Sonete

 

rămăn făşii întregi de zări
pe drumuri care ne străbat
malul cu valul clar curat
se prelungeşte-n depărtări
din stane-n văl de nori se nasc
nemargini prinse-n orizont
ren cerb heruv cu trupul bont
în zări azure lauri pasc
pe muri de sticlă tonuri vii
pictează flori de jad în geam
înmuguresc lumini de ram…
te chem să vezi ce văd şi vii
să crezi în vise te îndemn
te văd aproape mă întrem

şi drumul pare nesfârşit
şi zborul e neînceput
catarge de cobalt şi lut
în ochii tăi au încolţit
cu aripi albe te-a-mbrăcat
zefirul zării de amurg
în lumea umbrelor ce curg
în inimi reci te-ai încuiat
au ars în urma ta cărări
petunii au înmugurit
s-au strâns în stol în asfinţit
corăbiile altor mări
te-ai depărtat de drum spre pisc
de îngerul din obelisc

înaintând fără să ştii
că îngerii te urmăresc
priveşti cum norii înverzesc
în cearcănele sidefii
pe faldul apei fir de-argint
înnoadă vele de velur
poteci săpate împrejur
te duc spre cer din labirint
ploi de polen te fac să crezi
că tot ce-i neatins e sfânt
buluci de miere şi pământ
plutesc pe lacuri din livezi
înaintezi şi tot mai des
din paşii tăi izvoare cresc

mereu la locul tău revii
din orice colţ de nor în drum
tai drumul trupului de fum
venind din insule pustii
în vama zării în răscruci
te întâlneşti cu cei ce-au fost
cu îngeri fără adăpost
spre rai duci umbrele de cruci
câmpii de mărăcini se nasc
la liziera din zenit
sub cer cu ceară poleit
cresc aripi albe de damasc
te minţi că eşti şi că vei fi
eter etern între cei vii

cât pierd tot ceea ce-am iubit
îmi amintesc fundalul fad:
fâşii de foc în mare cad
urnind corăbii de granit
egrete se întorc în port
venind din cele patru zări
cât rătăceşti în depărtări
se scaldă luna la babord
ne mai rămâne mult de mers
până la ultimul hotar
eu zbor sub orizontul clar
păşeşti mereu în sens invers
te-ndrepţi spre cer din care vin
alerg spre sufletul senin

vezi jocul pare încheiat
dar mai avem de străbătut
un cerc întreg pe drum spre burg
zări ne rămân de colindat
avem de înnodat în vânt
fascicule de curcubeu
de ridicat în cer un zmeu
şi pietre reci de pe mormânt
rămâne să sculptăm în nor
privirea celor ce s-au dus
când îngerul din pol opus
revine ademenitor
din câte-au fost ce ne-a rămas
e amintirea unui pas

nu povesti ce am uitat
căci nu vor crede cei ce vin
în umbra crucii de pelin
nu înnoda ce-i înnodat
priveşte: îngerii în şir
se duc spre ostrovul ceresc
nu plânge aripi cât îţi cresc
adună roua în potir
mereu în preajma mea rămâi
căci umbra prinde rădăcini
în suflet prins între lumini
ce duc spre labirint de căi
nu vezi: din nerecunoscut
mereu ne-ntoarcem la-nceput

nu povesti ce am uitat
vezi jocul pare încheiat
cât pierd tot ceea ce-am iubit
mereu la locul tău revii
înaintând fără să ştii
şi drumul pare nesfârşit
rămân fâşii întregi de zări
din zboruri duse-n nicăieri
crevase înfloresc în cer
se împletesc în vânt cărări
miroase-n aerul din vis
nămolul norului a schit
cât mi-amintesc ce n-am trăit
nu povesti ce nu e scris

 

Autor: Nicolae CORNESCIAN 

Flash

 (fragment)

Călătorind, descoperim alte realităţi, imaginarul deformat de afluxurile prezentului acaparant, de iviri imprevizibile, acţiuni şi spaţii destinate probabilităţii fluctuante. Ceea ce cunoaştem şi credem că ne aparţine, în locurile străine e mereu altfel, aflat într-o permanentă schimbare, alunecare de cealaltă parte a posibilităţii. Ne încredem în ceilalţi, dar niciodată nu ştim care sunt scopurile reale urmărite de ei, mai ales, din ce cauză, uneori, ni se oferă ajutorul necesar. Doar cerul ne rămâne mereu acelaşi: neschimbat şi imposibil, atât de îndepărtat de tot ceea ce ne limitează existenţa.

1.

Dimineaţa, când oraşul încă dormita sub năvodul smocurilor de lumină, împestriţate cu stropii de rouă şi macule de penumbre aproape lichide, când brizele cu izul sării aminteau fracturile depărtărilor promise, iar marea, împrumutând tonalităţile crugului, inunda privirile iscoditoare cu afluxul inciziilor altor dimensiuni, gravitând la marginea imaginarului probant, Lars şi Marissa trândăveau între un vis şi altul, refuzând contactul direct cu realitatea imediat apropiată. Lumina din transă ori din imaginarul potrivnic acaparării timpului prezent avea nuanţa untului topit, deforma planurile secundare şi mişca obiectele râvnite în acord cu propria voinţă. Dacă se dorea izbăvirea de umbrele surplusului, ajungea şi o simplă sclipire ca albul livid să dilueze elementele nedorite până la propria lor anulare. În şirul respectivelor componente cu uşurinţă se putea include şi abundenţa lucorii matinale, prevestind o nouă zi toridă, insuportabilă şi atât de improprie acelui ţinut împresurat de coloşii stâncoşi, lăsând în arcul sudic deschideri sigure către imensitatea pustietăţii fluide. De multe ori în acel loc puteau fi văzute bastimentele, fregatele, feriboturile ori cargourile ivindu-se din abis spre a pieri pentru o zi sau două dincolo de circumciziile zării metalice. Ulterior, la amiază ori în apus, îşi făceau simţită din nou prezenţa. Sau poate că erau alte vase, purtând alte denumiri şi conduse fiind de alte echipaje. Cert era faptul că prezenţa lor conferea întregului spaţiu sentimentul unei siguranţe neînţelese, un echilibru necesar în vederea schimbului continuu, inducând ideea că şi aici viaţa respira în unison cu freamătul întregului continent.
Înţelegând că iscodirile altor vise induceau agasarea şi sentimentele culpabilităţii inexplicabile, cu priviri golite de orice dorinţă scrutau ondulările plafonului cenuşiu ca şi cum, tocmai acolo, în acel creuzet de ipsos şi rigips, ar fi fost încrustat labirintul destinelor suprapuse, unite într-o singură poveste, încadrată de nişte cotoare diluate, aidoma liniilor de bronz de pe aria aceluiaşi tavan apăsător. Chiar şi aici, departe de casă, respectau ritualurile deprinse în decursul câtorva ani: chiar de ştiau că amândoi căzuseră în prinsoarea gândurilor aproape identice, preferau să tacă, să mai întârzie câteva minute, aşa, în nemişcare, să privească în gol ca şi cum ar privi dincolo de prezentul comun. Ecoul paşilor grăbiţi de dincolo de uşă, de pe holul interminabil al hotelului, constituia o primă referinţă a realităţii de neînvins. Apoi s-a auzit un glas implorator, sugrumat la mijlocul frazei de acordurile contrafugii, răsunând în apartamentul vecin. Ignorând orice altă tentativă de abandonare în unduirile altor reverii, Lars părăsi patul, deschise uşa balconului şi se retrase în baie unde apa rece şi gelul cu izul fructelor tropicale trezeau senzaţii plăcute, inducând înviorarea spontană. Asonanţele uverturii erau atât de clare, încât se năştea impresia că acea compoziţie era interpretată la vreun pian scump, aflat de cealaltă parte a zidului ce îl separa de posibilul artist. Dar cum nu exista nici o certitudine în substratul acelei prezumţii, pe velinţa închipuirii îi apăru acea tainică străină care, în concepţia sa, îl urmărea încă din momentul îmbarcării pe vapor. Pesemne că Marissa încă dormea sau, mai bine zis, luând poziţia fătului, îşi întoarse faţa înspre peretele cenuşiu.
De fiecare dată când dimineaţa căpăta pulsul vieţii, trezindu-se la clocotul ei obişnuit, când pe terasele din apropiere îşi făceau apariţia primii clienţi, iar pe oglinda mării se întrezăreau amestecurile nuanţelor indecise, cei doi soţi se retrăgeau în camera de sticlă unde, nestingheriţi de sunetele ori prezenţele străine, savurând cafeaua şi ceaiul negru, scrutau zugrăvelile priveliştilor semeţe ce constituiau landşaftul apropiat. Tăceau, încercând să-şi desluşească sensul viselor, să pătrundă în tainele lor, dincolo de succedările elementelor fade, căutând simbolurile bine ascunse, asociaţii destul de nejuste la prima interpretare. „– De ce, se întreba el, savurând lichidul aburind, de ce întotdeauna visez că mă trezesc în miez de noapte?”