Arhiva revistei literare Faleze de piatră

acele ploi absurd de reci / despre alterităţi (sau un alt motiv de insomnie) /poveste dintr-o iarnă în care urşii polari nu erau pe cale de dispariţie

Posted in Poezie by Hopernicus on 15/12/2011

acele ploi absurd de reci

 

au venit şi acele zile la care nu ne gândeam niciodată acele zile care aduc acele ploi care ţie nu-ţi plac ploile absurd de reci ploile care mă caută şi se ascund doar în mine acele ploi care te fac să vrei să iubeşti mai mult să strângi mâna cuiva sau să uiţi să vrei să uiţi orice secundă trăită să cazi în melancolii neînţelese şi să te pierzi şi să nu ştii de ce te-ai pierdut şi cât de frig îmi e acum la picioare şi cât de departe sunt în tine în mine în orice parcă de oricând şi nici măcar pe ascuns nu mai ştii să zâmbeşti şi nici nu mai ştiu dacă ţi-am zâmbit vreodată şi nici nu mai cred că zâmbetul îşi mai are vreun rost în această lume în care stau cu mâinile înmuiate-n domestos cu aromă de cocos şi încerc să-mi curăţ o nouă viaţă îmbrăcat însă acelaşi in tricou negru pătat cu cerneală pentru că uneori totul se schimbă doar eu nu schimb nimic dar uite… uite că au venit acele zile care aduc acele ploi care ţie nu-ţi plac ploile absurd de reci… s-ar putea să te fi zărit astăzi rătăceai printr-o iluzie de-a mea şi împărţeai toamna la jumătate într-o jumătate frunzele s-au dus dracului deja toate iar în jumătatea mea nu mai visa nimeni

 

despre alterităţi (sau un alt motiv de insomnie)

 

iar m-am trezit din somn din realităţi ori poate din cineva care tocmai mă visa şi mi-e gura uscată şi sunt uşor schizoid şi mă străbate o contradicţie absurdă în starea mea de a fi şi mă gândesc la toţi cei care mă trăiesc şi mă împart şi mă despart şi mă poartă în ei şi unora le sunt leac împotriva otrăvii altora le sunt otravă pe unii îi sufoc şi multora le respir toamnă şi ce mai e de respirat mai sunt şi alţii cărora le iubesc în locul lor ceea ce ei nu ştiu să iubească şi mai sunt şi câţiva care mă poartă doar pentru că vor dar sunt puţini şi mai eşti şi tu iar ţie ţi-aş arăta totul fără să-ţi ascund altceva decât pe mine însumi dar tu mă porţi în tremurul cărnii aromate de măr nedefinit nedefinitizat şi mă pierzi şi-mi taci în fiecare dimineaţă şi nici nu ştii dacă seara mă vei mai găsi dar nu contează eu oricum am să-ţi apar cândva mai devreme cândva mai târziu cândva mai oricum cândva mai oricând întotdeauna nesăbuit neîntregit şi chiar dacă am cea mai pură raţiune iraţională ai să te bucuri să mă porţi pentru că toţi mă poartă în ei şi eu nu port în mine nimic altceva decât pe toţi la un loc şi uite că iar m-am trezit din somn din realităţi ori poate din cineva care tocmai mă visa şi sub cap am o infinitate de insomnii şi uite aşa îţi vine câteodată să culegi de pe oriunde umbre de fluturi pe care să ţi le înfigi adânc în irişi şi să-ţi doreşti ca lumea din tine să fie aspru de frumoasă

 

poveste dintr-o iarnă în care urşii polari nu erau pe cale de dispariţie

 

era tot iarnă pe-atunci încă n-apucase să ningă-n oraş era doar al naibii de frig şi noi priveam lumea de la geamul bucătăriei şi credeam că lumea ne stă la picioare iar în picioare purtam şosete pluşate cu dungi galbene în rest eram goi şi miroseam la fel în fiecare dimineaţă şi pe sub sânii tăi obişnuiam să adorm oricând să mă trezesc oricum şi să trăiesc în neştire şi era tot iarnă şi-n fiecare iarnă ne răceam unul de la altul şi împărţeam aceeaşi folie de paracetamol şi ceaiul de chimen ne făcea bine şi portocalele începeau să fie dulci şi mai credeam în poveşti încă mai credeam în poveşti pentru că nu ştiam că poveştile nu există pentru că doar iarna se pot spune poveşti ce nu există pentru că pe-atunci urşii polari nu erau pe cale de dispariţie iar pe pachetele de ţigări încă nu scria fumatul ucide iar eu fumam mult fumam cu poftă ţigări din petunii şi inimi de sfinţi şi da era tot iarnă şi citeam mai multe cărţi deodată şi chiar credeam că ştiu mai bine decât heidegger de ce fiinţa este iar ochii tăi îmi erau de-ajuns pentru că nu uitau nimic… şi era tot iarnă pe-atunci ca şi acum o iarnă ce-mi ascultă bătaia aspră din venă şi cuvântul din acest vers e o iarnă de-aia grea absurd de grea numai bună de spus poveşti ce nu există

 

Autor:  Gabriel Bota 

http://cititordeproza.ning.com/profile/GabrielBota?xg_source=profiles_memberList

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la acele ploi absurd de reci / despre alterităţi (sau un alt motiv de insomnie) /poveste dintr-o iarnă în care urşii polari nu erau pe cale de dispariţie

%d blogeri au apreciat asta: