Arhiva revistei literare Faleze de piatră

5/11 octombrie

Posted in Articole by Hopernicus on 27/10/2011

5 octombrie 2011. Există un sentiment ( nu vreau să zic “un complex” ) al ortomaniei, care nu e acelaşi lucru cu amorul propriu şi nici cu complexul de superioritate. Sentimentul ortomaniei nu-l poate avea decât un tip hipersensibil. ( Aşa un tip îmi pare mie ciobanul din balada “Mioriţa”, aşa un tip cred c-a fost şi autorul ei anonim. Ce bine că nu se cunosc nişte date din viaţa “civilă” a acelui autor anonim ( aşa ar zice Delia Mathe, draga de ea! ), ce bine că nu se cunosc datele “civile” care au fost procesate literar-muzical cu acest rezultat absolut sublim: “Mioriţa”. )

Omul cu sentimentul ortomaniei vrea să fie apreciat, chiar iubit pentru sensibilitatea lui mare, indiferent dacă are sau nu deja nişte performanţe pe plan profesional, intelectual sau artistic. Sau sportiv. Sau dacă performanţele lui deja existente îl reprezintă, dacă spun foarte mult despre unicitatea lui sau nu. ( Vrea să fie iubit pentru “sufletul lui frumos”, cum spun cei care… îl iubesc, sau cum îşi spune uneori el însuşi, pentru ca apoi să se mustre pentru “narcisism”. Există în el un rest de narcisism romantic juvenil, aş zice eu. )

Nu atât nişte merite nerecunoscute îl pot deprima pe “ortomanul” nostru, cât sentimentul că “nu este înţeles”. Poate să aibă un succes şi majoritatea celor apropiaţi să creadă că şi-a satisfăcut o ambiţie. Să nu înţeleagă aproape nimeni că el de fapt a avut ceva de spus lumii sau, în cel mai rău caz, s-a jucat. Vrea să fie lăsat să se bucure şi apreciat fiindcă atinge uneori excelenţa în joacă. ( Aşa cum şi el se bucură pentru alţii şi îi apreciază de maniera aceasta. Pornirile de invidie şi le cam conştientizează şi transformă din faşă. ) Un “ortoman” poate aborda şi rolul profesionistului care îşi cam forţează inspiraţia şi marile reuşite, dar rolul acela nu îl prinde şi îl va şi uza mai repede decât îi uzează pe alţii. ( Pe orişicine cred eu că uzează un astfel de rol, mai repede sau mai lent. ) Omul cu sentimentul ortomaniei vrea să fie văzut şi apreciat pentru ceea ce poate ( , inclusiv din punct devedere civic, etic şi sufletesc ). Să fie văzut şi  apreciat nu atât pentru ceea ce a realizat cât pentru ceea ce poate şi reprezintă.

Un astfel de “complexat” se va simţi frecvent “înţeles greşit”, va suferi când i se vor atribui intenţii pe care nu le consideră nobile ( care “nu i-ar fi făcut cinste” ) sau când i se va atribui câte un calcul meschin pe care el “nu şi l-ar fi putut face niciodată”.

Creştinismul, hinduismul şi budismul îi oferă o soluţie la suferinţă: diminuarea egoului. Soluţia “nepăsării spirituale”, cum spun nişte asceţi ruşi. Un înţelept asiatic sfătuia pe cineva: “Acum continuă să faci binele până vei uita că faci binele.” Cred că este… o soluţie practică… Mai lucrez, sigur!

 

Se vorbeşte şi se scrie de ani buni despre un “sindrom Maica Tereza”. Stau şi mă-ntreb dacă acest sindrom Maica Tereza nu este de fapt o formă a sentimentului ortomaniei care mă preocupă pe mine acum. “Dacă ajut pe cineva în munca lui de auto-restaurare, oamenii mă vor vedea că sunt băiat bun sau fată bună. Mă voi vedea în primul rând eu ca atare, fiindcă în primul rând eu nu ştiu cum să mă mai văd şi cum să mă mai uit la mine.” Aşa pare să sune calculul pe care şi-l face în sinea lui “ortomanul”, când s-a hotărât să facă un gest de bun samaritean.

Eu mi-am ales acum optsprezece ani bărbatul din acest “sindrom Maica Tereza”. Am vrut, da, să mă mărit ca să ajut pe cineva să se regăsească ( , în timp ce eu însămi mă identificam încă greşit ).

Eşecul era garantat şi de ignoranţa mea, dar şi de incompatibilitatea dintre motiv şi gest: nu te căsătoreşti ca să restaurezi, ci ca să întemeiezi ceva… Cum spun anglofonii: “don’t do it for the wrong reasons”…

 

 Mă voi ridica, artist Maia Martin

 

 

“Sunt prea bună pentru lumea asta!”

“Ce milă ţi-e de tine! Chiar crezi că eşti singura?! Uite, aici greşeşti: lumea e plină de oameni prea buni pentru ea! Capul sus! Uită-te mai bine în jurul tău, că ai cu cine-ţi împărţi şi uşura durerea!”

 

11 octombrie 2011. N. N.  spunea ca succesul în afaceri este oriunde, numai în zona noastră de confort nu.

Îmi permit să extrapolez: dreapta judecată este oriunde şi glasul intuiţiei mele se aude de oriunde, numai din zona mea de confort nu.

Odată ce am păşit pe cale raţională ( eu, sau orişicine ) dincolo de hotarul zonei mele de confort, am acces la adevărul intuibil, la adevărul care va suna întotdeauna ca o încuviinţare şi niciodată ca o călduţă revendicare.

 

Iar mi-i amintesc pe Jansen şi pe Köhler, cum îmi vorbeau şi cum gesticulau din zona lor de confort. Köhler chiar m-a batjocorit puţin o dată, arătându-mi printr-un gest de fereală că ea s-ar teme grozav de mine. Am văzut acolo mai degrabă băşcălie decât ironie, şi nu prea aş vedea eu nici profesionalism în aşa un gest, dar nu de asta-i vorba. Ea-mi comunica faptul că este în siguranţă, că ea va rămâne în zona ei de confort orice aş face eu.

Cine jubilează pentru că rămâne în zona lui de confort nu cunoaşte adevarata dreaptă judecată…

Iar Jansen a ridicat tonul la mine de cum i-am contrazis aşteptările; pur şi simplu n-a acceptat în clipa aceea ideea că eu mă pot simţi deja liniştită şi bine. A reacţionat la ameninţarea mea de a-l scoate din draga de ea de comfort zone.

Interesant… Cine se laudă cu zona lui de confort se laudă de fapt cu incapacitatea lui de a judeca obiectiv… Iar cine oricum nu este în zona lui de confort are şanse mult mai mari să nu se amăgească. Asta să fi vrut să spună Hristos când a formulat “fericiţi cei flămânzi şi însetaţi de dreptate, că aceia se vor sătura”?

E aproape două noaptea. Am să-mi pun paradoxul şi nădejdea pe rană şi-am să mă duc să mă culc.

( Am citat această fericire în prolog, îmi revine în minte acum. Poate că este un semn că jurnalul meu se-apropie de sfârşit. )

 

11 octombrie, ora 7.40. Mă trezesc recapitulând ce-am conştientizat în ultimele săptămâni.

Raţiunea-i bună să mă scoată din zona de confort, în afara zonei de confort îmi aud intuiţia.

Ceea ce ştiu intuitiv nu-mi poate lua nimeni. ( “Ceea ce descopăr singur”, cum a zis Daan Perez. Am trăit-o şi eu, da, stimulată de Daan înspre căutare, dar în momentul în care “am găsit” nu mai era Daan cu mine… )

Când îmi pot asculta intuiţia, nu mă mai poate spăla nimeni la creier. ( Atunci mi-am depăşit temerile şi încântările pe care mizează spălătorii de creiere. )

 

E bine când nu-mi dă nimeni dreptate… Când nu confirmă nimeni ceea ce zice raţiunea mea. E semn că trebuie să-i mulţumesc raţiunii pentru servicii, s-o concediez pentru o vreme, să-mi recunosc intuiţia după glasul ei cel relaxat şi blând şi să mă las călăuzită în continuare de aceasta. Şi-atunci… da: mă satur de dreptate… Relaxată şi blândă, mă satur de dreptate…

 

Bun început de zi! Doamne-ajută!

 

( Si totuşi… ce limbaj: îmi “concediez” raţiunea, îi mulţumesc pentru “servicii”. Se vede că m-am apucat de curs de marketingul serviciilor! Monica a terminat A.S.E.-ul bucureştean şi se amuză copios pe seama învăţăturii mele actuale şi, mai ales, pe seama zelului pe care-l constată la mine. Monica are diplomă de licenţă de economist şi lucrează ca economistă. Dar este poetă. )

 

( Ieri am avut şedinţă-lecţie de “pianotat tensiuni” cu Joke ( de eliminat tensiuni nervoase “vechi” prin nişte mişcări de pianotare ). La începutul şedinţei mă simţeam făcută cu ou şi cu oţet ( nu de către instructoarea mea! ), mă simţeam singură, neocrotită de nimeni… La sfârşit, “primită şi ocrotită, Joke… de Dumnezeu şi de univers…”

 

Azi-noapte l-am visat pe fostul meu soţ. Mă batjocorea într-un mod oarecare, eu mă întrebam dacă ne vede cineva.

 

Da, mă văd în stare să-i ajut într-o zi pe alţii să-şi scoată stresul din corp prin pianotări. )

 

Doamne… De câteva zile tot “aud” plânsul lui Jozef de când era nou-născut. Mă obsedează.

Nu sunt neliniştită. Am să trec oricum pe la Ruud de Jonge cu nişte alimente pe care le-am primit. Altfel aş trece “pentru două vorbe”, fără să-i intru în casă.

 

11 octombrie, ora prânzului. Am terminat de citit “Timpul de care avem nevoie”. Am închis cartea cu liniştea de după furtună în suflet. Bine că… s-a terminat cu bine… Eroina are curajul şi meritul de a o rupe cu autoiluzionarea în care trăiseră trei generaţii de femei din familia ei. Va plăti pentru aceasta. Dramatic.

 

Vasile Andru spunea undeva că drama umană se joacă între siluire şi slujire.

 

Am avut un vis acum cinci ani, la începutul terapiei cognitive: peisaj rural românesc, un ciob de oglindă pe un stâlp de telegraf vechi din lemn, eu mă gândeam c-o să mă privesc în el şi-o să mă văd frumoasă. Dar m-am văzut cu un chip absolut obişnuit, care însă nu mi-a displăcut, deloc. Mi-am continuat drumul.

Dacă mă gândesc bine, ultimii trei ani şi jumătate din viaţa mea s-au “jucat” între două oglinzi. Una prăfuită, împăienjenită, sluţitoare de chipuri. ( Cât seamănă verbele româneşti “a silui” şi “a sluţi”… ) Aşa sunt limbajele de lemn, indiferent ce ideolog, ce funcţionar sau ce şmecher le foloseşte. La capătul celălalt al drumului, acolo era o oglindă curată, de parcă nici nu s-ar fi putut aşeza praful pe ea vreodată. Ceea ce-ţi arată o oglindă curată poate semăna şi cu un coşmar: poate fi tocmai ceea ce rişti sau tocmai o evoluţie primejdioasă de care te-a ferit Dumnezeu. Astfel de oglinzi sunt cărţile bune. Acelea pe care eşti recunoscător că ai avut ocazia să le citeşti. Şi sigur că eşti recunoscător: o carte bună este un act de slujire a semenilor.

 

Probabil că la tine însuţi ajungi pe o cale “oblică”. Ajungi la tine căutând altceva… Libertate bine înţeleasă, sinceritate faţă de alţii, trăirea maternităţii… pe Dumnezeu… Îl strigi pe Dumnezeu şi ai surpriza să auzi cât de limpede şi de puternică a devenit vocea ta. Şi-n clipa aceea ştii şi că Dumnezeu nu se va lăsa strigat mult de-aşa o voce! ( Nu afirm că eu m-am găsit deja pe mine însămi de-aşa manieră, încât să nu mă mai scap din mână niciodată. Nu; sunt… pe cale… )

 

 

autor Ioana B. Carp 

Anunțuri
Tagged with: ,

Comentarii închise la 5/11 octombrie

Exilul meu din condiţia de mamă

Posted in Proză by Hopernicus on 31/07/2011


 

Pe 17 aprilie 2008, la ora două şi un sfert am sunat la uşă la Crisisopvang “Leveste” în Emmen. ( O comună mare şi frumoasă din nordul Olandei, provincia Drenthe. )

Ce voiam să fac? Să îmi părăsesc soţul, să divorţez.
Motivul: abuz emoţional. ( Nu neg că abuzul emoţional în cuplu este reciproc, dar eu eram aceea care voia să o rupă definitiv cu trecutul. Voiam să fac o schimbare majoră în viaţa mea. Şi o începusem deja; frecventam de doi ani un specialist în psihoterapia cognitiv-comportamentală. )
Ultima picătură: fostul meu soţ nu îmi accepta hobby-ul traducerilor literare, nici atunci când reuşeam să obţin un contract cu o editură românească, să primesc un avans şi, evident, să am un deadline. Nu o dată m-am apucat de tradus, iar el “a făcut o criză de nervi”, acuzându-mă că îmi neglijez îndatoririle de soţie, gospodină şi mamă. ( Rareori traduceam înainte de ora opt seara, când toţi copiii mei erau în pat. Iar “de la opt seara în sus”, aceasta nu însemna de la opt seara până la trei noaptea. )
Copiii mei au rămas la tatăl lor olandez: în casa lor, în mediul lor, au frecventat în continuare aceeaşi şcoală. ( În perioada aceea, eu nu eram în stare să mă impun în faţa fiului meu mai mic şi în faţa fiicei mele, mezina familiei. Eram pur şi simplu o femeie frecvent denigrată de soţ în prezenţa copiilor şi aveam, în mod evident, simptome de depresie. )
Nu a fost alegerea mea să nu îmi iau cu mine copiii, sau să nu insist în toate chipurile posibile să rămân eu în locuinţa socială din Menso Altingstraat din Assen ( oraşul-reşedinţă al provinciei Drenthe ) împreună cu cei trei copii ai mei, doi băieţi şi o fetiţă.
Decizia i-a aparţinut coach-ului familial Cynthia Köhler de la organizaţia “10 voor Toekomst”. Argumente să demonstrez că m-aş descurca singură cu cei doi copii mai mici nu am avut atunci; argumente că aş găsi în mine, de fapt, forţa şi fermitatea necesare să îi educ pe cei doi copii ai mei nu tocmai ascultători. ( Forţa interioară aveam să mi-o descopăr de-atunci încolo. Iar ceea ce descoperi singur… nu-ţi poate lua sau înstrăina nimeni. Fostul meu soţ, Cynthia Köhler şi Michel Jansen, personajul de la Protecţia Copilului, aveau să încerce de fapt mai târziu, conştient sau nu, să îmi înstrăineze autocunoaştere, informaţie despre mine la care ajunsesem singură… Nu se poate-aşa ceva! Când ai curajul şi începi să te descoperi cu adevărat, e prea târziu să te mai spele cineva la creier!
Aceasta este adăugirea mea din iulie 2011, făcută în timpul verificării textului. )

Am folosit prima săptămâna petrecută în acel cămin din Emmen ca să mă liniştesc sufleteşte.

Şi ca să conştientizez, cu un sentiment de triumf, faptul că mă detaşez de unghiul din care priveşte lucrurile fostul meu soţ…

Aproape o lună mai târziu. Ruud de Jonge, fostul meu soţ, şi copiii mă vizitează pentru prima oară în Emmen. Renata, o altă femeie din cămin, cam de o vârstă cu mine, observă cum de Jonge îmi tot dă dispoziţii în locul de joacă pentru copii şi cum tot continuă el ceea ce încep să fac eu. Ceea ce observă o enervează. Îmi spune: “Mă ofer să-ţi fiu martor dacă va fi nevoie, Jeanette.”

Drăguţă fată, Renata, o portugheză plină de temperament, mereu pe fază. Nu mai ştiu acum nimic de ea. Cu puţin înainte de plecarea mea în România a trebuit să se mute într-un cămin din alt oraş, pentru că în Emmen era urmărită de cineva. Mi-a fost o prietenă adevărată şi îi sunt recunoscătoare.

Mai 2008. Prima întâlnire la Emmen cu Michel Jansen, case-managerul de la Protecţia Copilului. Cu o expresie posacă, Michel Jansen mă întreabă ( retoric în intenţie ) dacă nu cumva vreau să îl conving că mă simt bine, “aşa, dintr-o dată”. Îi răspund mirată ( şi încercând şi dezamăgire ) că nu este deloc dintr-o dată, dat fiind că eu mă vedeam de ceva vreme cu un psihoterapeut. ( Iar el ştia aceasta. ) Simt din partea lui o opacitate incredibilă: lipsa oricărei empatii, lipsa oricărui respect pentru truda mea din ultimii doi ani la fiinţa mea. Truda mea la fiinţa mea, evident că şi în interesul copiilor mei! Dar pentru mine “în interesul copiilor” este o bucată de adevăr trăită cu nervii, creierul, inima, sângele, iar pentru bărbatul din faţa mea este un slogan. “Aici e ceva putred!” mi-am spus atunci în sinea mea şi aşa am continuat să simt şi să gândesc multă vreme. ( După câteva săptămâni, aveam să îi scriu acelui personaj o scrisoare. Pe care nu aveam să i-o mai dau, dat fiind că o aparentă rezolvare a neînţelegerii avea să aibă loc prin comunicare orală. Doar o aparentă rezolvare – iar eu am avut naivitatea să cred că ar fi fost o restaurare în profunzime a comunicării, că aş fi aruncat o punte, că aş fi adus la compromis două lungimi de undă diferite, două identităţi mult diferite, două seturi mult diferite de credinţe ( sau de convingeri ). Că m-aş fi făcut adică înţeleasă şi crezută. Din acea scrisoare am luat, prin noiembrie 2008, scriind retroactiv pagina aceasta, şi formularea “trudă la fiinţa mea”. Regret mult că nu mai am scrisoarea. Că Jansen nu a citit-o niciodată nu regret, pentru că mă îndoiesc că acele trei pagini scrise de mine de mână atunci ar fi putut urni un birocrat din inerţia existenţială în care se găsea şi dintru care lua decizii.
Jacqueline şi Amber, asistente sociale din “Leveste”, aveau să considere scrisoarea aceea a mea “bine scrisă” şi “foarte politicoasă”, ceea ce mie avea să-mi dea un sentiment de forţă interioară recucerită şi de libertate. Notă a mea din iulie 2011. )
Cu Irma Kortkaas ( terapeuta de sistem la care mă dusesem o vreme cu Ruud de Jonge ) cu Irma am vorbit o dată la telefon. Am întrebat-o, printre altele, dacă mă crede că “de vreo patruzeci de ani, de când am pierdut-o pe mama, n-am mai simţit ca acum că mi-e dragă viaţa”. Răspunsul dumneaei, după o foarte scurtă pauză, a fost un foarte apăsat ja – da.

Da, recâştigasem ceva… Sau câştigasem pur şi simplu… Libertate. În bună măsură, perspectiva mea asupra lucrurilor. Şi, ca pe un puzzle totuşi încă neterminat, cu câteva, doar câteva bucăţele lipsă, imaginea de sine. Nu imaginea lui De Jonge despre mine, nu imaginea profesorului de istorie E. B. despre mine, nu imaginea despre mine a bunicului meu. Imaginea mea despre mine. Aproape întreagă. Îndoielile rămase, acelea erau puţine.

Aveau să urmeze, în două rânduri, complimente de la Benjamin Vink, psihologul care mă trata, pentru starea în care reuşeam să mă menţin. ( Avea să îi placă şi scrisoarea către Jansen. Avea să-mi spună că este un text puternic şi scris “direct din inimă”. )

2008, Ziua Mamei. Mă întâlnesc cu Ruud de Jonge şi cu copiii la Schoonoord.
Abia am făcut câţiva paşi înspre parcul străjuit de căpcăunii Ellert şi Brammert, pe aleea largă, că aud paşi ca de copil în alergare. Privesc în faţă şi văd un căpşor blond-roşcat ras şi unul, mai mititel, blond-auriu cu o codiţă de cal. Jozef şi Tanjoesja m-au văzut de la distanţă şi aleargă să mă îmbrăţişeze. Mă opresc. Ei mă ajung, ne strângem în braţe mult. Fata îşi ghemuieste capul la pieptul meu. Băiatul mă prinde hotărât, să nu-mi mai dea drumul. Poartă pantaloni scurţi, iar picioarele îi sunt mai lungi şi mai musculoase decat mă aşteptasem eu. ( De fapt, toată alergarea lui spre mine avusese ceva dramatic, ceva aproape de balet, de “Spartacus”, aş zice eu acum, trei ani mai târziu. Cel puţin, mişcările capului şi picioarelor lui mă impresionaseră. Copilul se lupta cu destinul. Jozef este copilul meu cel mai “în trup”; Paul şi Tanja sunt mai longilini, mai “în minte”, mai “în vorbire”. ) Fata mea poartă azi o rochiţă albă frumoasă, cadou de la mătuşa mea, Lili, dar din păcate tăticul nu i-a ales bine chiloţeii, a căror culoare albăstrie se observă prin rochiţă. Nu-i nimic, nu-i un capăt de ţară. Ştiu că, în general, copiii sunt bine îngrijiţi de tatăl lor.
Ne îndreptăm spre pătura unde se află Ruud de Jonge şi Paul şi unde vom face un mic picnic. Îl salut pe Ruud de Jonge, îl îmbrăţişez pe Paul. Paul se-arată ca de obicei precaut, puţin prea tăcut. ( Când nu e tăcut face glumele lui grozave… dar azi nu-i o zi propice pentru glume. )
Primesc cadouri pictate, lipite, meşterite de copiii mei; printre altele, trei plăcuţe de faianţă pictate frumos, pe care scrie, pe fiecare, “draga mea mamă, te iubesc”. ( Nu, greşesc: pe cea de la Paul – le-am păstrat pe toate – pe cea de la Paul scrie “cu mult drag”. Paul avea atunci unsprezece ani, Jozef şase, Tanja patru. )
Mai târziu puţin intrăm într-un local de şcoală veche, într-o clasă cu bănci cum am apucat şi eu, unde o “juf”, o învăţătoare cu portul popular din Drenthe le citeşte copiilor povestea cu Ellert şi Brammert.
Apoi copiii se duc la un solar cu leagăne, iar Ruud de Jonge şi cu mine şedem pe-o buturugă de lângă “cafetaria” şi îi privim.
De Jonge îmi spune că Protecţia Copilului, Sănătate Mintală Drenthe şi “10 voor Toekomst” au făcut, cu aproximaţie, evident, o evaluare a situaţiei mele: cu oricâtă terapie, eu nu voi fi în stare, după ei, să stăpânesc copiii nici peste un an.
Ceea ce aud mă tulbură, dar ştiu că voi discuta cu Benjamin Vink şi cu Irma Kortkaas, de la Sănătate Mintală Drenthe. ( Mai ales pe ei doi nu îi credeam în stare de o astfel de afirmaţie. Iar ei mai târziu aveau să îmi confirme că nu o făcuseră. N. m. iul. 2011. ) De Jonge mai ţine să îmi spună că lui Jansen nu i-ar plăcea deloc să afle că eu “am venit cu nesimţire şi stau pe trotuar în faţa casei lui”. În faţa casei lui, a lui De Jonge, adică. Îi răspund simplu că aşa ceva nu se va întâmpla.
Când ne despărţim şi trebuie să urce ei toţi primii în autobuz ( staţia nu era deloc departe de parc şi de muzeu ), momentul nu e uşor pentru copii.

Sfârşit de mai – început de iunie 2008. Mă vizitează Cynthia Köhler. Mă întreabă cum mă simt, îi spun că bine, îmi face un compliment – “arăţi bine, arăţi odihnită” – îmi cere politicos raportul meu psiho-medical recent, ca să facă o copie după el. ( Fusesem examinată psihologic la cererea fostului meu soţ şi a acestei doamne înainte să plec din Assen. Dânsa afirmase că bănuieşte că eu aş avea una din acele tulburări psihice care împiedică un om să se comporte autoritar atunci când este nevoie. ) O refuz din trei motive: 1) socotesc că în bună parte conţinutul acelui raport psiho-medical nu mai este de actualitate în noua mea situaţie; 2) nu mi s-ar părea corect ca Protecţia Copilului, pe baza acelui raport, să mă judece din trecutul apropiat şi 3) eu nu aveam atunci acel raport… eu auzisem doar o lungă prezentare orală a rezultatului examinării mele.
Cynthia Köhler mă întreabă dacă nu am auzit şi un diagnostic. “Nu”, sună răspunsul meu.

 

autor Ioana B.Carp

http://cititordeproza.ning.com/profile/IoanaBCarp

Tagged with:

Comentarii închise la Exilul meu din condiţia de mamă

Smetanalaan VIII

Posted in Jurnal, Proză by Hopernicus on 25/01/2011

Chiulurile Danei sau alt destin de bucureşteancă

Dana fugea de la liceu şi se încuia în camera ei când era acasă. La şcoală fugea de “dirigu’”, acasă se ascundea de fratele ei vitreg, Mihnea. Cei doi bărbaţi erau coşmarurile ei diurne. “Dirigu’” preda limba şi literatura română, avea patruzeci şi şase de ani, chelie, mâini rotofeie, burtă şi un rânjet care displăcea profund celor optsprezece fete din clasă. Când trecea pe lângă Dana, îi căuta în caiet liniuţe de unire sau de despărţire puse “aiurea”, sau cuvinte scrise, în pofida normelor ortografice, fără aceste liniuţe de unire-despărţire. Dacă, întâmplător, pe lângă astfel de erori de ortografie mai găsea, pe marginea caietului, şi desene – nişte miniaturi absolut remarcabile – atunci începea să îi recite fetei lista lui cu mari artişti plastici care au avut de trăit cu “mica-marea infirmitate numită dislexie”. I-o “recita” pe un ton încântat de sine, care o tortura şi o scârbea. O singură persoană din clasă – deloc lipsită de prestanţă – era atentă la acest simţământ al Danei. Desigur, Vivi cea înaltă şi frumoasă. Vivi, despre care toate fetele spuneau că are un tată extraordinar, Vivi, care avea deja un prieten, Vivi, care făcuse gimnastică sportivă şi înot artistic şi avea, după cum se exprimase odată profesoara de sport, “o ţinută cum rar îţi este dat să vezi”, Vivi o îmbrăţişase o dată pe Dana după o umilire din partea dirigintelui. Celor mai mulţi colegi, Dana le era cu totul indiferentă. ( Doi băieţi îi ţineau dirigintelui isonul şi o batjocoreau la rândul lor, poreclind-o “domnişoara Dali” şi afirmând că deţin explicaţia întârzierilor ei la orele de română. “I s-a scurs deşteptătorul”, spuneau ei, “într-o gaură neagră”. )

Mihnea, fratele vitreg al Danei, era student în ultimul an la TCM. Îi plăcea mult să le spună colegilor lui bancuri, inclusiv la telefon. Râdea zgomotos, începea să râdă imediat după ce termina de spus câte unul din bancurile lui. ( Banc preluat de la altcineva sau – Dana îşi dădea uneori seama – creat chiar de el. ) Pentru Dana, acele parcă interminabile serii de bancuri, întrerupte de bine-previzibile cascade de râs, erau un prilej de stres greu de descris în cuvinte. Nu erau bancuri neapărat decoltate, dar cuvintele “gagică” şi “piţipoancă” se repetau totuşi mult prea des pentru gustul ei, deşi nu putea spune că nu ar aprecia chiar deloc calităţile lui Mihnea de şuetar creativ. Mihnea părea conştient că o stresează, oricum, vag atent la semnalizările ei non-verbale. Dana era convinsă că Mihnea “măreşte volumul” ori de câte ori ştie că o va face şi pe ea părtaşă la amuzamentul lui telefonic cu un amic. Se simţea, în astfel de momente, epuizată şi fără adăpost. Dacă a te adăposti înseamnă a te retrage din faţa oricărei adieri de primejdie din aer, oricât de vagi. Ea constata repetat că îi lipseşte un locşor al ei în care să se poată retrage din faţa oricărei adieri de primejdie din aer. ( Nici de intimitatea oferită de un jurnal nu socotea că poate să aibă parte, întrucât se temea că Mihnea ar putea citi nestingherit în jurnalul ei şi ar putea-o necăji apoi, fără ca mamei sau tatei Victor să li se pară că este un capăt de ţară. )

Dana nu ştia să înveţe sau să muncească cu un scop. Nu avea de ajuns nicăieri: nu i se părea că trebuie să ajungă economistă ca mama, de pildă, sau ingineră ca tata Victor, fiindcă trăia cu impresia că mama întotdeauna fusese economistă, iar tata Victor întotdeauna fusese inginer.

Aşa cum ea, Dana, desena de când se ştia. Nu avea de “ajuns” desenatoare, cum îi preziceau unii şi alţii – iar ei îi suna de-a dreptul caraghios. Nu avea de ajuns acolo, pentru bunul motiv ca ea întotdeauna fusese acolo. Prin biblioteci, prin albume de artă, prin biografii, uneori prin expoziţii. ( De internet nu avea parte, în anii ’80. ) Era, de când lumea, acolo… iar recunoaşterea unei verişoare, a celei mai bune prietene şi a unui fost profesor o făceau să simtă că nu desenează degeaba. Iar când nu desena, nu citea şi nici nu privea, atunci se ferea de Mihnea şi de “dirig”. Acasă, în camera ei era de găsit, chircită-ntr-un colţ, sau în părculeţul de lângă şcoală, sau chiar în biserica de lângă şcoală. ( Deşi nimeni nu se ocupase vreodată de educaţia ei religioasă. Intra pur şi simplu acolo unde putea să îşi adăpostească fiinţa. )

autor Ioana B. Carp

http://cititordeproza.ning.com/profile/IoanaBCarp

Tagged with:

Comentarii închise la Smetanalaan VIII

Autoportret fără copiii mei/ 7 noiembrie 2010

Posted in Jurnal by Hopernicus on 11/12/2010

7 noiembrie 2010.

