Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Oraşul Amestecat

Posted in Proză by Hopernicus on 09/01/2012

Undeva pe pământ există un oraş, în care, casele sunt numite într-un fel curios. Pe o stradă se află casele culorilor: casa galbenă, casa gri, roşie, albastră, verde şi alte culori, pe altă stradă locuinţele timpurilor: ieri, azi, mâine, luni, marţi, miercuri… pe strada următoare stau casele cifrelor: unu, doi, trei… iar mai încolo strada cu casele locurilor: în ape, în poveşti, în grădină…

În zilele de sărbătoare locuitorii se adună în piaţa centrală şi încep să vorbească toţi deodată dar fiecare în limba lui. Cu asemenea ocazii se face un vacarm de nedescris. Unii strigă numai locuri sau timpuri, alţii cifre sau culori.

 

Într-o zi de sărbătoare, străinul sosit în oraşul Amestecat, cu mare mirare ascultă harabubura iscată care sună cam aşa : mâine, alb, pe pământ, negru, verde, trei, sămbătă, aici, albastru, nouă, pe pajişte, zece, poimâine… şi deja îl apucă durerea de cap de atâta gălăgie.

Scoate o carte din sacoşă şi începe să citească cu glas tare. Pe măsură ce citi, oamenii din jur încep să tacă, apoi să asculte cuvintele. Spre marea lor surprindere, cuvintele rostite de străin se aranjează într-o ordine, au înţeles, fiind propoziţii construite din diferite elemente. Se minunează, cum de înţeleg gândurile omului, în care, spre fericirea lor, se regăsesc şi ei. Devenind tot mai atenţi, pot desluşi mai multe sensuri.

-Orice om, indiferent pe ce stradă stă, are dreptul să vorbească… dar numai lucruri care au sens, spune străinul. Cei care stau în casa culorilor, vor folosi culorile doar în combinaţie cu alte cuvinte din natură sau din viaţă, dând naştere, astfel, la emoţii şi sentimente. Spre exemplificare, străinul deschide cartea şi citeşte câteva versuri:

 

Doar cuvinte

mii de cuvinte albastre

acoperă trupul alb

zvâcnirile

din timpurile plecate

 

Nori plutitori în maci roşii

abstracte figuri

însetate lalele în muzica albinelor

braţele cuprind sunetul din noi

un fluture pe flori

 

Dimineaţa ademeneşte cântecul ciocărliilor

se aşează munţii în reflecţie cenuşie

verdele de brazi dilată clipele

măreţia inundă paşii

spre liniştea culorilor

 

-Eşti înţelept străine, se entuziasmează culorile. Ne place muzica din glasul tău. Avem ce învăţa de la tine!

-Oamenii din casa numerelor, de acum înainte, nu vor mai repeta la nesfârşit numai cifre, nu vor aduna şi scădea toată ziua, vor amesteca numerele cu alte cuvinte, drept dovadă că percep şi ei lumea dinafară!

Străinul deschide cartea şi citeşte câteva versuri:

 

Dragul meu
care eşti pe pământ
în geamul întredeschis
unde înfloresc păpădiile
două câte două
la poarta dintre uliţe
şoptesc frunzele de bujor
în noaptea bordo
şi deschizătura de ie

aruncă o reflecţie
din povestea cu litere în care
ai uneltit cu şapte stele căzătoare
să vă întâlniţi
în adâncul fântânii
în mlaştina tăcerii

pe chipul meu se întinde
o rugăciune fără sfârşit

 

-Eşti deştept străine, a exclamat mulţimea cifrelor! Vom asculta de sfatul tău.

-Oamenii din casa timpurilor, având dreptul şi ei la cuvânt, vor include timpurile în diferite gânduri, adică, propoziţii.

Străinul ia cartea şi citeşte câteva versuri:

 

Vântul de duminică ridică frunzele
într-o spirală în care se învârtesc speranţe de mâine
noaptea îşi sărută mireasa
şi se topeşte în braţe de lumini
aripi întinse construiesc o nouă zi
golul se umple cu castele în dantelă
filme cu conţinut sentimental
reflecţii pe coasta de nisip
vor intra în fotografii
mărgele aleargă pe scări
într-un clinchet de musical
sugerând libertatea materiei
fântâni arteziene cu personaje
din poveşti
acvarii cu apă vie şi peşti fericiţi
şi la sfârşit de drum
un pod de trecere particular
peste Oceanul Atlantic

 

-Câtă strălucire! – strigă timpurile impresionate.

-Oamenii din casa locurilor, trebuie să vă conformaţi şi voi. Includeţi cuvintele voastre preferate într-un joc mare al cuvintelor!

Străinul răsfoieşte cartea şi citeşte câteva versuri:

 

Degetele din apele întinse

separă oamenii să-i unească
dizolvă hotarele în desene
care plutesc
luminile se joacă
copca de ozon îşi mută lăcaşul
în sfere calde
în poveşti cu zmei şi balauri
zâne albe din zăpezi cenuşii
cioplitori în lemne şi trupuri vii
urşi în hibernare translucidă

peste toate – degete în renaştere
lebede decupate din ape
magie, soare, zăcământ pierdut
rezumatul pădurii ţesută din ramuri
joc de urme în jurnale
simţuri care prind seminţe
cresc iarbă în zăpada de acum
şi înving frigul din ghiocelul
de mâine

 

-Ne bucurăm că ne regăsim şi noi în versurile tale, străine!- afirmă mulţumite casele locurilor. Şi noi! Şi noi!- strigă timpurile, culorile şi numerele.

-Ce bine ne pare că ai poposit în oraşul nostru! Ne mai citeşti şi altceva din cartea ta binefăcătoare?

-În momentul în care, continuă străinul, veţi începe să vorbiţi aceeaşi limbă, vă veţi înţelege mai bine, vă veţi asculta mai mult şi vă veţi apropia între voi.

Străinul avea dreptate. După ce oamenii se încumetă să vorbească aceeaşi limbă, încep să se cunoască, să se împrietenească şi să se iubească între ei, indiferent pe ce stradă locuiesc. Deschid magazine de cărţi, iar în acele cărţi se amestecă locurile, timpurile, culorile şi cifrele. De acum viaţa li se pare mai frumoasă.

 

 

autor  Deac Suzana 

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Oraşul Amestecat

%d blogeri au apreciat asta: