Arhiva revistei literare Faleze de piatră

rătăcit / psihoze

Posted in Poezie by Hopernicus on 22/01/2013

1. rătăcit

toate cărările mele mi s-au înfundat
via apia stă doar în amintire
numai autostrada cerului e liberă
sufletele vin și pleacă
către o destinație necunoscută
navele cosmice călătoresc
via-iad-rai pe un traseu bătătorit cu sfinți
am o mie de intersecții
mă iau după steaua polară
aș vrea să merg într-un nord
într-o lume a ghețurilor
să întreb pinguinii de unde au împrumutat
hainele lor albe
nimeni nu-mi spune unde e nordul nordului
să găsesc pe ondin
acel rege nordic al ghețurilor
care să mă conducă în palatele lui subacvatice
acolo am auzit că fericirea
umblă desculță prin rai
și ademenește muritorii cu fleacuri
aș vrea să văd și eu cum arată
acestă minune de fată.

vineri, 18 ianuarie 2013

2. psihoze

tristețea întârzie iar în mine
așa cum iarna pare-o veșnicie
în cuibul ei se coc dureri
pustiuri peste câmpuri devastate
de dulcile singurătăți
pe unde păsările dau ocol
după stârvuri și leșuri
acoperite de praful uitării.
câteodată privesc cerul
ce se îndoaie ca un enorm arc
peste trăirile mele
și mă imaginez într-o
enormă catedrală
singur strivit de măreția ei.
fluvii de vise trec prin mine
și se varsă în oceane de necunoscut
fără a fi înțelese
platonice dialoguri între sine și eu
care cad în derizoriu
și mă răscolesc cu întrebările nerăspunse.
atâtea deceuri se adună
și se îngrămădesc zadarnic
în memorie
încât aș vrea să le ucid
înainte de a le da răspunsul.
viață, iubire, sentimente, dragoste,
ură, toate aceste patetisme
câteodată ne fac caraghioși
purtând aceste psihoze
ca pe niște stindarde zdrențuite
vineri, 18 ianuarie 2013

 

autor Ionescu Ion

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la rătăcit / psihoze

Fântâna hoţilor

Posted in Proză by Hopernicus on 22/01/2013
 
 
Loc blestemat, la marginea unei păduri seculare și sub o veche cetate dacică, acum rămasă numai cioburi, Fântâna Hoților stă mărturie peste secole că pe aici au fost cândva oameni. Cine a săpat-o, nu știe nimeni! Curge din ea o apă rece ,care dacă o bei, te scoală după boală. Numai Radu Schiopu îi știe tainele, dar greu i se deschid zăbrelele gurii. Căci a fost și el printre ei, domniile lor, printre hoții sau haiducii care au fost prinși de poteră în satul Găujani și, legat de căpestrele cailor, a fost târât și batjocorât de săteni, până a ajuns cu ei la stăpânire.
Acum, bătrân și bolnav, stă pe prispă și fumează.
Privește soarele cum răsare și cum apune și oftează:
-Offf, Doamne, zice încet, trăgându-și piciorul ăla bontu lângă el, așa e omu: răsare, se vitejește și apune ca și soarele pe cer…
A rămas singur, nevastă-sa, Anica, a murit demult, un băiat, pe nume, Vergică, a venit mort în tron din armată și l-au îngropat în deal la cimitir, o fată i-a murit de oftică la sanatoriu și alta, curvă de București, s-a-ncadrat la Crucea de Piatră cu normă întreagă…
Hoții erau șase inși din șase părți; el, șeful, îi organiza în ascunzătoarea lor în Valea Bucovului, la Fântâna Hoților.  Unul, Tatace, era din Tătărăști de lângă Cetate, se calicise de mic și avea pică pe boierul Bellu care-i luase răposatului de taică-său pe te- miri-ce, două petice de pământ, singurele pe care le moștenise din vechime. Într-o zi o întâlnește pe Anica lui Radu Banii care era din același sat cu el, și-i zise:
-Lele Anico, spune-i lui nea Radu că am o vorbă cu el!
-Ce vorbă ai, maică?
-Vreau să intru și eu cu ei în cârd…
-Și ce să-i spun?
-Știu o ascunzătoare din Cetate pe sub pământ, făcută de Constantin Aga Bălăceanu, care dă în drumul Bucureștilor…E după timpul turcilor ca să poată fugi mai repede în caz că năvălesc peste el. E bună pentru ascunzătoare, să nu-i mai găsească poterașii…Să vină pe la mine să le-o arăt eu… C-am auzit că sunt pe urmele lor…
-Bine, maică, hai că-i spun!
<Tu, Tatace, urmărești zona Teleormanului de Mijloc, de la Izvoare până peste Udupu!>, îi spusese Radu Banii, de fapt îi dăduse ordin căci juraseră să fie frați de cruce și să asculte toți de el. Și într-o noapte la lumina felinarelor colindaseră grota care pleca din altarul bisericii din cetate, acum părăsită, până hăt, peste sat și-apoi peste câmpul Slobozenilor, cam vreo două zeci de chilometri. Grota fusese făcută de tatăl lui Canstantin Aga cu sclavi tătari ca ascunzătoare pentru incursiunile turcilor. Aici, la vreme de necaz, boierul își căra tot avutul și pe el îl aștepta trăsura la capul celălalt s-o ia spre București, la părinții și bunicii lui.
Tatace ăsta era neam de tătar, de fapt tot satul Tătărăști, se trăgea din seva tătarilor sclavi, puși la treburi grele, și doar el mai ținea minte din povestea bunicilor despre această ascunzătoare.
Alt hoț, pe nume Sandu Silișteanu, era din Siliștea-Gumești, din satul Cățelești, ăsta avea sector pe Drumul ăl Mare, adică pe șoseaua Pitești-Roșiori, neam de curvă, făcut cu un argat de pe moșia Gumeștilor, ăsta era dat dracului, fura de mic de stingea și când au jurat ei, i-a pus gând rău boierului Guma, un grecotei venit pe proaspăta lui moșioară, primită în dar de la domnul fanariot din acele timpuri, ca răsplată pentru slugărnicia lui prin lupanarele Fanarului…<Până nu voi face dragoste cu nevastă-sa, nu-l las, dumnezeii lui de om spurcat!…A tras cu flinta după mine prin porumburi…>, îi povestea el lui Radu Banii adesea la pala focului, seara  în lungile lor popasuri, când puneau țara la cale.
Al treilea pe nume, Gogică, era din Pistolești, sat dispărut după ciuma lui Caragea. Când devenise holtei, îi veniseră dracii și într-o dimineață se scolă din bordei și le spune lui taică-său și maică-sii:
-Tată și mamă, mi-a venit dor de ducă…
-Ce-ai, mă, ai înnebiunit?
-N-am înnebunit, dar m-am înhăitat cu Popa Pistol și cu Radu Banii să le venim de hac grecilor împuțiți care-au pus mâna pe pământurile noastre!
-Tu vreai să te mănânce ocna, mă, neterminatule!- îl certa taică-său.
A plecat și dus a fost…
A trecut Dunărea de trei ori și s-a întors c-o bulgăroaică după el, a ținut-o ce-a ținut-o și apoi a părăsit-o pe capul maică-sii și-al lui taică-său și dus a fost, i s-a pierdut urma!.
Al patrulea era de la Doage din câmpie, neam de cioban ungurean, pripășit prin acele locuri cu un cârd de oi. După un timp s-a lăsat de oierit și-a luat durda la spinare și s-a prezentat la Radu și-a jurat și el, făcându-se frate de cruce cu ei.
Al cincelea era de la deal dinspre Costești, avea nume de conțopist, îl chema Firea Scribălău, știa și ceva carte, trecuse un an pe la Sfântu Sava, se certase cu stăpânirea și dăduse buzna în codrii Teleormanului.
Al șaselea era deci Radu Bani, zis șiRadu Șchiopul…
Să-i recapitulăm: Tatace, Sandu Silișteanu, Gogică din Pistolești, Pârvu Ungureanu, cel de la Doage, și Firea Scribălău…
Seară neagră, de păcură, fără lună, fără stele, doar câte un licurici sclipea în băteia vântului. Toți șase stăteau pe lângă foc, la poale de pădure și trăgeau la măsea dintr-o ploscă cu vin proaspăt din butoaiele Bălăcenilor. Îl adusese Sandu Silișteanu care sosise cu vești proaspete de la conac. Că Guma vrea să cumpere pământul de pe moșia mânăstirească Râca-Pasărea, că a venit cu bănet și-a trimis-o pe nevastă-sa la Stambul s-o împopoțoneze…
-Punel pe listă!- le striga Radu Banii- îl călcăm mâine noapte la primul cântat al cocoșului…
-Are poterași mulți, nea Radule, nu le putem face față…-îi explică Sandu Silișteanu printre înghițiturile de vin.
-Ai cal bun?- puse Radu ochii pe el și-l înțepă cu privirile.
-Am!
-Tu o iei înainte și vii dinspre Balaci, noi o luăm pe câmp pe la Porumburi și-i luăm din două părți! Tu intri în conac, te lași cu funia din salcâmul morii, sari pe fereastra din spate în camera boierului-zice el, scărpinându-se în cap, zici că doarme singur?
-Da!
-Dacă-i așa, îi pui pistolul în față șI strigi: <Banii sau viața?> El o să tacă, mi-l legi frumușel de mâini și de picioare, îi îndeși o cârpă-n gură și ne dai nouă un semnal cu lumina pe fereastră după ce-ți termini treaba… Ai înțeles?
<Al dracului e nea Radu-ăsta, are sânge spurcat în el!…Hoț din tată-n fiu, furtul de cai era o găinărie pentru el! El a dat marile lovituri…Banii boierilor de pe grâul dus la Giurgiu sau aurul Mavrodinilor…>
-Tu cu ce vești vii Tatace?- îl întrebă Radu, cam supărat de tăcerea lui, trăgând dintr-o pipă luată din târg de la Silistra.
-Cu vești bune, haiducule Radu! Dar trebuie să ne întocmim bine la faptă să nu dăm greș că boierul Câmpineanu are dregătoria de partea lui și ne găsește și-n gaură de șarpe!
-Bă, neam de curvă, fricos, îl luă Radu Banii la rost,crezi că dacă mori tu, se face gaură-n cer? Um prost lipsă în grădina lui Dumnezeu!
Și se făcu liniște.
Se-auzea izvorul șipotind, trecând pe la picioarele lor, sclipea în pala focului și câteva gâze însetate încă-i mai dădeau dârcoale. Satul, hăt-departe, dormea culcat pe câmpia Teleormanului. Vântul, călător veșnic, se juca precum un spiriduș prin frunzele copacilor.
-Zi-i, bă, Tatace, veștile!- căzu glasul lui Radu Banii ca un satâr pe  ceafa lui Tatace. De ce taci ca prostul?
-Nu tac, șefu, mă gândeam și eu așa…Nu vezi ce liniște?
-La ce te gândeai?
-Mă gândeam că dacă ne iese chestia asta, ne îmbogățim, ne lăsăm de haiducie că e viață de câine și punem provălii la Ruși sau la Lixăndrie…
-Ha, ha, ha…- izbicni Radu în râs, auzi la el la ce se gândește, să pună prăvălii…Bă, nenorocitule, haiducul ia de la bogat și dă la sărac, nu-și umple burta lui, ai auzit?
-Am auzit, dar…
-Niciun dar! Eu puteam să am o sută de prăvălii pân-acu, dar am rămas tot sărac…Și zi-i odată veștile alea, că mă bagi în spital! Apoi către Firea Scribălău: unde dracu ați pus, bă, budelcuța aia? Dă-mi-o s-o mai pup și eu o dată!
-Nea Radule și fraților, eu am o mândră la curtea Câmpinenului și știi ce mi-a spus?
-Ce ți-a spus, mă?- se dădu mai aproape de ei și Pârvu Ungureanu, care era cam fudul de urechi.
-Astăzi e miercuri. Vineri pleacă boierul la București cu aurul strâns să-l prefacă-n piștari, vrea să refacă biserica din cetate și să cumpere pădurea soru-sii, Eliza, că vrea să plece în Grecia la ai ei…
-Asta e treabă bună!-zise Radu pe gânduri și tăcu. Rumega gândurile printre fumul pipei care se urca încet pe deasupra capului. Dar trebuie să chibzuim bine… Tu Tatace, tu, Sandule și tu, Pârvule, îi așteptați de-asupra pădurii Țandăra…Când pleacă?- îl mai întrebă încă odată Radu pe Tatace.
-Când cade soarele-n asfințit ca să fie mâine la oraș! Așa mi-a spus Ileana…
-Până acolo face trei ceasuri, vorbi Radu așa ca pentru el. La al doilea cântat al cocoșilor să fiți acolo! Legați caii la Tufanul cu Icoana  și ieșiți în drum, faceți și voi pe cerșetorii sau pe călătorii nemâncați, dacă nu scoateți nimic de pe el, îl aduceți legat aici că am o trebă cu jupânul…Vedeți voi izvorul ăsta cum se chinuie să iasă din pământ? Îl pun pe el să sape alt izvor aici până și-o da sufletul! Eu cu Fierăscu stăm aici și v-așteptăm! Tu Gogică, treci podul și faci legătura între ei și noi; ai cal bun, dă-i bice…
Toți trecură la posturi. Veni joia cea însemnată și vremea se posomorî. Noapte urâtă cu furtună și ploi. Radu tăcea și fuma pipă și din când în când își mușca mustățile. Fierăscu făcuse un adăpost în mal și se băgase într-o gaură ca un viezure. La început se scuturară câțiva nori, veni apoi grosul furtunii cu fulgere și cu trăznete și cu o ploaie ruptă din rai. După care stătu și cerul și se însenină. Ieșise pe boltă o lună cât roata căruței și niște stele care sclipeau ca  mărgele împrăștiate pe o pânză albastră de catifea.
-Dormi, scribălăule?- îl întrebă Radu pe Fierăscu cu mâna pe pistolul de la brâu. Îl mângâia cu podul palmei ca pe o ființă dragă. Își aduse aminte cum i-l dăduse Popa Pistol, după zavera lui Tudor, când se împrăștiaseră toți pandurii prin sate și prin păduri să nu-i căsăpească turcii.
-Nu dorm, nea Radule!…
-Parcă se-aude ceva!- zise Radu, ascuțindu-și urechile.
-O fi Gogică…
-Calul lui Gogică nu calcă așa!
Prin  noapte umbra unui cal și a unui călăreț se apropie repede de poala pădurii. Cei doi se sculară și intrară în alertă. Priviră pe cer, ieșise luceafărul de ziuă și dinspre Siliștea-Gumești se-auzea cântat de cocoș. Pe iarbă căzuse răcoarea și oamenii se înfiorară, ieșiți proaspăt din culcușurile lor. Radu se scutură alungând toate gândurile și-și pregăti pistolul. Poate au fost turnați stăpânirii și-i caută …Calul se apropie și pe el zăriră un om întins și legat cu o funie. <ăsta e Tatace!>- gândi Radu! Fierăscu se apropie de cal și-i luă seama.
-Ăsta e calul lui Tatace!- îi șopti el lui Radu.
Calul era încins, ieșeau spume din el, dar cel legat nu era Tatace. Tatace, nicăieri!
Un om necunoscut, legat măr și bătut până la sânge horcăia aproape în neștire pe șeaua calului.
-E un străin!- îi strigă Fierăscu lui Radu Banii.
Radu Banii se apropie de împricinat, aprinse o cârpă de la amânarul lui, o apropie de fața omului și strigă satisfăcut:
-Ăsta e boierul Câmpinenu! Ia, dă-l jos, Fierăscule, și tragel la adăpost să vedem ce e cu el.
Fierăscu îl dezlegă, îi desfăcu mâinile și picioarele și-l traseră în adăpostul lor.
-Spală-i rănile de pe față că-și revine!-zise Radu, îngrijorat.
Târziu de tot, când zorii zilei mijau, Câmpineanu se trezi și începu să înjure.
-Ce e boierule?- îl întrebă Radu.
-Unde sunt eu aici?- se uita boierul în toate părțile.
-Boierule, nu fă pe prostu’…Unde-ai plecat ieri?- se dădu Radu mai lângă el.
-La București!
-Ai auzit de haiducii lui Radu Banii?
-Am auzit!
-Unde-i aurul și banii? Aurul…pe care voiai să iei pitaci pentru construirea bisericii din cetate…Aurul… pe care voiai să iei pădurea soră-ti?
-Mi l-au luat!
-Cine?
-Cum cine? Hoții…
-Care hoți?
<Al dracului Tatace, gândi Radu, tâmpitul ăla a fugit cu aurul și banii și ne-a lăsat cu buza umflată!> Aruncă o privire tăioasă lui Fierăscu, fugi la cal, puse repede șaua pe el, și-i întoarse vorba lui Fierăscu:
-Stai aici, ține-l pe boier să nu fugă că dai și tu de dracu! Dacă-ți scapă te achit, eu mă duc la hanul lui Pătru…Tatace când are bani, acolo se duce și-i bea și-i cheltuie cu curvele! Are pe una Ileana… De data aceasta cred că sap cu el fântâna hoților…
Și plecă ca un vârteji pe sub poalele pădurii pe drumul Tătărăștilor. Ajunse la hanul lui Pătru cam la ceasurile prânzului. Îl găsi pe Tatace beat mort. Dădea să bea la toată lumea  la hanul lui Pătru și se fudulea cu două țigănci pe lângă el.
Când îl văzu pe Radu, se scutură din beția lui și rămase înlemnit.
-Unde sunt banii și aurul boierului, Tatace?
Tatace se împetici la vorbă și răspunse printre dinții lui fonfi:
-Banii i-am băut…
-Și aurul?
-Aurul e la mine-n sân!
-Hai să-l văd și eu!
Ieșiră afară. Tatace se căută prin sân și aurul nicăieri!
-Ale dracului de țigănci mi-au șutit aurul!
-Ce face, mă? Sui-te pe calul meu și hai! Cum ne-a fost jurământul, …tu-ți leturghia mă-tii, care te-a ouat!
Plecară.
Pe seară ajunseră obosiți morți la izvor.
Fierăscu se ospăta cu boier Câmpineanu. Când veni Radu, îi găsi la masă. Se așeză și el și luă câteva îmbucături, apoi se adresă boierului:
-Boierule, să ne ierți c-am fost niște proști! Voiam să sap fântâna cu dumneata, să desfund izvorul ăsta! Dar acum am alt om. Îl vezi? ăsta ți-a luat aurul și banii și i-a băut și i-a mâncat cu curvele…Dă-te jos, nenorocitule!-se adresă el lui Tatace care rămăsese stână de piatră pe cal. Fierăscule, leagă-l cu lanțul calului de picioare, dă-i hârlețul și-n trei zile să-mi dea fântâna gata!
Fierăscu se execută, luă lanțul calului, îl legă bine de picioare și-i puse hârlețul în mână.
-Vreau să țâșnească apa în sus, îl amenință Radu, să fie limpede și rece! Tu boierule, dă-i drumul acasă, la conac!… Dacă scapi vreo vorbă la stăpânire, te-achităm! Ai înțeles?
-Și cu banii și aurul meu?
-Banii și aurul tău sun la prostul ăsta care n-a știut ce să facă cu ei!- și arătă spre Tatace care înjura și bolborosea ceva…
A doua noapte dădură lovitura la Guma, la Siliște.
Sandu îl ajută pe Gogică să se suie în salcâm, săriră pe geam, îl treziră pe boier care dormea dus, îi puseră pistolul în piept și-i ziseră:
-Banii sau viața?
Grecoteiul, până se dezmetici să vadă cine este, strigă tare:
-Da’ cine sunteți voi?
-Hoții lui Radu Banii…
Guma se sculă în capul oaselor, împiedicându-se în lunga cămașă de noapte, trase o cutie de sub pat și le-o întinse:
-Asta e tot ce am!
Erau două pungi pline cu galbeni.
-Și aurul?- îl amenință Gogică cu pistolul deasupra capului.
-Aurul l-a luat nevastă-mea la Stambul să-și împodobească degetele cu inele și urechile cu cercei.
-Aurul, boierule!- se rățoi Gogică la el.
-Mă credeți sau nu mă credeți? Nevastă-mea a fugit cu tot aurul la Stambul…
-Hai, mă, zise Sandu, omul este sincer, cum ne-a dat banii, ne dădea și aurul dacă-l avea…
Și plecară.
În trei zile Tatace dădu gata fântâna. Primul care bău apă din ea fu Radu Banii care-i chemă pe toți cinci și le zise:
-Jurământul haiducului este sfânt! Cine-l încalcă nu mai merită să trăiască.
Toți ascultau cu sufletul la gură.
-Acest om, și arătă cu degetul mare spre Tatace care sta jos, sleit de puteri, cerând îndurare, nu mai merită să trăiască!
Și Radu scoase pistolul și-i trase câteva focuri în piept. Tatace căzu jos ca un butuc, alături de fântâna pe care-o săpase și-i roși apa cu sângele care se prelingea peste vizduri.
-Țineți minte, le strigă Radu Banii, de azi încolo aici se va numi Fântâna Hoților! Acum luați leșul acest și îngropați-l în deal, sub cetatea dacilor, iar peste el să puneți un covor de iarbă verde…
Cei patru hoți, luară corpul mortului la spinare și plecară cu el să-l îngroape.
-Fără cruce!-le strigă Radu. Eu rămân să păzesc ce-am strâns…Dacă deschide vreunul gura, va avea soarta lui Tatace.
Cei patru urcară dealul în tăcere cu Tatace în spinare și-l îngropară, iar peste mormânt puseră un strat verde de iarbă.
În acea tăcere, doar soarele vărsa o căldură înăbușitoare peste toată câmpia. Cei patru, după ce-și terminară treaba, se așezară jos, se șterseră de nădușeală și ziseră:
-Dumnezeu să-l odihnească!
ion ionescuautor  Ionescu Ion
Tagged with:

Comentarii închise la Fântâna hoţilor

Câteva cuvinte despre poezia Irinei Lucia Mihalca

Posted in Articole by Hopernicus on 19/01/2013

 

 

M-am hotărât greu să scriu ceva despre poezia Irinei Lucia Mihalca. Mai întâi pentru că face parte din altă generație, mai tânără, care nu mai cochetează demult cu poezia clasică. De formație economist cu studii la Academia de Studii Economice București, Irina este îndrăgostită de poezie. Nu sunt un critic să dau note, nici să descurajez un suflet care vibrează atât de mult prin vers. Detest pe acei critici care retează aripile. Și-i admir pe acei care încurajază pe poeți să meargă mai departe, cucerind înălțimile Parnasului.

 Irina înclină mai mult spre postmodernism, spre abisurile coștiinței în căutarea unui eu permanent. Și aș face o paranteză. În literatura occidentală nu se mai face demult diferența dintre poezie și poem, la fel și în literatura română în ultimul timp. Eu nu sunt de aceeași părere. „Și dacă…” a lui Eminescu e poezie pe câtă vreme „Călin-file din poveste” sau „Luceafărul” sunt poeme. Așadar e o diferență între ele. Poezia e o descărcare rapidă sentimentală a eului  în timp ce poemul este o poezie mai elaborată de o întindere mai mare în care eul vorbește pe mai multe voci și tonalități cu mai multe valențe artistice. Deci Irina Lucia Mihalca nu scrie poezie, ea scrie poeme. Poeme despre viață, despre dragoste, despre cunoaștere, despre moarte, despre fericire, despre sublim, despre singurătate, despre timp și spațiu, despre destin etc, toate văzute dintr-un unghi personal. Și la fel ca în tragedia antică greacă, o altă voce precum corul care debitează diatribele zeilor, intervine în dialog cu eul poetei. Poeta își scrie viitorul „printre cuvinte și gânduri”, fiind „fiica Soarelui”, adică a luminii. Iată poezia „ Între chin şi sublim, o punte de nuferi! ” :

Printre cuvinte şi gânduri, 


gravate-n noi adânc, ne scriem viitorul.


Pe firul ierbii ne creştem câmpul, 


cu norul singuratic pictăm un cer,


iar delta din trestia legănată în lungile tăceri. 

 

Vreau să te luminez, să mă luminezi,


să renasc, 


să fim un glob de lumină,


de durere, de plăcere. 


Un foc viu în dansul cosmic, 


– eu, fiica Soarelui

–                    
două vase prin care curge nectarul iubirii! 

 

………………………………………….

Între chin şi sublim, o punte de nuferi, 


Totu-i un vis ce dispare în zori,


o fâşie din timp, 


şi viaţa, şi omul, şi totul! Toate-s secunde! 


Tu care te joci cu cerurile, nu te juca cu visele, 


Mâine e doar o filă nouă din oglinda tăcerii!”

Aici ea își scrie viitorul printre cuvinte și gânduri, fiind un glob de lmină, dar și de durere și de plăcere. Între chin și sublim ea vede o punte de nuferi, totul fiind un vis care dispare.

Ea poartă un dialog permanent cu cititorul prin interogații retorice de la care nu așteaptă răspunsuri. În „Știi tu, omule…” întrebările cad ca o cavalcadă :

„Ştii tu, omule,

când primăvara nu va mai fi doar o zi,

când florile-şi vor continua înflorirea,

când păsările-şi vor duce tot mai departe cântul?

Ştii tu, omule,

când zâmbetul omului nu se va mai stinge,

când soarele ne va mângâia prin fiecare răsărit,

când anii vor fi doar perle înşirate în colierul vieţii?

Ştii tu, omule? Hei, ascultă, veşnic nemulţumitule!

Sub fiecare piatră-i ascunsă o durere,

În cruciada vânturilor,

fiecare cetate-şi poartă departe tânguirea,

prin glasurile celor zidiţi în întunericul gândurilor.

……………………………………………….

Sub picăturile din cer,

în primul vis îmbrăţişat sub stele,

simte iubirea,

Respiră pacea din adâncuri,

acolo unde

lumina a străpuns întunericul

pentru ca sufletul să-ţi încolţească

cu bucuria clipei şi-a fiecărei provocări!

 

 Trecerea timpului este ilustrată prin poezia „O frunză purtată de vânt ” , tema iubirea și moartea,în care iubirea este comparată cu o moarte frumoasă.

„Iubirea şi moartea!
Singura moarte dulce este din iubire,
în rest nimic, toate implică un ritual şi uitare.
Iubirea nu există,
există doar o continuă căutare a ei!
Un vis, în rest, suntem pe-aproape
sau doar e în noi,
pe diferite scări, de la om la om!
Simţiri rare,
dulci asperităţi, să le simţi când le atingi!

Din abisuri urci cu noaptea
care-ţi coboară pe umeri, înfiorându-mă,
Vrei să-ţi simt atingerile?
Este un ideal, umbroasa mea! Un centru de greutate-mi dai,
Închid ochii
şi-o frunză purtată de vânt simt că sunt!
Umbroasă? Da, un om cu umbră
– un om care vine şi pleacă, dar rămâne umbra lui,
te cuprinde definitiv, este în tine, cu tine! ”

 

În acest poem în care „ agonizăm în spirala zbaterii ochiului nestins de soartă”, zbaterile poetei ne amintesc de Coloana infinitului a lui Brâncuș sau de filozofia deal-vale a lui Blaga. De altfel întregul poem este blagian cu frânturi de imagini din poezia lui :

„Din ochii visului şi taina luminii,
în palmă-ţi cad lacrimi, cuminţi înşirate,
iar noi,
pironiţi printre cuvinte de iubire şi dor
agonizăm în spirala zbaterii ochiului stins de soartă.”

Poezia ei e plină de metafore. În „Lacrima unei fete”  se pare că fata dialoghează cu iubitul și-i reproșează că „Din tine și din mine nici urmă.” lacrima e confundată cu fata, trecutul e iluzia clipei, dragostea este adevăr trecător, fiecare primăvară e unică, timpul se învârte pe loc, iubirea nu-i mereu iubire și ura nu-i mereu ură :

„Iată lacrima unei fete

ajunsă într-un poem!

– Lacrima sau Fata? ai să mă-ntrebi…

– Ambele! am să îţi spun…

 

Trecutul – mereu iluzia clipei!

Memoria rămâne închisă acolo

căci fiecare primăvară e unică

şi dragostea cea mai nebună

şi mai durabilă

nu e decât un adevăr trecător.

 

Durere despletită. În urmă ruinele sunt

năpădite de ierburi şi paşii lor purtaţi de vânt,

 

Timpul nu trece

ci doar pe loc se învârte,

iubirea nu e mereu iubire

şi ura nu e mereu ură,

amăgitor destinul te trimite

spre porţi închise

iar mai târziu

după momentul zero

spre frigul ce te va cuprinde.

 

Din tine si din mine nici o urmă,

zâmbesc amar – Acesta-i timpul!

Nori, păsări şi pietre, cuţite aruncate,

scântei ţâşnite, stele unite într-un zbor,

un câmp de maci şi verdele trifoiului

(mult timp zadarnic ai căutat-o)

cândva acolo am stat,

acum eşti liber,

de fapt nuntit doar cu un vis

purtat de timp prin timp!”

Câteodată prea prozaică, cu o naivitate care n-a părăsit-o, poeta se joacă cu metaforele, ne aduce în față universul copilăriei, dragostea adolescentină, o natură tulburătoare care participă la festinul uman. Poezia ei, la hotarul dintre două vârste, ne transmite cu o autenticitate neegalată emoțiile, neliniștile, candorile și melancoliile vieții. Ea introspectează iubirea din cele mai deosebite unghiuri, dar adesea rămâne nemulțumită deoarece iubirea e trecătoare, o ardere care se stinge repede, regretând clipele fericite.

În poezie Irina Lucia Mihalca e foarte sinceră, ea nu minte cititorul, nu mimează, toate poeziile ei pornesc din inimă și se revarsă ca un râu ieșit din crestele munților care se revarsă în albii liniștite unde apa e limpede și oglindește tot cerul în ea.

Bănui că se trage din neam aromân deoarece multe poezii de-ale ei sunt  „traduse” în aromânește.

Nu-i urăm decât mult succes în urcușul  atât de frumos, dar și greu, spre cucerirea Parnasului.

 

ion ionescuautor  Ionescu Ion

Tagged with:

Comentarii închise la Câteva cuvinte despre poezia Irinei Lucia Mihalca

Scrisoare către Socrate

Posted in Articole by Hopernicus on 19/10/2012

ÎNȚELEPTULE SOCRATE,

O sentință la moarte: „Socrate se face vinovat de a nu onora zeii pe care îi onorează cetatea și de a introduce divinități noi. Se mai face vinovat de coruperea tineretului. Pedeapsa cerută: moartea!”

Realitatea e alta, tu ai atacat pe sofiști, pe poeți, pe generali, pe oamenii politici etc.

Ai fost primul  cel mai mare și  cel mai înțelept om al antichității, ai întemeiat morala și dialogul. Fiu de sculptor, la rândul tău și tu sculptor, apoi cetățean brav, războinic, luptând în luptele de la Delium și Amphipolis, la 30 de ani ai devenit mare filozof, ai fost acuzat de sofiști că strici tinerimea și zdruncini credința în zei, ți-ai creat un  mare renume și ca drept răsplată ți s-a servit otrava, condamnându-te la moarte ca pe orice proscris al timpului. Te-ai educat la Atena, studiind muzica, gramatica, limba, ai cunoscut pe marii literați ai vremii, Eschil, Sofocle și Euripide, ideile eleaților  prin Parmenide și Zenon, doctrina pitagoricienilor, materialismul și dialectica lui Heraclit ( totul curge…), te-ai opus sofiștilor. De la tine nu a rămas nimic scris, învățăturile tale ți le-au dus discipolii mai departe.

Independența ta morală, curajul de a fi rostit adevăruri care nu erau pe placul celor două partide din Atena, precum și lipsa de înțelegere a unor spirite mărginite, a dus la sfârșitul cunoscut: acuzat de a nu fi venerat zeii cetății( adică pentru ateism) și de corupere a tineretului, ai fost condamnat la moarte prin otrăvire.

Învățătura ta însă a fost dusă mai departe de Platon, fondatorul școlii socratice, de Euclid din Megara, etc.

Cicero a spus despre tine că ai coborât filozofia din cer pe pământ!

Le-ai spus că virtutea este o știință și  că omul înainte de toate să se cunoască pe sine însuși. Cunoașterea de sine este împiedicată de pofte senzuale, de aceea omul are nevoie de stăpânire de sine și de cumpătare. Le-ai spus că virtutea supremă este dreptatea care se măsoară după legi scrise și nescrise ce derivă de la zei. Ești primul care ai presimțit existența unui singur Dumnezeu și a nemuririi sufletului. Le-ai spus că adevărul îl avem în conștiință, că orice învățare este o aducere aminte. De aici metoda ta analitico-inductivă și forma euristică.

Cu oricine te întâlneai pe stradă, prefăcându-te prost, prin ironie și întrebări, începeai să-l înveți morala cu metoda ta.

Supremul tău adevăr era binele. Dacă binele se află în spiritul omului, cunoașterea lui înseamnă cunoașterea de sine. Exact ce scria pe frontispiciul templului de la Delfi: gnoti seavton! (cunoaște-te pe tine însuți!) <A te cunoaște pe tine însuți este începutul înțelepciunii și cea mai mare plăcere în fața căreia toate celelalte trebuie să stea în urmă.>

Ai cultivat la tineri rațiunea și ți-ai educat poporul grec să se elibereze de orice formă de ascultare servilă. I-ai  întrebat și le-ai răspuns la întrebări ca : ce este bine? ce este rău? ce este drept? ce este nedrept? ce este înțelepciunea? curajul? lașitatea?virtutea?

Și pentru asta ți s-a pregătit moartea prin otrăvire!

Tu spui: <Cea mai bună slujbă adusă lui Dumnezeu este un mod de viață onest și evlavios!>

<Fiecare om are voința îndoită: una rațională și alta senzuală. Când într-un suflet învinge rațiunea, individul duce o viață virtuoasă, când e cuprins de senzualitate, sufletul trăiește în vis, haotic , fără a ști ce face!>

Un pios omagiu, maestre!

 

autor Ionescu Ion

Tagged with:

Comentarii închise la Scrisoare către Socrate

Este Ion Barbu un poet dificil, ermetic?

Posted in Studii by Hopernicus on 19/10/2012

„Fizionomie personală de om al soarelui de calcaluri, înaintare de kurd descălecat. Un nu știu ce nomad în pupilele boabe de strugur veșted. Liniile feței anguloase, ochii vegetali, sporiți într-o tensiune dincolo de conturul lucrurilor, ochi exangui, cufundați în vis, ai omului ce doarme cu pleoapele întrdeschise” (G. Călinescu- Istoria literaturii române…),

Ion Barbu rămâne în istoria literaturii române ca un poet disputat și astăzi. Până când și Blaga și Arghezi sunt rezervați față de poezia lui. Poezia lui și-a creat greu o cale de înțelegere din partea cititorului, dar și a criticului. De formație matematician cu spiritul său „grec”, el va continua „ să propun existențe substanțial indefinite: ocoliri temătoare în jurul câtorva cupole-restrânse perfecțiunii poliedrale” (I.Barbu-Pagini de proză). Perfecțiunile poliedrale cuprinse în metaforă sunt cele cinci „existențe perfecte”.(tetraedul, cubul, octaedrul, icosaedrul și dodecaedrul) singurele cu formă regulată, cunoscute sub numele „figurile lui Platon”.

Lăsând la oparte teoriile lui despre poezie să vedem cum l-a receptat critica românească.

Lovinescu înregistrează aspectul parnasian al poeziilor barbiene, deși poetul se delimitează de parnasianism cât și de simbolism. „Poezia d-lui I. Barbu este antimuzicală: prin fond ea e de esență intelectuală, prin formă, e parnasiană, adică plastică”-zice criticul. Și continuă: „D. Ion Barbu și-a fixat locul în tânăra noastră literatură mai ales printr-un vers impecabil de natură pur plastică. Nimic fluid și solubil, nimic muzical, ci totul aspru, dur; poezie de blocuri granitice înfipte solid într-o construcție ciclopică; poezie fără mister,cu largi acorduri împietrite…Și simboliștii l-au folosit uneori ca pe un focar de sugestiune; simbolul nu trebuia însă privit ca un element caracteristic al simbolismului. În urma procesului natural de intelectualizare și de științism al epocii noastre s-ar putea întâmpla ca,sărăcit în izvoarele sale, lirismul să invadeze în domeniile speculației intelectuale, aducând motive noi de inspirație (LovinescuCritice..)”

Ulterior Lovinescu va reveni asupra reflexelor parnasiene în poezia lui din prima perioadă de creație: „Prima fază a activității lui Ion Barbu e reprezentată prin ciclul versurilor publicate în „Sburătorul”, versuri de formă parnasiană, de factură largă, cu strofe cu arcuri puternice de granit, cu un vocabular dur, nou însă, cu ton grav de gong masiv, într-un cuvânt, o muzică împietrită, a cărei notă distinctă a fost îndată înregistrată. Materialui întrebuințat era mai mult comic: lava, munții, copacii, banchizele, bazaltul, granitul, silexul,; dar sub această carapace de crustaceu se zbătea totuși, un suflet frenetic. Dacă în versurile parnasiene se simțea influența lui Heredia și Leconte de Lisle… de incontestabilă noutate verbală, în conținut diferențierea ei se arată totală. Poezia lui Barbu nu era nici pur formală ca cea a lui Heredia, nici îmbibată de recele pesimism al poeziei lui Leconte de Lisle, sub forma ei, geologică aproape, se frământă un suflet înflăcărat, lavă incandescentă, care prin nostalgia sferelor senine își aruncă prin spații tentacolele lichide…(E. Lovinescu –Critice…)

Tot el remarcă dualitatea dinamic-static, temă reluată și de Vianu: „Asemenea zeului Ianus el are două fețe. O dualitate fundamentală o străbate, asemenea oricîrui poet obsedat de absolut.”

Tudor Vianu, într-o completă imagine asupra poeziei barbiene, studiază problema naturii parnasiene atât din punct de vedere al conținutului, cât și al aspectelor formale, arătând că din dinamismul îngemănat cu obiectivitatea percepției poetice rezultă o poezie aparte, de o mare originalitate: „Trăsăturile capitale ale poeziei parnasiene ne apare numai parțial în prima producție a lui Ion Barbu. Unele din ele lipsesc. Altele le iau locul, indicând legături cu modele poetice deosebite. Întrebuințarea formei fixe a sonetului se produce în întreaga operă a lui Barbu numai în acest moment…. Poeziile din „Sburătorul” au o preciziune și o energie a conturului care fac din ele niște obiecte spațiale”(T. Vianu-Ion Barbu). Diferențele se conturează încă de la viziunea asupra antichității: „…pe când Leconte de Lisle și Heredia cultivă mai cu seamă Grecia mitologică, Ion Barbu evocă Grecia misterelor eleusiene și a culturilor orgiastice ale lui Dionysos”. Versurile de o conciziune și o eleganță clasică au mai întâi un remarcabil simț plastic: „Întocmai ca acele soluții care cristalizează în întregime când le amestecăm cu o singură picătură dintr-o licoare străină, tot astfel în poeziile de care ne ocupăm nimic nu rămâne nedeterminat și fluent, totul cristalizează și capătă formă. Totul este apoi văzut: desfacerea bolții albastre peste întinderea lavei în fuziune a pământului primitiv, spasmul încremenit al munților, crengile crispate către licoarea opalină a cerului, imensitățile verzi și stătătoare ale oceanului nordic, fabulosul ofiral banchizelor etc. Iată atâtea viziuni, desigur, fantastice. Dar care implică o funcție intensivă a ochiului”.(T.Vianu-Ion Barbu)

Este interesant că singurele descrieri de natură, de sine stătătoare, apar numai aici. Mai mult, în „Peisaj retrospectiv” cuprinde elemente de pastel și elegie, unice în poezia lui. Descrierile din celelalte poezii capătă întotdeauna, după cum observă Vianu, un sens de suprapunere: „Descrierile lui Barbu nu se desăvârșesc niciodată în plan. Ele au totdeauna adâncimea unei semnificații morale. De aceea, din poemele ciclului pe care-l analizăm acum, unele, cum este de pildă „Arca”, păstrează deopotrivă termenul concret și pe cel moral al unei comparații; în timp ce altele, cum este „Copacul”, „Lava”, sau  „Râul”, păstrând numai termenul concret al unei comparații implicite și amputând pe cel moral, devin de fapt niște alegorii( T.VianuIon Barbu…)

Prin analiza elementelor formale, sensul original al poeziei barbiene se detașează evident: „Obiectivitatea parnasiană aducea o respingere a orcărei porniri de intervenție subiectivă a poetului…Barbu este mai retoric. Unele din procedeeleretoricei clasice sunt folosite cu evidență în poemele acestui ciclu. Așa de pildă prosopopeea, din speța pein care unei abstracțiuni i se atribuie o vorbire ca în „Ființa” care plocamă:„Nu sunt decât o frază în marea simfonie”. Alteori  intoducerea ex abrupto: „Ai biruit. O dungă-n miezul zilei- Și-o mare de cenușă-n asfințit”. Alteori, în fine, invocația „Castelul tău de gheață l-am cunoscut, Gândire” Parnasienii nu se exprimă așa niciodată.” (T. Vianu-op,cit…)

„După melci”- arată Tudor Vianu– se situează pe aceeași linie cu „Miorița”,cu ”Lunca de la Mircești” a lui Alecsandri, „Călin”, al lui Eminescu și „Nunta Zamfirei” a lui Coșbuc. În toate deopotrivă aceeași apropiere și familiaritate cu natura… Stilizarea naturii se face la aceștia în sens idilic și sărbătoresc. Barbu relevă însă în natură componenta ei grotească și înspăimântătoare….(T. Vianu-Ion Barbu)

În „După melci”Ion Barbu descoperă poezia magicului, a ritualului, în ipostazele ei cele mai umile și naive: descântecul infantil- dar și în acest caz înzestrate cu o semnificație cosmică-zice Matei Călinescu- Astfel încât n-am greși dacă am afirma că „După melci” este poemul unei aventuri a cunoașterii, cu adânci rezonanțe ontologice…(Matei Călinescu- Însemnări…)

„Domnișoara Hus” se naște din universul magic al creației populare. Nucleul poemului, descântecul, rămas aproape intact în cele trei versuri pe care le cunoaștem, ne îndreptățește să-l includem într-o categorie aparte. Matei Călinescu crede că e o continuare a inițiativei din „După melci”: „Universul magic al copilăriei se află aici înlocuit cu universul magic al nebuniei, care se înfățișează și ea,-la început,- sub aparențe pitorești, pline de haz și de culoare, investite cu un farmec exterior, dar deosebit de penetrant( Matei CălinescuÎnsemnări…)

„Domnișoara Hus” e o amintire a unui veac trecut, justificând până la un punct încadrarea în lumea balcanică: aspectul de vrăjitoare ascunde chefuri nebune, amintindu-ne de Pena Corcodușa din „Craii…” lui Matei Caragiale. Poemul în prima variantă pune accent pe descriere și pe pitoresc, cât și pe magia practică medievală cultă- țeasta-, simboluri ca racul, leul, alături de altele din varianta finală, ca scorpia, câinele și săgetătorul. Remarcabil este în toate variantele poemului spiritul de simpatie al poetului pentru nefericita nebună. În ciclul„Domnișoara Hus” poezia de cunoaștere încetează dar rămâne ceremonialul magic în zugrăvirea unei nebune care vrea să-și aducă iubitul pe băț descântând stelele cu mosorul. Poetul intră în folclor, în folclorul suprarealist din care s-au scos noțiunile în circulație, păstrându-se numai modurile. Conjurația duhurilor infernale este tot ce s-a scris mai tulburător în literatura română:

„Buhuhu la luna șuie

Pe gutuie să mi-l suie,

Ori de-o fi pe rodie:

Buhuhu la zodie:

Uhu scorpiei surate,

Să-l întoarcă deandărate

Să nu-i rupă vreun picior

Câine ori Săgetător

………………….”

Derivat din folclorul balcanic, ciclul „Isarlâk” încearcă reconstituirea unor timpuri istorice, „ dreapta, justițiara turcime”(I.Barbu-Pagini de proză). Aici balcanismul devine cu timpul un izvor pitoresc. „Obiectul poeziei este deci nu fața concretă a lumii balcanice ci schema ei ideală adică „o simplă ipoteză morală” de unde lipsa de istoricitate și de concurență geografică, Isarlâcukul fiind realizarea atemporală, aproape fabuloasă a unei Turcii stătătoare, existând în afara disputatei Turcii osmanlii, o formă etnică, închisă, nemișcată:

”…………………………

La răspântii, când Kemal,

Pe bosfor la celalt mal,

Din zecime în zecime,

Taie-n Asia grecime

……………………” (G. Călinescu-Istoria…)

Deși în conflict cu Tudor Arghezi, merge pe linia „Fătălăului”, continuând tradiția lui Anton Pann, a poeziei muntenești balcanice și bufone, înrudită cu Mateiu Caragiale. Imaginea lui Nastratin Hogea, văzut ca un argonaut murdar pe un biet caiac putred, în mijlocul unui Orient mirific, ne pare o poveste ruptă din „O mie și una de nopți”. Cetatea turcească e văzută în partitură dublă:

„Dată-n alb, ca o raia,

Într-o zi cu var și ciumă,

Cuib de piatră și legumă” ,după cum remarcă și Adrian Marino, evidențiind cu o mare putere de pătrundere, în mod analog, caracterul dublu, împărțit între abstract și concret al poeziei barbiene.

Cu „Uvedenrode” poetul se plasează într-un „joc secund”, depășind realitatea și concurând cu ea. Suntem aici într-o lume aparte cu nume cu sonuri stranii, unele cu etimologie ascunsă (Crypto-cryptos, ascuns, tăinuit), altele căutate (Enigel- nume tătărăsc al râului Ingul), altele de invenție proprie (Uvedenrode). Întânlim aici o natură translucidă,  sticloasă, „în care albul este aici culoarea dominantă” (Adrian Marino- Retrospectivă…), o natură rece, în care afecțiunile poetului merg spre regnul animal: molusce, meduze, gasteropode,  melci, vietăți translucide. „Riga Cripto și Lapona Enigel” ia forma baladei medievale, un fel de menestrel al regelui-ciupercă, la spartul nunții. Este un fel de „ Luceafăr” întors pe dos, cu rolurile inversate. Și aici ca și la Eminescu drama derivă din incompatibilitatea dintre două lumi: Riga Crypto, cel cu „inima ascunsă” care este regele umbrelor și al întunericului și Lapona Enigel, locuitoare a sudului, a luminii, a căldurii. Riga Cripto se teme de soare în timp ce Enigel e legată de „roata soarelui”.

Aspirația apolinică a lui Cripto spre soare va fi fatală regelui plăpând, înnebunind și rătăcind pe drumuri „ Cu altă față mai crăiasă/ cu Laurul- Balaurul,/Să toarne-n lume aurul/Să-l toace, gol la drum să iasă/Cu măsălarița-mireasă,/Să-i ție de împărăteasă.

Cu „Ritmuri pentru nunțile necesare” intrăm în ciclul ermetic, spiritul uman trecând prin trei cercuri de cunoaștere în sens platonician: mai întâi roata Venerei, a inimii, apoi roata lui Mercur, a capului, și roata Soarelui, cercul cunoașterii depline, în care omul e ridicat la scară cosmică. Lovinescu arată că „ sub influența noilor curente ale literaturii franceze și, mai ales, a suprarealismului lui Breton, d-l Ion Barbu a ancorat la formula unei poezii ermetice, de viziuni interioare, de prelungire a visului în realitate, a unei poezii onirice…”

Chiar Barbu ne spune că „Uvedenrode” sugerează la început un Olimp translucid și germanic, apoi o evadare în vis, totul tratat rapsodic, conform canoanelor poetice ce mi le-am trasat, cu acea sonoritate imanentă…”Remarcăm aici gândirea plastică a abstracțiunilor din poem care atinge limpezimea de cristal.

Cu „Oul dogmatic” intrăm în gândirea simbolistă, unde se cântă creația, oul având-  zice Nicolae Manolescu- înțelesul dat de vechii egipteni de început al creației  universului. Legenda ni-l înfățișază pe Orfeu, care a răspândit în Grecia mitul egiptean al oului, ferindu-se să-l consume. Aici întâlnim cei doi factori: cel feminin –albușul, dormind pasiv în liniștea increatului și factorul masculin, bănuțul auriu, „ceasornicul fără minutar” al vieții. „Nevinovatul ou” e simbolul vieții dar și al morții , „palat de nuntă și cavou”. Tehnica din „Joc secund” derivă din experiența lui Mallarme prin încifrarea expresiei, dar la Barbu este mai mult de origine sintactică.

Despre poezia barbiană s-a vorbit mult, dar a fost înțeleasă de puțini cititori, lui i s-a pus o etichetă și nu l-a mai scos nimeni din ea ca poet „încifrat”, greu de digerat. Lectura operei lui relevă însă lumi și înțelesuri nebănuite. Criticii au relevat o parte a frumuseții acestei poezii și i-au scos în evidență acele laturi  „încifrate” care să- l apropie pe cititor de fascinația operei. Mulți poeți i-au împrumutat unele tehnici și i-au urmat calea. „În poezia mea, ceeace ar putea trece drept modernism, nu este decât o înnodare cu cel mai îndepărtat trecut al poeziei: oda pindarică”-zice Barbu.

Poet al esențelor și al echilibrului, Ion Barbu rămâne structural, un clasic. ”Toate preferințele mele merg către formularea clară şi melodioasă, către construcția solidă a clasicilor!

 

autor Ionescu Ion

Tagged with:

Comentarii închise la Este Ion Barbu un poet dificil, ermetic?

nu ucideţi liniştea

Posted in Poezie by Hopernicus on 11/02/2011

nu ucideţi liniştea,
e farmecul melancoliei,
cu ea oricând putem călători
în cele patru puncte cardinale,
soarbe-mă, Doamne,
pe aripi de nor
vreau să gust din veşnicia ta,
apoi , când mă voi intoarce acasă,
să dorm pe perini de singurătate
şi să visez naufragii de lumină
care-mi joaca-n ochi.

nu ucideti liniştea,
o secundă smulsă din mine
e o lacrimă căzută pe corzile lirei
care a încetat sa cânte
sau poate umbra mării peste solstiţiile timpului.
închid sub tâmplă
chipul care m-a făcut să visez
şi adorm ca o fântână
care are găleata spânzurată de lună.

las totul să curgă ca şi heraclit
peste vreme,
tăcerea mi-acoperă visele,
inelele timpului,
în  nuntiri celeste,
trec peste miresele sufletului
spre cerul deschis ca o fereastră
care murmura de sunetul astral al stelelor.

nu ucideti liniştea,
e noaptea de dinaintea nopţii veşnice…

autor Ionescu Ion

http://cititordeproza.ning.com/profile/IonescuIon

Tagged with:

Comentarii închise la nu ucideţi liniştea