Interviu pe acorduri de chitară

Pe Cătălin, fiul Tatianei Stepa, nu îl mai văzusem de când a terminat clasa a VIII-a. Aflând că va susţine un concert la Lupeni, alături de Dinu Olăraşu şi de alţi folkişti, nu am stat pe gânduri şi am făcut imediat rezervare. În ziua concertului, am ajuns la Clubul Valahia, cu aproape două ore mai repede.
După mulţi ani, Cătălin era neschimbat. E drept, puştiul pe care îl ştiam eu, din vremea când mi-a fost elev, era acum un tânăr înalt, dar avea aceeaşi lumină în privire şi aceeaşi dezinvoltură. Până a început spectacolul, am avut timp să stăm de vorbă, pe îndelete. Am depănat amintiri şi am pus la cale un interviu.

 

 In lumina reflectoarelor, artist Aurelia Chiru

 

„La naştere am fost un ţipăt simplu
Şi-ncet, încet, am devenit cuvânt…”Cuvântul s-a transformat în vers iar versul a devenit cântec, vibrând în sufletul ascultătorilor, prin vocea Tatianei Stepa. Care crezi că au fost atuurile ei? Ce alte calităţi, în afară de vocea deosebită, au ajutat-o să devină o stea şi care dintre aceste calităţi le-ai moştenit?Sunt convins că mama reuşea să transmită emoţie publicului şi printr-un simplu „Bună seara!”. Se simţea asta, avea ceva special şi nu o spun doar pentru că era mama mea. Se schimba atmosfera, unde intra ea. Avea au caracter foarte puternic. Era o fire sociabilă şi veselă (surprinzător, poate), avea mulţi prieteni şi îşi dorea să ajute. Mi-ar plăcea să cred că am moştenit toate acestea de la ea.„Numai mamă să nu fii în vremea
Când nu ai ce copiii îţi cer…”Îmi amintesc că erai un copil vesel, nimic din comportamentul tău nu trăda vreo nemulţumire. Şi totuşi, cum era copilăria ta, dincolo de poarta şcolii?Am avut o copilărie frumoasă. Am fost fericit. O bucată de vreme, am stat cu bunicii (părinţii mamei). Mama nu lipsea foarte mult de acasă. Avea turnee mai lungi (pe vremea aceea era nebunie), vara, pe litoral, dar mergeam şi eu cu bunica mea. Aşadar, nu trecea foarte mult timp fără să ne vedem. Nu pot să spun că mi-a lipsit ceva.„Fie timpul rău sau bun,
Va veni şi la noi Moş Crăciun.”

Care a fost cel mai emoţionant Crăciun petrecut împreună cu mama ta?

Cred că ultimul. Nu ştiu… Noi ne întâlneam destul de des, în ciuda distanţei dintre Bucureşti şi Lupeni, şi de fiecare dată ne simţeam bine. Adică povesteam, ziceam bancuri. Am fost, în primul rând, prieteni foarte buni.

Erai printre premianţii clasei, un copil cu reale posibilităţi de a ajunge departe. Cât de departe ai ajuns?

Nu ştiu cât de departe am ajuns, dar mă surprinde ce am ajuns. În primul rând, pentru că, după ce am terminat armata (prin 2002, cred) am fost convins, până în măduva oaselor, că nu mai vreau să văd uniformă şi bocanci. După doi ani, am ajuns să-mi doresc să devin jandarm montan şi chiar îmi place foarte mult ceea ce fac. Parcă nici nu mă văd făcând altceva. Cât despre cântat, eu am avut înclinaţii tot timpul în direcţia aceasta, dar nu a fost nimic serios. Am început să cânt la insistenţele unor prieteni. Miţă Berciu a fost primul care m-a pus, mai mult cu forţa, în faţa oamenilor şi m-a încurajat mult. Cânt la modul mai serios de vreun an de zile, datorită altor oameni pe care îi am pe lângă mine, tot „din cauza” mamei mele. M-a sprijinit şi încă o mai face, cu foarte mare plăcere, Victor Socaciu. Ce să zic? Am avut noroc de oameni buni.

Copilul Cătălin Filipoiu nu era genul care vrea să iasă în faţă, era mai degrabă adeptul lozincii „tace şi face”. Adultul de astăzi s-a schimbat? Crezi că în muzică e important să ştii să dai şi din coate, nu numai din gură, pentru a deveni cunoscut?

Nu cred că m-am schimbat. Sunt o fire mai comodă, dar de fiecare dată când mi-am propus ceva important, mi-a reuşit. Mă consider modest (deşi, faptul că mă consider eu aşa ar putea să demonstreze contrariul) şi, poate, de aici concluzia dumneavoastră. Nu am o mare experienţă în lumea muzicală, dar am înţeles că trebuie făcute nişte eforturi. În concluzie, da, trebuie dat şi din coate, puţin.

„Şi Dumnezeu, în ceruri plânge,
Să înteţească-n noi iubirea”

Invocarea divinităţii este frecventă în cântecele mamei tale. Tu crezi în Dumnezeu?

Deşi e destul de greu de susţinut credinţa în ultima vreme, da.

„În părul tău mai e un rest de vară,
Dar, vineţie, toamna-ţi stă pe buze”

Toamna şi iarna au fost anotimpurile cel mai des întâlnite în repertoriul mamei tale. Era vreun anotimp cu care se identifica? Ţie îţi place, în mod deosebit, un anumit anotimp?

Cred că toamna. Toamna şi iarna sunt anotimpuri mai spectaculoase, mai melancolice. Eu prefer iarna, pentru că îmi place mult să schiez.

„Ca într-o lampă, într-un sat de munte,
N-a mai rămas în mine gaz decât
Să mi se vadă ochii trişti în frunte
Şi scara ce o am de coborât.”

În ciuda pesimismului care răzbate din cântecele ei, Tatiana Stepa a fost o luptătoare. În viaţa ta au fost momente când a trebuit să te iei la trântă cu destinul?

Da, au fost. Probabil că, în treizeci de ani de viaţă, i se întâmplă oricui să treacă prin momente mai grele. Important e că au trecut, dar şi mai important e să nu mai vină altele.

„Vă las singura avere,
Vă las cântecele mele”

Care era piesa de suflet a mamei tale? Din toată averea moştenită, ai vreun cântec preferat?

Dintre piesele mamei, de suflet şi cea mai cunoscută a fost „Copaci fără pădure”. Dar fiind o mare consumatoare de muzică, bineînţeles că avea multe piese preferate. Poate printre cele mai apreciate a fost „Natasha Dance” a lui Chris de Burgh. Mie îmi plac mai multe, nu ştiu, depinde de stare: „Iubirea de lut”, „Totuşi toamna”, „Criza in întuneric”.

Care a fost primul cântec pe care l-ai preluat şi unde l-ai interpretat?

„Iubirea de lut” a fost prima piesă pe care am cântat-o la clubul Valahia, în primul „concert” pe care l-am susţinut în faţa unui public, anul trecut. Iar pe o scenă, într-un spectacol mai important, anul trecut, pe 10 august, la Târgu Jiu, la festivalul „Poarta Sărutului”.

Am înţeles că au existat persoane care te-au ajutat în încercarea ta de a cânta. Au fost şi oameni care ţi-au pus piedici?

La începuturi, după cum ziceam si mai devreme, Miţă Berciu m-a încurajat, m-a îndrumat şi m-a sprijinit foarte mult, împreună cu echipa de la Valahia. „Ieşirea” în ţară, la festivalurile şi spectacolele importante, i se datorează domnului Victor Socaciu. Piedici nu mi s-au pus. Au mai fost răutăţi şi probabil vor mai fi, dar nu contează.

Care dintre concertele la care ai cântat a avut cel mai mare succes?

Nu ştiu ce să zic. E diferit de fiecare dată. La majoritatea spectacolelor, am cântat cu Victor Socaciu şi cu George Nicolescu şi acestea toate au fost reuşite. Cred că momentul cel mai plăcut pentru mine a fost la „Om Bun” – cel mai mare festival de gen – în 2010, la Bucureşti, unde au fost 4500 de oameni, care m-au aplaudat până m-am întors, la bis.

Ce planuri de viitor ai?

Ca să încep în ordine, în toamnă mă căsătoresc. Apoi, am vreo douăsprezece piese proprii, înregistrate (vreo două au apărut pe internet) şi sper ca, la anul, să le strâng într-un album. Iar pe termen lung, ca tot omul la 30 de ani (aproape): un copil şi… aaa… să îmi termin facultatea.

Lupeni, 1990    

                               

                 

               

             

autor Vali Slavu  http://cititordeproza.ning.com/profile/ValiSlavu

Pianistul, compozitorul Dan Mizrahi

În dimineaţa zilei de 25 februarie 2010 s-a stins din viaţă , în urma unei suferinţe îndelungate, prestigiosul pianist şi compozitor Dan Mizrahi. S-a născut la 28 februarie 1928, a început să studieze muzica la vârsta de patru ani, a fost primit la Academia de Muzică din Bucureşti ( Conservator) când nu împlinise încă nouă ani, era un copil minune, dar legile rasiale l-au oprit la începutul unei cariere strălucite. În 1941 pleacă în Palestina, aflată sub mandat britanic, studiază la Academia de Muzică din Ierusalim, o absolvă în 1945, când revine în Bucureşti, continuă studiile la Conservator, absolvindu-l în 1948, cu nota maximă. Între anii 1951-1953 este deţinut politic, din cauză că se întâlnise cu familia ambasadorului Statului Israel la Bucureşti, pe care o cunoştea din timpul şederii în Palestina. Este eliberat şi la 30 ianuarie 1954 este solist la Ateneu la un concert dirijat de Sergiu Comissiona, căruia i-a purtat o recunoştinţă vie şi l-a omagiat, când acest s-a stins din viaţă, în străinătate, în anul 2005.Tot în 1954 el susţine un concert cu muzică de Gershwin, eveniment inedit pentru România, unde compozitorul nu era decât foarte puţin cunoscut.

Muşcata, artist Aurelia Chiru

Avea să conducă un spectacol de balet pe muzică de Gershwin la Opera Naţională, în stagiunea 1968-69. „Rapsodia albastră” a devenit o emblemă a artei interpretative a lui Dan Mizrahi. În 1997-98 va face un turneu în cinci state din SUA, cu conferinţe şi concerte. Dar el a fost şi un slujitor al romanţei şi muzicii „uşoare” ( a compus şi pe texte ale poetei Tania Lovinescu). Dan Mizrahi a fost de nouă ori laureat al concursului „Crizantema de aur”, de asemenea a primit premiul criticii muzicale „Mihail Jora” (acesta i-a fost maestru, în tinereţe), a fost un compozitor apreciat de public, iar viaţa sa a devenit cunoscută şi datorită unui volum masiv , autobiografic. „Aşa a fost” (Ed. Hasefer). Cu prilejul împlinirii a 80 de ani, în anul 2008 a fost omagiat la Ateneul Român, cu participarea unor personalităţi de prim rang ale vieţii muzicale româneşti, ca şi la Centrul Cultural Comunitar, unde Preşedintele FCER dr. Aurel Vainer l-a felicitat şi i-a urat viaţă lungă. Nu a fost să fie.

autor Boris Marian

La Sebeş – Alba spiritul lui Blaga este încă viu!

Cenaclul literar “Lucian Blaga” – mereu în lumina Cuvântului

După amiază de noiembrie – frumoasă, caldă, liniştită, cu frunze arămii aşternute pe o parte şi alta a şoselei pe care o parcurg în viteză de la Sibiu la Sebeş şi o nesfârşită emoţie generată de faptul că în curând, împreună cu buna mea prietenă vom fi prezente la o întâlnire de suflet ce se va produce la Cenaclul “Lucian Blaga” din oraşul în care sevele poemelor lui Blaga curg prin fiecare iubitor de frumos. Şi fac această afirmaţie cu toată convingerea pentru că descoperind comuniunea literară de-aici mi-am dorit atât de mult să ajung să-i cunosc membrii, încât, chiar dacă în zi de miercuri – la mijloc de săptamână – am “evadat” din tumultul problemelor cotidiene luând drumul ţinuturilor în care a văzut lumina zilei inegalabilul Lucian Blaga – aproape de Lancrămul lui – leagăn de suflet unde a scris atât de frumos: „Laudă seminţelor, celor de faţă şi-n veci tuturor”.

Da, acesta este mesajul care străjuie bustul impunător al poetului filozof la intrarea in Casa de cultură din Sebeş unde, spre plăcuta mea surprindere se desfăşoară intense activităţi culturale în cadrul Centrului Cultural „Lucian Blaga”. Poetul Petru Făgăraş, gazdă primitoare şi suflet al mişcării literare de-aici ne întâmpină cu câte-un gingaş trandafir alb, conducându-ne spre sala rezervată întâlnirii săptămânale a acestor neobosiţi truditori pe altarul frumosului. Parcurgem cu emoţie holul de la intrare, făcând plecăciune de suflet în faţa bustului lui Blaga, urcăm scările spre etaj, traversăm o sală care seamănă cu sala de aşteptare din faţa unui cabinet medical dar aflăm că de fapt este anticamera rezervată părinţilor ce şi-au adus odraslele la cursuri de dans; apoi intrăm într-o săliţă în care, în jurul unui pian învechit stau patru tineri care cânta muzică folk. În cele din urmă ajungem în locul care în scurt timp, tineri elevi, studenţi, oameni ajunşi la maturitate deplină sau pensionari plini de spirit si vioiciune se-adună la „sfat” pentru a croi pârgiile unui spectacol de Crăciun, oferit cu dragoste de oameni şi frumos sebeşenilor.

„Indiferent dacă avem sau nu probleme, daca e vreme bună sau plouă, miercuri la noi e sărbătoare” – ne spune Petru Făgăraş, un om blând dar plin de spirit care este promotorul si administratorul reţelei cu acelaşi nume pe care membri Cenaclului îşi postează creaţiile si unde activitatea literară se desfăşoară aidoma unui cenaclu, interactiv. Facem cunoştinţă cu fiecare în parte, ne strângem prieteneşte mâinile şi simţim bucuria în ochii lor aşa cum o simţim pe cea din sufletele noastre. Maria Cornelia Postescu,Ion Kamla,Petru Fagaras,Maria Berghezan,Corina Ofelia Corpodean,Emilia Faur,Ekart Casiana,Bogdan Turcu,Mariana Hagiu,Camelia Tincu,Ioana Damian,Jeni Voina,Rodica Haprean,Felicia Todor,Cristina Chiroiu,Rafila Maniu,Albu Aurel Gheorghe – iată cine vine aici în fiecare miercuri şi aduce laudă Cuvântului într-un mod care-mi aminteşte de Flacăra regretatulului Adrian Păunescu din anii tinereţii mele. Retrăiesc în taină clipele de neuitat ale anilor de liceu când pentru a participa la întâlnirile de pe Stadionul Central al Clujului îmi făceam “billet de voie” şi-l prezentam pedagogei ce ne veghea în căminul de elevi în care locuiam, cu mult înainte de data spectacolului pentru a nu rata ocazia de a fi împreună cu mii de oameni entuziaşti, iubitori de poezie şi muzică folk… Aşa am procedat şi în această miercuri de noiembrie si nu glumesc, chiar mi-am cerut voie de la serviciu pentru a ajunge la Sebeş.

artist Aurelia Chiru, Abstrus1

Aflăm că mişcarea literară reunită sub numele de Cenaclul literar “Lucian Blaga” a luat fiinţă încă din anii ’70 . În anul 1975 cei care l-au infiintat au fost: poetul filozof Ion Kamla, Remus Rednic-metodist, Gheorghe Maniu-fost director a Casei de Cultură, Rafila Maniu, Olga Caba, Valeriu M. Sivan şi a funcţionat până in anul 1988.
În 2007 s-a reînfiinţat, prin efortul nemijlocit lui Maria Cornelia Postescu, Ion Kamla, Jeni Voina, Rafila Maniu, la care s-au alăturat imediat Petru Făgăraş şi Maria Berghezan. Frumuseţea cuvântului izvorât din suflet a adus alături şi alţi oameni minunaţi , tineri si maturi, în prezent activând 17 membri. Petru Făgăraş împreună cu o prietenă de suflet a Cenaclului, Virginia Smărăndiţa Brăescu au creat o reţea a Cenaclului care a ajuns la 71 de membri: http://lucianblaga-sebes.ning.com/.

Am nimerit în ziua în care mebrii cenaclului s-au adunat special pentru a se organiza în vederea susţinerii unui spectacol de Crăciun, în exclusivitate pentru concetăţenii lor, cu poezie si muzică adecvată, aparţinând numai şi numai membrilor săi. Stau cuminte cu prietena mea alături si ne întelegem din priviri, minunându-ne ca ne mai putem bucura de asemenea momente într-o lume plină de ratăcire spirituală, o lume a goanei după bunăstare sau de cele mai mule ori a luptei pentru subzistenţă…

Selectarea poeziilor, a cântecelor de Crăciun, alegerea machetei pentru afişul ce va înştiinţa locuitorii oraşului asupra evenimentului, a invitaţiilor, a micilor atenţii pe care neobosiţii creatori vor să le facă fiecărui participant, toate desfăşurate “ ca la carte” – sunt supuse la vot absolut “democratic” printre “picanteriile” presărate abil de Ion Kamla şi în perfecta coordonare a Corinei Corpodean – o fiinţă absolut admirabilă prin vioiciunea şi spiritul organizatoric neîntrecut, nedezlipită de chitara pe care-o foloseşte uimitor şi-o numeşte „pâinea „ ei artistică. Intervenţiile înţelepte ale Mariei Cornelia Postescu, „regizor” desăvârşit al spectacolului din mijloc de decembrie 2010, sugestiile binevenite ale celorlalţi şi mai ales entuziasmul tuturor ne dau senzaţia că ne aflăm în culisele unui teatru profesionist în care regizori, scenografi, sufleuri şi alţi artizani în organizarea de spectacole pregătesc un spectacol de gală. Toţi se implică, toţi au idei minunate, toţi îşi unesc minţile şi sufletele încercând sa aducă spiritul Crăciunului în inimile celor alături de care trăiesc, muncesc se bucură sau plâng…

Când toate au fost aşezate pe făgaşul lor şi în bună rânduială ne-am luat fiecare caietele de suflet şi-am citit din creaţiile personale în acordul emoţiilor fireşti generate de momentul în sine si cu bucuria de a ne afla împreună. Maria Cornelia Postescu, admirabila luptătoare pentru viaţă, cu dragoste de viaţă şi frumos, plină de sensibilitate, caldă, jovială şi mereu zâmbitoare ne dăruieşte volumele sale de poeme – nepreţuit dar de suflet pentru suflet…

Nici n-am simţit cum a zburat timpul în mijlocul acestor oameni magnifici prin ceea ce fac şi ceea ce sunt; trebuind să ne întoarcem la Sibiu în aceeaşi seară, le-am mulţumit pentru desfătarea de care am avut parte, am făcut o fotografie de grup, ne-am îmbrăţisat regretând că a trecut aşa de repede timpul petrecut împreună şi-am promis să revenim cu mare drag si altădată – poate la spectacolul de Craciun sau poate mai devreme, Dumnezeu ştie când, dar cu siguranţă revenirea ne va face întotdeauna plăcere.

Drumul şerpuind sub lumina farurilor în ceaţa uşoară a serii de noiembrie mi se părea încărcat de simboluri….din aburii reci ai toamnei răsăreau cuvinte şi cuvintele se-mbinau în versuri iar versurile se-aşterneau în imnuri de slavă-nchinate frumosului din noi : „Laudă seminţelor, celor de faţă şi-n veci tuturor”! ….

autor Georgeta Resteman, membră a proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/GeorgetaResteman

Purgatoriu

Mi-e sufletul în Purgatoriu-nlănţuit
Şi nimeni n-are pentru mine-a se ruga
Furtunile şi ploile mă dor cumplit

Iar peste mine cade noapte grea…
Şi umblu de nebună printre umbre
Să-mi caut ascunziş pentru păcate
Nevrute amintiri îmi plouă sumbre
Un labirint unde găseşti de toate
Un cap fără de ochi sau fără gură
O mână care-şi caută pereche
Picior de lemn urlând de-atâta ură
Că şi-a pierdut în drum o gheată veche.
Grimase teatrale şi scârboase
Mă sperie şi caut rugăciune
Dar, unde printre-atâtea oase
Să mai găsesc un loc de-nchinăciune?
E chin mai mare decât pe Pământ
În Purgatoriu, prins între dileme
Nu eşti nici mort, nici viaţa n-ai, nici gând…

Nici ieri, nici azi.Doar îndoiala geme
Că cineva dintre cei vii rămaşi
Ar mai  avea o clipă pentru mine
C-o rugă dintr-un ritual incaş
Să îmi îndrepte sufletul spre Tine
Să pot pleca spre graniţa tăcerii
Din hăul unde umbre chinuite
Încep să bântuie în pragul serii
Cărări, lăcaşuri, fără vrere , părăsite…
Mi-e sufletul în Purgatoriu-nlănţuit
Şi nu e nimeni care să-mi aducă
Acum, la graniţa spre infinit
Izbăvitoarea şi-aşteptata rugă…

artist Aurelia Chiru, Lupta pentru infinit

autor Violetta Petre, editor promovare în administraţia proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/PetreVioletta

O dezlănţuire răzbunătoare

Maria privi puţin speriată chipul celui de lângă ea. Pentru moment crezu că acesta îi citea gândurile. Era cu neputinţă să fie aşa. Totuşi, vocea tânărului avea o rezonanţă aparte, pe care ea o resimţea din plin. Din acest motiv credea tot mai mult că ea este cea predestinată să-i fie definitiv apropiată şi instinctiv se lipi şi mai mult de trupul lui. Îşi rezemă capul de umărul bărbatului şi-i ascultă bătăile inimii, minunându-se de ritmul lor normal, armonios şi puternic.

În ziua aceea parcul Eminescu era aproape gol. Doar vântul alerga pe alei rostogolind frunze moarte. O nostalgie totală cuprinsese până şi aerul pe care îl respirau. Şi copacii, şi aleea, şi banca, aşteptau acordurile de chitară.

–  Cântă ! spuse blând Maria, rezemându-şi capul pe umărul lui. Corzile tremurau, parcă încercau să se atingă una pe alta.  El le apăsa cu degetele în joacă, dar asta trăda o tehnică desăvârşită, era ceva ce venea din sufletul lui, altfel decât pentru un om obişnuit, un „fado” al tristeţilor neplânse şi trădate în infinitul oceanului uman…. Îi sărută obrazul, apoi îi şopti la ureche:

–  Mă simt tot mai atrasă de tine. Ce zici de asta ?

–  Am puteri paranormale. Sunt un pol pozitiv, veni răspunsul în doi peri.

–  Vrei să spui că eu sunt unul negativ ?

–  Poate ! Nu putem fi amândoi pozitivi. Sunt legi naturale de care nu putem face abstracţie. Singurul lucru pe care-l accept pozitiv între noi este gândirea. Restul poate fi contradicţie.

–  Şi dacă nu iese nimic ?

–  Hai să lăsăm discuţia asta. S-a înnourat. Nu cred să mai vină cineva în parc.  E o zi tristă, totuşi. Şi nu ştiu din ce motiv.

–  Vremea !  Parcă spuneai că te simţi atrasă de mine ! Asta înseamnă să fii tristă ?

artist Aurelia Chiru, Cabaret

Şi-au împreunat mâinile şi s-au ridicat de pe bancă.

–  Unde mergem ? N-am nici un chef, astăzi. Aş dori să facem ceva. Am putea face ceva special. Ceva care să ne amintească de ziua asta toată viaţa noastră, continuă Maria, apoi se opri din mers şi-l privi drept în faţă.

–  Ce-am putea face atât de special ? Şi din cuvinte reieşea o descumpănire netrucată, bărbatul părea a fi în criză de idei. Ea se aşeză în faţa lui, îl privi drept în ochi şi spuse cu ton destul de hotărât.

–  Să facem dragoste, spre exemplu !

El o privi deodată dincolo de realitatea lumii, uluit şi speriat. Nu ştiu cum să reacţioneze şi-i cuprinse umerii cu gingăşie şi duritate în acelaşi timp, vrând parcă să o aşeze mai bine în faţa lui. Ca şi cum s-ar pregăti să-i comunice lucruri foarte importante. Propunerea fetei era destul de surprinzătoare pentru sufletul lui cast, netulburat până acum decât de interferenţele onirice şi erotice ale nopţii. Nu ajunseseră niciodată să-şi vorbească despre lucruri atât de intime.

–  Ce-ţi veni ? întrebă el, vrând parcă să-i verifice profunzimea vorbelor. Dar răspunsul ei nu veni. Îl privea în continuare drept în ochi fără să clipească. Cum, aşa, deodată ? continuă bărbatul, de astă dată însoţindu-şi cuvintele cu gesturi de nedumerire. Draga mea…, vru el să continue. Dar se opri brusc întrucât Maria îi înţelesese răspunsul nerostit.  Din ochi îi curgeau lacrimi ce se înnodau ca un şirag de perle sub bărbie. El nu ştiu cum să reacţioneze. Nu ştiu cum să-şi justifice reacţia, această reacţie neaşteptată şi ucigătoare gândea atunci, pentru sufletul adolescentin al Mariei.

Gândul şi sufletul lui erau, de fapt, în altă parte. Dragostea lui adevărată se revărsase în toată splendoarea ei, de peste trei ani, spre altă fată, studentă la Conservator. Pe aceea o iubea cu adevărat. Era cu neputinţă să renunţe la ea. Lucrurile înaintaseră destul de mult între ei spre o inevitabilă căsătorie.  Maria sperase tot timpul să apară o breşă în relaţia lor, prin care să se poată strecura în sufletul lui. Credea tot mai mult că a sosit momentul prielnic să o facă. Că îl va convinge să-şi îndrepte dorinţa întâi, apoi, sigur dragostea ar fi alunecat pe nesimţite către ea.

Surprins de această reacţie neaşteptată din partea Mariei, nu-şi putea ierta hotărârea pe care o luase atunci când se lăsase cuprins şi de sentimentele ei. Acum îşi dădea seama cât de netrebnic fusese când acceptase întâlnirile şi serile de meditaţie, şi cântecele fredonate împreună în parcul acela blestemat.

–  Nu mă iubeşti !…Spune-mi, de ce nu mă iubeşti ? căzură iarăşi ca un ecou întârziat, sentenţios oarecum, cuvintele Mariei, şoptite cu înflăcărare printre lacrimi.

Urmă un chinuitor moment de linişte străjuit ca un reper al amintirilor, de marginea aleii. La poalele castanului se legăna o crenguţă de care mai atârna doar o singură frunză. Maria îl privea cu insistenţă drept în faţă. O privire stăruitoare, bărbătească aproape, din care curgeau lacrimile şi gustul amar al deznădejdii. Şi al furiei totodată.  „Nu mă iubeşti, nu-i aşa ? De ce nu mi-o spui ? continuă ea cu glas şi mai domol. Şi totuşi, vreau să fac dragoste cu tine !”

Cuvintele acestea ce sunau mai mult a somaţie îl năuciră complet. Femeia părea stăpână pe situaţia pe care o crease. „Să mergem la hotel, să închiriem o cameră. Să fim numai noi doi. O noapte. O ultimă noapte cu tine.” Liniştea se aşternu iarăşi între ei, o linişte nebună, acea linişte ce şi-o creează fiara înainte de a-şi ataca prada.  El ar fi preferat cursuri întregi pe care să le studieze, mii de termeni pe care să-i înţeleagă, milioane de situaţii cărora să le facă faţă în schimbul celei ce i se propunea.  Simţea că trebuie să-şi stoarcă până în cele mai adânci raţiuni gândurile, pentru a putea smulge din ele hotărârea cea înţeleaptă. Era momentul culminant al acestei crize ingrate unde intrase, nu fără voia lui însă. Şi hotărârea trebuia luată cât mai repede. Orice întârziere se putea traduce într-un refuz simplu, fără argumente logice. Nu-şi putea permite asta faţă de Maria. Nimic nu justifica comportamentul avut faţă de ea în cele aproape şase luni de apropiere. Fata aceasta îl atrăsese prin mintea ei, prin inteligenţa ei, prin felul în care ştia să-l abordeze, prin limpezimea gândirii ce şi-o folosea întotdeauna cu succes. Niciodată nu s-a gândit că toate aceste apropieri ar putea deveni periculoase într-o zi. Trebuia să găsească mai repede o rezolvare, altfel era nevoit să-i accepte propunerea, şi el nu era pregătit, ţăranul din el, sufletul acelui pământ şi sat simplu de câmpie să fie trădătorul primelor şi adevăratelor sentimente de iubire. Deşi tentaţia se despica adânc, o himeră a unui moment ce şi-l imaginase uneori, dar… Şi dacă o acceptă, în ce direcţie ar putea-o lua lucrurile ? – se întreba, gândindu-se că trebuie să existe totuşi o cale de mijloc. Pe neaşteptate însă, Maria îşi desprinse mâna din încleştarea lui şi porni, singură pe alee cu paşi repezi. Bărbatul o urmă, tăcut, îndeaproape, – şi nu-şi dădu seama cât timp merse şi nici câte sute de metri au făcut până la scările hotelului şi mai departe până în faţa recepţiei.

–  O cameră cu pat dublu, vă rog ! spuse ea cu ton hotărât.El aştepta inofensiv în spate. Se implicase, mai mult se lăsase condus, pe un drum pe care nu dorea să păşească şi la capătul căruia simţea nesiguranţă şi chiar pericol. Lăsă însă totul la voia întâmplării, devenise o pastă ce putea fi modelată de oricine şi Maria luă hotărâtă cheia din mâna recepţionerei, apoi cu o mişcare bruscă apucă braţul lui şi aproape îl trase după ea. Scările până la etajul doi au fost urcate cu repeziciune, ca şi cum s-ar fi grăbit să nu piardă începutul unui spectacol extraordinar. Două zgomote metalice confirmau că uşa fusese descuiată. Femeia se dezbrăcă în mare grabă şi aruncă hainele, fără nici o reţinere sau pudoare, în dezordine. Atunci, hipnotizat parcă, se lăsă şi el în voia sorţii, a simţurilor, a primejdiei ce o presimţea în suflet, dar n-o putea alunga, şi se azvârli în neant. Niciun cuvânt. Nicio şoaptă. Nicio privire. Doar trupurile vorbeau într-o limbă a simţurilor, a plăcerii dezlănţuite. O dezlănţuire aproape animalică din partea Mariei. O dezlănţuire aproape răzbunătoare. Parcă vroia să-i distrugă simţurile şi să-l golească de sentimente. Să-i sugrume orice trăire viitoare faţă de trupul femeii. Şi gemetele veniră într-un târziu, desăvârşind această plăcere stranie pentru el, stranie pentru că i se păru a fi o dezlănţuire carnală, a unei femei coapte şi meşteră, şi pregătită pentru asemenea situaţii. Maria se ridică apoi brusc, îşi adună hainele şi alunecă spre baie. Bărbatului nu-i venea să creadă că tot ce se întâmplase, i se întâmplase chiar lui. Că este gol puşcă şi că făcuse lucruri pe care nu dorise să le facă vreodată în acest fel. Nu-şi putea răspunde simţurilor pe care tocmai le trăise. Minutele treceau tot mai greu. „Ce-ar trebui să-i spun când se va întoarce din baie ? Ce cuvinte ar fi potrivite situaţiei  incredibile în care mă aflu ?  Nu, hotărât, nu pot merge mai departe !…”

Uşa de la baie se deschise la fel de brusc, aşa cum se întâmplase şi la intrare, dar şi la smulgerea intempestivă din pat a femeii ce tocmai îşi domolise carnea, când el se îmbrăca fără a mai trece pe la duş pentru a nu mai prelungi la nesfârşit clipele penibilului. Maria trecu pe lângă pat ca şi cum n-ar fi fost nimeni în cameră. Deschise larg uşa de la ieşire şi spuse aproape răstit:

–  Acum du-te, domnule! Du-te ! Cu mâna pe clanţa uşii, îi arăta bărbatului ieşirea spre holul clădirii, cu un aer poruncitor şi dezgustător  totodată.

El înlemni întâi, se făcu alb la faţă, simţea umilinţa neverosimilă a clipei, dar înţelese imediat situaţia, ca pe una de furie şi răzbunare, un gest ultim din partea Mariei, ce se voia a fi capătul sentimentelor ei faţă de o iubire în care numai ea investise.

Săptămâna ce a urmat a fost una lungă şi chinuitoare pentru el Nu-şi putea repune în parametri normali existenţa. Toate lucrurile păreau ostile. Toate parcă îi reproşau ceva. I se înecau, oare, corăbiile ? Ştia că toţi ceilalţi n-aveau de unde să afle despre cele întâmplate. Şi totuşi avea sentimentul că toată lumea ştie cât de netrebnic a fost, că a fost atât de nedrept cu o femeie, cu o fată. Maria era de negăsit în zilele ce au urmat. Drumurile lui nu se întâlneau cu ale ei. Nu-şi putea explica acest lucru, pentru că, altădată ea era peste tot în calea lui. Se hotărî să o caute în cele din urmă. Să încerce o abordare, să-i ceară măcar o discuţie clarificatoare, dar ea nu era nicăieri. Nimeni nu ştia unde se află. Niciunul nu putea da vreo informaţie. Plecase ? Dar unde ? Fugise ? Încotro ? Se lansau ipoteze peste ipoteze, se însăilau scenarii, fără reultat însă. Numai el avea un capăt de scenariu, un scenariu pe care nu vroia să-l gândească până la capăt.

Nopţile nu mai erau nopţi. Zilele lui nu mai erau zile. Erau toate un ghem de coşmaruri şi remuşcări. Chinuitor, până la insuportabil de chinuitor. Începea să o iubească ? Alunga cu hotărâre ideea. Ar fi vrut să străbată tot pământul deodată, să plece, să o caute, să facă ceva. Sentimentul de culpabilitate îl copleşea enorm, şi faptul că nu putea face nimic îl ducea cu gândul spre o degradare a lui ca fiinţă umană. Unde-şi pierduse el raţiunea pe care, până mai ieri, i-o trâmbiţau toţi ? Unde îşi pierduse judecata şi firea de om integru, aplecat mereu spre ceea ce e normal şi clar ? Ce se întâmplase cu neuronii lui, pe care-i crezuse sănătoşi, incapabili de gesturi iraţionale ?

Aproape instinctiv, în fiecare dimineaţă, ca un robot, se aşeza lângă chioşcul de ziare şi aştepta. Un gând rău, o nenorocire ce s-ar fi putut întâmpla cu Maria nu-i dădea pace. Un gând pe care îl ţinea ascuns chiar faţă şi de el însuşi. În dimineaţa aceea luă ziarul şi cu mare grabă îşi aruncă ochii peste fiecare pagină, ca şi cum ar fi căutat un articol despre care ştia cu siguranţă că există. O ştire pe care o aştepta şi urma să vină, să lovească necruţător, cu sânge rece, până  în adâncul fiinţei lui. O nenorocire pe care nu avea cum să o evite. Aproape răsuflă uşurat când ajunse la ultima pagină, parcă ar fi ajuns la capătul unui drum străbătut cu greu, înfruntând multe primejdii. Dădu să împăturească ziarul, când, pe unul din colţuri i se întipări imaginea pericolului, a dramei şi citi pe nerăsuflate: „Sinucidere din dragoste. O studentă de 21 de ani şi-a pus capăt zilelor, miercuri, 24 octombrie… Înmormântarea va avea loc astăzi, orele 13,oo, la Cimitirul Nordic”. Ochii lui căutau un nume. Nu găsea niciun nume. Totuşi: „21 de ani, studentă, sinucidere din ….” Picioarele nu-l mai ascultau. Simţea cum frica îi cuprinde trupul. Cum se înnegreşte totul în faţa lui. Cum se roteşte strada şi clădirile în jur. Cum se rostogolesc literele pe ziar şi cum se adună toate într-un singur cuvânt. Un singur cuvânt ! Un cuvânt mare cât toată pagina: „Maria”. „Doamne, Maria, cum ai putut face una ca asta ? Cum ai putut !?” Aproape instinctiv plecă spre centrul oraşului. Era douăsprezece. Urcă treptele teatrului, la înălţime, să-i poată privi chipul. „Doamne ! Să nu fie al ei ! Te rog să nu fie al ei !  Să nu fie trupul ei ! N-ar fi drept ! N-ar fi drept deloc, Doamne !” Cortegiul se apropia. Şiruri de oameni în negru se adunau în spatele lui. Auzi o voce: „Ce nenorociri poate face dragostea, domnule ! Netrebnicul ! Cine o fi netrebnicul acela care…” Şi vocea trecătorului se pierdu în stradă. Nu putea vedea chipul femeii din cauza mulţimii ce înconjurase aproape întreg cortegiul. Se hotărî să meargă mai aproape.  Îşi făcu loc cu greu printre cei ce păşeau cu durere în suflet. Ajunse tot mai aproape.  Se opri o clipă. Cortegiul se apropia tot mai mult. „ Doamne, n-am luat nicio floare !  îşi zise, trist. Ce netrebnic sunt şi acum, în această ultimă clipă !” Cortegiul era lângă el. Ridică privirea direct pe chipul femeii.

Nu auzea nimic. Nu mai simţea nimic. Nu vedea pe nimeni în jurul lui. Nu-şi putea mişca trupul. Stană de piatră în mijlocul mulţimii era acum trupul lui. Trecătorii îl ocoleau, aşa cum se ocolesc statuile încremenite în parcuri. Statuile ce nu se mişcă niciodată. Nu se odihnesc niciodată. Nu obosesc niciodată să privească înainte. Nu ţin cont niciodată de ploi, de viscol, de noapte şi de zi. Statuile care suferă şi duc mai departe speranţe. De la ele învăţăm întotdeauna ce este demnitatea.

Cortegiul se depărta. El tot nemişcat în mijlocul drumului. Apoi, dintr-o dată, ca şi cum cineva i-ar fi apăsat un buton de pornire, dădu frâu liber hohotelor de râs. Hohote de râs necontrolate. Hohote de râs nebun, de râs şi plâns, amestecate. Hohote de plâns şi râs, dezlănţuite. Striga în gura mare. Pe Dumnezeu îl striga. Îi mulţumea din toate puterile.  Ridica mâinile spre El şi mulţumea Cerului. „Doamne, cum am putut să cred că e Maria? Cum am putut să mă gândesc la una ca asta ? Cum am putut ?..”.

–   Auzi, domnule ! spuse către un trecător,  Dumneata te-ai bucurat vreodată la înmormântare ? Spune, omule ! Te-ai bucurat vreodată la înmormântare ? Sunt un netrebnic ! Nu-i aşa ? Eu sunt acela ! Sunt un netrebnic ! Eu sunt acela ! şi se depărtă sub privirile nedumerite ale trecătorilor. Câteva zile însă avu bunul simţ să nu se mai gândească cealaltă femeie. Ar fi însemnat să o ofere unei alternative, între sinistru şi uşurare. Ori, instinctiv, el simţea că evenimentele potrivnice n-aveau să-l ocolească şi îl vor încolţi curând.

*

Sâmbăta aceea a fost cea mai tristă sâmbătă din toate sâmbetele lui. Simţea că trebuie să-şi readune gândurile şi sentimentele. Că trebuie să trăiască şi să sufere în tăcere. Că trebuie să iasă din starea fizică şi psihică ce-i măcinase sufletul până la o limită aproape de nesuportat. Îşi luă chitara şi se duse întins în parcul Eminescu. În locul unde fusese ultima oară cu Maria. Locul părea pustiu. Dar parcă acum iubea acest pustiu. Un grup de studenţi cânta o melodie rock. Un rock trist, despre o dragoste sfârşită nedrept. Se aşeză pe banca rămasă liberă, acolo unde stătuse ultima oară lângă Maria. Scoase şi el chitara şi fredonă ceva de unul singur. O melodie despre o povară ce se repeta la nesfârşit, în neantul imperceptibil al nimicului şi tristeţii. Îngăima versuri de neînţeles, ca şi cum  ar fi adăugat de la el cuvinte neclare, ca şi cum şi-ar fi strigat ceva către sine. Privea, din când în când, chipurile studenţilor.

Deodată se făcu linişte. Doar cântecul lui mai răsuna departe, ca într-un loc neştiut.

–  Ăsta e nebun ! Lăsaţi-l în plata Domnului ! Sau dă-l în mă-sa cu nostalgia lui de rahat cu tot !

autor Ion Popescu

Tristețea ca o lovitură sub centură…

Adevărul este că, uneori, tristeţea mă loveşte ca la box, mă face knock-out. Strigă unul-aha, îţi arăţi sfâşierile interioare, îţi arăţi,( sic), aşa a zis, ca un scârţâit de osie; mutra lui este de Goe scăpat din secţia celor liniştiţi, se mai laudă că este Gregor Samsa, nu ştiu cine i-a spus că seamănă cu o gânganie mare şi inteligentă. Cu ce drept se dă drept cine nu este?
Era ceva care trebuia dezlegat, ca un blestem.
Primejdii, miracole, izvoare. Copilăria la Suceviţa. Prosopul purpuriu ce se ducea pe valuri repezi. Muzicienii umblau pe acoperiş. Nici o catastrofă nu a mai avut loc. Ultima cursă, ultimii înecaţi. Fratele meu, înecatul. Un tăciune smuls flăcărilor. Netrebnicii au copilăria lor.
Nenorocirea este că nu scrii numai pentru tine. Nimeni nu te citeşte dacă scrii numai pentru tine. Dar nici dacă scrii pentru alţii, nu te citeşte. Numai strigătul omului disperat nu este o minciună.

artist Aurelia Chiru, Floarea soarelui

Nimic nu este mai înviorător ca o durere de dinți. Nimeni nu a murit dintr-o durere de dinți. Viața ajunge la un apogeu, nu chiar, dar undeva pe un deal.
Fără liliac îți este părul, ce a vrut să spună? Dintr-un ochi în altul trec norii. Un fulger în jurul gurii. O mână plină de ore. Pe talerul suferinței tu ești mai greu. Îmi zâmbești din adâncuri. Frunzișul anilor.
Golită fie noaptea din carafe. Cui să-i bem visele? Cine decapitează lalele? Ferește-te de cel care nici nu pierde, nici nu câștigă. Plasele pescarilor coboară în apele ochilor tăi. O lume întreagă de spânzurați, precum peștii în năvodul harnicului năvodar. Toamna își mănâncă singură din trup. E timpul să fie și timp de iubire. Nu mai visam propriul vis, eram în visele altora. Un fulger tânăr se apropia de mine, gata să mă coboare în împărăția celor împăcați. Pe buzele meu vei găsi numai buzele tale, în ochii mei vei găsi lacrima ta.

autor Boris Marian, redactor la revista Faleze de piatră

Marmura neagră

Mă trezisem în dimineaţa aceea foarte înfrigurat. Prima imagine pe care am văzut-o deschizând ochii a fost fereastra, luminată de soarele clar şi acoperită cu un strat de gheaţă strălucind. O feerie de curcubee mici mi se dazvălui, dar în mine era numai frigul. Aburi se înălţau pe nările mele în camera în care dormisem şi mi-am simţit fiinţa totuşi caldă, altfel aburii aceia nu ar fi apărut. Venea iarna pe pământ şi în oameni şi totul îmbia către marele somn. Toată noaptea visasem o demonstraţie violentă pe străzile unui oraş cu clădiri mari şi cenuşii. Mii de oameni strigând, cu poliţişti şi căşti şi bastoane de cauciuc lovind la întâmplare în trupurile oamenilor. O larmă de nedescris, accentuată de marele somn, iar peste toate o ploaie măruntă, rece şi mortală. Din vis îmi rămăseseră în auz acorduri stridente heavy metal, amplificate aşa cum numai la concertele marilor trupe mai putusem auzi. Îmi era îngrozitor de frig şi în stomac mă strânse gheara ascuţită a foamei.

M-am apropiat de fereastră, am deschis-o larg. Lumina zilei părea că nu poate încălzi, dar era de o puritate cum rar întâlnisem. Nici un nor pe cerul de un albastru marin. Nici o culoare denaturată de impresia rămasă încă în memoria visului meu, sub ploaia aceea rece de toamnă, de noiembrie şi bastoane de cauciuc. Am căscat îndelung şi mi-am dezmorţit braţele, aerul tare şi rece mă înviorase puţin. Nu mirosea de loc a gaze lacrimogene şi lipsa acelei ceţi toxice mă bucură. Bine că toate rămăseseră acolo, în noaptea acestui vis, coşmar nechemat. Foamea însă îmi amintea de temele pentru acasă de pe vremea când mergeam la şcoală. Niciodată nu îmi plăcuseră, dar trebuiau făcute. La fel cu temele acelor ani, obligatorii, trebuia să mănânc, acum şi mereu.

Mi se făcu dor de acorduri preclasice în vacarmul ritmului de rock. Nu scăpam de urmările visului, de parcă un regizor nevăzut pusese pe secvenţele dureroase ale visului muzica asta stârnind atât de bine violenţa. Ca o hipnoză malefică de care trebuiau să se molipsească şi demonstranţii şi jandarmii, asta în timp ce regizorul privea calm de pe scaunul lui, acela cu eticheta de director, ca pe marile platouri de filmare. Dar simţeam că undeva toate astea se petreceau sau urmau să se petreacă într-un segment de realitate pe care încă nu reuşeam să o schimb eu, oricât de mult mi-aş fi stors creierul în căutarea armoniilor preclasice. Corelli, Vivaldi, Scarlatti, unde dispăruseră deodată? Anii în care mă hrăneau cu emoţiile lor calde îi uitasem definitiv? Şi ei, oamenii? Dar regizorul, de unde putea avea puterea de a dirija valul hipnotic, fără însă ca el să fie contaminat?

artist Aurelia Chiru, În lumina reflectoarelor

Mă apăsa prea tare visul nopţii, trebuia să ies afară, sub cer. Îmi alimentai pisica cu o porţie mare de carne din cutia ei de conservă “în sos”. Avea şi ea aceeaşi mare nevoie de hrană ca mine, doar că pentru ea aveam grijă să fie mereu cămara plină de conserve. Eram doar o specie care hrănea o altă specie cu carnea altei specii. Vită sau peşte, pui sau iepure, uneori cu un pic de orez sau vitamine. Pisica le devora însă pe toate cu aceeaşi eternă stare de foame. Rock-ul urla în creierul meu şi am ieşit pe scările de piatră aproape fugind.

Prima impresie odată ajuns afară a fost aceea a luminii trecând prin toate. Atât de mult soare făcea să dispară senzaţia de frig, sau poate că simţeam asta datorită mişcării. În faţa mea se aşternea lumea culorilor vii cu adevărat, aşa cum rar o văzusem. Îmi trecu prin cap că toate culorile astea curate vor exploda în ceva necunoscut şi se vor pierde pentru totdeauna. Era poate un gând al regizorului coşmarului meu de noaptea trecută, dar mă înspăimântă. Nu reuşeam să ajung nici măcar până la Vivaldi şi asta mă făcea furios.

La picioarele mele mi se întindea umbra, vie şi mişcătoare, părând a fi dusă înainte de lumina pe care o primeam în spate. Ca pânza unei corăbii împinse de vântul luminos. Ciudat, îmi tăcuse hărmălaia din auz şi gheara ascuţită a foamei dispăruse.

-Urmează-mă, îmi spuse umbra, urmează-mă pentru că te temi.

Fără să pot face altceva am păşit pe urma umbrei. De unde ştia că mă tem? De ce mă temeam? De cine?

-Vino, îmi spuse şi eu mă simţeam purtat printre ruinele zidurilor a ceea ce părea a fi fost odată o biserică. Zidurile erau căzute, rămăseseră doar ruine de vreo jumătate de metru înălţime. Vedeam resturile unor coloane, odată mari şi înalte, acum doar mici movile rotunde, roase de milenii şi acoperite de muşchi verde închis. Catedrala fusese mare, altarul era undeva în faţă, restul era pulbere. Iarba, de un verde proaspăt în lumina aceea a zilei, crescuse nestingherită printre pietrele zidirii de pe care căzuse mortarul care altădată le unea. Locul acela mi se părea cunoscut, dar era cu desăvârşire pustiu. Doar eu şi umbra păşeam pe acolo după mult timp. Privind înainte, umbra mea arăta răsăritul şi o stare ciudată de nelinişte mă cuprinse. Deci trecuse deja ziua, altfel soarele mi-ar fi împins umbra către apus. Cât de repede, dimineaţa, amiaza, totul… M-am oprit şi deodată îmi răsunară în minte acordurile preclasice căutate dimineaţa. Poate că acolo fusese cândva o orgă. Cine putea şti? Îmi răspunse umbra:

-Ascultă şi priveşte.

De jur împrejurul meu, zidurile începură să se înalţe, încet, ca şi cum privirea mea le făcea să se ridice. Erau din marmura cea mai neagră pe care o văzusem vreodată. Numai muzica suavă îmi mai dădea curaj, mă temeam că voi fi prins între zidurile care creşteau încet şi sigur. Lumina aceea curată a zilei se micşora, devorată de marmura neagră crescând ca o carapace perfectă în jurul meu. Chiar şi umbra mea se ascunsese în noaptea de la picioarele mele, deşi ea mă adusese până aici.

Începeam să mă tem din ce în ce mai tare, fără a şti de ce. Capul meu se înălţase privind mica pată de lumină ce se mai afla încă acolo sus, printre bolţile care crescuseră negre. Apoi, brusc, lumina de acolo se stinse şi ea. În jurul meu se lăsă o noapte completă de marmură neagră.

Liniştea şi întunericul stăpâneau totul. Îmi aminteam muzica, dar tăcuse şi ea. Îmi trecu prin cap că totul se încheia astfel. Beznă desăvârşită şi linişte care nu apasă. Visul nopţii trecute mă prevenise. Apoi frigul şi violenţa muzicii şi a oamenilor, hipnoza… Regizorul şi platoul de filmare. Dar filmul acela fusese viu! Durea, loviturile dureau la fel de tare ca foamea, ca frigul nordului îngheţat, strigătele nu erau repetate la comanda plăcii aceleia de cadre cu număr. Totul fusese real, urma să fie real undeva în lume! Şi regizorul trăia!

Liniştea îmi tăcea, desăvârşită. Apoi, un fâlfâit de aer negru, de aripi de pasăre neagră, nu ar fi putut fi altfel acolo, dacă mai exista un acolo, îmi trecu iute pe aproape. Sau pe departe, era totuna. Ochii îi simţeam a deveni zadarnici. Urechile încă mai percepeau ecoul aripilor negre, apoi deveniră şi ele zadarnice. Mişcările mâinilor, ale capului, ale aerului, încetară. Rămase doar amintirea, vibraţia unui trup, doar un punct luminos a ceea ce ar fi putut fi celula unui gând. Pulsând, amintindu-şi de inimă. Singură, mică, dar luminoasă întratât încât cea mai întunecată umbră a marmorei negre o zări. Primise în dar, pentru prima dată, ochii. De aceea se temea, încă nu ştia. Eu însă ştiam.

Rămăsesem doar un gând suspendat. Primul gând, izvorul a toate cele ştiute vreodată, imaginate vreodată.

-Acum locuieşti în mine, auzii şoaptele umbrei, răsunând circular, sferic, de peste tot. Ai reuşit, deşi nu aş fi crezut. Nimeni nu a dorit vreodată să mă urmeze până în starea aceasta. Cu toţii se reped să muşte din mine, umbra. Eu îi las, dar gustul meu e întotdeauna interzis şi amar. Cu adevărat nimeni nu are nevoie totală, completă, de mine. Nu m-a vrut nimeni niciodată numai a lui, aşa cum ai făcut-o tu, acum. De ce mi te dăruieşti, tu nu ai aflat încă de Dumnezeu, de Lumina veşnică? Ce cauţi tu, cel despre care credeam că eşti cel mai înfricoşat om din lume? Aici eşti pe tărâmul fricilor tale. Ai avut curajul de a păşi pe urmele mele. De ce m-ai învins în felul acesta, singurul fel, de ce?

Înţelegeam… Înţelegeam că fără lumină nu există timp. Că fără timp nu există fiinţă. Că fără fiinţă există doar o stare de umbră şi uitare. Nimicul, ziceau ei… Iar în mijloc, un sâmbure de lumină al întâiului gând, trăind, viu!Nimicul nu exista! Cel care îi putea da viaţă eram eu, primul ajuns pe tărâmul ocolit de toţi al fricilor. Părea că am primit puteri cu adevărat cosmice în locul acela al umbrei, al marmorei negre. Deveneam mai puternic decât regizorul coşmarelor lumii, un biet neştiutor, dar foarte rău… Deodată, din starea aceasta de gând pur, am ştiut că umbra are dreptate, că fusesem primul care o posedasem fără a şti asta. Că Lumina veşnică despre care biata ei fiinţă nu avusese vreodată parte i se dăruia acum prin mine. O cuprinsesem şi mă cuprinsese cu totul.

Înţelegerea aceasta îmi deschise ochii fiinţei şi atunci, în clipa aceea dumnezeiască, de jur împrejur zidurile de marmură neagră căzură. Lumina invadă totul şi vocea umbrei îmi răsună ca un acord preclasic din suflet. Se bucura, pentru întâia oară. De acolo, din starea de umbră uitată, ochii ei vor lumina precum lacrimile soarelui, cele mai vii culori văzute vreodată pe lume.

Locul acela s-ar putea numi paradis. E undeva, dincolo de lume, de timp, de fiinţă. Pentru unii, cei de dincolo de marmura neagră, el nu poate fi găsit şi de aceea au renunţat să îl mai caute. Ei nasc în continuare coşmare, conduşi de regizor. Izvorul pe care îl urmasem în dimineaţa rece, după coşmarul nopţii, mă dusese până în locul acela lipsit cu desăvârşire de umbre, pentru că este însăşi Lumina.

autor Constantin P. Popescu, colaborator la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/ConstantinPPopescu