Arhiva revistei literare Faleze de piatră

fleurs de camomille

Posted in Poezie by Hopernicus on 27/01/2013

să număr cărțile din bibliotecă să povestim o carte pe care am citit-o amândoi să răcesc să strănut să-mi faci ceai de mușețel să mă-nfofolești bine sub plapuma de lână să respir greu să visez să am coșmaruri să mă liniștești să fie dimineață să prăjim pâine să ascultăm guerrilla să citesc reviste proaste să rup pagini să fac avioane de hârtie să zburăm în tibet să beau lapte de iac să-mi speli hainele să-mi calci cămășile să luăm lecții de dans să ne imaginăm cum o să îmbătrânim să fie iar dimineață să fie altă dimineață să ne urcăm în mașină să mergem la praga la toulouse la dublin să vizităm casa lui beckett să cred că sunt un mare scriitor să cred că tu mă crezi un mare scriitor să te țin de mână să fii uimită să am grijă de tine să ne doară picioarele să-ți cumpăr parfum și flori să ne oprim într-un pub să ne-mbătăm să râdem cu poftă să ne facem tatuaje idioate să regretăm să râdem iar să ne pierdem pe străzi să numărăm stele și alte nimicuri să mă dai cu cremă pe față să-mi adormi pe umăr să-mi amorțească umărul să mă trezesc primul să pun de cafea să mă cerți că fumez să mă las de fumat să fii dezamăgită că iar fumez să-mi spui că n-o să-mi mai vorbești să mă ameninți să te mint să-mi vând mașina să mă rad în cap să ne plictisim să am crize identitare să învăț swahili să uit tot ce e de uitat să-ncerc să-mi aduc aminte să te strig să vin să nu plec să nu pleci să aștept să-mi crească părul să mă liniștești să gătim sâmbăta să vină prieteni la cină să bârfim să te văd în rochia ta albastră să-ți dau jos rochia albastră să-ți adulmec cu buzele pielea să-ți desenez imagini vulgare pe piele să te iubesc să uităm să uităm să uităm să fie iar dimineață să număr iar cărțile din bibliotecă să le fi citit amândoi pe toate să răcești să-ți fac ceai de mușețel să te-ntreb dacă mă mai iubești să adormi să adorm să o iau de la capăt în fiecare zi să trăiesc precum aș vrea

 

Gabriel Botaautor Gabriel Bota

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la fleurs de camomille

pe străzi arhanghelii aprind lumini grenadine

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/03/2012

pe străzi arhanghelii aprind lumini grenadine

 

ziua dă să moară

în geamul înnegrit

arhangheli cu greu îmblânziţi

aprind lumini grenadine pe străzile încă

neninse

 

în cameră

artaud rimbaud nancy doar câteva cărţi

mâzgălite pe biroul împânzit de foi

unde ţi-ai uitat de vreun an lângă lampă

o agrafă

 

nimic nou

toate-au rămas neschimbate

poate doar un vis absurd în care

luăm cina în pat,

dovleci cruzi de-un verde anis

şi hesperide zemoase,

mai bântuie încăperea

 

în rest

am mâinile strânse-n nanchin

şi sufletul blocat într-o uşoară psihoză

 

altfel

mi-ar fi plăcut să priveşti

cum ziua dă să moară

în geamul înnegrit

unde încă mai stau atârnate

tăceri

şi câteva crengi de scorţişoară

 

autor: Gabriel Bota

http://cititordeproza.ning.com/profile/GabrielBota

Tagged with:

Comentarii închise la pe străzi arhanghelii aprind lumini grenadine

acele ploi absurd de reci / despre alterităţi (sau un alt motiv de insomnie) /poveste dintr-o iarnă în care urşii polari nu erau pe cale de dispariţie

Posted in Poezie by Hopernicus on 15/12/2011

acele ploi absurd de reci

 

au venit şi acele zile la care nu ne gândeam niciodată acele zile care aduc acele ploi care ţie nu-ţi plac ploile absurd de reci ploile care mă caută şi se ascund doar în mine acele ploi care te fac să vrei să iubeşti mai mult să strângi mâna cuiva sau să uiţi să vrei să uiţi orice secundă trăită să cazi în melancolii neînţelese şi să te pierzi şi să nu ştii de ce te-ai pierdut şi cât de frig îmi e acum la picioare şi cât de departe sunt în tine în mine în orice parcă de oricând şi nici măcar pe ascuns nu mai ştii să zâmbeşti şi nici nu mai ştiu dacă ţi-am zâmbit vreodată şi nici nu mai cred că zâmbetul îşi mai are vreun rost în această lume în care stau cu mâinile înmuiate-n domestos cu aromă de cocos şi încerc să-mi curăţ o nouă viaţă îmbrăcat însă acelaşi in tricou negru pătat cu cerneală pentru că uneori totul se schimbă doar eu nu schimb nimic dar uite… uite că au venit acele zile care aduc acele ploi care ţie nu-ţi plac ploile absurd de reci… s-ar putea să te fi zărit astăzi rătăceai printr-o iluzie de-a mea şi împărţeai toamna la jumătate într-o jumătate frunzele s-au dus dracului deja toate iar în jumătatea mea nu mai visa nimeni

 

despre alterităţi (sau un alt motiv de insomnie)

 

iar m-am trezit din somn din realităţi ori poate din cineva care tocmai mă visa şi mi-e gura uscată şi sunt uşor schizoid şi mă străbate o contradicţie absurdă în starea mea de a fi şi mă gândesc la toţi cei care mă trăiesc şi mă împart şi mă despart şi mă poartă în ei şi unora le sunt leac împotriva otrăvii altora le sunt otravă pe unii îi sufoc şi multora le respir toamnă şi ce mai e de respirat mai sunt şi alţii cărora le iubesc în locul lor ceea ce ei nu ştiu să iubească şi mai sunt şi câţiva care mă poartă doar pentru că vor dar sunt puţini şi mai eşti şi tu iar ţie ţi-aş arăta totul fără să-ţi ascund altceva decât pe mine însumi dar tu mă porţi în tremurul cărnii aromate de măr nedefinit nedefinitizat şi mă pierzi şi-mi taci în fiecare dimineaţă şi nici nu ştii dacă seara mă vei mai găsi dar nu contează eu oricum am să-ţi apar cândva mai devreme cândva mai târziu cândva mai oricum cândva mai oricând întotdeauna nesăbuit neîntregit şi chiar dacă am cea mai pură raţiune iraţională ai să te bucuri să mă porţi pentru că toţi mă poartă în ei şi eu nu port în mine nimic altceva decât pe toţi la un loc şi uite că iar m-am trezit din somn din realităţi ori poate din cineva care tocmai mă visa şi sub cap am o infinitate de insomnii şi uite aşa îţi vine câteodată să culegi de pe oriunde umbre de fluturi pe care să ţi le înfigi adânc în irişi şi să-ţi doreşti ca lumea din tine să fie aspru de frumoasă

 

poveste dintr-o iarnă în care urşii polari nu erau pe cale de dispariţie

 

era tot iarnă pe-atunci încă n-apucase să ningă-n oraş era doar al naibii de frig şi noi priveam lumea de la geamul bucătăriei şi credeam că lumea ne stă la picioare iar în picioare purtam şosete pluşate cu dungi galbene în rest eram goi şi miroseam la fel în fiecare dimineaţă şi pe sub sânii tăi obişnuiam să adorm oricând să mă trezesc oricum şi să trăiesc în neştire şi era tot iarnă şi-n fiecare iarnă ne răceam unul de la altul şi împărţeam aceeaşi folie de paracetamol şi ceaiul de chimen ne făcea bine şi portocalele începeau să fie dulci şi mai credeam în poveşti încă mai credeam în poveşti pentru că nu ştiam că poveştile nu există pentru că doar iarna se pot spune poveşti ce nu există pentru că pe-atunci urşii polari nu erau pe cale de dispariţie iar pe pachetele de ţigări încă nu scria fumatul ucide iar eu fumam mult fumam cu poftă ţigări din petunii şi inimi de sfinţi şi da era tot iarnă şi citeam mai multe cărţi deodată şi chiar credeam că ştiu mai bine decât heidegger de ce fiinţa este iar ochii tăi îmi erau de-ajuns pentru că nu uitau nimic… şi era tot iarnă pe-atunci ca şi acum o iarnă ce-mi ascultă bătaia aspră din venă şi cuvântul din acest vers e o iarnă de-aia grea absurd de grea numai bună de spus poveşti ce nu există

 

Autor:  Gabriel Bota 

http://cititordeproza.ning.com/profile/GabrielBota?xg_source=profiles_memberList

Tagged with:

Comentarii închise la acele ploi absurd de reci / despre alterităţi (sau un alt motiv de insomnie) /poveste dintr-o iarnă în care urşii polari nu erau pe cale de dispariţie

aici, jos

Posted in Poezie by Hopernicus on 16/08/2011


hai până jos
aici unde eu stau întins
aici unde urechile mi se ating de piatră
şi aud tăcerea tuturor paşilor

stau confortabil
sunt jumătate pământ jumătate cer
acopăr cu spatele flori ce nu vor mai zări primăvara
din mâini presar trigonometrii subtile
iar de jur împrejurul meu
filosofiile trăiesc şi mor
neînsemnat

aşa că hai până jos
nu-ţi mai aduce aminte nimic din mine
uită-mă prin nuferi albi
doar aşază-te
şi-ascultă cum sună iarna şi vara laolaltă
într-o secundă fără ecou

trăieşte-mi o altă viaţă

aici, jos,
eu dorm somnul umbrelor
şi tresar doar când ploaia îmi explodează pe sprâncene

trăieşte-mi o altă viaţă

 autor Gabriel Bota 

http://cititordeproza.ning.com/profile/GabrielBota

Tagged with:

Comentarii închise la aici, jos

"viaţa mea va fi altfel!" – fragment

Posted in Proză, Proză scurtă by Hopernicus on 23/01/2011

Până acum întreaga mea viaţă a fost un vis. Nimic din ce am trăit nu îmi mai poate spune că am existat. Doar nişte fotografii şi nişte amintiri care nu îmi seamănă deloc. Nu sunt nimic din ce am fost. Adevărul meu nu există şi nici nu va exista.

Am glasul pierdut. Îmi vorbesc în mai multe voci şi încerc să nu ascult de niciuna. Îmi aprind o ţigară. Peste drum un cuplu face sex şi le observ trupurile prin fereastra înnegrită. În fundal se aude muzica lui Edith Piaf. Nu ştiu de unde. Poate doar îmi imaginez. Trăiesc un război absurd de conştient. Fac lucruri iraţionale într-un mod conştient. Sunt cuprins de liniştea fricii, cu trupul adunat în colţul camerei, bolnav de febră, prins între umbre şi cadavre şi o ploaie caldă de gloanţe. Îmi ţin fruntea cuprinsă între palme şi repet obsesiv: „viaţa mea va fi altfel!”.

În cameră miroase a câmp de război, miroase a groază, miroase a secundă. Am mâinile umede şi încerc să gândesc matematic această muzică pe care o ascult. Nu mai exist pentru nimeni. Nici pentru mine nu mai exist.

De câţiva ani am fost normal. Nimic nu a fost îndeajuns.

Viaţa mea va fi altfel. Asta mi-am spus încă din copilărie. Acum îmi las ochii să privească spre un trecut de care nu sunt sigur că mi-a aparţinut vreodată. Am corpul adunat lângă fereastra camerei şi mâinile îmi sunt pline de sânge de la un pahar pe care l-am spart din furie. În cameră sunt lucruri împrăştiate peste tot. Sticle, cioburi, haine murdare, fotografii îndoite, un scaun rupt, sute de foi scrijelite, mucuri de ţigară stinse direct pe podea. De aici, din această cameră, universul pare îngustat. Exist doar aici într-un sens de care nu îmi mai pasă. Am eşuat…

În stânga mea e o fotografie uşor ruptă. Ochii mi se măresc de oboseală şi zăresc chipul unui copil îmbrăcat în pantaloni scurţi gri şi într-un tricou albastru. În mâini ţine strâns un arc de alun şi o săgeată de trestie. Are părul lung de un blond spălăcit. Zâmbeşte de parcă s-ar porni la un război imaginar cu copaci şi vietăţi mitologice… Aveam vreo şase ani cred. Era o zi neclintită de vară, pe la mijlocul lunii iulie. Împreună cu un văr de-al meu ne găseam pe marginea unei linii de cale ferată. Furasem monede de aluminiu de la bunicul meu şi le puneam pe linia ferată încinsă de la soarele puternic. Vroiam să aplatizăm monedele de aluminiu pentru a face vârfuri pentru săgeţile noastre de trestie. Mai târziu, în aceeaşi zi, o săgeată cu vârf de aluminiu mi-a lăsat o rană adâncă în piciorul stâng. Ajuns acasă, cu mâinile şi corpul aproape tot pătat de un roşu închis şi uscat, am făcut-o pe mama şi pe bunica mea să plângă. Nu înţelegeam de ce plâng şi tot repetam cu un glas mirat „ce s-a întâmpat?”. Din acel moment mi-am spus: viaţa mea va fi altfel! Probabil pentru că niciodată nu mi-a plăcut să văd pe cineva plângând… În acea zi, dimineaţa, pe la noi trecuse un fotograf care îmi făcuse această poză pe care acum o privesc întrebător. A fost ziua în care urma să devin pentru prima dată conştient de existenţa celorlalţi… Până atunci, lumea nu exista pentru mine pentru că eu nu ştiam că exist. Din acea zi, existenţa a devenit un blestem…

În această noapte, pentru mine totul se va sfârşi. Nu mai am nimic să-mi ofer. Nu mai am de oferit nimic nimănui. Niciodată nu am avut. Nu mă recunosc niciunde. Nu am fost nimic. Trecutul meu e doar o istorie a cuiva care a căutat întotdeauna genialitatea. Şi niciodată nu a găsit-o. Pentru că nu avea cum. Niciodată nu am înţeles nimic. Niciodată nu am ştiut ceva. Lucrurile sunt ceea ce sunt. Nu au sensuri profunde sau ascunse. Lumea este ceea ce este, ceea ce se arată a fi. Nimic mai mult. Aşa că am căutat degeaba ceva ce oricum nu există. Am înţeles însă prea târziu. Trebuia să rămân ceea ce am fost…

Mă doare capul îngrozitor de tare. Dacă închid ochii parcă aş pluti într-o mare de cianură. Sunt aproape leşinat. Am impresia că sunt un biet golan întins pe o stradă necirculată, lângă o cabină de telefon, dezbrăcat, ca un model ideal. Doi câini mă trezesc şi deasupra mea făpturi demonice şi vulturi verzi zboară într-un cerc imperfect. Mai deasupra, două flori se luptă şi împroaşcă venin pe un cer ce stă să se dărâme. Visez această minunăţie perfectă… acest ultim vis… în care recunosc eternitatea… Sunt un produs liber al sinelui… Uit de orice interlume, de orice conştiinţă, de orice dorinţă. Am eşuat în propria istorie…

În faţa trecutului sunt neputincios. Acest element care nu mai există, despre care nu sunt sigur că a existat mă apasă într-un mod terifiant. Îmi este imposibil să-l schimb. Îmi este imposibil să-l concep. Sunt aşa cum mi-am dorit să fiu pentru că am refuzat întodeauna să fiu altfel.

Prin urmare, acum voi privi spre viitor trăind acest ultim prezent. Nu mai vreau să dau viaţă niciunui trecut. Trecutul poate să moară. Eu oricum nu-l voi mai regreta. Nu urăsc ce nu am fost. Ci numai ce am decis să fiu.

Pe tine te-am iubit o singură şi simplă viaţă.

–          Vrei să mă opreşti? N-ai nici o şansă… fiindcă oricum nu eşti aici!

La sfârşit am să zâmbesc. Întotdeauna mi-am dorit să zâmbesc. Aşa gol şi murdar, cu trupul plin de tăieturi adânci, cu toate imperfecţiunile mele imaginate, aş vrea să zâmbesc… chiar să râd în hohote, să dau într-un râs asurzitor şi înnecat! Să râd de tot ce mi-am imaginat, să râd de tot ce am trăit, să râd precum Giordano Bruno când privea prima scânteie ce aprindea lemnele de sub propriul rug. Ce viaţă simplă se pare că am avut. O viaţă pe care am transformat-o în propriul inchizitoriu. Prin urmare de ce nu aş râde? Ce altceva mi-ar mai rămâne de făcut…

„Sapere audere” spunea Kant la mijloc de iluminism! S-o ia dracu de raţiune! Eu o să renunţ la ea. Nu mai vânez niciun trecut! În schimb, îmi dau seama că trecutul m-a răpus! Şi-a azvârlit adânc în mine toate neîmplinirile, toate deziluziile, toate coşmarurile, toate aceste săgeţi cu vârf de aluminiu înmuiat în venin de crotal negru. Trecutul nu mă iartă. Nu îşi întoarce privirea de la mine şi mă ţine prins de el. Nu vrea să scape de mine. Dar eu am să scap de el! Singura cale de a scăpa de acest trecut, de trecutul meu, e să scap cumva de mine! Odată cu dispariţia mea şi trecutul meu va dispare. Voi înfrânge ceea ce părea de neînvins!

–          Cum te numeşti?

–          Eu, Eu nu mă numesc Eu!

Camera mea parcă e o stradă din Florenţa lui Boccacio, pe cât de liniştită pe atât de plină de ciumă. De aici, aşa, cu corpul sfârtecat de amintiri, voi purta acest război împotriva trecutului. Îmi voi lepăda şi ultimul strat de piele în gardurile de sârmă ghimpată, voi înfrunta toate schijele nemernice care îmi vor străpunge carnea, voi scurge oricât de mult sânge va fi necesar pentru a învinge. Voi învinge trecutul prin acest prezent pe care îl voi dărui viitorului. Aş fi în  stare să fac de două ori cele 12 munci ale lui Hercule pentru a răpune această nefiinţă meschină. Voi da expresie absenţei şi mă voi elibera… Supraomul lui Nietzsche poate să moară şi el… oricum nu a existat niciodată…

Din acest câmp de luptă perfect voi triumfa peste sentimente şi amintiri. Voi lăsa miile de cioburi să explodeze îndrăzneţ pe lângă aripi de fluturi cu cap de mort, sunetul aprins de foc să trezească şi să ardă orice urmă de trecut rămasă. De acolo, din mijlocul vâltorii mă voi avânta triumfător cu o lamă ruptă în mână, clătindu-mi răfuiala într-o apă plină de săpun cu gust de sânge. Un ultim gând mă duce spre Voltaire care îi spunea lui Leibnitz „doctor Panglass”, ridiculizându-l pentru credinţa efemeră şi puerilă că „lumea noastră e cea mai bună dintre toate lumile posibile”. Doctore Panglass, nu ai avut dreptate! În lumea mea nu a fost nimic bun! Să vă fie raţiunea insuficentă….

De ce fac ceea ce fac? Mai contează? Nu cred… dacă am ajuns aici de ce m-aş mai opri?! Nu pot să-i dau dreptate nici lui Platon. Nu există nimic dincolo de viaţă. În viaţa pe care o ai nu eşti mort. Eu cred doar că, pentru unii, viaţa chiar nu li se potriveşte. De aceea poate mă aflu şi eu aici. Am trăit o viaţă care nu mi s-a potrivit.

Fără de ochi privesc… fără de gură vorbesc… Sunt în sfârşit în peştera lui Platon… Aici nu e nici întuneric şi nici lanţuri nu mai sunt. Beau un vin acru dintr-o venă de fecioară, îmi scald clipa în cel mai pur prezent şi pictez din propria transpiraţie îngeri în fundul gol pe care îi umanizez prin nesăbuinţa mea. Dă-o dracului de cunoaştere esenţială. De acum nu mai am cum să-mi recunosc imortalitatea…

Trecutul a ars… din prezent a rămas scrum… viitorul s-a stins…

[…]

autor Gabriel Bota

http://cititordeproza.ning.com/profile/GabrielBota

http://gabrielbota.blogspot.com/

Tagged with: