească aceeaşi limbă, încep să se cunoască, să se împrietenească şi să se iubească între ei, indiferent pe ce stradă locuiesc. Deschid magazine de cărţi, iar în acele cărţi se amestecă locurile, timpurile, culorile şi cifrele. De acum viaţa li se pare mai frumoasă.
autor Deac Suzana
Omul străzii
În filmele americane ne arată cum trăiesc oamenii străzii. După înfăţişare se vede că unii dintre ei au făcut o şcoală, au o pregătire, au lucrat cândva, iar undeva au şi o familie.
Cum poate un asemenea individ să-şi părăsească familia definitiv?! Care sunt acei parametri care îl fac să recurgă la o asemenea hotărâre? Care sunt motivele pentru care refuză să se mai întoarcă în mijlocul familiei, deşi duce o viaţă grea, plină de vicisitudini din cauza climei, foamei, mizeriei.
Maslow, marele psiholog american, vorbeşte despre piramida nevoilor. Ce nevoi nu funcţionează corect la aceste persoane? Ce-i face să renunţe la cald, stabil şi bine, şi îmbrăţişează alternativa opusă, un mediu dubios, instabil, insalubru şi insecurizant? Nu funcţionează corect nevoia de afecţiune, dragoste? Nevoia de afiliere la grup? Trebuinţa de stimă şi apreciere socială?
Ca să accepţi să trăieşti într-un grup, fie el familie, trebuie să accepţi nişte reguli şi norme, ba mai mult, să insufli respectarea lor şi de către copiii. Aceşti oameni ai străzii în mod sigur că nu acceptă la un moment dat respectarea regulilor din casă, traiul după un şablon cunoscut, nu le place să fie întrebaţi şi să dea răspunsuri clare vizând gândirea, atitudinea, comportamentul lor, nu acceptă să-şi asume răspunderea, să fie criticaţi, sancţionaţi în cazul nerealizării unor obiective, nu sunt de acord cu necesitatea autocunoaşterii, autoanalizei şi perfecţionării propriilor deziderate.
Nonconformismul de a se opune regulilor se asociază, probabil, şi cu setea de libertate neîngrădită: mă duc unde vreau, fac ce vreau, spun când şi ce vreau…
Iluzia libertăţii este, însă, izbitor contrazisă de stilul de viaţă pe stradă: dormi unde poţi, la gura canalelor ca să fie mai cald, mănânci ce-ţi pică în mână, ce-ţi oferă oamenii sufletişti, dacă ai noroc, asculţi toate tâmpeniile posibile din grupul format ad-hoc, de multe ori numai taci şi te integrezi într-un grup ales la întâmplare, dar cu un principiu comun: a nu aparţine nimănui. Iar cei care simt la fel se adună în acest grup sau într-unul din aceste grupuri, care nu vor să aparţină nimănui.
fotografie Natalie Schor
Cu timpul începe depersonalizarea individului, treptat pierde valorile familiale, dar şi personale. Întâi uită de ce a plecat de acasă, apoi de membrii familiei (pe care îi scoate voit din memorie ca să nu-l macine conştiinţa), apoi domiciliul şi în ultima fază chiar şi numele propriu, schimbat cu oarecare poreclă cunoscută în grupul oamenilor de pe stradă.
Fiecare om merită a doua şansă şi cei mai mulţi profită constructiv de această a doua ocazie. Ei şi dacă îşi aduc aminte ce frumos şi cald şi bine era acasă, nu se întorc în familiile lor. Probabil îşi aduc aminte şi de obligaţiile lor, ca şi soţi, taţi, capul familiei, pe care le percep corvoade inacceptabile, nerealizabile.
Această decădere bruscă atrage după sine micşorarea încrederii de sine, reducerea demnităţii personale, minimalizarea calităţilor, scufundarea vechii ierarhii de valoare şi acceptarea unui sistem cât mai redus de valori şi complacerea persoanei în mizeria sa sufletească şi fizică.
Oamenii străzii sunt întruchiparea tipului de om noncorformist, care însă nu vrea să dovedească nimic societăţii sau familiei, doar lui însuşi, că poate să reziste trăind pe străzi. Motivaţia lor funcţionează în direcţia antivalorilor la limita infracţionalităţii şi iluziei libertăţii personale.
autor Deac Suzana
Comentarii închise la Omul străzii
Noaptea desface somnul în mozaic
când tăcerea pătrunde
în cuvântul agăţat de codru
noaptea desface somnul în mozaic
când mătasea apei înghite luna
secrete albastre aleargă
în nervurile frunzelor
transpare ea din poveste
în voaluri curgătoare
cu sfârcuri care zgârie
pânzele de vânt
apa se răsfiră pe pietre
îţi spală paşii
cu ochii adânciţi te uiţi deja
spre interior
iar vocea codrului
pe harpa sculptată de noapte
ai vrea să zăboveşti pe pietrele
alunecoase
ascuţite sau rotunde stropite
de culori
asculţi liniştea închisă în pietre
şi te întrebi
oare cunosc secretul tău?
autor Deac Suzana
http://cititordeproza.ning.com/profile/DeacSuzana
http://suzanadeac.wordpress.com/
Reflectoarele conştiinţei
-Te rog să mă ierţi…
-Pentru?
-Am vrut să fac ceva împotriva voinţei tale.
-Nu înţeleg.
-Mai ţii minte când te-am invitat la mine, la chef?
-Bineînţeles. Datorită acestui fapt sunt acum aici, în locuinţa ta.
-Aveam intenţii ascunse.
-Aveai sau mai ai?!
-Am cumpărat praf de porci când te-am invitat.
-Praf de porci?? N-am auzit în viaţa mea! Dar ce ai vrut să faci cu el?
-Am vrut să-l spun în cafeaua ta.
-Tu vorbeşti serios? Ai vrut să mă omori?
-Da de unde? Ai înţeles greşit.
-Atunci fă mă să înţeleg mai bine.
-Praful acesta se dă la porci ca să aibă poftă de regulat.
-Mi se pare incredibil ce aud!
-Am vrut să fii a mea!
-Scopul scuză mijloacele, nu-i aşa?
-Dar m-am răzgândit.
-Şi astfel am scăpat de intenţiile tale perverse! Ar trebui să-ţi mulţumesc.
-Îmi pare rău.
-Dar ai mai făcut aşa ceva?
-Da, odată. Tot am auzit de la prieteni despre efectele acestui praf şi am vrut să-l experimentez şi eu.
-Eu fiind de faţă… scroafa de experiment?!
-Am vrut pasiune.
-Dar spune-mi, tu nu ai parte niciodată de pasiune?
-E o problemă grea. La noi, la institutul de teatru, pe toate le încercăm, căutăm în permanenţă ceva nou, ceva nonconformist, ieşit din comun, surprinzător, şocant,
vrem să trăim cele mai diverse experienţe ca să avem un substrat, cât mai
complex, pentru seva inspiraţiei.
-Experienţe inedite? Ştiu şi eu câteva din poveştile colegilor tăi. Mihai, student şi el la teatru, s-a îmbătat zdravăn şi vroia şi el să facă ceva senzaţional, a escaladat clădirea băncii şi de acolo se adresa în gura mare auditorului închipuit.
Prietenii degeaba se străduiau să-l convingă să nu mai strige în toiul nopţii
şi să se dea jos de pe acoperiş. Până la urmă s-a trezit cu câţiva miliţieni înconjurat
care l-au obligat să revină cu picioarele pe pământ. 24 de ore a stat în
arestul miliţiei.
-Mihai Gocz? Da, am auzit şi eu. Altă dată s-a certat crunt cu directorul Institutului, Gy. Kovacs, pe motiv că el nu vrea teatru jidănesc… cât pe ce să fie
exmatriculat, dar a scăpat ca prin minune, găsindu-şi refugiul, s-a internat la
psihiatrie. Acolo admira bolnavii
cum se chinuiau în grup să stingă flacăra neonului.
-Metodele astea extreme vă atrag pe voi?!
-Artistul trăieşte nu numai pentru el, şi pentru alţii, e măcinat de interiorul lui, pe de o parte el înţelege pe toţi, pe de altă parte el nu-i înţeles de nimeni.
-Impresia asta ţi-ai făcut şi despre mine?
-Noi, actorii, vrem totul acum, în momentul acesta… cu o foame însetată.
-De ce, nu aveţi răbdare să aşteptaţi cursul natural al lucrurilor?
-Nu avem răbdare fiindcă nu avem timp!
-Timpul nu-i acelaşi pentru orice om?
-Se pare că nu, noi ne grăbim, astfel accelerăm şi evenimentele.
-Dar atunci distorsionaţi voluntar cursul vieţii.
-Da, suntem provocatori.
-Şi dacă acest demers atrage dezavantaje sau chiar dezastre?!
-Nu ne pierdem să căutăm consecinţe, pe noi ne interesează doar desfăşurarea acţiunilor, procesul ca atare, să simţim că ne-a luat vâltoarea că ne rostogoleşte, ne aruncă, ne înfruntă, ne înghesuie, ne
încearcă…
-Aşa ai vrut să mă încerci şi pe mine?
-Am vrut să văd pasiune în tine.
-Nu te-ai putut mulţumi pentru câteva zile, doar cu interesul meu faţă de tine? Nu ai răbdare să construieşti o relaţie? De fapt, tu nu ai nevoie de relaţie!
-Nu am timp. Ard în gol.
-Unde te grăbeşti? Să inviţi în fiecare mâine pe altcineva?
-Cam aşa ceva. Rolul de actor înseamnă de a trece de pe o zi pa alta cu demarcaţii clare, de a te mişca de la unul la altul, peste unul sau altul, prin unul sau altul fără
staţionări îndelungate. Monotonia ne îngroapă.
-Şi cum s-a manifestat fata căreia i-ai dat din acel praf?
-Nemaipomenit!
-Adică? Şi-a aruncat toate hainele de pe ea şi picioarele către cer?
-Mai mult.
-A dansat din buric în pielea goală şi scăpa din braţele tale acaparatoare ori de câte ori vroiai s-o înghiţi?
-Şi mai mult.
-A iniţiat jocuri erotice, marcă celebră?
-Eşti pe aproape.
-Te-a provocat la un comportament sexual inedit?
-De unde ştii?! Şi totul era plin de pasiune! Chiar şi preşul respira, ştergarul de la uşă gemea, prosopul s-a înnodat în propriile ciucuri.
-Nu avea importanţă faptul că pasiunea era provocată artificial?
-Pentru mine conta doar reacţia, acum şi aici, nu şi conexiunile cauză-efect.
-Exploataţi filozofia doar până unde vă convine, apoi recurgeţi la şantaj prin poezie, cuceriţi prin teatralitate, jucaţi pasiunea, în timp ce interiorul vostru e ros
ca un os în labele unui câine conştiincios. Merită?
-Din plin.
-Şi dacă până la urmă oierul nu mai vine să scape turma de lup?
-Ce vrei să spui?
-Dar nu ştii cum a murit Mihai?
-Ba da.
-S-a îmbătat din nou, cu unul Vischi, s-a dus cu el la marginea oraşului Tg Mureş, acolo s-a culcat pe asfalt. Era ceaţă deasă în zorii zilei şi nu prea circulau maşini.
Vischi striga: vine maşina! Mihai se speria şi se ridica imediat, dar era
alarmă falsă, prietenul îl păcălea de câteve ori, până când a învăţat minte şi nu-l
mai credea şi nu se mai ridica… iar maşina în acea ceaţă groasă a trecut
peste trupul lui.
-A fost o înmormântare răsunătoare la Cluj. De acolo era Mihai.
-Povestea lui a ajuns legendă. Oare pentru legendă a trăit el?
-Uite ţi-am adus o cană de cafea.
-Nu mănânc şi nu beau de la tine.
-Nu m-ai iertat.
-N-ai ce face cu iertarea mea. Doar dacă nu-ţi foloseşte la ceva supărarea mea.
autor Deac Suzana
Arhiva revistei literare Faleze de piatră 
Comentarii închise la Oraşul Amestecat