Mi-amintesc de librăria “Kretzulescu” din Bucureşti şi de Zilele Cărţii Sovietice de pe vremea când eram studentă; cum treceam zi după zi pe lângă “Kretzulescu” şi zăream mai mult chirilice decât latine. Dar uitam de fiecare dată repede surpriza: de obicei îmi aminteam… că trebuie să mă grăbesc spre facultate… că sunt în întârziere…
Când a venit Ruud să ia copiii, ne uitam cu toţii, cuminţi, la un film cu Sinterklaas ( Moş Niculaie ) şi cu credincioasele lui calfe negre. La calculator. ( Jozef şi Tanja cu mămica lor. Paul plecase deja.)
A mai trecut o săptămână, un week-end ( chiar relaxat ) cu copiii, au mai murit un mare scriitor olandez şi un mare poet român al căror “narcisism” pe mulţi îi deranjase – acum, brusc, se scrie şi se vorbeşte extrem de frumos despre ei. Şi sincer. I-am explicat şi lui Paul de ce nu simţim nevoia să bârfim un om trecut cu sufletul la cele veşnice. Că oricine te bârfeşte speră ca – prin feluriţi “binevoitori” – să ajungă la tine cuvintele lui şi să te indispună. De-aia când un om nu mai este, Paultje, e cât se poate de firesc să nu mai simţim nevoia să-l bârfim.
Miercuri am interviu de admitere la şcoala sanitară, la sediul ei din Beilen ( nu din Assen ).
Am interviu de admitere la o altă rută existenţială. Şi ştiu asta. Şi trăiesc cu încredinţarea că şi intervievatorii mei ştiu.
Am descoperit că nu mai vreau să “fiu performantă”, să înfrâng societatea cea nedreaptă, hidra cu o mie de capete, şi să devin erou. Am descoperit că sunt mai folositoare dacă îngrijesc pe câţiva dintre răniţii vieţii care şi ei au vrut, la rândul lor, să fie eroi.
Am emoţii de fiu pierdut. Fug, fug din chinurile iadului din care m-am smuls, cu metanoia mea-n dinţi, spre Tatăl. Dar mi-am realizat eu această metanoia la timp?
Am emoţii de fiu cuminte. Alerg bucuroasă, cu încă o lecţie pregătită, spre Tatăl. Dar sunt sigură că ajung la timp, în ritmul ăsta; e bun ritmul ăsta sau m-a cuprins pe nesimţite o suficienţă păgubitoare pentru suflet, şi urc cu mult, cu mult prea încet?
“Vedeţi să nu întârziaţi la destin!” îmi spunea, cu ani în urmă, psihologul şi astrologul Cornelia Stana în Bucureşti.
Nu sunt în întârziere la destin?

artist David Croitor, Iedera

De ce mă simt aşa de liniştită? Şi de plăcut toropită, de ce îmi permit luxul ăsta?
E duminică seara. Duminica seara eram îngrijorată de obicei, îngrijorată că va mai trece o săptămână în care să nu le “fac” pe toate din agendă.
Sunt liniştită, zac, îmi place, dar ştiu că în câteva minute mă voi ridica să scriu.
Îmi place să conştientizez că nu am voie să las aceste gânduri să mă părăsească pur şi simplu.
Să nu înregistrez nicăieri acest moment de har şi de eliberare. Nu am voie. ( Sigur că am voie… Nu-i “păcat” dacă nu scriu… dar e păcat de Dumnezeu! )
Vizualizez o fântână cu apă limpede. Mi-amintesc un vis în care un bărbat ca la vreo 50 de ani cu ochelari îmi spunea să mai încerc o dată să scot apă din fântână; apa trebuia să fie curată, “fără pietricele şi capete de aţă”. Presupun apa aceea şi rece. Parcă simt rece la urechi, chiar pe timpane. ( Devin sinestezică în scris, dar tot “în cap” rămân: la nas, gât şi urechi. Cuvintele se-aud, chiar şi-atunci când se citesc. Cuvintele dor, îngrozitor; toată lumea ştie, cuvintele dor fizic. Mi se desfundă urechile. Mi-am mai fost câteva minute duhovnic începător şi orelist, tot începător.
Dar uite că reuşesc, fără să vreau, să îmi simt şi corpul întreg. Mai uşor. Totuşi, fără să “plutesc”.)
Miercuri am interviu de admitere la o altă rută existenţială. Doamne ajută!

autor Ioana B. Carp, redactor secţiunea limba engleză, germană, flamandă.

http://cititordeproza.ning.com/profile/IoanaBCarp

Comentarii închise la Autoportret fără copiii mei/ 7 noiembrie 2010