Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Interviu pe acorduri de chitară

Posted in Jurnalism by Hopernicus on 12/08/2011

Pe Cătălin, fiul Tatianei Stepa, nu îl mai văzusem de când a terminat clasa a VIII-a. Aflând că va susţine un concert la Lupeni, alături de Dinu Olăraşu şi de alţi folkişti, nu am stat pe gânduri şi am făcut imediat rezervare. În ziua concertului, am ajuns la Clubul Valahia, cu aproape două ore mai repede.
După mulţi ani, Cătălin era neschimbat. E drept, puştiul pe care îl ştiam eu, din vremea când mi-a fost elev, era acum un tânăr înalt, dar avea aceeaşi lumină în privire şi aceeaşi dezinvoltură. Până a început spectacolul, am avut timp să stăm de vorbă, pe îndelete. Am depănat amintiri şi am pus la cale un interviu.

 

 In lumina reflectoarelor, artist Aurelia Chiru

 

„La naştere am fost un ţipăt simplu
Şi-ncet, încet, am devenit cuvânt…”
Cuvântul s-a transformat în vers iar versul a devenit cântec, vibrând în sufletul ascultătorilor, prin vocea Tatianei Stepa. Care crezi că au fost atuurile ei? Ce alte calităţi, în afară de vocea deosebită, au ajutat-o să devină o stea şi care dintre aceste calităţi le-ai moştenit?Sunt convins că mama reuşea să transmită emoţie publicului şi printr-un simplu „Bună seara!”. Se simţea asta, avea ceva special şi nu o spun doar pentru că era mama mea. Se schimba atmosfera, unde intra ea. Avea au caracter foarte puternic. Era o fire sociabilă şi veselă (surprinzător, poate), avea mulţi prieteni şi îşi dorea să ajute. Mi-ar plăcea să cred că am moştenit toate acestea de la ea.„Numai mamă să nu fii în vremea
Când nu ai ce copiii îţi cer…”
Îmi amintesc că erai un copil vesel, nimic din comportamentul tău nu trăda vreo nemulţumire. Şi totuşi, cum era copilăria ta, dincolo de poarta şcolii?Am avut o copilărie frumoasă. Am fost fericit. O bucată de vreme, am stat cu bunicii (părinţii mamei). Mama nu lipsea foarte mult de acasă. Avea turnee mai lungi (pe vremea aceea era nebunie), vara, pe litoral, dar mergeam şi eu cu bunica mea. Aşadar, nu trecea foarte mult timp fără să ne vedem. Nu pot să spun că mi-a lipsit ceva.„Fie timpul rău sau bun,
Va veni şi la noi Moş Crăciun.”

Care a fost cel mai emoţionant Crăciun petrecut împreună cu mama ta?

Cred că ultimul. Nu ştiu… Noi ne întâlneam destul de des, în ciuda distanţei dintre Bucureşti şi Lupeni, şi de fiecare dată ne simţeam bine. Adică povesteam, ziceam bancuri. Am fost, în primul rând, prieteni foarte buni.

Erai printre premianţii clasei, un copil cu reale posibilităţi de a ajunge departe. Cât de departe ai ajuns?

Nu ştiu cât de departe am ajuns, dar mă surprinde ce am ajuns. În primul rând, pentru că, după ce am terminat armata (prin 2002, cred) am fost convins, până în măduva oaselor, că nu mai vreau să văd uniformă şi bocanci. După doi ani, am ajuns să-mi doresc să devin jandarm montan şi chiar îmi place foarte mult ceea ce fac. Parcă nici nu mă văd făcând altceva. Cât despre cântat, eu am avut înclinaţii tot timpul în direcţia aceasta, dar nu a fost nimic serios. Am început să cânt la insistenţele unor prieteni. Miţă Berciu a fost primul care m-a pus, mai mult cu forţa, în faţa oamenilor şi m-a încurajat mult. Cânt la modul mai serios de vreun an de zile, datorită altor oameni pe care îi am pe lângă mine, tot „din cauza” mamei mele. M-a sprijinit şi încă o mai face, cu foarte mare plăcere, Victor Socaciu. Ce să zic? Am avut noroc de oameni buni.

Copilul Cătălin Filipoiu nu era genul care vrea să iasă în faţă, era mai degrabă adeptul lozincii „tace şi face”. Adultul de astăzi s-a schimbat? Crezi că în muzică e important să ştii să dai şi din coate, nu numai din gură, pentru a deveni cunoscut?

Nu cred că m-am schimbat. Sunt o fire mai comodă, dar de fiecare dată când mi-am propus ceva important, mi-a reuşit. Mă consider modest (deşi, faptul că mă consider eu aşa ar putea să demonstreze contrariul) şi, poate, de aici concluzia dumneavoastră. Nu am o mare experienţă în lumea muzicală, dar am înţeles că trebuie făcute nişte eforturi. În concluzie, da, trebuie dat şi din coate, puţin.

„Şi Dumnezeu, în ceruri plânge,
Să înteţească-n noi iubirea”

Invocarea divinităţii este frecventă în cântecele mamei tale. Tu crezi în Dumnezeu?

Deşi e destul de greu de susţinut credinţa în ultima vreme, da.

„În părul tău mai e un rest de vară,
Dar, vineţie, toamna-ţi stă pe buze”

Toamna şi iarna au fost anotimpurile cel mai des întâlnite în repertoriul mamei tale. Era vreun anotimp cu care se identifica? Ţie îţi place, în mod deosebit, un anumit anotimp?

Cred că toamna. Toamna şi iarna sunt anotimpuri mai spectaculoase, mai melancolice. Eu prefer iarna, pentru că îmi place mult să schiez.

„Ca într-o lampă, într-un sat de munte,
N-a mai rămas în mine gaz decât
Să mi se vadă ochii trişti în frunte
Şi scara ce o am de coborât.”

În ciuda pesimismului care răzbate din cântecele ei, Tatiana Stepa a fost o luptătoare. În viaţa ta au fost momente când a trebuit să te iei la trântă cu destinul?

Da, au fost. Probabil că, în treizeci de ani de viaţă, i se întâmplă oricui să treacă prin momente mai grele. Important e că au trecut, dar şi mai important e să nu mai vină altele.

„Vă las singura avere,
Vă las cântecele mele”

Care era piesa de suflet a mamei tale? Din toată averea moştenită, ai vreun cântec preferat?

Dintre piesele mamei, de suflet şi cea mai cunoscută a fost „Copaci fără pădure”. Dar fiind o mare consumatoare de muzică, bineînţeles că avea multe piese preferate. Poate printre cele mai apreciate a fost „Natasha Dance” a lui Chris de Burgh. Mie îmi plac mai multe, nu ştiu, depinde de stare: „Iubirea de lut”, „Totuşi toamna”, „Criza in întuneric”.

Care a fost primul cântec pe care l-ai preluat şi unde l-ai interpretat?

„Iubirea de lut” a fost prima piesă pe care am cântat-o la clubul Valahia, în primul „concert” pe care l-am susţinut în faţa unui public, anul trecut. Iar pe o scenă, într-un spectacol mai important, anul trecut, pe 10 august, la Târgu Jiu, la festivalul „Poarta Sărutului”.

Am înţeles că au existat persoane care te-au ajutat în încercarea ta de a cânta. Au fost şi oameni care ţi-au pus piedici?

La începuturi, după cum ziceam si mai devreme, Miţă Berciu m-a încurajat, m-a îndrumat şi m-a sprijinit foarte mult, împreună cu echipa de la Valahia. „Ieşirea” în ţară, la festivalurile şi spectacolele importante, i se datorează domnului Victor Socaciu. Piedici nu mi s-au pus. Au mai fost răutăţi şi probabil vor mai fi, dar nu contează.

Care dintre concertele la care ai cântat a avut cel mai mare succes?

Nu ştiu ce să zic. E diferit de fiecare dată. La majoritatea spectacolelor, am cântat cu Victor Socaciu şi cu George Nicolescu şi acestea toate au fost reuşite. Cred că momentul cel mai plăcut pentru mine a fost la „Om Bun” – cel mai mare festival de gen – în 2010, la Bucureşti, unde au fost 4500 de oameni, care m-au aplaudat până m-am întors, la bis.

Ce planuri de viitor ai?

Ca să încep în ordine, în toamnă mă căsătoresc. Apoi, am vreo douăsprezece piese proprii, înregistrate (vreo două au apărut pe internet) şi sper ca, la anul, să le strâng într-un album. Iar pe termen lung, ca tot omul la 30 de ani (aproape): un copil şi… aaa… să îmi termin facultatea.

Lupeni, 1990    
                               
                 
               
             
autor Vali Slavu  http://cititordeproza.ning.com/profile/ValiSlavu
Anunțuri
Tagged with: ,

Comentarii închise la Interviu pe acorduri de chitară

%d blogeri au apreciat asta: