Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Ultimul Bal al Vampirilor

Posted in Proza colaboratorilor, Proză scurtă by Hopernicus on 12/12/2010


Fraţilor, ne-a luat dracul! spuse cu durere în glas contele Dracula. Vocea sa cavernoasă reverberă în bolţile înalte, cu arcade gotice, ale criptei, lumânările negre îşi fâlfâiră flăcările, iar din tavan căzură fleaşcă, pe pardoseala de piatră, câţiva lilieci. Erau morţi. Infarct!  Întunecata adunare fu străbătută de un vaier prelung şi lugubru. Contele îi privi pe sub uriaşele sprâncenele albe  şi continuă, cu vădit tristeţe:

– Bă, moartea-i cât capra pe noi, fiindcă nenorociţii ăştia de oameni, fiinţele astea vulgare şi josnice, aceşti troglodiţi cărora noi le-am furnizat cultură, basme, legende, subiecte de filme idioate şi adrenalină în vinele lor vlăguite, în mare nesimţirea lor, se îndoapă cu tot felul de porcării de nu mai putem să ne atingem de sângele lor spurcat, fără primejdie de moarte. Mă rog, vorba vine, că noi suntem nemuritori, dar feriţi de suferinţe şi boli nu suntem şi nici nu mi se pare normal să suferim noi, noi, fiinţe superioare lor din toate punctele de vedere. Este timpul, stimaţi confraţi, să trecem la acţiune. Acum, cât mai avem timp, căci, iată, aproape toţi suntem afectaţi! Idioţii ăştia sunt plini de SIDA, de tuberculoză, sifilis sau, mai nou, gripă porcină. Şi nici surogate de tip sânge de porumbel nu e cazul să consumăm, că bântuie gripa aviară, iată, nici de porci nu ne mai putem atinge acum, vacile sunt toate nebune, până şi bietele vulpi au rabie, spuneţi ce ne facem, pe unde scoatem cămaşa!?

artist Julian Radu, Obraz

– Nenea, nenea, spun io, spun io, sări un puştan care sugea dintr-o sticlă de ketchup, prevăzută cu biberon. Avem înlocuitori, foarte buni la gust, fabricaţi în America!

Contele îl privi cu silă şi rosti plin de greaţă:

– Fă, Erji, du-te, dreacu’ afară şi ia-ţi şi puradeii după tine, că-mi vin nervii la creier şi acu’ vă golesc! Pastramă vă las, dacă mă mai enervaţi!

De pe un fotoliu roşu se ridică cu greu o doamnă grasă, buhăită, cu mişcări şovăitoare. Se îndreptă spre ieşire târând după ea vreo cinci copii de vârste diferite, fiecare dintre ei sugând frenetic, din recipiente de plastic, ketchup hot, spre scârba tuturor participanţilor. Doamna se mai lovi de câteva ori de pereţi şi, până la urmă, nimeri ieşirea din criptă.

Vizibil îndurerat contele se prăbuşi în jilţul său şi spuse mai mult pentru el:

– Doamne, şi cât am putut s-o iubesc acum aproape cinci sute de ani. Dar şi cine era atunci contesa Elisabeta Bathory. Esenţa frumuseţii, a educaţiei şi culturii, a bunului gust şi a rafinamentului. O tânără încântătoare şi plină de viaţă ale cărei fastuoase petreceri de la castel au rămas în istorie…Şi acum? O căzătură pe care o violează ţăranii pe uliţe confundând-o cu vreo curvuliţă de-a lor. Şi asta numai pentru că se hrăneşte cu sângele infect al urmaşilor nobililor de pe fostele ei domenii, nişte beţivani plini de palincă! Degeaba o duc la dezalcoolizare de cinci ori pe an. E dependentă, sărmana. Ca să nu mai vorbesc de plozii ei, nişte degeneraţi, care se îndoapă, aţi văzut doar, cu felurite tâmpenii, fără pic de respect pentru întreaga  noastră stirpe. Vai, nouă!…

Din plafon mai căzură câţiva lilieci. La fel! Infarct!   Nobila adunare se foi cam neliniştită. Linţoliile fâlfâiră şi câteva capace scârţâiră sinistru. Dar totul se opri sub privirea tăioasă a contelui.

– Băi, zdrenţelor, nu v-am chemat aici ca să văd cum vă cufuriţi pe voi de frică! Spuneţi, ce trebuie făcut, cum ieşim din belea, că în ritmul acesta peste câteva sute de ani nu vom mai fi nici amintire! Târşeloşi, jalnici ce sunteţi!

Aici ochii stinşi ai Supremului Vampir Arab, avură o licărire sumbră, iar vocea sa hârâită rosti cu viclenie:

– Dar Înălţimea Ta cum te descurci? Că, după cum vedem, deşi eşti veteran, arăţi încă tare bine şi în putere. Sper să nu ne fitileşti cu aiureala aia cu fondul genetic, cu românul care are şapte vieţi în pieptu-i de aramă, că nu servim! Bine?

– Băi, găoază! Tu să ştii că eu sunt om gospodar şi chibzuit, nu ca hahalerele alea ale tale care în loc să-şi asigure ziua de mâine dau bani pe toate prostiile aurite şi se împodobesc precum netoţii cu kile de aur sau, una-două, pun de un război! Eu, încă de pe vremea când domneam, mi-am pregătit o rezervaţie în care oamenii să fie atât de săraci încât nici măcar să nu-şi poată închipui că o pot duce mai bine. I-am ferit astfel de păcatul lăcomiei, iar ei deşi mănâncă numai cartofi şi mămăligă, dacă au, îşi păstrează sângele lor curat şi binefăcător. Nu-mi cereţi să vă spun mai mult! Ţara mea Transilvania, are multe secrete pe care nici nu le bănuiţi. Şi mai termină cu insinuările astea cretine!

artist Julian Radu, Spir(i)t

Marele Vampir American, un negru cu un schelet impresionant se ridică şi croncăni:

– Boss, adevăru-i că cel mai jale e pe teritoriile noastre. Să-ţi detaliez puţin! Ăia mici care mai au ceva puritate în sânge, da’ nu-s prea mulţi că moştenesc toate belelele de la părinţi, se uită la filme cu Jan van Helsing şi sunt mereu înarmaţi cu pistoale cu glonţ de argint sau măcar cu pari ascuţiţi din lemn de cruce. E nenorocire îţi spun! O mulţime dintre ai noştri au căzut, seceraţi de micile lichele iar acum sunt doar cenuşă. Cum intră în şcoală pericolul se dublează! Pe lângă arme, încep să tragă praf la nară, apoi dau la venă şi apoi la dracu’ să-i ia, că sunt atât de toxici încât  mai bine intri în norul radioactiv. Că şi aici este o problemă! Peste tot numai explozii nucleare, deşeuri sau centrale atomice, de te ia şi durerea de cap. A pune pe limbă o picătură de sânge din aceste teritorii e ca şi cum ai înghiţi agheasmă cu azimă sfinţită. Moarte curată!  De aceea propun să ne mutăm cu toţii pe teritoriul  distinsului nostru confrate, Marele Vampir African.

Zdrenţele multicolore, mărgelele şi amuletele celui numit zbârnâiră ameninţător şi o sabie rituală zbură căpăţâna seacă a antevorbitorului. De pe lespezile reci aceasta privi, cu o bine simulată nevinovăţie, către asistenţa prea puţin impresionată de această jenantă prefăcătorie.

– Băi, colonialist împuţit! Numai la porcării ţi-e gândul! Păi, nu din cauza voastră toată Africa e plină de SIDA şi de Ebola? De unde vreţi să vă mai dăm, băi, haimanalelor, că ce-a scăpat de bolile aduse de voi nu poate fi consumat deoarece mănâncă hamburgerii voştri slinoşi, bea tot felul de idioţenii din prafuri chimice, chipurile cu gust de mango sau grepfrut. Bă, voi habar n-aveţi, ce gust au fructele astea! Iar acum vreţi să împărţim şi puţinul pe care-l mai am eu în mijlocul pustiului, că nici eu nu-s mai prost decât venerabilul nostru conte!? Hai, sictir, băi, măgar imperialist şi neruşinat ce eşti! Mi-e şi scârbă să mă uit la tine! Şi când mă gândesc că strămoşii tăi erau oameni de vază şi de cinste în tribul lor. Te-a tâmpit colesterolul din sângele îngroşat al beşniţelor alea supraponderale pe care le sugeţi voi, ca nişte vite ce sunteţi!

Marele Vampir American îşi recuperă căpăţâna ai cărei dinţi clănţăneau precum castagnetele şi se aşeză mofluz pe scaunul său. Situaţia era delicată. Ce va raporta şefului său pe linie de servicii? Că o dăduse în bară cu intenţia de a infiltra alţi agenţi în zona diamantelor şi a cuprului. Nasol! Îl păştea aruncatul în vasul cu sfântul mir al ortodocşilor. Singura şansă era ca şi acest mare mir să fie făcut tot de Coca-Cola. Că, la ce puneau ei acolo, nu mai avea nici o putere. Numai aromă şi culoare. Mmmm, cine ştie, speranţe existau totuşi…

– Flatilolll, nu vă mai celtati că ne ducem dă lâpă!

De sub un scaun ieşi o mogâldeaţă galbenă cu ochi oblici şi dinţi ca nişte ace. Era Înaltul Vampir al Asiei, un personaj atotputernic cu ascendenţă divină, aşa cum se obişnuieşte la ei. Glasul său semăna cu ţiuitul unui aparat de radio cu lămpi, însă era ascultat cu veneraţie. I se cunoştea cruzimea, şi aceasta una tradiţională.

– Oooo, dragul mieuuuu, băgă contele una unsuroasă, vino aici lângă mine… Nu te-am mai văzut de atâta vremeee…

Mititelul se căţără în poala contelui şi ţiui în continuare:

– Chial în telitoliile mele imense e gleu de tlăit. Ne-au nenolocit comuniştii cale i-au băgat în gloapă pe toţi, cu foametea, ne întlec în acte sângeloase musulmanii care lisipesc hlana noastlă, avem la dlogati de nu mai ştii ce să faci cu ei şi culmea avem şi conculenţă cu lacomii astia de alabi cale se bagă peste tot cu petlolul lol. Huooo, la oase, băi, nespălatilol!

– Înălţimea Voastră, distinşii mei confraţi! Se ridicase în picioare însuşi Jan van Helsing cel care se preocupa de imaginea cinului, propunând producătorilor de filme pentru handicapaţi tot felul de năzbâtii, gen pumnale vrăjite, gloanţe cu agheasmă, incantaţii în limbi inexistente, pisici, funii de usturoi sau cruci făcute cu două beţe pentru a ţine vampirii la respect. Plus nişte cărţoiae cu aspect străvechi, făcute de nişte tipi pricepuţi, la copy-shop. Propaganda aceasta ieftină, prinsese de minune printre bostani, dându-i lui Jan o aură de erou al speciei umane, când, de fapt, el apăra interesele vampirilor. De tot râsul! Însă apăruseră şi efectele negative. Tot dovleacul se credea capabil să se apere de vampiri şi frica, cea mai eficientă armă de manipulare, scăzuse îngrijorător.

– Situaţia este într-adevăr foarte gravă, însuşi Marele Imhotep  o poate confirma, însă am pus la cale, împreună, o stratagemă menită să ne readucă vigoarea şi puterile care ne-au impus de-a lungul istoriei. Îl voi ruga pe Măritul să ne lumineze.

Imhotep se ridică din sarcofagul de lemn aurit, vechi de milenii şi începu să vorbească. Era ceva mai greu de înţeles, nu din cauza limbii străvechi, cât din cauză că-şi pierduse maxilarul inferior pe timpul unor excavaţii făcute de nişte netrebnici de arabi cu ajutorul prafului de puşcă. În fine, îi gâtuise el, dar uite că acum suferea îngrozitor mai ales când scădea presiunea atmosferică. Spre norocul lui asta se întâmpla mai rar prin locurile sale de baştină.

Toţi îl ascultară cu luare aminte. Se dovedi că, timpul nu afectase strălucita sa inteligenţă. Planul prezentat era simplu şi clar. Atât de simplu încât Nosferatu, mai tâmpiţel el de felul lui, adormi cu gura căscată, ceea ce nu era o privelişte plăcută nici pentru cel mai antrenaţi dintre ei. La sfârşit, entuziasmul se manifestă prin zgomote ce aminteau de răsturnarea unei căruţe de oase într-o carieră de piatră. Aplaudau.

Pe uşa criptei se auziră nişte zgrepţănituri insistente şi un fel de bocet ritual pe mai multe voci.  Nervos, Jan deschise uşa. În pragul ei apăru grupul contesei. Lălăiau, făcuţi toţi muci, un cântec la modă: „Elisabeto vedea-te-aş moartă”, însă îngrozitor de fals. Se cunoştea cât de acolo că iar supseseră sânge de grof diluat cu palincă. Întreaga adunare suspină îndurerată. Semnele ruinei fizice şi morale deveneau evidente…!

Peste doar câţiva ani însă…

… În China  se descoperi usturoiul fără gust şi fără miros… Se propuse înlocuirea argintului, din orice combinaţii, cu alpacaua sau cu antimoniul, mult mai ieftine, dar şi mult mai durabile… Începu o campanie de profilaxie a bolilor cu transmitere sexuală, combaterea leucemiei şi interzicerea fermă a drogurilor injectate, compensate fiind, cu liberalizarea şi încurajarea consumului de canabis… O multinaţională preluă întreaga producţie a licorilor folosite în temple, biserici, catedrale sau moschei. Noile produse erau mult mai aspectuoase şi, evident, mult mai ieftine. Prin urmare veniturile celor care le distribuiau creşteau exponenţial… În presă porni o campanie susţinută prin mijloace adecvate pentru consumul alimentelor naturale fără conservanţi, E-uri sau potenţatori…

Se porni o adevărată cruciadă împotriva consumului de alcooluri. Virtuţile vinurilor şi ale berii fură aduse în prim planul cunoaşterii… Tratamentele naturiste luară, cu brio, locul injecţiilor sau a pastilelor. Efectele apărură aproape imediat. Oamenii mureau acum mult mai sănătoşi… Industria chimică descoperi leacul malariei precum şi felurite substanţe foarte eficiente împotriva ploşniţelor, a căpuşelor sau a ţânţarilor. Nici lipitorile sau purecii nu scăpară… Poluarea, devenită o problemă pe plan mondial, fu aprig combătută  prin edictul de la Kyoto şi astfel se limitară drastic efectele ei… Se luară măsuri pentru limitarea severă a infectării solului, subsolului şi apelor cu substanţe radioactive şi deşeuri nucleare…

Omenirea era învăţată să trăiască simplu şi curat. Se întrevedeau zorii unei noi ere de aur… Guvernele lumii păreau că au uitat de stupidele lor conflicte şi războaie pentru a se dedica fericirii celor mulţi…

autor Mihai Batog-Bujeniţă, colaborator la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/MihaiBatogBujenita

Reclame

Comentarii închise la Ultimul Bal al Vampirilor

Detalii @6

Posted in Proza colaboratorilor, Proză, Roman by Hopernicus on 11/12/2010

***

Soarele de apus, o sferă sângerie, pansată cu năframa norilor nisipii, cernea pe atlasul mării frânturi de ornamentaţii difuze, rotirile lucorilor incandescente, fâşii galbene, rupte dintr-un cer apropiat şi greu. În haosul acelor decoraţii mijeau refracţiile unei realităţi obscure: aripile păsărilor inexistente, norii prinşi în năvoadele gâlmelor de văzduh, stigmatele malului amintind semnul leziunii lăsate de trecerea timpului. Mai bine de un minut Mark privea acel joc neclar de giuvaere marine iar apoi, sesizând că Helga se îndreptă spre ceva ce păru că se mişcă, reveni din acea stare de lenevie, resimţind durerea unui junghi fulgerător, undeva la nivelul inimii. Era ca şi cum vreuna din razele înserării, de mercur topit, s-ar fi înfipt, chiar şi pentru o clipă, tocmai în pieptul lui. Filtrată de un bob mărunt sau ceva ce amintea rubinul, de bijuteria găsită în ridul dintre plăcile de marmură neagră, încropind aleea ce ducea spre bar, acea săgetare incandescentă induse spasmul amintirii dureroase: copilul părăsit. Între el şi Helga se întindea desişul de frunze vernil, ornamentate cu stropii sinilii, de mărimea lacrimilor, finisate de crestături aproape artificiale. Părea că enormele foarfeci de vânt tăios au decupat mătasea ovoidală, păstrând eboşa liniilor creionate de penelurile licăririlor amurgului. Sau poate că vreun stilet de rocă zimţui respectiva ţesătură în conformitate cu modelul aripilor suspendate pe timpul refluxului, undeva la o înălţime apreciabilă, mai aproape de cer, dincolo de fascicula privirii. Din unghiul în care se afla Mark, pietrele de la marginea malului păreau acoperite cu pojghiţe subţiri de solzi şi colb fin, cu borangicul sensibil ce se putea rupe la cea mai mică atingere. Nisipul dintre ei reprezenta un petic compact, un fel de placă brăzdată de venele firave, verzi şi brune. Helga căzu în genunchi. I se păru că sub învelişul lichid, la câţiva paşi, pe direcţia soarelui, un obiect solid, aflat într-o mişcare constantă, zdruncina verdele mării, emanând izurile sărate ale profunzimilor indefinibile. Cu vârfurile degetelor îndrăzni să atingă acea oglindă fragedă, nădăjduind că dezordinea produsă de respectiva învolburare va anula ipotetica perspectivă. Apa era mai rece decât s-ar fi aşteptat. Pe moment, chiar i se păru că pentru a străpunge acea velinţă firavă, era nevoită să manifeste un efort exagerat. Ulterior, când jumătatea palmei se eliberă de mânuşa fluidă, cu uimire constată că pielea mâinii stângi s-a acoperit cu un strat subţire de dantelă albă, de sare sau alt hibrid organic, atribuind întregii întinderi gama tonalităţilor aproape ireale.

artist Constantin P. Popescu, Sagitarius

În tot acest timp el nu făcu nici o mişcare. Era izbăvit de forţa oricărei riposte. Poziţia ocupată, conul luminii cernute de coroanele arborilor seculari, distanţa faţă de apă, malul protejând misterul fiinţării sale, absolut totul, împărţit pe fragmente disparate, îţi dădea senzaţia că în faţa ta, în acele ore incerte, vegeta monumentul de marmură, adus de matrozii necuprinsului tocmai din timpul mitologiilor apuse. Dacă în clipele acelei înserări te-ai fi oprit în apropierea lor, cu siguranţă ai fi înţeles că amândoi stagnaseră pe malul aşteptării destinului ce acum se numea „mister”. Ceva din interior, ceea ce numim „subconştient” pentru că nu avem un cuvânt mai potrivit pentru acest concept, ceva ce dospea în mrejele transei îi obligă să-şi ducă menirea până la capăt. Dar în ce anume consta scopul acelei destinaţii, nici măcar ei nu ştiau. Puteai să te opreşti în orice moment şi în orice loc. Cu siguranţă ai fi simţit că între ei, indiferent de unghi, distanţă sau poziţie aleasă, stratul de aer ce îi unea emana scânteieri ce nu puteau fi incluse în prisma culorilor cunoscute. Privirea ta se dilua în seva refracţiilor fanteziei adumbrite de clarobscurul vreunui vis uitat. Te întrebai dacă i-ai întâlnit şi în alte locuri, în alte conjuncturi, chiar şi pentru o clipă. Însă raţiunea sau orice fel de sforţare de a urni conştientul refuzau răspunsurile vădite.
Retras după culisele tăcerii, el fixa aria aridă a geometriei hilarului dintre două umbre. Apoi privirea i se risipi dincolo de cuprinsul chindiei. Lămurită cu o parte din vibrarea inconstantă a netezimii lichide, ea se îndepărtă de mare şi alungase orice altă dorinţă în clipa în care pânza oglinzii se rupse. O siluetă de om răsărea din apă. Ca într-un haló, prizonierul reflexelor de aer lichid, bărbatul îmbrăcat în costumul protector, de cauciuc sau vreun alt material impenetrabil, înainta înspre magherniţa din apropierea pontonului. Mark nu reuşi să-şi descrie acele mici neclarităţi, un soi de neregularităţi ale realului, digresiunile vidului ce, dincolo de orice raţionament, induceau stări contradictorii. În schimb, ceea ce tulbură fixitatea reconfortantă de dinainte, acum agasa mai ales prin rolul ignorării. Pentru cel ce apăruse din mare cei doi aproape că nu existau. Atenţia femeii era acaparată nu atât de statură, mişcările domoale ori mersul uşor clătinat al bărbatului necunoscut, cât, mai ales, de acea povară excentrică, o plasă densă, împletită din fire argintii, subţiri şi orbitoare. Eliberându-se da masca prevăzută cu un tub flexibil, de butelia cu oxigen şi costumul de nuanţa norilor autumnali, străinul începu să întindă năvodul. Aidoma lepidopterului eliberat din ţesătura pânzei de păianjen, Helga se apropia de soţ. Nu făcea gesturi bruşte. Se temea să nu fie surprinsă de blitzul privirii ucigătoare al celui ce acum scotocea în molozul de frunze, crengi de forma şi nuanţa oaselor, bucăţi de metal şi alte agoniseli, căutând vreun obiect important.
– Umbră! răcni străinul. Unde e umbra? Era clar că se adresa necuprinsului, mării sau vreunui suflet imaginat. Cuprins de o nervozitate evidentă, începu să arunce în apă tot ce considera inutil. Unele obiecte, îndeosebi cele de plastic, de lemn sau de vreun alt material, uşoare şi pline de aer, nu se scufundau. Părea că o forţă nevăzută îi îndepărta de locul izbirii cu netezimea abisului. Helga şopti soţului că cel mai indicat ar fi fost să plece. Mark nu îi mai acorda nici o importanţă. O mână de plastic, cu siguranţă desprinsă de vreun manechin lepădat, ajunse la câţiva paşi de cei doi. Plasticul avea culoarea pielii.
– Nu! zise ea, apucându-l de braţ. Te implor să nu recurgi la nici un gest necugetat. Neputinţa de a se ridica ori junghiul resimţit undeva în piept învinseră acea dorinţă acerbă de a intra într-o nouă luptă cu propriul destin. Au urmat clipele tăcerii desăvârşite, iar umbrele lor s-au unit într-o îmbrăţişare eternă. Palma ei se odihnea în palma lui. Ca răspuns la o strângere uşoară a degetelor albe, ea îl sărută pe frunte. Resimţi gustul sării şi nisipului reavăn.
– Umbră? repeta străinul ieşit din mare.

continuare :  Detalii @7 http://cititordeproza.ning.com/profiles/blogs/detalii-7

Detalii @8 – http://cititordeproza.ning.com/profiles/blogs/detalii-8

ori acestea pot fi şi ascultate la :http://republicaaudiovizualului.podbean.com/

autor Nicolae CORNESCIAN, redactor la postul Frecvenţa Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/NicolaeCORNESCIAN

Comentarii închise la Detalii @6

La ce bun, căsnicii?

Posted in Proza colaboratorilor, Proză scurtă by Hopernicus on 11/12/2010

Lui Abo îi displăcea ieșitul din casă. La acel târg de carte ieșise, constrâns de circumstanțe – neatenuante – însă oricât încerca să pară de intelectual, cu ochelarii bunicii pe nasu-i atât de subțire, îmbrăcat în cămașă albă și pantaloni de stofă, Abo aduna puncte doar la capitolul hidoșenie, dar o hidoșenie din aceea care nu te sperie ci te face să râzi, era un caraghios.

Fusese atunci pentru o carte de bucate…

” Păi ce? spunea el mereu, nu putea să și-o ia singură dintr-un magazin culinar? nu putea să dea comandă la Practic, nu putea să facă …”

” Nu putea, măi, nu putea îi răspundea de fiecare dată soția, făcându-l să tresară.” – Abo avea prostul obicei de a gândi cu voce tare, așa cum fac actrițele în telenovele. Altele au un alt prost obicei, acela de a asculta pe la uși. Păi și cum să se lase Abo mai prejos? Exact ca o bătrânică pe care o dau afară din casă scârțâielile oaselor, pe Abo îl dădea afară soția. Cică să se mai cultiveze.

Eu însă am aflat cum se cultiva acest băiat, care fie vorba între noi, nu poseda nici o fărâmă de caracter, ce să mai vorbim de creier. Toată viața făcuse doar ceea ce au crezut alții că e bine pentru el. De fiecare dată trebuia să afle păreri, ce spune restul lumii dacă poartă tricoul pe dos? Lui i-ar fi stat bine, însă ce ar fi spus lumea?

Și lumea râde în cazurile astea, nu e tocmai bine să te faci de râs într-un oraș atât de mic.

„Te duci și iei pâine, dragule?” , „Mă duc dragă” , „Să iei și o sticlă de ulei” , „De rapiță sau…” , „Care-i mai ieftin” , „Bine dragă” , „Auzi?” , „Da?” , „Să-mi iei și mie o floare…” , „De care?” , „Care ți se pare mai..” , „Ieftină?” , „Nu ți-ar fi rușine, porc mizerabil ce ești… ieși!” Abo ieșea dar fără să înțeleagă de ce… După, i-a spus un prieten la o bere că într-o căsnicie dacă ești bărbat, nu trebuie să anticipezi.

„Tu să taci și să faci!” , „Bun sfat!” – se gândea Abo în drum spre casă.

„Unde ai fost dragă până la ora asta? Am nevoie de ulei în ciorba asta, și am fiert-o peste putință, s-a făcut de zici că-i sos de ciuperci…” , „Vai, dragă dar nici nu m-am gândit că-ți trebuie atât de repede…” , „Păi normal, mă, știu că pe tine nu te duce capul, dacă nu am fi noi, femeile, prafu` s-ar alege de voi toți” , „Să știi că ai dreptate, uite eu nu m-am gândit la asta până acum” , „Poate că ar trebui să începi să te gândești…”

Și iată-l pe Abo scăpat de nevastă, în culmea fericirii, sărbătorind reîntoarcerea sa în dulcea lume a burlăciei. Cum doarme el în ușa bucătăriei, iar pantofii săi, amestecând mirosuri întortocheate, invocă numele nevesti-sii. „Ava, Ava…” Dar Ava e plecată în provincie, așa cum se întâmplă de obicei cu femeile singure, ce întotdeauna se întorc la casa părintească pentru a-și plânge soarta, până când se pun pe picioare, și….iarăși se îndrăgostesc.

„Bine, bine și tu ce ai făcut atunci?” , Ce să fac, mamă, mi-am pregătit valiza” , „Și cum de nu a observat?” , „Are prostată.” , „Deja?” , „Ehe, să nu-ți mai spun de pastilele alea pe care le ia…” , „Ce pastile, fată?” , „Alea, de care ia tata înainte să…” , „Aoleu, vai săraca de tine. Auzi dragă? Da câți ani avea?” , „Nu mulți, șaptezeci și patru” , „Cââââți? Păi dragă da la nuntă mi se părea mai tânăr.” „Eeee, mamă nu era așa la început” , „Păi nu dragă, la început încă mai mergea pe picioare. Și era vopsit. Că proastă mai ești, Ava mamii, tare prostuță zău” , „Știu mamă, știu”

Ce mai plânset pentru unii, ce mai viață pentru alții, ăsta e durul nostru adevăr. La ce bun căsnicii? – îl întrebasem eu pe Abo mai demult.

„Bună întrebare!” – cugeta dânsul în drum spre casă.

autor Pavel Nedelcu, moderator al grupului LSF

http://cititordeproza.ning.com/profile/NedelcuPavel

Tagged with:

Comentarii închise la La ce bun, căsnicii?

Livada cu nuci

Posted in Proza colaboratorilor, Proză scurtă by Hopernicus on 11/12/2010

Lângă patul meu  era un bolnav în vârstă de vreo şaizeci de ani, dar faţa lui stafidită cu riduri adânci şi slăbănogeala trupului îl arătau mai în vârstă. Stătea în permanenţă cu faţa la mine, mereu horcăind şi molfăind câte ceva. Îl priveam cu coada ochiului, pentru a nu-i răspunde la provocarea privirilor. În afară de bătrân mai era un bolnav la capătul opus al salonului. Din cauza luminii ce îmi cădea în ochi, nu puteam să-i disting faţa. După cum vorbea, după timbrul vocii, părea să nu aibă mai mult de patruzeci de ani.
M-am şters în continuare pe frunte, de transpiraţie, aşezându-mi apoi mâna pe lângă corp, cu grijă. Privirea mea se lumina şi încercam să o ridic încet spre perete, apoi să o cobor spre celălalt capăt al salonului, în aşa fel încât să evit polarizarea privirilor celorlalţi bolnavi. Bătrânul continua să hârâie, să molfăie fragmente de cuvinte şi râsete laolaltă cu o coajă de pâine. L-am întrebat de ce a fost internat. Moşneagul nu auzea, dar continua aceeaşi frământare, aceeaşi strădanie chinuitoare de a spune ceva. Am întins mâna şi am luat de pe noptiera lui fişa medicală. Mă privea fix, mandibula rămânându-i suspendată-n aer, din gură îi picura saliva. Am înţeles gravitatea bolii lui şi nu i-am mai cerut explicaţii.
– Te-a operat, nu? l-am întrebat.
– Doctorii spun că nu-i caz de operaţie, că este numai un spasm laringian şi se ameliorează la tratamentul medicamentos, spuse celălalt.
–Şi dumneata?
– E, ce?
– Operaţia…
– Sunt în pregătire de câteva zile.
– Nu te-au operat?
– Ăsta-i salonul de triaj, de pregătire, ori te taie, ori te întorci acasă ca moşu’.
– Vrei să spui că nu am fost operat ieri?
– Ai vorbit prin somn din cauza barbituricilor luate acasă. Azi trebuie să stai de veghe, să ne odihnim şi noi. De fapt azi ar fi fost ziua ta de operaţie. Urgenţă. Te-au supravegheat toată noaptea. Te-au amânat. Sunt prea prudenţi să bage bisturiul în unul ca tine.
Mi-am băgat mâinile sub pătură, pipăindu-mi abdomenul, zona inghinală, coapsele. Picioarele erau amorţite. Am tăcut mult timp, neînţelegând nimic. Îmi aminteam că-l rugasem la internare pe doctorul Vasiliad, orice ar fi, să nu-mi scoată splina, că diagnosticul bolii mele nu este abces splenic, ci o alterare a imunităţii din cauza unei boli hematogene. ”Că de unde ştiu?” ”Am visat” i-am răspuns. ”Lasă-mă, domnule, aici facem chirurgie, nu psihoterapie”.
– Ce-ai tăcut acum? Ai fi vrut să te taie? Poate ai noroc să scapi, ca moşul.
– Ei, moşul, zic, trezindu-mă din tăcere.
Până seara salonul de opt paturi se ocupă cu bolnavi noi. Fiecare îşi aranja noptiera, patul, lenjeria şi punga cu mâncare, preocupaţi, schimbând câte o vorbă, de ce suferă, ce profesii sau meserii au, dacă au copii şi-s sănătoşi. Pe rândul meu, în patul de la geam se instală un moşneag cu pielea de culoarea lămâiei. Avea icter. Spuse că nu suferise niciodată cu ficatul, deşi băuse zdravăn toată viaţa. Se scărpina mereu, râcâind cu unghiile lui groase. O lua de la gât, încetul cu încetul, porţiune cu porţiune, tot corpul. Când termina, ofta de câteva ori, apoi o lua de la capăt cu hârşâiala. Se scuza că are totuşi o soluţie de dat pe piele, dar nu poate singur să o întindă pe tot corpul. Atunci m-am ridicat, picioarele îmi erau reci şi grele, am mers pe lângă spetezele paturilor până la el. S-a uitat mirat la mine.
– Mă ungi dumneata?
Alcoolul umezea în mică măsură pielea aspră, rugoasă. M-a întrebat de unde sunt.
– Şi eu sunt de prin părţile Buzăului. Din împrejurimi sau …
– Da, din – răspundeam ambiguu.
– Ehe, eu cunosc mulţi oameni de pe acolo. Am fost crâşmar toată viaţa, chiar şi acum …
S-a îmbrăcat şi s-a băgat sub pătură. Am deschis geamurile. Vaporii iuţi de spirt mai persistau în cameră. Răcoarea toamnei pătrundea cu mirosul de castan. După ce bătrânul îşi reveni din stresul scărpinatului îşi dădu drumul la amintiri şi poveşti hazlii, şi ne scoase din amorţeala aşteptării.
– Îl cunoşti pe cutare? mă întreba, mai mult pentru a găsi un punct de sprijin ca să înceapă a povesti, nu neapărat despre dânsul, ci anumite evenimente petrecute cu mult timp în urmă, rămase în memoria colectivă. Îi plăcea să povestească şi o făcea frumos, cu umor şi morală, toată vorbăria salonului o acaparase el. Ceilalţi stăteau cuminţi şi ascultau, mirându-se cum de ştie atât de bine şi atât de multe lucruri un crâşmar.
– Cunoşti acele locuri? mă cerceta.
– Îhî, îi răspundeam mohorât.
Eram furat şi eu de amintiri. Dar ce fel de amintiri puteam să am eu? Acest om parcă mi-a paralizat întoarcerea în trecut. Gândeam numai: A fost o vreme când lumea exista în mine cu toate amintirile şi trăirile păstrate peste timp. Pe urmă a venit o perioadă de acalmie ce prevestea întinderea unui domeniu incert al părerilor, impresiilor şi amintirilor aproape uitate. Şi de aceea nu pot să cred dacă eşarfa albă a existat vreodată sau nu, ori a fost o plăsmuire a visurilor mele urâte în zilele în care parfumul şi culoarea ţesăturii mi se arătau acolo unde speranţa nu era descifrată în simboluri.
Voiam să încep a le povesti câte ceva, mai mult ictericului, dar mintea nu-mi era limpede şi somnul mă învăluia din nou.
”Poteca mirosea a umezeală, a bureţi de cimitir şi salcâm. Zidul de piatră năpădit de buruieni şi de urzici, muşchi şi licheni, de cealaltă parte arţarii şi salcâmii convieţuiau încolăcit şi stufos, măceşii şi păduceii camuflau intrarea şi firul potecii. Pe jos, în putrefacţie din alte anotimpuri, păstăi cu sămânţă, măceşe decolorate de lutul cărării, frunze şi crengi descompuse contrastând cu verdele viguros al coroanei. Prin buruieni te îneca mirosul stătut, de cavou, capul nu aveai cum îl scoate deasupra, căci nu mult mai încolo, târâş, umblând, te vei poticni într-un altar de piatră cu ieşirile bine zidite.
Miros de lumină, nici de la lumânări nu mai străbătea până aici. Nişte trepte rotunde, undeva în zidul din faţă, se distingeau moale şi prăfos. Aerul era pietrificat, te îngheţa sau te frigea, dar până la urmă îţi intra în gâtlej cu gust de mortar şi de ghips. O dală de piatră se desprinse cu încetinitorul din peretele de deasupra treptele ascunse sub praful ruginit. Miros de nisip încins şi de aluviune uscată şi de arşiţă pătrunzând în nări odată cu deschiderea uşii laterale.
Începea un labirint? Era un simplu pasaj sau o poartă de trecere? Stoluri de fluturi şi cohorte de gângănii cu picioare lungi, de paianjen, năvăleau înghesuite de timidul ochi de lumină. Era aici sfârşitul? Era aici începutul? Cum s-a hotărât să fie creat şi numit eliberatorul şi vorbitorul şi cum s-a căutat ceea ce trebuia să intre în dialectica discursului său? …
Cineva trebuia să fie treaz în gloata asta ajunsă până aici, de vreme ce se auzeau horcăiturile şi respiraţia slobodă în convulsie, dar calmă şi fără spaimă. Un soldat se descheie la tunică şi cămaşă, îşi descoperi pieptul păros, neplăcut atavic, emanând un miros acru de haine şi corp neprimenite. La un moment dat, intuia că este privit în tăcere, de pe altă movilă de pământ.
– Te-ai înrolat de mult timp? îl întrebă.
– Nu, Vartolomei, dar nu pot să dorm. Noaptea mai ales. Dar parcă mai ştiu de când sunt în război cu lumea?
Costache Vartolomei tăcea, întrebase ca să se convingă că cineva veghease în tihnă odihna ochilor. De îndată ce acceptase discuţia cu Alisandru Pantelică, fotografia din mâna lui nu mai exista; ochii aceia albaştri se pierduseră în albul orbitor al soarelui, dincolo de amintire şi vis. Le luau locul imaginea soldatului, a omului de lângă el, întins pe pământ, cu hainele smulse de pe trup, cu picioarele înţepenite între hotare, trase pe roată de un călău. Şi spiritul acestui călău era peste tot de ani de zile. Oriunde. Soldatul îşi chema privirea năucită de alb şi albastru.
Dar nu-i aşa. Sufletul face ce vrea cu noi. Are cabinetele lui, unde îşi prepară academic planurile şi discursurile pentru vreo ironie a sorţii, are laboratoarele lui de alchimie unde îşi pregăteşte soluţii pline de otravă pe care ţi le picură în inimă după o ploaie ce a stat din ropot pe un ogor dat în pârg; crează monştri şi zei cu ochii adormiţi de lene şi întuneric. Un bec se aprinde într-o cămară cu rod împietrit, uitat peste anotimp, dar fluxul luminii declanşează alt declic şi din colţuri umede, de paianjeni, se trezeşte şi curge vântul îngreunat de praf şi te bagă-n draci flenduroşi; praful te îneacă precum spumele de săpun dintr-o baie imensă, miasmele se trezesc, dar rodul nu mai miroase a rod dat în pârg, pus în cămară, miroase a oase rupte şi carne tăvălită prin toaca stăpânirii, dai disperat din mâini şi te agăţi de firele de paianjen pietrificate, aspre ca o sârmă ruginită, în speranţa că firele devin într-un gând odgoane pentru braţele tale de naufragiat, deodată întunericul bălos se prelinge pe mâini şi îţi bagă în picioare semnul crucii din paianjen; din grija întunericului şi prostiei vin hoarde de lilieci să-ţi întărâte sângele prefăcut în colb şi tărâţe. Tot ca la un declic se stinge lumina becului trezită în memoria încărcată cu trufandale, fluxul luminii se retrage într-un vârtej, smulgând cu sine şi semne de paianjen şi draci cu frica de om pravoslavnic, beteag de drumul în cămara cu rod împietrit, smulgând ca un taifun tot ce era pe masa nesătulului şi tot ce era de faţă cu spaima, târându-se repezit prin colbul satului, până intra în cămăşile orizontului, la uscat, dincolo de zid, în semn reumatic de întrebare. Subconştientul face ce vrea cu noi, te lasă în pace o noapte sau zece ani la rând, să-ţi tremure în pleoape vântul de la răscruce, să te aştepte peste timp.
– Dar, în schimb, face ceva din noi, spuse Costache Vartolomei, relaxându-şi picioarele încordate şi izbind cu bocancul în iarba uscată.
Cu celălalt picior trase o piatră mai aproape şi o luă bâjbâind cu mâna; o potrivi mult timp în palmă. O strânse calm, urmărindu-i ascuţişurile, să şteargă transpiraţia ortganică a palmei şi molfăi câteva cuvinte gâtuite, cărora până la urmă le dădu drumul în aer odată cu aruncarea pietrei.
– Vezi acolo? făcu semn în direcţia pietrei aruncate. Auzi acolo? …
Cocoşatul şi surdul, mutul şi chiorul s-au căutat pe întuneric în toiul vârstei, s-au pipăit şi s-au tăvălit în colbul cărării de la gura peşterii.Erau nişte mase diforme de carne. Niciunul nu cunoştea alt mod de comunicare decât nişte pumni izbiţi în piept sau unde se nimerea, mai tare sau mai lânced, traşi în grumaz. Coborâseră de multe vârste din maimuţe. Se pipăiau şi se clănţăneau. Aveau înfăţişare de oameni, dar nu erau oameni. Se îmbrăţişau cu dor de milenii, cu pumnii, primul semn de bărbăţie; îşi lingeau sarea oboselii din naşterea întâiului simţământ şi se trânteau la pământ horcăind.
Al cincilea m-am ivit EU – ca personalitate – o roată de foc născută din aventura sau neglijenţa unui zeu care plecase într-o zi bezmetică în lume, să caute leac pentru scânteile şi sfârâielile sale. Dar nu a venit nici ieri, nici azi, când cenuşa-i deja lut din stârvul ars al gândului supus. Şi astfel am plecat în lume solitar, roată de foc făcându-mă, să mă încânt pe drumul unui idol fugar din regnul nesfânt.
Aveaţi ochii cât cioatele în vârful degetelor, dar băloşi şi urduroşi, miraţi de trecerea mea. Dar, iată, vă ard pleoapele negre şi părul puturos, vă rup oasele şi vă încălzesc la dogoarea şi lumina mea, apoi vă voi da un spaţiu spre a umbla şi a vă piertde ca licuricii în lumină. Voi plângeţe de bucurie şi dansaţi pârlindu-vă părul la dogoarea mea. Fumul e înecăcios şi începeţi să tuşiţi, semn că aveţi să spuneţi ceva, la început cu amărăciune,
Şi atunci aţi trecut prin cenuşă şi fum şi aţi smuls plante şi v-aţi făcut îmbrăcăminte. Vorbiţi, scârbelor, altfel ne-ar cuprinde somnul letargic, târziu, un somn uleios, cânepiu. Pândiţi şi numai pipăiţi cum zboară în cerc cuvintele cu ochii închişi printre noi. Plângeţi că nu aveţi ochii minţii deschişi şi eu râd de capetele voastre, zevzec, dar până la urmă dorul de naştere tot va rămâne în urmă, de unde şerpii vi-l scurmă. Dar vorbiţi, nu conteniţi. Eu nu vă pot ajuta cu nimic, rostul meu e să pun pecetea pe carnea voastră aşa cum vă nimeresc prin vârstă. Veţi cunoaşte că unul din voi este cocoşat şi ceilalţi vor râde, că altul este surd sau ăstălalt mut sau chior şi vă veţi huli şi vă veţi batjocori până la urmă. Nimeni dintre voi nu va crede, dar descoperirea voastră nu este urâtă şi vă poate aduce oricând libertatea de a cunoaşte şi de a merge mai departe, oriunde. Trebuie să râdeţi, că aşa râdeau şi zeii, acolo, sus, vorbitorii. Veţi ieşi la gura peşterii ce dă spre vale şi veţi învăţa consoanele trebuincioase pentru toate lucrurile şi fiinţele pământului, pe care voi înşivă le veţi crea. Mă veţi blestema la început şi mă veţi pedepsi pătimaş că v-am împins la lumină să vă cunoaşteţi pe voi şi lumea în care veţi hălădui în voie.
Daţi frâu sentimentelor voastre şi poruncii de început, că altele singure se vor trezi în voi. După ce veţi făuri istoria şi veţi modela relieful ţinutului, măcar o dată în an să vă încălziţi la focul dosit de ploaie şi vânt. Să vă obişnuiţi să bătuciţi cu tălpile goale amintirea din bulgării ţărânii, să-l numiţi ritual sau adunare cu vorbitorii şi să staţi la sfat. Să vorbiţi din curcubeul istoricei zile, căci veţi trece prin patimi şi iubire şi sufletul vostru mereu vă va încânta şi înălţa.
Mă scălâmbăi peste un altar cu gesturi uleioase pe urma un ui zeu pierit, pierdut în vremea slavei sale. Nu e nici vânt, nu e nici rouă, nu sunt nici păsări la gura fântânilor, doar nişte fluturi uscaţi şi gângănii fugite din insectare ce plutesc într-o imponderabilitate rece. Mâ scălâmbăi peste o mânecă de haină putrezită în mâlul calcinat.
Zeul risipitor al marilor tăceri pieduse liniştea ştiutelor cărări; speriat şi derutat de noua stare ivită voia să cânte în frunze cu ochii închişi pe leagăn, dar în gest avea mâna întinsă cu nisipuri de pe ţărmuri, cu seminţe de pe câmpuri. Ochii îi închidea pe întuneric, doar verbul mut le-o mai cere. Vorbea tăcerea în nemişcare şi veşnicia. A închis linia porţii şi contururile ovale din umbra lui, glas de sânge peste vârstă din pereţi să nu se spargă în auz. A vrut să plângă, bătând la alte porţi, descântând iubiri subpământene, să ajungă şi la hotare, chintesenţă de iubire şi tăcere să i se arunce la picioare. Vorbea în somnul de veci cu trecătorii, le dădea bineţe, i se răspundea că măgarul a progresat cu o notă vocală şi cu un deal, dar până la urmă nu se înţelegea cu ecoul venit de dincolo de iesle.
Ne bucurăm cum câinii se tăvălesc în colbul târlei, le vorbea vocilor de dincolo de hotar şi ne lasă din când în când să trecem în drumul nostru drept şi alb ca laptele oilor adăpate în zarea colbuită. Ne bucurăm că nu plâng călcâiele însângerate în pietre, că nu ne rămân flenduri de haine în parii din cursa cu obstacole. Ne bucurăm să ajungem cu sufletul la gură, cald, aburind, o amintire mai flutură într-un leaţ. Să o terfelim şi să o dăm la câini în loc de caş dulce? Datoria noastră e să trecem. Chiar şi călugării dominicani vor susţine, cu capul în glugă aplecat, asupra mătăniilor şi florilor lui Mendel. Să trecem…
– Vrei să zici …
– Du-te, mă, careva, la nevasta lui Andone din satul de peste vale, să vă dea vreo două buzunări de nuci, dar nuci, mă, să fie şi haideţi odată, că vin cei din urmă şi ne iau drept morţi, că mă …
– Fiinţă sau umbră ce eşti, intră în labirint şi învaţă căile şi treptele necesare, se auzi eufonic. Deodată se făcu lumină, o lumină nouă, asemănătoare zorilor, ce-mi speriară şi-mi fugăriră toate părerile despre trecere. De atâta lumină se făcu spaţiu pentru mers înainte. Aveam în faţă o stradă de oraş în devenire. Gunoaiele erau puţine, mânate uşor de un vânt fâşgăit, mai conştiincios şi mai ponosit decât un lucrător de la salubritate la ora amiezii. Aerul umed, de pământ desţelenit, al ţarinilor din jur, cald şi iute, mă aduse în fire. Eram pe drumul cel bun? Dar trecerea mea nu poate să aleagă; pune pecetea şi calea – valea. Pe străzi erau case cu ziduri groase şi ferestre largi. Am văzut o femeie, ia-colo. Cu eşarfă aşbă. Unde am mai văzut eu o femeie? Cu ochi albaştri? Am ştiut întotdeauna de ea. Dar aici, în oraşul acesta unde la fiecare sută de ani s-ar naşte un geniu şi obştea i-ar bate efigie, aş mai putea să-mi stăpânesc flacăra dogoritoare? Şi în cele din urmă să-mi opresc trecerea?
În piaţa cu străzi în patru puncte cardinale, dintr-un havuz curgea apă ce bolborosea. Nu era apă ca toate apele. Nu potolea setea, ci o întărâta şi mai mult. Mirosul îi era mai plăcut decât al mălinului, iar la gust întrecea cu mult orice băutură reconfortantă. Îţi dădea puteri nebănuite după uzura unei zile. Oamenii cunoşteau aratul şi semănatul şi meşteşugul cuvântului învăţat de la apă. Recolta nu pentru stăpâni o duceau în hambare şi nici în silnicie nu făcea toate acestea. Vorbeau despre recoltă, vocile lor nu amuţeau toată ziua şi toată noapta, ca bolboroseala apei de izvor.
Iar cine lua apa să o îngâne în cele patru vânturi, peste ogor, după o noapte se trezea că vorbeşte mai frumos decât ceilalţi şi era ridicat în slăvi. Până la urmă era trimis în ţinuturile altora în schimb de experienţă pentru că stăpânea meşteşugurile toate, vraja rodului şi arta discursului. Oamenii aceştia când oboseau, vorbeau şi aduceau panegiric apei şi rodului şi întinereau. Dorind să aflu că nu a fost decât un zvon mincinos, am coborât treptele străzii şi am luat de mână prima femeie întâlnită. Voiam să vorbesc ca idolul meu care mă învăţase să pun pecetea noului cuvânt. El murise la prima poartă închisă. Oamenii râdeau de mine şi mă pedepseau cu o haină de fier, să o port de-acum încolo, pe drumurile toate, grea precum vorbele mele. Îmi ziceau: Stăpânul tău murise de necuvântare, mut. Nici a cânta nu ştia?
– Taci, mă, ce-ţi veni? Îţi umplu eu fleanca cu noroi.
Numai ploaia aceea vânătă m-ar fi putut spăla pe mâini de atâta sânge. Numai soarele şi focul acela au infiltrat ceva nou în sângele meu. Cioturi de umbră în sunet de piatră se bat. Se prind în cercuri strâmte, apoi şoptesc o taină. Toate trec şi vin, o clipă stau şi trec apoi. Va fi vreun complot, ori se va deshuma nou mormânt? Pe urmă paşii au trecut în spaimă din lespedea tăcerii. În următoarea noapte a căzut roua, o rouă aspră şi rece, ce a umezit iarba şi anotimpul urzelii. Se auzea tropot de cizmă; foc mare de uscături. Unii îşi dădeau frâu sentimentelor. Focul topea cu lumina lui fantomele şi visurile, ardea amintiri şi imagini brute, înfipte în inimi prin pupile, ca nişte schije de bombă, le ducea în noapte, transformându-le, fărâmiţându-le în scântei şi fum. Era un foc al purificării. Un ritual.
Forfota gloatei din jurul focului îl învăluia pe omul cu fotografia în mână într-o formă a vieţii sale. Simţea că-şi rezuma prea mult gândurile din nevoia de amintire. Toate se spulberau şi se pierdeau împăinjenindu-i ochii, precum cenuşa împrăştiată de vânt. Dar rămânea ochii aceia albaştri, deschişi spre cer, care străbăteau şi străluceau prin ploaie până la el … Şi eşarfa albă ţinută între degete, fluturând în palele de vânt sau vis până la el …

autor Urzica Gheorghe, membru al proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/UrzicaGheorghe

Tagged with:

Comentarii închise la Livada cu nuci

Turnul (partea întâi)

Posted in Proza colaboratorilor, Proză by Hopernicus on 11/12/2010

Partea întâi – Din care aflăm că puii de om păstrează cu mare grijă gânduri pe care adulţii nu reuşesc întotdeauna să le citească…

Turnul semeţ, ridicat din piatră de râu îmbinată meşteşugit de misterioase mâini îndemânatece,  fusese înfipt în marginea satului cu multă vreme în urmă.  Când anume se întâmplase asta, părea imposibil de aflat. Copilul trăsese cu urechea,  întrebase în stânga şi în dreapta, dar nici măcar moş Nichifor, cel mai bătrân dintre cei îmbătrâniţi de timp, nu ştiuse să îi răspundă. Ridicase din umeri, îl apucase uşurel de bărbie, privindu-l  drept în ochii albaştri şi spusese doar atât:

–          Ei, copile, dacă aş şti, ţi-aş spune repejor întreaga poveste. Un astfel de turn ar trebui să aibă o poveste a sa, nu? Dar nu o ştiu, bată-te norocul să te bată de prichindel, ori n-am ştiut-o niciodată, ori am uitat-o luat de valurile bătrâneţii. Hai, du-te la joacă, turnul acela este la locul său de-o viaţă şi mai mult, când ai să creşti tot acolo vei da de el.

Copilul ridicase sprâncenele a mirare, însă plecase de lângă moşneag fără să mai spună nimic. Îl rodea curiozitatea copilărească precum un şoarece nesătul şi, după ce ajunsese la capătul lanului de porumb, se aşezase pe pământul ars de soare, privind către turnul care străpungea înălţimile cu vârful său ascuţit. I se părea că ar fi putut să atingă norii cu degetele dacă uşa aceea de lemn aflată la baza construcţiei nu ar fi fost încuiată cu un lacăt imens din care încerca să muşte rugina hulpavă.

Copilul zâmbi ştrengăreşte, amintindu-şi senzaţiile ciudate, de neînţeles, pe care le trăise atunci când mângâiase cu palmele lemnul uşii. Stătuse în faţa ei minute în şir, urmărind cu degetul linia subţire aflată exact la jumătate şi prin care nu puteai vedea nimic dacă lipeai ochiul, iar dorinţa de a intra acolo îi trimisese frisoane prelungi prin trupul mic. Aruncase priviri speriate peste umăr, sperând că nu va fi văzut de vreun sătean care să  le dea de veste celorlalţi. Asta nu-i mai spusese lui moş Nichifor. Şi nici părinţilor nu le povestise nimic despre îndrăzneala aceea a lui, fiindcă taică-su ridicase odată degetul arătător şi asta însemna că turnul trebuia să rămână doar o construcţie de care copiii nu aveau voie să se apropie.

Se întinse pe spate. Dintr-o astfel de poziţie, turnul de piatră părea şi mai înalt, iar el îşi imagină că treptele din interior – mereu îşi spunea că exista o scară în burta încăpătoare a turnului, o scară destinată a te duce până în vârf, acolo unde, dacă ai norocul să ajungi, poţi să treci chiar într-o cu totul altă lume –  scârţâiau sfâşietor a chemare către întâmplări nemaivăzute.

Întoarse uşurel capul şi lipi urechea de pământ. Nu ar fi avut curajul să spună nimănui că se aştepta să audă chemarea acelor trepte bănuite, fiindcă ar fi râs cu toţii de el. Cu siguranţă. Aşa cum făcuseră şi atunci când întrebase senin de ce nu au şi oamenii aripi, ca păsările din ogradă sau ca acelea pe care le vedea uneori zburând dintr-o parte în alta a cerului. După ce râseseră, îl trimiseseră la joacă, aşa cum făceau de fiecare dată când nu ştiau să răspundă la întrebările lui. Deşi era mic, înţelegea mult mai multe decât credeau ei, însă de la o vreme luase hotărârea de a nu le mai cere explicaţii. Dacă tot nu le primea niciodată, de ce ar mai fi făcut-o, nu?

Ceilalţi copii din sat preferau să bată islazul, să se alerge prin pădure sau prin lanul de porumb, să sară gardurile şi să fure poame din copaci. Îl chemau şi pe el, câteodată, însă se plictisea repede şi se refugia în podul casei, cu fruntea în palme, gândindu-se la toate lucrurile pe care le vedea în jurul său, însă nu înţelegea ce-i cu ele. Ar fi vrut să ştie, de pildă, de ce creşteau copacii în sus, nu în jos, şi de ce râul care tăia satul pe din două curgea numai într-o singură direcţie.  Sau de ce, atunci când venea iarna cu troienele ei imense, ziua era mai mică şi parcă înfricoşată de noaptea viforoasă. Sau cât de lat era cerul acela pe care îl străbăteau doar zburătoarele lipsite de grai omenesc. Oamenii mari păreau preocupaţi de cu totul alte întrebări, din punctul lui de vedere, alergau toată ziua încoace şi încolo, iar atunci când venea seara adormeau repede şi nu aveau chef de vorbă.

Odată auzise că prin alte locuri ar fi existat ceva numit şcoală, însă termenul lăsase în mintea lui de copil doar o ceaţă densă. Maică-sa dăduse din cap şi îi spusese că se poate trăi şi fără şcoală, iar el înţelesese din asta căşcoala aceea nu era neapărat necesară într-o viaţă de om. Părinţii lui trăiau şi nu merseseră niciodată la şcoală. Deci se putea, concluzionase. Străinul care rostise acel cuvânt încă neauzit până atunci poposise câteva ceasuri în satul lor, descălecase de pe un cal rotat şi băuse două căni cu vin pe prispa hanului. Îşi întinsese sub masa de lemn nişte picioare lungi, încălţate în cizme care ajungea până la genunchi, ceruse slănină şi pâine, apoi încălecase grabnic şi dispăruse în pădure. Îl urmărise cu privirea până îl duruseră ochii şi atunci se frecase cu pumnii la ei şi se mai uitase  încă o dată. Dar călăreţul acela dispăruse ca şi cum n-ar fi fost, printre copacii muţi, iar copilul simţise multă vreme după aceea palma aspră care îi ciufulise părul de pe frunte.  Şi acum, după atâta timp, auzea uneori vocea străinului, venind de undeva, dintr-o depărtare a fantasmelor care­-i bântuiau insistente visele:

–          Hei, ar trebui să mergi la şcoală, ţâcă! Eşti plin de întrebări ca hainele mele de praf, dacă aş sta să îţi răspund la ele m-ar prinde noaptea din urmă!

Dar azi era hotărât să dezlege misterul. Îndurase prea multă vreme tortura curiozităţii şi luase o hotărâre de nezdruncinat. Întinse mâna şi atinse aproape mângâietor  traista ponosită. Simţi răceala metalică a cheilor pe care le strânsese în fiecare zi, cu răbdare bine disimulată, de pe unde apucase. Mai mari, mai mici, ruginite sau nu, ustensile destinate a deschide uşi, porţi sau lacăte. De ce nu ar fi deschis şi uşa de lemn a acelui turn despre care nu dorea nimeni să vorbească?

Se ridică şi îşi scutură praful de pe pantalonii care lăsau să i se vadă gleznele. Înşfăcă traista şi se apropie încet de turn. Privit de aproape, părea imens. Şi viu. Chiar dacă această idee părea nebunească, copilul credea cu tărie  în ea. Acolo, în interiorul turnului, ceva pulsa neauzit de nimeni. În afară de el. Mângâie pietrele roase de intemperii şi strânse din dinţi. Înainte de a lăsa traista să-i cadă la picioare, scoase nerăbdător  prima cheie.  O privi câteva secunde, ca şi cum ar fi dorit să-i transmită toate speranţele adunate în sufletul fraged, apoi o introduse în lacăt, încercând să o răsucească. Nu se potrivea şi o aruncă înciudat la câţiva metri distanţă. I se păru că lacătul mare râde de el în hohote, ceea ce îi mări înverşunarea. Cu fiecare cheie pe care o încerca trăia sentimentul că toată truda sa avea să fie zadarnică. Dăduse de multe ori târcoale turnului şi ştia că doar uşa aceea i-ar fi putut permite să ajungă acolo unde ştia că avea să se întâmple ceva foarte important  în viaţa sa. Nu putea să-şi exprime nici măcar mental această trăire paradoxală, îi lipseau cuvinte care să sugereze ceea ce ar fi dorit să spună, dar ştia. Ştia.

Înserarea colora în nuanţe mohorâte pereţii turnului, dând naştere unui joc al umbrelor care oferea iluzia că pietrele se vălureau cuprinse de beţie, iar copilul apucă încă o cheie şi o potrivi în gaura neagră a lacătului. Când se roti fără nicio greutate, icni şi îşi înăbuşi un strigăt de bucurie. Lacătul se deschise cu un pocnet. Copilul îl desfăcu din belciugele înfipte în cele două părţi ale uşii, apoi împinse. Cotrobăi prin traisă şi apucă lumânarea groasă pe care o luase din cămara în care ţinea maică-sa oale, tingiri şi saci cu tot felul de prafuri pe care le folosea atunci când gătea. Aprinse câteva firişoare de iarbă uscată după ce lovi amnarul şi cremenea de mai multe ori, apoi dădu viaţă lumânării. Lumina îi coloră obrajii, iar el surâse satisfăcut, trase aerul rece în piept şi intră în burta turnului fără frică, pregătit sufleteşte pentru contactul cu lumea nouă care îl îmbrăţişa întunecată şi-l invita în necunoscut…

Afară, pe neaşteptate, câţiva nori negri se aşezară la taifas deasupra satului toropit de oboseală. Începu să plouă mărunt, iar lanul de porumb găsi de cuviinţă să trimită un răspuns vântului, prin foşnete enigmatice…

Partea a doua –  În care ne convingem că o dezamăgire iniţială poate avea drept consecinţă şi satisfacţii nebănuite, iar ideea preconcepută conform căreia timpul curge inexorabil îşi demonstrează inutilitatea…

Filtrat prin  lumina slabă a lumânării pe care o ţinea în mâna stângă, interiorul turnului se oferea încetul cu încetul privirilor curioase ale copilului.  Picioarele sale desculţe ridicară în aer praful gros depus de-a lungul timpului pe pardoseala de piatră, iar strănutul instaneu reverberă precum un tunet maiestuos în spaţiul închis. Ecoul se agăţă cu degete nevăzute de pereţi, dând senzaţia că urcă încetul cu încetul către vârf, iar el ridică ochii încercând să străpungă întunericul gros care se lăfăia deasupra capului. Nu reuşi să vadă nimic, ceea ce nici nu îl miră foarte tare. Îşi spuse că zilele lungi în care  făcuse tot felul de planuri aveau să primească foarte repede împlinirea dorită, aşa că se roti uşor pe un picior, aşteptând să descopere acele trepte care să îi ofere posibilitatea de a ajunge cât mai repede sus.  Acolo. În locul acela incitant, păzit cu străşnicie de nori trufaşi, unde era ferm convins că nu mai ajunsese nimeni. Dacă ar fi analizat un pic mai atent situaţia, copilul şi-ar fi dat seama că o astfel de posibilitate nu putea fi luată în calcul, din moment ce turnul acela nu se putuse ridica singur de la pământ, nivel cu nivel. Dar el, tulburat peste măsură de aventura abia începută, nu avea timp pentru astfel de gânduri. Nu dorea decât să ajungă sus. Nici măcar nu se întreba ce avea să facă acolo, sus, însă dacă ar fi reuşit cineva să îi citească întreaga concentrare de pe figură ar fi înţeles de la bun început că micuţul intenţiona să se adapteze acelui scenariu nescris de propria persoană, în funcţie de fiecare moment pe care avea să i-l rezerve viitorul apropiat. După ce efectuă un cerc complet,  revăzând aproape surprins şi uşa care îl separa de lumea satului mângâiat de înserare, copilul rămase nemişcat şi se scărpină în frunte. Lumânarea pâlpâia şi lăsa să picure stropi de ceară în praf, iar mult aşteptatele scări –  pe care le şi desenase în minte atunci când stătea în iarbă, cu mâinile sub ceafă, şi escalada cu privirea pereţii turnului – lipseau cu desăvârşire.

Mirarea îi împunse răutăcioasă obrajii înroşiţi de emoţie. Nu anticipase o astfel de posibilitate. Creierul său începu să prelucreze rapid informaţia obţinută la lumina galbenă a lumânării, iar concluzia la care ajunse în câteva secunde fu concretizată printr-un oftat. Aventura se termina chiar înainte de a începe cu adevărat. Un turn fără trepte interioare părea pur şi simplu o nerozie şi suntem siguri că băieţelul ar fi înjurat straşnic, în cazul în care astfel de exprimări spumoase ale oamenilor mari i-ar fi fost la îndemână.

Umerii i se părură dintr-o dată mult prea grei, se simţi apăsat de tot golul care se zbătea între pereţii e piatră ai turnului şi se aşeză în fund pe pardoseală. Începu să plângă. Un copil bosumflat, cu o lumânare în mână, în interiorul unui turn despre care nu dorea nimeni să vorbească, incapabil să înţeleagă o astfel de întorsătură neanticipată a evenimentelor.

***

Tolănit în jilţul său impunător,  bărbatul îşi trecu îngândurat degetele peste bărbie şi privi răbdător ultimele fire de nisip care se scurgeau molcom în clepsidra de la picioarele sale.  Sticla, lustruită cu migală în fiecare zi şi închisă în lucrătură înflorată de argint, strălucea a operă de artă ascunsă ochilor curioşi, iar boabele fine ale nisipului se aşterneau pe pat cald, murmurând versuri temporale pe care numai El le putea înţelege.  Pentru prima oară după multă vreme, dădu viaţă unui surâs,  ca un moşneag sfătos pe care nu îl mai putea surprinde nimic din lumea muritoare, apoi îşi aprinse pipa cu gesturi molatece.  Încercuit de rotocoalele albastre ale fumului, lăsând gândurile să valseze pe o muzică imperceptibilă, Timpul pufăi într-o tăcere deplină, iar clepsidra rămase neîntoarsă, prizonieră docilă a unui neaşteptat repaus…

***

Motanul Albastru îşi linse tacticos o lăbuţă, apoi trimise o privire superioară către Basset.  Acesta stătea culcat pe o parte, plescăind  a lene deplină, iar vârful cozii i se mişca dintr-o parte în alta, precum un paradoxal metronom în care pulsa viaţa canină.

–          Copoiule, pun rămăşag că puştiulică nu va reuşi să treacă nici măcar de prima încercare. Te prinzi?

Bassetul mormăi:

–          Acest înfiorător scepticism felin de care dai dovadă permanent nu mă umple de mirare, trebuie să recunosc. Toate încercările de până acum s-au soldat cu eşecuri, din păcate, în pofida ajutorului oferit de noi în destule momente…

Începu să roadă satisfăcut un os de dimensiuni apreciabile, apoi spuse, printre mormăieli:

–          Mă prind. Simt că acest copil nu este ca toţi ceilalţi care au ajuns de-a lungul timpului în Turn. Dorinţa lui permanentă de a şti tot ceea ce nu i se poate explica mă face să cred că va avea succes. Perseverenţa lui îmi place. Nu va renunţa atât de uşor la visele sale…

–          Tiiii, sunt din ce în ce mai nerăbdător, copoiule, simt cum mi se înfoaie blana pe ceafă. Pe ce pariem?

Cei doi începură să şuşotească, cuprinşi de frenezie, apoi ciuliră urechile şi ascultară preţ de câteva minute sunetele care se insinuau pe sub uşă, din camera alăturată.  Timpul sforăia încetişor, iar ceasornicele lumii îşi acceptară neputincioase încremenirea…

***

Captivă în sipetul de cristal, Prinţesa-Libelulă îşi fâlfâi bucuroasă aripile delicate, apoi se dădu de trei ori peste cap, sub privirile amuzate ale Dragonului care juca şah cu Popândăul.

–          Nu te bucura prea devreme, prostuţo, tot nu ai înţeles că aceşti copii enervanţi care plâng din orice şi îşi imaginează tot felul de poveşti siropoase nu reuşesc niciodată să ajungă la tine? Una-două, încep să plângă şi fug ca nişte şoricei  pentru a se ascunde pe după fustele  unor mame îngrijorate. Ha, ha, ha, puii de om mă distrează la culme, de milenii întregi. Acum a apărut  ăsta, cu picioarele lui desculţe şi cu părul vâlvoi, dornic de aventură. Habar nu are ce înseamnă o adevărată aventură,  prostuţo, însă va învăţa grabnic. Pe propria piele…  Va fi distractiv!

–          Oho, chiar aşa, sări şi Popândăul, răsturnând din greşeală câteva figurine de pe tablă. Le puse repede la loc. Scuze, Dragonule, dar ideea că voi avea din nou fericita ocazie de a-i şicana pe Motan şi pe leneşul ăla de Basset plin de ifose mă energizează…  Şah!

Dragonul privi tabla cu interes. Apucă nebunul, îl duse în diagonală către regina adversă, apoi o aruncă de pe tablă.

–          Rămâi acelaşi superficial, Popândăule, ţi-am mai spus şi o repet. Din trei mutări eşti mat.

Popândăul chiţăi nemulţumit, iar Prinţesa-Libelulă se aşeză într-un colţ al închisorii sale transparente, cu aripile pliate, făcându-şi speranţe…

***

Se ridică de pe podea, ştergându-şi cu mâna ultimele lacrimi. Nu se putea termina totul aşa de repede.  Nu. Nu accepta această idee dezolantă şi îşi roti din nou privirile în căutarea scării, adunând în ele toate dorinţele sale nemărturisite. În acel moment, sub ochii săi uimiţi, câteva trepte de sticlă începură să prindă contur, una câte una, înălţându-se prin întuneric, iar Copilul bătu din palme şi ţopăi fericit. Puse piciorul pe prima treaptă, fără să fie cumva înfricoşat de lumina care venea din interior. Stinse lumânarea şi o puse cu grijă în traistă, alături de cele câteva chei rămase. Apoi privi în sus, fără teamă. Cu fiecare treaptă urcată, cu fiecare bătaie de inimă care îi pompa emoţia prin venele crude, Copilul se simţea, deja, mult mai aproape de visele sale şi de norii pufoşi pe care dorea să îi atingă, măcar o dată, cu degetele.

Aşa a început. Un Copil decis să afle singur toate răspunsurile pe care nu i le ofereau niciodată cei mari şi grăbiţi, o Prinţesă-Libelulă închisă de secole într-un sipet de cristal aflat în puterea maleficului Dragon, un Popândău răutăcios, un Motan Albastru şi un Basset încrezător, un Turn misterios de la o margine de sat şi Timpul adormit care a lăsat deschisă o poartă nevăzută pentru ca lumea poveştilor să  capete contururi  palpabile. Cum se va termina totul, nimeni nu poate şti. Cel puţin, deocamdată…

continuare:Turnul (partea a doua ) http://cititordeproza.ning.com/profiles/blogs/turnul-ii

autor Cristian Lisandru, colaborator la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/CristianLisandru

http://lisandrulisandru.wordpress.com/

Tagged with:

Comentarii închise la Turnul (partea întâi)