. Ei i se părea că întotdeauna căuta ceva indefinibil, ceva ce-i aparţinea şi fără de care nu reuşea să-şi croiască drumul prin mulţimea străinilor cu privirile aţintite în asfaltul umed şi rece din care chiar i se părea că emana un abur violaceu, cu izul ploii şi frunzelor putrede. Dar cel mai des i-a fost dat să-şi vadă soţul. Mai mereu Lars o întâmpina la restriştea a două străzi necunoscute. Întotdeauna în spatele lui se putea vedea, ridicându-se din betonul lichefiat, altarul de lemn, incrustat cu formele petalelor de ceară ori cenuşă. Dar ea ştia că el nu avea nici o legătură cu acel iconostas. De fiecare dată, lângă pristolul împodobit cu jerbele de mărăcini, se afla un suflet străin, o femeie îmbrăcată în albastru, rugându-se ori citind din vreo carte neagră. Şi atunci ea începea să-l întrebe dacă făcuse rost de lumânări, dacă s-au întors cei plecaţi, dacă îşi mai amintea frazele citite cu ceva timp în urmă: „Călătoriile sunt primejdioase. Ne obligă să dăm crezare persoanelor străine şi să omitem din vedere faptul că orice ins întâlnit la răscrucea destinului, uneori, poate fi chiar îngerul ce ne conduce până la ultimul prag”. Urma o tăcere prelungă, melanjul imaginilor suprapuse, vocilor cunoscute, ecourilor de paşi ce piereau în apropierea ei. Haosul acela, acea mixtură de lumini şi forme, de sunete şi reverberări inducea adevărul liniştitor: visează. Dar nu putea, nu, nu putea etala soţului asemenea nerozii: îngeri şi lumânări, femei îmbrăcate în hlamidele de nuanţa cerului, valuri de străini străbătând drumurile necunoscute. Asemenea expuneri ar fi sunat ca un avertisment lipsit de cauză şi scop. În fond, de ce anume ar fi putut să-l ferească? De refluxurile imaginarului ei mult prea bogat?
Pentru că aerul i se părea mult prea uscat, Lars se ridică şi deschise o ferestruică, un decupaj dreptunghiular, descoperit încă din seara precedentă în zidurile de sticlă groasă. Privi cu atenţie locul gol de la marginea falezei şi, cât îi permitea vederea, i se păru că văzuse acolo un om ce trăgea după el o cruce de metal azuriu. Dar nu acorda prea multă atenţie respectivei vedenii, căci înţelese îndată că acel bărbat putea fi vreun muncitor de pe docuri ori angajatul Forţelor Maritime, iar ceea ce confundase cu simbolul sacralităţii nu era altceva decât vreun element necesar vreunei ambarcaţiuni aflate în stadiu de remediere. Mai zăbovi un timp în faţa glasvandului, ros de bizara dorinţă de a descoperi în acea imortalitate matinală figura ei. Ar fi putut s-o recunoască oricând şi în orice împrejurare. Femeia aceea prezenta o aură aparte, ca lumina mercurului, topindu-se neîncetat în afluxurile aerului străin. Din desele-i iviri, pe cât de sporadice pe atât de misterioase, sesiză un amănunt ce-l considera hotărâtor, ceva ce-i oferea statutul unicităţii, acel „ceva” ce o separa de alţii indiferent de timp şi împrejurare: întotdeauna apărea îmbrăcată în hainele de nuanţa cerului. Şi acest fapt, la un moment dat, chiar şi acum când se retrasă la masă şi observă absenţa soţiei, acest fapt năştea în mintea lui un gând aproape absurd: „E mai mult decât un om…”. Apoi, ideea acelei entităţi, ca din senin, trezi în el sentimentul înstrăinării. Era ca şi cum ar fi rătăcit pe străzile înguste ale oraşului natal, s-ar fi oprit la răspântia bulevardelor bine cunoscute, ar fi trecut prin parcul central şi, la ieşire, cu stupoare ar fi constatat că pătrunsese într-un spaţiu total necunoscut. Nu mai exista nici o cale de întoarcere. Odată atins, misterul te urmăreşte ca o boală incurabilă. Chiar de încerci să îl dai uitării, el reapare aidoma spasmelor în nopţi fără vise. O asemenea maladie cu siguranţă că era şi acea fiinţă ce acum, sesiză cu stupoare, îi urmărea chiar şi gândurile, punea stăpânire pe întreaga-i făptură, aidoma umbrei din zilele toride ce îşi anunţau năvala insuportabilă.
Cât timp Marissa scotocea în căutarea rochiei potrivite pentru acea zi toridă, Lars îşi mai aprinse o ţigară, mai turnă o ceaşcă de cafea, savurând cu nesaţ clipele treziei totale, când simţea că obiectele spaţiului apropiat căpătau lumini şi culori distincte. Părăsind vestibulul hotelului, aidoma conurilor de nuanţe mate, siluetele lor se contopiseră cu reflexele glotei asemuite furnicarului de umbre, păreri şi mijiri, consimţind prezenţa mişcării constante. De acolo, de sus, din camera de sticlă, menajerei venite la scurt timp după plecarea celor doi soţi respectivul tablou i se părea destul de firesc, anodin chiar, exceptând o singură scăpărare: în ultimele săptămâni, pe ţesătura puhoiul grăbit uneori licărea un punct aproape ireal, o fractură de cer ca o prelungire a visului din noaptea precedentă. Dar femeia înţelegea că nu îi rămânea timpul necesar tărăgănelilor deşarte. Aduna lucrurile răsfirate prin camere, folosindu-se de şervetele umed, ştergea praful depus pe corpurile mobilei ori pe cercevelele geamurilor întredeschise, aranja hainele din dulapuri, sortându-le după spectrul nuanţelor, fapt prea puţin înţeles de locatarii hotelului, dar apreciat atunci când aceştia fuseseră presaţi de timp şi, în grabă, trebuiau să se decidă asupra culorii ce o vor purta în acea zi.

 

autor Nicolae Cornescian

http://cititordeproza.ning.com/profile/NicolaeCORNESCIAN

Detalii @11

Partea a II-a

***

Trecutul lor se descompunea în suprapuneri de lampasuri paralele, ca nişte foi gălbejite, umplute cu rândurile caligrafiei puerile, pulsând între copertele clipelor de poveste. Amărăciunii ori măruntelor zăticniri, nereuşitelor trăite la intensităţi maxime, dar atât de neînsemnate în ochii părinţilor ori celor ce jucau roluri primordiale pe scena copilăriei lor, urmau uitările grabnice, impuse de resorturile raţiunii, de râvnele şi încercările scornirii aparenţelor seducătoare. Se visau singuri, pe insule pustiite, desprinse de tălăzuirea realităţii asfixiante. Şi atunci, aidoma pulberii aripilor de fluturi, clipele lor se detaşau de zborul timpului universal. Nu credeau în dimensiunea ursitei, în legiuirile perenităţii, impuse de plăcerile deşarte, cu toate că, într-un mod paradoxal, tocmai itinerariul aceluiaşi destin unise diviziunile existenţei lor în volumul scrisei omogene. Tot ce se subordona incidentelor şi intenţiilor neglijabile, gândurilor uitate într-o întretăiere de respiraţie, cuvintelor irosite la marginea tăcerii, fiecare amănunt, freamăt sau gest, marcând pasivitatea existenţelor fără sens, parafase coordonatele întâlnirii necesare. Altfel nici că se putea. În absenţa acelui contact nesperat, produs într-un nod de aşteptare, la răspântia timpului, curgând în perspective contradictorii, cerneala basmului ulterior s-ar fi diluat până la străveziul lacrimii. Naufragiaţii afluxului primelor şuvoaie de izbândă comună, desluşind tainele atingerilor candide, cu simţuri ascunse ghicind crusta fină a sufletului venerat, reconstituiau drumurile pierdute pentru a înţelege că se puteau întâlni şi de alte dăţi. Ajungea ca unul din ei să se oprească într-un ungher de tăcere, să întârzie la vreo întâlnire decisivă ca celălalt, ignorând anumite obligativităţi, refuzând participarea la vernisajul prietenei ori amintindu-şi că uitase să cumpere tubul cu guaşa vernil, să îl ajungă din urmă, să-l întâlnească acolo, într-o gară pustie sau în dreptul vitrinei ticsite cu volumele literaturii de comerţ. În acele momente chiar şi o simplă privire ar fi fost de ajuns. Ar fi înţeles totul; fără alte cuvinte sau gesturi de prisos. El chiar îşi amintea că în perioada anilor de gimnaziu cu osebită plăcere vizita galeriile de artă din subsol. Subsolul, în fapt, era o altă faţadă a oraşului; locul misterului, leziunile realităţii lipsite de lumina zilei, pline de mercerii ieftine, de lucruri trebuincioase şi accesibile aproape oricui, de pastişele adevăratelor capodopere, redate cu măiestrie de prozeliţii şcolilor de arte plastice. Poate că acel spaţiu făcea parte dintr-o altă dimensiune, gândea el, iar asemenea cugetări stârneau alte ipoteze, la fel de bizare: comparând locurile copilăriei, găseau multe puncte comune, multe congruenţe din care lipsea un banal punct de răspântie.
Ulterior, în timpul primelor fraze din prologul maturităţii, cu surprindere constataseră că amândoi locuiau pe aceeaşi stradă. Între ei creşteau doar câteva ziduri de piatră, adaosuri de umbre străine, vibraţiile sufletelor, făcând imposibilă perceperea tăcerii din visul celuilalt. Timp de trei ani Mark locuia la o veche cunoştinţă a tatălui său. Studia literatura la Universitatea de Vest şi în fiecare zi trecea pe lângă casa ei, dar niciodată nu i-a fost dat să o vadă ieşind dintre zidurile brodate cu dantela frunzelor de arţar. Îşi amintea cu exactitate fiecare arbore, piatră ori diformitatea gardului viu, străjuind drumul ce ducea spre imobilul în care se simţea ca în sânul propriei familii. Serile de vară le irosea în parcul din spatele catedralei, ducând războaie interminabile pe tabla de şah cu pensionarii ori cu fidelii clienţi ai „Clubului de Artă”. Tocmai în respectivul local, într-o noapte de august, pentru prima dată s-a întâlnit în cel mai direct mod cu numele ei. Timp de o lună murii clubului urmau să fie împodobiţi cu tablourile realizate tocmai de ea, de Helga Edelweiss. „Un autor anonim”, gândea Mark, „… fără nici o importanţă” expuse propria părere în faţa prietenilor, însă în secunda imediat următoare şi-a dat seama că rostise o inexactitate oribilă. Pe frontispiciul sălii de lectură domnea pânza desprinsă tocmai din viitorul său: „Insula”, din viitorul lor, dintr-un sfârşit de august pierdut la marginea unui timp incert. În centrul capodoperei trona marea împânzită cu rupturi de giuvaere palide, cu spiralele luminozităţii incandescente, dungi aurii şi refracţii rubiconde, realizate, probabil, graţie amestecului secret de nuanţe mai puţin utilizate. Poate că în compoziţia feştelii se adăugau şi alte esenţe, ce, în mod cert, nu aveau nici o tangenţă cu pictura. La un moment dat aveai chiar impresia că privirea ta sau privirea admiratorului tainic lăsa urme de umbră pe spaţialitatea acelei compoziţii. Cu siguranţă că îţi era destul de greu să desluşeşti că în haosul impus se întredeschideau amănuntele realităţii dorite: aripile păsărilor mării, năvoadele prinse în norii nisipului sculptat de dălţile adierilor diafane, plăgile malului înfrânt de pulsaţia albastrului nemărginirii. Era şi o siluetă de om acolo, o luntre răsturnată, două lanţuri de rugină, prinse, probabil, de creanga platanului contopit cu rama tabloului. Între caturile planului apropiat, steiuri violacee, grunduri de materie lemnoasă ori efluvii de pospai străveziu, se întindea desişul frunzelor vernil, ornamentate cu stropii sticloşi, de rouă sau lacrimi prelinse din cerul atât de apropiat. Părea că exorbitantele foarfeci de brize pătrunzătoare decupaseră ţesătura dreptunghiulară, păstrând planul limitelor creionate de stiletele mijirilor apuse. Ori poate că autorul recurse la un procedeu secret, scrijeli elementele planului secund conform modelelor îmbibate de refluxul amintirilor, acoperise formele certe cu straturi fine de pudră pământie. Însă Mark înţelese absolut totul. Închise ochii, reuşind să descopere pe tiparul imaginii interioare, în excrescenţa propriului imaginar, ceea ce ea izbuti să estompeze. Pentru o fracţiune de secundă elementele disparate se uniseră într-un corp complex: conturul corăbiei de lucoare şi apă. Umbra velei îi atingea mâna, o mână întinsă după un obiect indefinibil. Deschise ochii şi înţelese că de acum insula îi aparţinea în totalitate.
Era acolo. Era prizonierul ei, ostaticul ursitei delimitate de marginile amorfe ale infinitului invadator. Din unghiul în care se afla, stanele liliachii, crestând cu tăişurile sticloase broderia amalgamului eterogen dintre crug şi mare, pietrele de la marginea malului şi cartea de alături păreau acoperite cu borangicul fin ce se putea dispersa în particule de lumină diamantină. Deschise volumul cu velinţe de lut închegat. Din primele enunţuri avea senzaţia că pe acele pagini nisipii cu literele fontului gotic era descrisă viaţa lui, în detaliu, până la ultimul aspect al intimităţii. Dar nu zăbovi mult asupra acelor slove pentru că la o distanţă oarecare descoperise silueta străinei îmbrăcate într-o rochie albă.
În carte scria că s-au întâlnit destul de târziu, mai precis în perioada în care destinul lor consumase paragrafele importante ale cuprinsului existenţial. În ziua precumpănitoare, refuzând vizita la un vechi prieten, tocmai întors din îndelungata-i croazieră, hotărî să-şi piardă acea după-amiază prin galeriile de artă de la subsol unde ea expunea lucrări inedite, finalizate la scurt timp după abandonul propriului copil între murii unui spital sinistru. La câţiva metri de el chipul ei, palid şi vag precum vopselele folosite în realizarea tablourilor aproape ireale, coagula în fluiditatea privirii lui, făcându-l să înţeleagă adevărul incontestabil: ea făcea parte din etern.
Pe malul ostrovului zugrăvit de lumina răsăritului întârziat trupul ei părea doar un creuzet de forme simetrice, schiţate în grabă de vreo mână nepricepută. Mark îi atinse umărul dezgolit. Ea ridicase capul, lăsând pe nisipul alb frânturi de forme indefinibile. Îl privea drept în ochi.
– Cine eşti? întrebă dar nu primi nici un răspuns. Strângându-i palma în palma lui, bărbatul resimţi frisoanele căldurii usturătoare. Eliberat de orice atingere cu pielea himerei, cum doar pentru el numea acea fiinţă bizară, el se îndrepta spre huceagul ce promitea brizele întremării. Ea îl urma dar în scurt timp, chiar la liziera silvei, se oprise. Două lanţuri de  rugină, spânzurate deasupra mocirlei de nuanţa cerului, susţineau un trup de copil. Capul fetiţei, înclinat mult prea mult, permitea părului să-i acopere întreaga faţă. Degetele osoase, ca nişte gheare înfipte în leşul prăzii, te făceau să crezi că în faţa ta, prinsă în ritmul balansului inconstant, se afla doar o naiadă, pentru scurt timp, eliberată de strânsoarea ienupărului ancestral. Fetiţa purta o rochie subţire, de un galben-cadaveric, ce-i ajungea până la nivelul genunchilor. Helga întinse mâna stângă în direcţia vedeniei ca şi cum, tocmai prin acel gest necugetat, ar fi dorit să îndrepte anumite neconcordanţe ale tabloului presupus. Şi atunci înţelese de ce bărbatul ce o ajută să se ridice plecă şi nu-i oferi nici o lămurire. Din palma ei se prelingeau şiroaie de sânge rubicond.
– Cine eşti? întrebă spre a se convinge că totul e la fel de real precum picturile ei.
– Mă numesc Lora, zise fetiţa, oprindu-se din acea balansare agasantă.

autor Nicolae Cornescian

http://cititordeproza.ning.com/profile/NicolaeCORNESCIAN

http://cornescian.at.ua

puteti  asculta şi alte fragmente din această lucrare : http://republicaaudiovizualului.podbean.com/

Деталі ( fragment de proză bilingv română- ucraineană)

Limba ucraineană

Деталі

***
У більшості випадків серпневі ранки вони проводили саме в отих байдикуваннях, на перший погляд тільки марні витрати часу, блуканини або відряджання необхідні ігноруванням розгардіяшу туристів, одвічні розшуки ізольованих місцевостей, протяжні супокої, мовбито звільнені від приманливої неосяжності Середземномор’ї. Літо було в розпалі, і щодня, місто поповнювалося все іншими й іншими парсунами чужоземців. Майже кожного разу, перед обідом, озброєні картою міста, потрібними окулярами від сонця й, для аби-якого випадку, зонтами з дерев’яними ручками, Марк і Хельга покидали мотель старого друга й перегодя, оминаючи міст з грифонами, зникали в сум’яттях тутешніх мешканців, що кишали ві всі напрями. Здавалося що ота ранкова урочистість, достеменна потрібній та підкріплюючій вправі, являлась єдиним рішенням кросворду, лабіринту або гри введеною безміром міста, заповненого базиліками, парками, музеями та іншими артефактами, що виявляли емфаз за надто заплутаної архітектоніки. На побічних заулках, точніше на роздоріжжях бульварів та вулиць що відкривалися за припливами загарбної рослинності, вони длялися перед рундуками забитими вигідними в деяких випадках пшиками. Уникали великих магазинів, ринків, або дорогих ресторанів. Не те що недостача грошей означала би основну проблему в даному випадку, а скоріше, виснажливa задруга сумнівних облич, всі ті чужинці які задавали напрочуд ексцентричні питання, які вдавалися до дешевих трюків, розігравали дешеві сцени, але не вміли приховувати очевидні оманливі наміри. У таких випадках карта була пустим навантаженням, позбавленим будь-якого значення. Не мала жодної потреби, коли починали розуміти, що заблукали, що були змушені звертатися до вуличних продавців, до представників закону, або, в гіршому випадку, до бездомних осіб. У такі моменти, за незначні суми, могли довідатись необхідних координат. Але коли все ускладнювалося аж до незрозумілої тривоги, коли самі собі намагалися продемонструвати володіння над собою, як висновок фальшивої безпеки, оминаючи віковічні платани, трамвайні або тролейбусні станції, відмовляючись від зупинки щоби не спровокувати в домислах іншого неконтрольовані почуття страху, казали собі що все буде добре, нагадували що прийшли сюди з ясною метою, повідали що встигнуть хоча б на вечерю.
Прозираючи інші дороги, силкуючись завбачити арабеску зображень зростаючих за линвою листя, живоплотів, обколупаних огорож, по той бік понтону або шеренги дерев, отіняючи лінію жаданого виднокругу, шукали нез’ясовні об’єктиви, закляклі пункти, відтворені на діаграмах нечітких сприймань. Не впадали в опалу, не втрачали самовладання, не удавалися до пригноблюючих осудів, тому що ті безглузді блуканини створювали сукупність отих подій від яких не чекають жодного конкретного результату. Місце наповнялося об’єктивами вартих всієї уваги: перепліт історії та присутності донесеної до рубежу допустимості. На просторих площах, особливо в населених пунктах, в південь будівлі, тротуари, розгалуження розкішної зелені або все те що входило в конус погляду, абияк, в отій нестерпній спеці, здавалося позбавленим будь-якої тіні. Інтенсивність світла, відтінки основних кольорів, важке повітря і все те що можна було осягти поглядом без будь-яких силкувань, змушувало вдихати, водночас з невиносним припахом, що випливав майже з нутрощів твого тіла, свого роду продовження реальності якої не можна було позбутися. Ти дихав в унісон з пристінками, з алеями, з недалеким морем, з небом що забувало очевидні відливи на аурі твоєї душі. Водночас, з тобою, до пристані непізнання протискалося абсолютно все, усе те що огортало тебе, що визначало ту повітряну кліть, в якій ти починав учувати себе заручником. Там, у тому місті, в той час дня, Марк знав, що не виявить бреші необхідної для втечі від того що Хельга називала “звичайністю”. І все таки, з кожним кроком, може вперше в їхнім суспільнім існуванні, вони учували себе все ближчеми, більш присутніми один для одного, більш зрозумілими й такими вільними.
– Сюди! відчеканив він, читаючи на фільонці виробленій в рельєфі, пофарбованій в жовтий колір і обведеній тонкою пластмасовою рамкою, обколупаною на окрайках, назву вулиці даль якої провіщала конуси підкріплюючої тіні. Принаймні, на перший погляд, не далеко від роздоріжжя, де спинилися на хвилину, світло ставало слабкішим. Здавалося, що кучер осліплюючих тонів з неподалік, там де дорога звужувалася, спотайна єднаючись з морем, поволі прибирав нальотів неба бажаної осені. Не з’ясовуючи слів чоловіка, підпираючись на парасольку з дерев’яною рукояттю, Хельга не робила жодного кроку. Не знала чи відповідна напруга викличе моменти очікуваного задоволення. Думка що завжди і звідусіль знайдеться шляху вороття, змусила її підкоритися інстинктам. «- Спробуймо» сказала собі. “- Під оцим сонцем нічого нового вже і не знайдеться “.
Майже й бар до якого Марк приближався, не знаючи що підштовхнуло його до такого поруху і, перш за все, чому на деякий час залишив свою дружину посеред дороги, навіть і те поміщення, на мить з’явилося перед його очима відклеєною від обезбарвленої тканини пам’яті будівлею. Існувало щось досить прохідне, добре відоме, звісне і таке інтимне його існуванню в побудові отого простору. Усе те подобало на сон якого ніколи не можеш позбутися, спомин якого супроводжує тебе протягом усього житія, хоча, навсправжки, ота фантазія не має нічого виняткового в своїй сутності. Приналежить дитинству утраченому на узбережжі забуття. Висока, імпозантна і слабкувато затьмарена іншим будинком з побілля, ота будівля вабила помітною розбіжністю. Не гармонувалася з загальним покрійом того міста. Здавалося, мовби, хтось з ясним умислом, хотів видалити відповідний прямокутник картону, відтворений на стародавній листівці щоби, згодом, приклеєти його на абияке полотно, написане анонімним автором.
Причеплений за деревяну опору з правої сторони дверей, металевий прямокутник, пофарбований у блідо-жовтий колір був розписаний тим що, здавалося, означало назву отого приміщення “Склеп”. Дивна назва, думав він, напис що не казав йому абсолютно нічого. Думав що краще було б відійти. Може зявиться можливість і повернеться в інший день. Наодинці. Але щось з середини, щось сильніше та імпульсивніше за розсудність, щось незрозуміле і зовсім незначне зобовязувало його залишатись на отому, здавалось би, задеревянілому місці.
Учуваючи солоний смак порохняви, на плесі вітрини що всотувала околишнє сухе повітря, він убачав силует дружини. Там, на кватирі димянистого скла, її тендітне тіло, руки, волосся, очі, голова нахилена трохи вліво, абсолютно все виділяло заяложений відкид того, що він таємно прагнув прозивати “тінявою статуеткою”.

Микола Корнищан

.

Limba română

„DETALII” @1

***

De cele mai multe ori dimineţile de august şi le pierdeau tocmai în acele hoinăreli, aparent doar rătăciri sau distanţări necesare în vederea ignorării tumultului de turişti, perenele căutări de locuri izolante, tăceri nesfârşite, desprinse parcă din imensitatea ademenitoare a Mediteranei. Vara era în toi şi, cu fiecare zi, oraşul mustea de tot mai multe feţe străine. Aproape de fiecare dată, înainte de prânz, înarmaţi cu harta oraşului, nelipsiţii ochelari de soare şi, pentru orice eventualitate, umbrele cu mânere de lemn, Mark şi Helga părăseau motelul bătrânului prieten iar apoi, traversând podul cu grifoni, piereau în tumultul localnicilor, mişunând în toate direcţiile. Părea că respectiva solemnitate matinală, un fel de exerciţiu trebuincios şi reconstituant pentru amândoi se dovedea a fi unica rezolvare a rebusului, a labirintului sau jocului impus de imensitatea urbei, înceţoşată de bazilici, parcuri, muzee şi alte vestigii, reliefând emfaza unei arhitectonici destul de confuze. Pe străzile lăturalnice, mai precis la intersecţia bulevardelor cu fundacii iviţi din mareele vegetaţiei invadatoare, zăboveau în faţa tarabelor ticsite cu nimicuri utile în unele cazuri. Evitau magazinele mari, pieţele ori restaurantele costisitoare. Nu banii însemnau principala problemă în acest caz ci, mai degrabă, glota extenuantă de feţe dubitative, toţi acei străini care îţi puneau întrebări excentrice, care recurgeau la tertipuri ieftine, te încercau şi nu ştiau să tăinuiască intenţiile atât de vădite de cele mai multe ori. În asemenea cazuri harta era o încărcătură lipsită de vreo importanţă. Nu folosea la nimic atunci când înţelegeau că au rătăcit, că erau nevoiţi să apeleze la marchitanii ambulanţi, la oamenii de ordine sau, în cel mai rău caz, la oamenii străzii. În asemenea momente, pentru o sumă derizorie, puteau afla coordonatele necesare. Însă, atunci când totul se complica într-un mod alarmant, când încercau să demonstreze unul altuia stăpânirea dată de o siguranţă prefăcută, păşind pe lângă platanii seculari, ignorând staţiile de tramvai sau troleibuz, refuzând să se oprească doar pentru a nu amplifica în mintea celuilalt sentimentul unei frici incontrolabile, îşi ziceau că totul va fi bine, îşi aminteau că veniseră aici cu un scop precis, spuneau că vor ajunge măcar la ora cinei.
Imaginând alte trasee, încercând să prevadă arabescul imaginilor răsărind dincolo de pălimarul frunzelor, gardurilor vii, zidurilor scorojite, de cealaltă parte a pontonului ori a şirului de arbori, adumbrind linia orizontului scontat, căutau obiectivele neînţelese, punctele fixe, schiţate pe diagrama reprezentărilor incerte. Nu cădeau în dizgraţie, nu îşi pierdeau cumpătul, nu recurgeau la apostrofări stânjenitoare pentru că acele rătăciri fără sens croiau ansamblul hazardurilor de la care nu se aştepta nici un rezultat concret. Locul era plin de obiective demne de toată atenţie: vălmăşag de istorie cu prezentul dus până la hatul admisibilului. Pe arii extinse, îndeosebi în spaţii populate, în amiază, edificiile, pavajele, arborescenţa vegetaţiei luxuriante sau tot ce putea fi cuprins cu privire, oarecum, în acea căldură insuportabilă, părea lipsit de orice umbră. Intensitatea luminii, nuanţele gravitând în jurul culorilor de bază, aerul stringent şi tot ceea ce se putea percepe fără nici o sforţare te obligau să inspiri, odată cu izul de nedescris, emanând parcă din interiorul trupului tău, un fel de alungire a realităţii de care nu te mai puteai debarasa. Respirai la unison cu murii, cu aleile, cu marea atât de apropiată, cu cerul ce lăsa amprente vizibile pe aura sufletului tău. Odată cu tine, spre limanul necunoaşterii înainta absolut totul, tot ce te înconjura, ce definea acea colivie de văzduh în care începeai să te simţi prizonier. Acolo, în acel oraş, la acea oră din zi, Mark ştia că nu va găsi breşa necesară evadării din ceea ce Helga tindea să numească „obişnuinţă”. Şi totuşi, cu fiecare pas, poate pentru întâia oară din existenţa lor comună, se simţeau tot mai aproape, tot mai prezenţi unul pentru celălalt, tot mai înţeleşi şi atât de liberi.
– Pe aici! zise bărbatul, citind pe o tăblie realizată în relief, vopsită în galben şi încadrată într-o ramă subţire de plastic, pocnit sau topit pe la colţuri, numele străzii a cărei depărtare promitea conuri de umbră întremătoare. Cel puţin, la o primă privire, nu departe de intersecţia în care se opriseră pentru moment, lumina scădea în intensitate. Părea că vâltoarea tonurilor orbitoare din imediata apropiere, acolo unde drumul se îngusta, aplatizându-se la un moment dat cu luciul mării, progresiv prindea nuanţa cerului dintr-o toamnă atât de râvnită. Ca şi cum nu ar înţelege vorbele soţului, sprijinindu-se în umbrela cu mâner de lemn, Helga nu făcu nici un pas. Nu ştia dacă respectiva osteneală îi va ocaziona clipele satisfacţiei scontate. Gândul că întotdeauna şi de oriunde se găsea drumul de întoarcere, o făcu să cedeze instinctului. „- Să încercăm” zise în sinea sa. „- Nimic nu e nou sub soare”.
Chiar şi barul de care Mark se apropie fără să înţeleagă ce anume îl împinsese la un asemenea gest şi, mai ales, de ce pentru un timp îşi abandonă soţia în mijlocul drumului, chiar şi acea locantă, pe moment îi apăru drept un edificiu desprins de pânza decolorată a memoriei. Persista ceva accesibil, bine cunoscut, familiar şi atât de apropiat existenţei sale în angrenajul acelui spaţiu. Era ca un vis de care nu te poţi izbăvi niciodată, amintirea căruia te călăuzeşte de-a lungul întregii existenţe, cu toate că, în fond, respectiva reverie nu are nimic deosebit în seva ei. Face parte dintr-o copilărie retrasă la malul uitării. Înaltă, impozantă şi slab adumbrită de scheletul vreunui alt edificiu, din imediata apropiere, respectiva clădire atrăgea printr-o neconcordanţă vizibilă. Nu se încadra în croiul comun al acelui oraş. Era ca şi cum, cu intenţie clară, cineva ar fi decupat un dreptunghi de carton relevant, reprezentat pe o veche ilustrată ca, mai apoi, să-l alipească peisajului realizat de vreun autor anonim. Prins de coloana din dreapta uşii, dreptunghiul de metal vopsit într-un galben pal era scrijelit cu ceea ce părea a însemna numele acelui local: „Criptă”. O denumire bizară, gândi bărbatul, o inscripţie ce nu îi spunea absolut nimic. Gândi că cel mai indicat ar fi să se retragă. Poate că se va ivi prilejul şi va reveni într-o altă zi. Singur. Însă, ceva din interior, ceva mai puternic şi mult mai impulsiv decât raţiunea, ceva inexplicabil şi atât de neînsemnat îl obligă să rămână pironit locului. Resimţind gustul colbului sărat, pe netezimea vitrinei ce absorbea de parcă văzduhul uscat dimprejur, percepu silueta soţiei. Acolo, pe feregeaua sticlei fumurii, trupul ei uscăţiv, braţele, părul, ochii, capul înclinat uşor spre stânga, absolut totul reliefa o banală reflectare a ceea ce el în taină tindea să numească: „statuetă de umbră”.

autor Nicolae Cornescian, redactor la sectiunea limba rusa, limba ucraineană

Detalii @6

***

Soarele de apus, o sferă sângerie, pansată cu năframa norilor nisipii, cernea pe atlasul mării frânturi de ornamentaţii difuze, rotirile lucorilor incandescente, fâşii galbene, rupte dintr-un cer apropiat şi greu. În haosul acelor decoraţii mijeau refracţiile unei realităţi obscure: aripile păsărilor inexistente, norii prinşi în năvoadele gâlmelor de văzduh, stigmatele malului amintind semnul leziunii lăsate de trecerea timpului. Mai bine de un minut Mark privea acel joc neclar de giuvaere marine iar apoi, sesizând că Helga se îndreptă spre ceva ce păru că se mişcă, reveni din acea stare de lenevie, resimţind durerea unui junghi fulgerător, undeva la nivelul inimii. Era ca şi cum vreuna din razele înserării, de mercur topit, s-ar fi înfipt, chiar şi pentru o clipă, tocmai în pieptul lui. Filtrată de un bob mărunt sau ceva ce amintea rubinul, de bijuteria găsită în ridul dintre plăcile de marmură neagră, încropind aleea ce ducea spre bar, acea săgetare incandescentă induse spasmul amintirii dureroase: copilul părăsit. Între el şi Helga se întindea desişul de frunze vernil, ornamentate cu stropii sinilii, de mărimea lacrimilor, finisate de crestături aproape artificiale. Părea că enormele foarfeci de vânt tăios au decupat mătasea ovoidală, păstrând eboşa liniilor creionate de penelurile licăririlor amurgului. Sau poate că vreun stilet de rocă zimţui respectiva ţesătură în conformitate cu modelul aripilor suspendate pe timpul refluxului, undeva la o înălţime apreciabilă, mai aproape de cer, dincolo de fascicula privirii. Din unghiul în care se afla Mark, pietrele de la marginea malului păreau acoperite cu pojghiţe subţiri de solzi şi colb fin, cu borangicul sensibil ce se putea rupe la cea mai mică atingere. Nisipul dintre ei reprezenta un petic compact, un fel de placă brăzdată de venele firave, verzi şi brune. Helga căzu în genunchi. I se păru că sub învelişul lichid, la câţiva paşi, pe direcţia soarelui, un obiect solid, aflat într-o mişcare constantă, zdruncina verdele mării, emanând izurile sărate ale profunzimilor indefinibile. Cu vârfurile degetelor îndrăzni să atingă acea oglindă fragedă, nădăjduind că dezordinea produsă de respectiva învolburare va anula ipotetica perspectivă. Apa era mai rece decât s-ar fi aşteptat. Pe moment, chiar i se păru că pentru a străpunge acea velinţă firavă, era nevoită să manifeste un efort exagerat. Ulterior, când jumătatea palmei se eliberă de mânuşa fluidă, cu uimire constată că pielea mâinii stângi s-a acoperit cu un strat subţire de dantelă albă, de sare sau alt hibrid organic, atribuind întregii întinderi gama tonalităţilor aproape ireale.

artist Constantin P. Popescu, Sagitarius

În tot acest timp el nu făcu nici o mişcare. Era izbăvit de forţa oricărei riposte. Poziţia ocupată, conul luminii cernute de coroanele arborilor seculari, distanţa faţă de apă, malul protejând misterul fiinţării sale, absolut totul, împărţit pe fragmente disparate, îţi dădea senzaţia că în faţa ta, în acele ore incerte, vegeta monumentul de marmură, adus de matrozii necuprinsului tocmai din timpul mitologiilor apuse. Dacă în clipele acelei înserări te-ai fi oprit în apropierea lor, cu siguranţă ai fi înţeles că amândoi stagnaseră pe malul aşteptării destinului ce acum se numea „mister”. Ceva din interior, ceea ce numim „subconştient” pentru că nu avem un cuvânt mai potrivit pentru acest concept, ceva ce dospea în mrejele transei îi obligă să-şi ducă menirea până la capăt. Dar în ce anume consta scopul acelei destinaţii, nici măcar ei nu ştiau. Puteai să te opreşti în orice moment şi în orice loc. Cu siguranţă ai fi simţit că între ei, indiferent de unghi, distanţă sau poziţie aleasă, stratul de aer ce îi unea emana scânteieri ce nu puteau fi incluse în prisma culorilor cunoscute. Privirea ta se dilua în seva refracţiilor fanteziei adumbrite de clarobscurul vreunui vis uitat. Te întrebai dacă i-ai întâlnit şi în alte locuri, în alte conjuncturi, chiar şi pentru o clipă. Însă raţiunea sau orice fel de sforţare de a urni conştientul refuzau răspunsurile vădite.
Retras după culisele tăcerii, el fixa aria aridă a geometriei hilarului dintre două umbre. Apoi privirea i se risipi dincolo de cuprinsul chindiei. Lămurită cu o parte din vibrarea inconstantă a netezimii lichide, ea se îndepărtă de mare şi alungase orice altă dorinţă în clipa în care pânza oglinzii se rupse. O siluetă de om răsărea din apă. Ca într-un haló, prizonierul reflexelor de aer lichid, bărbatul îmbrăcat în costumul protector, de cauciuc sau vreun alt material impenetrabil, înainta înspre magherniţa din apropierea pontonului. Mark nu reuşi să-şi descrie acele mici neclarităţi, un soi de neregularităţi ale realului, digresiunile vidului ce, dincolo de orice raţionament, induceau stări contradictorii. În schimb, ceea ce tulbură fixitatea reconfortantă de dinainte, acum agasa mai ales prin rolul ignorării. Pentru cel ce apăruse din mare cei doi aproape că nu existau. Atenţia femeii era acaparată nu atât de statură, mişcările domoale ori mersul uşor clătinat al bărbatului necunoscut, cât, mai ales, de acea povară excentrică, o plasă densă, împletită din fire argintii, subţiri şi orbitoare. Eliberându-se da masca prevăzută cu un tub flexibil, de butelia cu oxigen şi costumul de nuanţa norilor autumnali, străinul începu să întindă năvodul. Aidoma lepidopterului eliberat din ţesătura pânzei de păianjen, Helga se apropia de soţ. Nu făcea gesturi bruşte. Se temea să nu fie surprinsă de blitzul privirii ucigătoare al celui ce acum scotocea în molozul de frunze, crengi de forma şi nuanţa oaselor, bucăţi de metal şi alte agoniseli, căutând vreun obiect important.
– Umbră! răcni străinul. Unde e umbra? Era clar că se adresa necuprinsului, mării sau vreunui suflet imaginat. Cuprins de o nervozitate evidentă, începu să arunce în apă tot ce considera inutil. Unele obiecte, îndeosebi cele de plastic, de lemn sau de vreun alt material, uşoare şi pline de aer, nu se scufundau. Părea că o forţă nevăzută îi îndepărta de locul izbirii cu netezimea abisului. Helga şopti soţului că cel mai indicat ar fi fost să plece. Mark nu îi mai acorda nici o importanţă. O mână de plastic, cu siguranţă desprinsă de vreun manechin lepădat, ajunse la câţiva paşi de cei doi. Plasticul avea culoarea pielii.
– Nu! zise ea, apucându-l de braţ. Te implor să nu recurgi la nici un gest necugetat. Neputinţa de a se ridica ori junghiul resimţit undeva în piept învinseră acea dorinţă acerbă de a intra într-o nouă luptă cu propriul destin. Au urmat clipele tăcerii desăvârşite, iar umbrele lor s-au unit într-o îmbrăţişare eternă. Palma ei se odihnea în palma lui. Ca răspuns la o strângere uşoară a degetelor albe, ea îl sărută pe frunte. Resimţi gustul sării şi nisipului reavăn.
– Umbră? repeta străinul ieşit din mare.

continuare :  Detalii @7 – http://cititordeproza.ning.com/profiles/blogs/detalii-7

Detalii @8 – http://cititordeproza.ning.com/profiles/blogs/detalii-8

ori acestea pot fi şi ascultate la :http://republicaaudiovizualului.podbean.com/

autor Nicolae CORNESCIAN, redactor la postul Frecvenţa Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/NicolaeCORNESCIAN