Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Singurătatea

Posted in Proză by Hopernicus on 16/02/2013

 

 

Într-o vară am cunoscut un om singur. M-a impresionat liniştea lui, seninătatea cu care privea viaţa. Şi libertatea de care se bucura.

Mi-am amintit de el zilele astea, citind un articol despre dl. Masafumi Nagasaki, bărbat de 76, trăind singur pe o insulă în Pacific, nu departe de ţărmul japonez Trăieşte acolo de peste 20 de ani, cu mai puţin de 200 USD pe lună – primiţi lunar de la fratele său. Pentru asta, merge cu vaporul (făcînd „autostopul”) pe ţărm, de unde îşi cumpără şi mîncarea şi apa necesară între vizite. În rest, e singur – el, Soarele şi Oceanul – pe insuliţa lui pustie.

Numele omului întîlnit de mine nu l-am ştiut niciodată. El nu face „ia-mă nene” vaporului – el trăieşte pe vapor. Îl costă cca 76 USD (dar poate ajunge şi la 99, depinde de „piaţă”) pentru un „round trip” (excursie dus-întors) pe un vas de croazieră între Fort Lauderdale, Florida, şi Nassau, capitala Bahamas. Excursia durează două nopţi şi o zi, mai precis, vasul pleacă seara la 18, ajunge în Nassau pe la 8, pleacă din Nassau pe la 18 şi ajunge în Ft. Lauderdale dimineaţa. Omul face acest drum permanent – cu excepţia „vacanţei”. Intră în vacanţă atunci cînd, din cauza fluxului de turişti, preţurile devin prea mari: de Sărbătorile de Iarnă, de Paşti, în miezul verii… Atunci se duce pe la rude, prieteni, prin alte zone americane. Sau stă prin Nassau – cu excepţia zilelor de uragan. Atunci pleacă în Arizona sau New Mexico, la un prieten care are un trailer.

Nu e cam scump?” l-am întrebat eu. Mă trezisem mai devreme, ceilalţi pasageri ori dormeau, ori erau la cazino spărgînd banii. Pe punte eram doar noi. El aştepta masa de dimineaţă.

Păi, nu prea” mi-a spus el vesel. Avea o fire foarte comunicativă, el intrase în vorbă cu mine şi îmi spusese despre ineditul existeţei lui. „În Oraş (asta însemna în Fort Lauderdale sau Miami – dar poate şi Nassau) atît m-ar fi costat o cameră pe noapte. Hai, poate găseam şi cu 60” acceptă el. „În plus trei mese pe zi. Aici, în banii ăştia am cuşeta – nici nu-mi trebuie mai mult -, mîncare cît încape la „bufet”, dineu de gală, piscină, cupoane la cazino, muzică, dans, ba uneori şi cîte-un cocteil gratuit. Lucrătorii mă cunosc, mai „scapă” cîte ceva spre mine…”

Şi stai tot timpul pe vas?”

Nu. Ziua debarc. Dar nu plătesc casă, impozite, hangarale, nu fac cumpărături, am o asigurare turistică foarte ieftină care îmi asigură şi medicalul pe durata excursiei, nu îmi trebuie maşină, benzină… Îmi cumpăr rar haine, nu mă preocupă moda, nici ştirile, nu dau bani pe muzică, distracţii…”

Cam cît te costă pe lună?”

„Undeva la 1500. Am şi nişte reduceri.”

„Totuşi, nu e puţin. Săracii din Miami se descurcă cu mult mai puţin.”

„Da, aşa e. Dar dorm pe stradă sau în parcuri. Nu au un loc al lor. Sunt la mîna Guvernului. Depind de ajutorul trecătorilor. Nu au distracţii, iar mîncarea este proastă. Trebuie să îşi cumpere pînă şi ceaşca de cafea! Eu nu cumpăr nimic! Nu cerşesc de la nimeni. Fac ce vreau – sunt liber!”

Şi ce faci toată ziua?”

„Păi, muncesc. Pauzele mele sunt atunci cînd iau masa, seara, poate la bar sau la cazino, şi cînd am chef, la piscină.”

„Primeşti bani de la Cruise?”

„Nu prea. Uneori, cînd nu au cu cine trimite turiştii la plajă. Trebuie să aibă oameni să-i supravegheze. Uneori mă plătesc chiar angajaţii, să le ţin locul. Eu, oricum, mă duc la plajă – pictez acolo. Sau scriu. Dar dacă sunt supraveghetor, trebuie să văd de turişti.”

Turiştii de pe vas aveau două opţiuni: se duceau pe plajă sau rămîneau în oraş. Cine se mişcă mai repede, poate să facă ambele lucruri. Plaja este fantastică, un brîu de nisip alb înconjrînd o lagună cum numai în Caraibe poţi să vezi. Acolo, angajaţii de pe vas (de la ofiţeri în „liber” pînă la D,J., ospătari şi asistente medicale, păzesc şi distrează turiştii. Organizează jocuri de plajă, asigură masa de prînz, dau şezlonguri, mingi şi cărţi de joc… Asta urma să văd peste zi – partenerul meu de dialog nu avea să fie pe-acolo. Aveam să-l zăresc mai pe după-masă, cînd vizitam fantasticul hotel Atlantis din Nassau.

Şi ajunge?”

Nu ajunge, dar am şi alte surse” îmi zîmbi omul. „Scriu. Sunt freelancer. Am o contribuţie la un ziar local.” (probabil, din Ft. Lauderdale) „Pictez. Nu grozav, am doar nişte cursuri – dar mai găsesc cumpărători. Ieftine, uşor de transportat – exact ce vor să ia turiştii drept „amintiri” din excursie. Uneori, mai şi cîştig la cazino. Nu mult, nu risc prea mult. Nu îmi place ruleta, mă duc la „jacks”, cu ofertele de la intrare. Joc pînă pierd jetoanele– dar uneori apuc să pun deoparte cîştigul, poate chiar două-trei sutare. Nu e mult, dar una peste alta îmi acopăr cheltuielile şi mai pun şi deoparte pentru vacanţe.”

De unde i s-a tras? De la divorţ. După facultate, a muncit mult, încercînd să-şi facă o carieră. Se însurase, avea şi un copil. Cumpărase o casă în Ft. Lauderdale – deşi el era de undeva din Middle West. În urmă cu opt ani, nevasta îl părăsise. Vînduse casa şi plecase cu copilul. Vreo jumătate de an băuse, intrase în depresie şi chiar avea gînduri sinucigaşe. Dar făcuse o călătorie la Nassau – şi începuse această nouă viaţă.

Şi acum nu ai pe nimeni?”

Am. Uneori prea mulţi… Dar ştiu să mă rup de anturaj. Pot să scriu sau să pictez înconjurat destrăini, de hărmălaie. Deseori o fac şi în Nassau, şi la Hotel, şi prin Miami. Nu sunt un mare artist, sunt prea leneş. Dar sunt liber!”

Mie mi se pare că ai prea multe îngrădiri” i-am spus şi chiar credeam asta. „Trebuie să respecţi orele de îmbarcare, programul de pe bord, regulamentele…”

Da. Dar şi tu ai tot felul de orare, regulamente, programe pe care trebuie să le respecţi. Eu sunt liber pentru că le respect din propria mea voinţă. Eu respect pentru a fi, la rîndul meu, respectat. Totul este cum priveşti lucrurile. M-ai întrebat dacă am pe cineva. Probabil sunt considerat un singuratic: nu am prieteni, familie, relaţii, nu am patroni şi nici angajaţi… Mai am cîte-o aventură de-o noapte cu vreo turistă, într-o vreme se legase de mine o asistentă – dar eu sunt singur prin decizia mea, nu a altcuiva! Şi va veni timpul, cînd voi mai pune nişte bani deoparte, să trăiesc exact aşa cum vreu: singur şi liber pe o insuliţă din Caraibe.”

Şi uite cum povestea acelui bărbat al cărui nume nu l-am cunoscut niciodată se întîlneşte cu cea a lui Masafumi Nagasaki, al cărui nume îl ştiu dar pe care nu l-am întîlnit niciodată. Doi oameni liberi, care îşi trăiesc existenţa pe care o vor, nu după criteriile uneori idioate ale „lumii”. Şi a căror „singurătate” înseamnă cu totul altceva decît ce- am crede noi, cei, deseori, atît de singuri, deşi înconjuraţi de societate, familie şi, uneori, chiar de „pieteni”.

 

Nick Sava autor Nick Sava

 

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Singurătatea

Taraba cu vise

Posted in Prezentare de carte by Hopernicus on 16/02/2013

Taraba

Cuvînt înainte

 

De cînd s-a pripit, cu nesăbuinţa ucenicului vrăjitor, să multiplice pînă la saţietate mijloacele de comunicare, omul contemporan trăieşte acut drama lipsei de comuniune. Însingurat în faţa monitorului ca o albină  în propria-i alveolă, el nu mai secretă mierea parfumată a con-vorbirii agapice, a frăţietăţii, a dialogului „faţă către faţă”.

Iată, sublimat la o imagine metaforică, mesajul forte al romanului pe care urmează  să-l parcurgeţi, Taraba cu vise al lui Nick Sava. Ţipătul mut al solitudinii internautice (p 80: „Mi-e dor să vorbesc cu oamenii – chiar ascunşi sub identităţi false. Sînt atît de singur…”) străpunge, tragic, reţeaua globalizantă a internetului. Trauma fundamentală a protagonistului (victor37, vick46) nu e dată de suma dramoletelor cotidiene (Ţuşcă, soţia agasant – pragmatică nu-l mai iubeşte, iar diversele figuri feminine, întîlnite mai mult sau mai puţin întîmplător pe mirc nu-i umplu vidul sufletesc). E un biet exilat, un român stabilit de circumstanţă în Canada, cu un potenţial crescut de tandreţe care se iroseşte. Nu întîmplător, conversaţiile anoste de pe net sînt întrerupte (ca şi cum ai stinge lumina) printr-un „klick-klick” care proiectează scurte – şi intense – secvenţe de solitudine reflexivă, de obicei noaptea, în natură.

Mîzga defunctului „socialism ştiinţific”, erotismul aleatoriu care goleşte în loc să împlinească, poncifele corecte politic („Dacă ne iubeşti, să nu mai gîndeşti rău despre ţigani”, p 148), pragmatismul exacerbat („Poţi fi fericit cu un buletin?”) – iată balastul oricărui emigrant, „praful patriei” luat pe tălpile sandalelor, pe care nici diluvienele ploi canadiene nu-l pot spăla. Pe alocuri aforistic (poate dintr-un deficit de romantism existenţial), naratorul întrerupe uneori fluxul conversaţiilor internautice pentru cîte-un insert narativ de cea mai bună extracţie realistă: descrierea Pieţei din Seattle are vigoarea şi relieful Halelor balzaciene.

Schimbarea frecventă a unghiului de focalizare (oarecum inerentă genului conversaţional) nu impietează asupra caracterului homodiegetic (în termenii lui Gérard Genette) al naraţiunii: Taraba cu vise rămîne la punctul de vedere al lui Nick Sava, prin sensibilitatea – din ce în ce mai şubrezită – căruia se filtrează toate întîmplările, afectele, imaginile. Autorul ar fi putut foarte bine împrumuta fraza lui Montaigne: „Je suis moi-même la matière de mon livre”.

Concluzia survine cumva de la sine: „Am făcut tot felul de lucruri în viaţă, şi bune şi rele. Nu am fost în stare să nasc un copil, pomii plantaţi de mine s-au uscat, o casă nu am construit, dar am ajutat la construirea unei biserici! ’’(p.149). Pînă şi aparentele vulgarităţi, filtrate printr-o senzorialitate matură, devin crîmpeie / şuvoaie de existenţă brută, expresia frustrărilor şi a alienării unui idealist care-şi pierde – balzacian, iarăşi! – iluziile în malaxorul globalizant al civilizaţiei tehnologice contemporane. Drama e cu atît mai sfredelitoare, cu cît naratorul – personaj nu şi-a putut (n-a vrut ?) expatria rădăcinile: „Dar sînt şi alte rele decît acela de a fi sărac. Să fii singur. Să nu ai prieteni. Să fii rupt de cultura neamului tău. Să trăieşti într-o societate cu alte valori decît ale tale.”

Chestionat mai demult în legătură cu noile tehnologii, un părinte înduhovnicit a pus degetul pe rană într-o formulare demnă de Pateric : „Calculatorul nu e bun, pentru că nu are mamă…”. Desigur, nu putem sări peste umbra noastră, şi deja nu ne mai putem imagina existenţa cotidiană în absenţa computerului. Fundamental însă, omul nu s-a schimbat prea mult în ultimele, să zicem trei decenii. IT-ul nu extirpă nici gena sacralităţii („Dacă Dumnezeu nu există, totul e cenuşă”, spunea Eliade), nici nevoia irepresibilă de poveste. Eul – narant e o amprentă atavică, un arhetip co-substanţial speciei, în absenţa căruia viaţa aşa cum – deocamdată – o ştim noi devine imposibilă sau, în orice caz, insuportabilă.

O ultimă precizare se impune: titlul e întotdeauna un pact de lectură, iar „taraba cu vise”, arena virtuală a internetului în care oamenii fac schimb de iluzii şi idealuri rămîne (mai exact: devine) „locul cibernetic” prin excelenţă, forma contemporană de agora sau de şezătoare la gura sobei. Literatura e aşadar – indiferent de formulă – soteriologică, dacă acceptăm că marele nostru  duşman e întotdeauna uitarea („Mă gîndesc că o să-ţi păstrez toate scrisorile. Poate vreodată vei vrea să le pui într-o carte. Nu vreau decît să pomeneşti şi numele meu acolo pe undeva.”, p 90).

Nu întîmplător, protagoniştii tragediei clasice erau de extracţie aristocratică. Schimbînd ce se cuvine schimbat, însingurarea tragică a omului zilelor noastre îi conferă, implicit, nobleţea. Or, nu-i aşa, noblesse oblige.

Mulţumim, Nick Sava!

 

 autor Prof. Virgil Borcan

Tagged with: ,

Comentarii închise la Taraba cu vise

În căutarea lui Harap-Alb

Posted in Prezentare de carte by Hopernicus on 16/02/2013

Cop

 

 

Orice joc este, înainte de orice, o parabolă morală, o ieşire în afara spaţiului închis în care alchimia regulilor permite desfăşurarea individului ca fiinţă fabulatorie. Teza lui Johan Huizinga, conform căreia elementul ludic prezent în toate faptele de cultură confirmă neîncetat caracterul imprevizibil al existenţei noastre în lume, defineşte jocul drept unul dintre elementele spirituale ale vieţii. Emulaţia este inclusă în joc prin faptul că eroul trebuie să îndeplinească o sarcină neobişnuit de grea, care la prima vedere poate părea imposibilă. În această paradigmă se înscrie volumul În căutarea lui Harap-Alb (un joc) (Editura Atheneum Vancouver, Editura Pim, Iaşi), un volum de 612 pagini, semnat de Nick Sava. Autorul ne avertizează dealtfel chiar de la început că vom porni într-un Fantasy Role Playing unde ne putem recunoaşte, pe rând, în fiecare dintre eroii cărţii şi, fără nicio ezitare, plonjează el însuşi în magma propriei cărţi: Ce era şi mai curios era faptul că, cine ştie din ce motive începusem să mă recunosc pe mine însumi în acel Erou. Deşi autorul scrisorii nu îl descrisese în niciun fel, tare îmi venea să cred că era un tip între două vârste, simpluţ şi cu moacă de bleg, cu ochelari şi cu părul puţin rărit deasupra frunţii, destul de plinuţ şi nu foarte înalt.(Pag. 31)

 

În căutarea lui Harap-Alb se deschide cu o povestire în ramă în care autorul-eroul descoperă o carte ale cărei pagini se scriu pe măsură ce le răsfoieşti. Intriga poveştii se construieşte în interiorul acestei cărţi înzestrate cu raţiune şi inteligenţă proprie, care are puterea şi imaginaţia de-a oferi nenumărate mesaje pentru toţi atâţia cititori. Atmosfera epică rămâne însă neschimbată atât în interiorul cât şi în afara cărţii vrăjite. Timpul narativ se situează într-un plan al trecutului mitologic, cu puteri nebănuite asupra viitorului, personajele fiind angajate într-un joc  cu miză reală: (Magul îi spune Eroului): Cred că totul a pornit de la Joc. Ceea ce scrii tu, în jocul tău, este povestea luptei eroice împotriva Duşmanului. Deşi povestea ta avea alţi eroi, avea alţi monştri,se petrecea pe alt tărâm, totul reflectă lupta care va avea loc aici. Dacă vei putea să scrii jocul aşa cum trebuie să se întâmple, şi să îl trăieşti jucând, sau să-l joci trăind,adunând în jurul tău eroi şi prieteni care să te ajute, poate că lumea va fi salvată. (Pag. 43).

 

Ne aflăm aşadar în atmosfera unui joc la sfârşitul căruia ar trebui să găsim ceea ce autorul numeşte o stare de împlinire. Ce ştim însă despre jocurile pe calculator? Ştim că ele pot induce o stare de hipnoză, ştim că imaginea de pe ecranul monitorului împinge creierul într-o stare electrică de tip alfa străină de procesele gândirii logice sau analitice, ştim că pretind abilităţi de coordonare şi viteză, însă dincolo de toate acestea nu presupun niciodată o angajare morală. Aceasta este schimbarea la care ne invită cartea lui Nick Sava. Eroul intră în această lume înecată în acalmie (vorba preferată a regelui Albin este nu face azi ce se poate face mâine) în ziua în care regele trebuie să ia o hotărâre, să facă în sfârşit ceva. La câteva pagini depărtare eroului i se spune motivul pentru care se află acolo: (Magul) Tu ai fost adus să distrugi Duşmanul, nu ţi-am zis? (Pag. 36)

 

Intriga principală a cărţii se desfăşoară în cele şase sute de pagini cu precizia şi minuţiozitatea unui arc narativ. Personajele înaintează, revin, trasează hărţi, le populează cu planuri şi amintiri într-o lume colorată şi vie căreia nu-i lipseşte niciun ingredient: Era o seară furtunoasă, fulgere orbitoare pătrundeau prin vitraliile sălii, iar tunetele făceau să vibreze pereţii groşi ai încăperii(…) Statuia din bronz a fântânii era un balaur verde coclit cu trei capete. Colajul, tehnicile mixte, umorul, trimiterile livreşti în interiorul unei economii a mijloacelor stilistice invită la o lectură limpede şi alertă: Drumul dură zile şi zile, aş putea zice luni şi luni, trecând de-a lungul fluviului imens al Moskalăi, prin ţara Capcânilor şi a sgripţonilor, ocolind Marea Amară, peste munţi, prin Ţara Alimanilor, coborând în sfârşit în valea binecuvântată a Tigranului, ajungând, într-un târziu, în Aramia. Nu o să povestesc tot acest drum lung şi periculos, o să spun doar că totul a decurs conform previziunilor, nepierind pe drum mai mult de o treime din caravană”. (pag. 53)

La sfârşitul celor şase sute de pagini, cititorul va fi răsplătit cu experienţa autentică a unei călătorii într-o lume posibilă care nu mai este doar apanajul filosofilor şi logicienilor, ci la îndemâna oricăruia dintre noi care se aventurează în această călătorie.

 

autor Flavia TEOC

 

Tagged with: ,

Comentarii închise la În căutarea lui Harap-Alb

Condiţie unică

Posted in Poezie by Hopernicus on 22/10/2012

şi m-am făcut mic, mic de tot;
omul mă întrebase cu speranţă despre condiţia
de poet,
îmi argumentase că a citit sute de cărţi,
comentarii ale marilor critici,
că toate acestea îi dădeau sens vieţii şi înţelegerea lucrurilor.
aştepta doar mica scînteie ce lămureşte
asemeni mîntuirii.
spera că omul cu cearcăne o ascunde precum secretul
întîlnirii cu alte lumi.
şi m-am făcut mic, mic de tot;
aşteptam să mă calce aşa cum ai zdrobi o insectă respingătoare.
s-a aplecat, m-a scuturat de praful neputinţei,
m-a împachetat în batistă.
de atunci mă poartă în buzunarul cămăşii.

 

autor Liviu-Ioan Muresan

pictura Nick Sava

Comentarii închise la Condiţie unică

Să ne ţinem de basme

Posted in Studii by Hopernicus on 22/10/2012

Nu cred să existe român care, dacă a citit basme la viaţa lui, să nu-şi amintească „basmul” lui Petre Ispirescu Tinereţe fără bătrîneţe şi viată fără de moarte. Povestitorul – scriitor de fapt – spune că l-ar fi „cules” de la o slujnică în casă; care va să zică, ar fi o creaţie populară. Iată însă că acest basm nu există, nici măcar în formă apropiată, în folclorul românesc, european sau mondial! Decît, cel mult, apărut mult mai recent, probabil chiar sub influenţa basmului ispirescian. De aceea eu îl consider, alături de Făt Frumos din Lacrimă, Povestea lui Harap Alb şi alte cîteva „basme populare” scrise de Eminescu, Creangă, Slavici, Ispirescu ş.a. creaţii literare culte. Ceea ce azi numim „fantezii.”

Desigur, Ispirescu a folosit motive ale basmului popular: cererea fiului nenăscut al Craiului, bătrîna care dă sfaturi, straiele şi armele din tinereţe, calul năzdrăvan, monştrii fantastici (Balaurul, Ghionoaia), tărîmul zînelor, zîna mezină soţie a eroului, vînătoarea. Apar însă cîteva motive inedite – ceea ce îl face un basm unicat în lume: tinereţea fără bătrîneţe, relativitatea timpului. Aceasta din urmă temă, a relativităţii timpului, poate fi întîlnită parţial într-un basm japonez  şi într-o poveste a Sheherezadei din 1001 Nopţi, probabil de origine iraniană. Desigur, mitul „Vieţii Veşnice” şi al „Fîntînii Tinereţii poate fi întîlnită în Evul Mediu European: era unul din „obiectivele” exploratorilor Lumii Noi alături de acel „El Dorado” al Bogăţiei Veşnice.

Nu se ştie prea bine ce a avut în minte Petre Ispirescu scriind acest basm. Nu a lăsat nicio notiţă, niciun jurnal, nu a discutat cu nimeni problema – sau poate nu ştiu eu. Oricum, pot spune că în cazul meu această relativitate a timpului a acţionat, căpătînd înţelesuri diferite asupra poveştii la diferite vîrste. Iată ce consideraţii pot face acum, la aproape 60 de ani. Ce ştiu eu cum îl voi interpreta peste 10 ani, dacă voi mai avea acest timp la dispoziţie…

Deşi „Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte” este un vis al omenirii încă de la ridicarea din lut (cum zic unii) sau coborîrea din copac (cum zic alţii), el a rămas doar o năzuinţă imposibil de împlinit. Ştim că datorită Vieţii Eterne a fost alungat Omul din Paradis. În povestea biblică se creează o primă imposibilitate: nu poţi avea Cunoaştere (a binelui şi răului) şi, totodată, viaţă veşnică! Avîndu-le, devii Dumnezeu. Deci, dacă Omul şi-a luat prima, Domnul a pus arhanghel cu paloş de foc între Om şi pomul vieţii. În religia iudaică nu este posibilă o revenire la această decizie dumnezeiască. Evreului nu îi este promisă viaţă veşnică – doar neamului evreiesc. Nici tinereţe veşnică, desigur.

Indienii au ajuns însă să creadă că Viaţa Veşnică e posibilă. Omul (şi nu oricare, ci doar cel din casta brahmanică, a preoţilor) poate atinge, prin calităţilepersonale şi modul de viaţă, în urma a nenumărate avataruri, ajunge la Nirvana. Moment în care sufletul lui, purificat, se va contopi cu Marele Suflet Universal. Aceste idei, întîlnite în fază incipientă încă din perioada vedică, se cristalizează în budism şi janseism – fiind valabilă şi azi în religiile orientale.

De fapt, cam pe timpul lui Buda Sakiamuni, această idee filosofică poate fi întîlnită şi în alte parţi ale lumii vechi. Mai întîi în Iran, în religia dualistă a zoroatrismului. Cei ce binemeritau intrau în sufletul lui Ormuzd, trăind apoi veşnic. În urma contactului perşilor cu grecii, în Grecia încep să se răspîndească mistere care aveau rolul de a asigura o viaţă după moarte practicanţilor. Desigur, grecii vechi aveau mituri în care apare Viaţa Veşnică. În general, ea era rezervată zeilor. Cîţiva eroi semizei au avut şi ei parte de „zeificare”, devenind nemuritori: Heracles, Asklepios, Castor, Centaurul Chiron (care renunţă la nemurire, devenind constelaţie cerească).

Multe popoare antice aveau un cult al morţilor, imaginîndu-şi un tărîm Dincolo, al morţilor, în care deseori sufletul morţilor îşi continua un fel de viaţă „de umbre”. Evreii o numeau Abis, Sheol. Sufletele existau acolo, în general fără chinuri. La fel „trăiau” sufletele în Împărăţia lui Osiris, la egipteni. Unde, Osiris era zeul care, după ce fusese „omorît”, fusese readus la viaţă, devenind nemuritor. De aceea se credea că cei găsiţi demni să ajungă „la sînul lui” aveau şansa de a reveni la viaţă. De unde şi cultul mormintelor şi al mumiilor. Şi mesopotamienii credeau într-un fel de Hell, în care sufletele erau chinuite şi de unde nu se putea reveni. Aceste mituri influenţaseră şi pe cele iudaice de mai tîrziu.

Grecii aveau şi ei un „Iad” care avea, în general, mai multe niveluri. Cel mai adînc era Tartarul, unde erau azvîrliţi Titanii, Giganţii şi monştrii. La mijloc era Hadesul (cunoscut sub diferite nume), în care „trăiau” sufletele morţilor – unele supuse unor pedepse veşnice. Şi mai exista un fel de „purgatoriu”, Tărîmurile fericiţilor”, „Cîmpiile Elisee”, unde războinicii duceau un fel de viaţă veşnică, neschimbată, în petreceri, vînători, lupte. Erau deschise numai „eroilor” vîrstei de bronz, cei ai lumii homerice, şi îi aveau ca domni pe Ahile şi Elena – cum ne povesteşte Homer în Odiseea. Aceste Cîmpii pot fi regăsite atît la nordici, drept Valhala, cît şi în miturile amerindienilor, ca „Veşnice Cîmpii de Vînătoare”…

Dar omul antic vroia mai mult. Şi cum existau mituri care povesteau despre reîntoarceri din Hades (a Demeterei şi Persefonei, a lui Orfeu, a lui Cybele şi Attis, a Dioscurilor), ele au devenit mistere. Grecii antici credeau că cine va trece prin misterele respective, va avea şansa reîntoarcerii la viaţă – eventual, la o viaţă veşnică „undeva”. Aceste mistere au deschis drumul „misterelor” creştine, credinţei în Viaţa de Apoi, în Împărăţia lui Dumnezeu.

Dar să revenim la basmul lui Ispirescu. Găsisem o primă imposibilitate: între Cunoaştere şi Viaţă Veşnică. Aparent, viaţa eternă ar presupune şi Tinereţe fără bătrîneţe – dar nu este aşa. Încă din miturile greceşti se ştia că o zeiţă ceruse viaţă veşnică pentru iubitul ei – uitînd să ceară şi tinereţe veşnică. Aşa că acesta îmbătrînise şi trăia veşnic… bătrîn. Şi Gilgamesh căutase viaţă veşnică – dar ea ar fi urmat să vină ca o renaştere, ca o „lepădare de piele” a vieţii bătrîne pentru a îmbrăca alta nouă, a tinereţii. Deci, înainte de a ajunge la Viaţa Veşnică, e nevoie să se treacă prin Tinereţea fără bătrîneţe. Deşi cele două concepte sunt complementare şi, pe undeva, superflue. Dacă ai Tinereţe fără Bătrîneţe, vei trăi veşnic!

Poţi însă avea Tinereţe veşnică avînd totodată Cunoaştere? Aparent, nu. Ştim că cele doua concepte se resping: ori ai Cunoaştere, indiferent cum ai dobîndit-o, ori ai Viaţă. Şi atunci, dacă e să regîndim basmul, rezultă că de fapt prima parte al lui este un rit al cunoaşterii. Deşi, fiul Craiului, Făt -Frumos, are un embrion al cunoaşterii: el ştie, încă în pîntecul mamei, ce să ceară! Să fie acesta doar simplul Instinct?

La vîrsta copilăriei, acest instinct se pare că e uitat. Abia în adolescenţă el îşi Aminteşte dorinţa Embrionului şi îşi cere „moştenirea”. Desigur, părintele nu i-o poate da. El are Cunoaştere, deci nu are nici Tinereţe şi nici Viaţă veşnică. Nu îi este dată omului decît Cunoaşterea. Tînărul prinţ trebuie să îşi cucerească singur împlinirea dorinţei, printr-un adevărat rit de trecere spre viaţa matură spirituală. Aici se vede că el are nevoie de ajutor: de sfaturi. Mai întîi ale bătrînicii, apoi ale calului. El e Tînăr, nu are Cunoaştere. O poate dobîndi – pierzînd însă Tinereţea şi, prin ea, Viaţa.

Pentru a le cuceri, are nevoie de un drum iniţiatic. La drum poate porni doar luînd cu el „straiele şi armele din tinereţe” ale tatălui său, deci, nepătate de Cunoaştere, pure, „sfinte”. Trebuie să plece pe un drum care să-l ducă la propriii monştri pe care trebuie să-i învingă, înainte de a ajunge pe tărîmul unde Viaţa veşnică devine posibilă. Şi vedem că de fapt cea mai mare parte a basmului este dedicată acestui drum al cunoaşterii. Cînd tînărul ajunge în Lumea Zînelor, el intră într-un fel de limbo. Un loc în care îşi pierde orice urmă de Cunoaştere, inclusiv Amintirile. Un fel de „lume a lui Osiris, de Cîmpii Elisee – drumul, trecerea peste Valea Uitării, un fel de Sheol. Pe undeva, foarte asemănătoare cu somnul Frumoasei Adormite. O viaţă fără de viaţă, chiar dacă, cel puţin aparent, (în vis?) el se căsătorise cu zîna cea mică. Din care căsătorie, în ciuda vremii parcurse „veşnic”, nu rezultase nimic. Îi fusese de fapt refuzată Nemurirea Omenească.

Ce înseamnă, de fapt Nemurire pentru Om? Încă mitul biblic o spune: nemurirea neamului. „A avut fii şi fiice” zice Biblia despre patriarhii aparent nemuritori – însă doar matusalemici. Născuţi şi crescuţi în chin. Ei şi Credinţa – deci, Fapta (pentru că zice apostolul Petru: „nici credinţă fără faptă, nici faptă fără credinţă”). Un Om trăieşte veşnic în amintirea familiei (de unde şi litaniile nesfîrşite ale arborelui genealogic: Iisus fiul lui Iosif fiul lui… pînă la Iesei şi pînă la Avram şi Adan, Primul Om) şi a Neamului. Cît timp familia („neamul” restrîns) şi Neamul (poporul) trăiesc şi îşi amintesc numele unui străbun, acesta e nemuritor! Un om nu poate avea viaţă – nici prezent, nici viitor – dacă nu are trecut!

Făt Frumos nu trăia. El nu avea trecut. Nu-şi amintea nimic. Băuse din Lethe. Nu avea, deci, nici viitor – Viaţa îi era veşnică. Era „veşnic tînăr şi ferice””, fără viaţă. O piatră e tot la fel. O stea. Pînă şi un copac are amintirea seminţei care a căzut în pămînt şi speranţa viitoarei seminţe luate de vînt. Prinţul nu are nici speranţe, aşa cum nici tînara lui mireasă nu are. Pentru că nici ea nu are amintiri, trecut, şi ea trăieşte veşnic. O moartă frumoasă, într-un vis. Dar ea nu e Om, e Zînă. E „zeiţă”, e „Diana”, Fecioara vînătorii. El e Om şi, dacă vrea să fie Om, are nevoie de amintiri. Oare de aceea redevine Om tocmai în cursul unei vînători, pătrunzînd pe terenul interzis al Zeiţei?

Deşi ultima parte a basmului este mult mai scurtă, reprezintă de fapt întreaga viaţă a revenirii la Umanitate. Tot un rit de trecere, un drum al Cunoaşterii. Părăseşte lumea Visului, întîlnind realitatea. Unde erau monştri – acum sunt oameni, cetăţi, oraşe, cîmpuri cu grîne… Doar el are amintirea unor vremuri trecute (şi, poate, inexistente). Observăm că de data asta are Cunoaşterea – nu mai are nevoie de sfaturi de la Cal. Ştie care e destinaţia sa, ştie că trebuie să-şi regăsească Viaţa în chiar clipa părăsirii ei. Asta e singura speranţă care i-a rămas pentru a redeveniOM– chiar dacă preţul pe care trebuia să-l plătească era de neevitat: Moartea. Şi astfel, renunţînd la Tinereţea fără Bătrîneţe, îmbătrînit, plăteşte preţul pe care trebuie să -l plătească fiecare Om: însăşi Viaţa.

Deşi Făt -Frumos reuşeşte în drumul lui, fiind victorios în Căutare, el este, totuşi, un mare ratat. Dacă era la fel ca toţi ceilalţi feţi- frumoşi şi ar fi cerut ceva omenesc: putere, înţelepciune, vitejie… ar fi fost Om. Ar fi învins piedicile, duşmanii, monştrii, ar fi făcut bine, ar fi avut familie şi ar fi trăit „mulţi ani fericiţi şi, dacă nu au murit, trăiesc şi azi”. Aceasta este datul Omului. Prinţul nostru, căutînd ceea ce nu i se cuvenea, a renunţat la soarta lui Umană. Şi a pierdut tocmai Viaţa fără de moarte.

Desigur, Omul poate aspira nu numai la Viaţă fără de moarte – pe care o poate obţine, cum ziceam, prin urmaşi şi prin fapte – ci şi la Tinereţe fără Bătrîneţe: prin creativitate. Starea de tinereţe este dată de vitalitatea vieţii creative, de trăire spirituală. Poţi fi bătrîn la adolescenţă, dacă nu trăieşti intens, la capacitate maximă, potenţialul cu care eşti înzestrat. Dacă eşti o „legumă”, dacă te iroseşti. Şi poţi fi cît se poate de tînăr pînă în clipa morţii, dacă nu te opreşti din activitatea fizică şi mintală. Michelangelo, Hugo, Einstein, Iorga erau mai tineri la 70-80 de ani decît mulţi vieţuitori ai planetei în anii adolescenţei. Sunt mulţi care sunt bătrîni la 20 nu din lipsă de cunoştinţe, ci din lipsă de visuri, de năzuinţe, de speranţe. Un om care îşi trăieşte hedonist clipa, fără ţeluri de viitor, e bătrîn înainte de a trăi.

Lecţia pe care am desprins-o eu din basm este aceea că un Om are nevoie de visuri, de ţeluri – dar pornind de la trecut, pentru a-şi putea trăi viaţa în prezent şi a avea un viitor. Aşa va fi mereu tînăr şi Viaţa fără de moarte îi este asigurată.

 

autor  Nick Sava

pictura Daniela Isache

Tagged with: ,

Comentarii închise la Să ne ţinem de basme

Haosul în arta modernă

Posted in Arte by Hopernicus on 19/10/2012

Arta secolului al XX-lea încerca, chiar şi după apariţia non-figurativului, să menţină o oarecare ordine în formele de expresie. Oricît ar fi fost de metafizice, de gestuale, organizarea interna a lucrărilor putea fi recunoscută. Deseori, mari artişti care apelau la mijloace de expresie neconvenţionale, chiar rebele – încadrate azi la „avangardism”, dadaism, neo-expresionism şi alte –isme ale sfîrşitului de secol, păstrau o oarecare ordine, tocmai pentru a pune în contrast „haosul” şi „creaţia”. Chiar şi în creaţiile aparent total haotice, se putea recunoaşte ironia din spatele demersului şocant.

Totuşi, spre sfîrşitul secolului, în postmodernism, orice convenţie a fost aruncată la coş, haosul devenind deseori singura „expresie” a artistului. Motivul? Din lipsă de idei, de formare, de talent. Singurul scop devenise şocarea publicului cu orice preţ – nu diferit de spargerea instrumentelor de catre muzicieni de două lulele pe scenă, sau de exhibiţionismul facil, deseori pornografic, al „artiştilor” neconvenţionali.

Dacă ne întoarcem spre etimologie, vedem că acest cuvînt, haos (cu variantele caos, chaos), venind din limba greacă (χάος) prin filieră latină-franceză, se referă la starea primitivă, de neorganizare, în care, după cum presupuneau cei vechi, s-ar fi aflat materia înainte de apariţia universului cunoscut de om; (în unele concepţii teogonice) spaţiu nemărginit, cufundat în beznă şi umplut de „neguri”, în care s-ar fi găsit, într-un amestec confuz, elementele şi materia înainte de organizarea lumii; stare de dezordine primordială a materiei. (DEX 98).

Fără a numi explicit, putem bănui că această stare de „haos” există şi în Biblie. În prima carte, Facerea, se spune doar că „Dumnezeu a creat Cerul şi Pamintul” – fără a spune unde (şi cum). Ulterior, a creat Lumina şi a despărţit-o „de întuneric”. Probabil acest întuneric, în care existau deja „Cerul şi Pămîntul” şi, apoi, Lumina, era chiar Haosul. Neorganizat, fără formă, „plin de neguri”, beznă totală, neorganizat. Cuvîntul Haos, amintit în limba ebraică (după unii cercetători), ar fi תֹהוּ וָבֹהוּ (Tohuwabohu), ce ar însemna „mutare” (?)

În mitologia greacă, Chaos era personificarea haosului primordial. Hesiod îl plasează „înaintea apariţiei zeilor”, deşi alţii îl considerau fiul lui Chronos şi al Geei. Chaosul primordial s-a despicat : (χαίνω. „a căsca”), apărînd Gaia, Nyx (Noaptea), Eros, Erebos şi Tartaros. Iar alţii consideră că Nyx, Aether (lumina stelară), Hemera şi Erebos ar fi copiii lui Chaos şi Gaia, sub influenţa lui Eros. Bineînţeles, aceste informaţii au mai puţină revelanţă, mai ales pentru artistul post-modern…

Un al doilea înţeles al cuvîntului se referă la o stare generală de mare confuzie, dezordine totală, învălmăşeală, dezorganizare, babilonie, debandadă… Cam ceea ce se întîmplă azi în viaţa economic-socială din Grecia sau viaţa politică din România.

Antonimul cuvîntului haos este ordine – singurul antonim dat de dicţionare, de fapt. Dacă haosul, dezorganizarea, confuzia, debandada, babilonia, vin din nepricepere, idioţenie, cretinism, lipsă de discernămînt, de educaţie, chiar de valori etico-morale şi, mai ales, din lipsă de idei, ordinea este un proces conştient şi diligent care cere o puternică concentrare a intelectului şi psihicului unui creator. De aceea şi este ocolită în arta contemporană de majoritatea „creatorilor”.

Să luăm un exemplu, ca să înţelegem mai bine. Un exemplu stupid – deşi în arta modernă, mai ales în happeninguri nimic nu poate fi suficient de stupid – totul este să fie inedit şi să şocheze. Să zicem că vreau să sparg o farfurie în faţa unei audienţe. Da, e mai uşor să distrugi decît să creezi – de asta erau convinşi chiar şi barbarii care atacau Imperiul roman. Să creezi o farfurie înseamnă educaţie artistică, simţ şi talent, experienţă, seriozitate… Ca să spargi o farfurie ai nevoie, cel mult, de-un ciocan şi de-o idee: să spargi farfuria în faţa  unei audienţe, creînd mayhem (un vechi cuvînt germanic, folosit de  englezi cu sensul de „haos”).

Acum, cînd avem Ideea, ea trebuie „cizelată”. Asta ia mai mult timp (vorba vine, poate avea loc la un pahar de alcool sau la o doză de drog) decît „creaţia”… Şi încă mai mult timp ia să găsească nişte fraze frumoase prin care să explice „estetica” creaţiei şi semnificaţiile ei în contextul „manifestărilor omeneşti”. Asta ar fi partea de „comunicare” artist-privitor (şi/sau consumator). Şi, probabil, cel mai mult timp e consumat în activitatea de PR, căutînd un „critic de artă” care să-l vîndă bine – cel mai important lucru, de altfel.

Buuun. Să ne întoarcem la Idee. Artistul trebuie să decidă, în mintea lui înceţoşată de alcool-drog, ce tip de farfurie să aleagă. Să fie un blid simplu, de lut – făcînd trimitere la „ancestralitate”, la „origini” – sau o farfurie de porţelan, scumpă („protest împotriva opulenţei şi a snobismului claselor have)? Demersul este oricum un protest împotriva „societăţii de consum care „dezumanizează individul”, scoţînd din străfunduri puseurile atavice”, blablabla…

A doua decizie de luat (foarte importantă): să spargă  farfuria trîntindu-o de pămînt, călcînd-o cu bocancii sau folosind un ciocan? (un pickhammer ar face o impresie deosebită!) Să facă referire la gestul „natural, spontan” – sau la tehnică (chiar şi un ciomag ar fi interesant…)

La urmă, să sară cu picioarele pe cioburi, zdrobindu-le definitiv (în urlete sălbatice, nestăpînite – sau pe muzică de orgă?), încălţat cu bocanci cu ţinte sau doar în ciorapi (poate desculţ? sîngele face întotdeauna senzaţie…)

Bineînţeles, totul filmat cu grijă şi prezentat, cu discursuri, interviuri, opinii ale snobilor, şefilor de galerii, la televiziuni, eventual vîndute la licitaţii organizate de case de renume. Pînă la următoarea „exhibiţie” (din englezul exhibition=expoziţie). Publicul va putea povesti, mai tărziu „A fost grozav! Un HAOS total!”

Am urmărit mai multe filmuleţe despre marele artist american Basquiat (se pronunţă ba’KEY), mort la 28 de ani (din supradoză). A debutat făcînd grafitti pe străzile New Yorkului. Le semna SAMO şi, cine ştie de ce, au devenit vestite. Nu că ele transmiteau vreun mesaj – pur şi simplu murdăreau pereţii. Se semna fie cu pseudonimul ales, fie cu o coroana. Ajungînd faimos (printre homleşii Bronxului), s-a gîndit să dea lovitura. Să devină faimos şi bogat! Ceea ce vor (acum) mai toţi artiştii. Desigur, nu avea pic de educaţie artistică – doar „experienţa” de mîzgălit pereţii. Creea haos cu sprayurile colorate, pe pereţii şi zidurile Primăriei…

Dar avea simţul culorii – asta o certifică chiar şi mari pictori. Şi a găsit un critic care gîndea că PR-ul bate talentul. Că un artist nu e suficient să fie bun – dacă nu e promovat aşa cum trebuie. S-a întîmplat şi în muzică – de ce n-ar fi valabil în arta plastică? Şi a reuşit ca în opt ani să facă din Basquiat un artist de faimă mondială! În timpul vieţii a expus în zeci de expoziţii personale, sute de grup, în State şi în întreaga lume. Desigur, mai ales prin galerii şi muzee neconformiste, gen Guggenheim.  Iar cel mai scump tablou vîndut la licitaţie pe timpul vieţii lui a costat 12 milioane dolari! De atunci, grupul U2 a cumpărat un tablou cu 27 de milioane de dolari.

Nu pot spune că nu-mi place cum picta Basquiat. Este foarte mult exhibiţionism, fără îndoială, şi mult kitsch. Sunt puţine idei (pe care ajungi să le recunoşti pentru că se repetă) Formîndu-se „din mers”, în lucrările lui se pot observa idei şi tehnici ale momentului, de la afişaj (posting) la ready made, sgrafitti, grafitti, „sfîşieri”, scurgeri, tehnică mixtă, pop-art (mai ales că a lucrat o vreme cu Andy Warhol). Este încadrat, ca stil, la realism post-expresionist.

Şi totuşi, lucrările lui nu sunt un haos total. Au o oganizare interioară, se simte efortul creativ, ordinea contrastează cu dezordinea şi confuzia. Se simte influenţa artei naive, atît a artei negre cît şi cea a copilului needucat. Lucrările au, mai ales, sinceritate – ceea ce „artiştilor” haotici post-modernişti le lipseşte cu desăvîrşre. De aceea, numele lui Basquiat va rămîne, atît timp cît haosul nu ne va cuprinde cu totul.

autor Nick Sava

Tagged with:

Comentarii închise la Haosul în arta modernă

Un kitsch (despre Marcel Duchamp şi nu numai)

Posted in Arte by Hopernicus on 19/10/2012

Marcel Duchamp (1887-1968) este considerat unul din marii artişti ai secolului al XX-lea. Nu atît datorită numărului mare de lucrări – în realitate, are extrem de puţine -, nici datorită scrierilor de teorie şi critică a artelor plastice, ci, mai cu seamă, pentru că mai toţi avangardiştii îl recunosc drept „Tatăl” lor, în tot ceeea ce s-a întîmplat (şi continuă să se întîmple) în arta modernă şi contemporană.

Ceea ce l-a impus, a fost ruperea lui totală  de tradiţii. N-a fost primul – au fost mulţi, uneori în fiecare generaţie sau chiar la cîţiva ani, care şi-au căutat propriul drum. Mai toţi au fost respinşi la început, le-au trebuit mulţi ani să fie acceptaţi şi apoi preţuiţi. Dacă ne uităm doar la ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, îi vedem „călcăndu-se pe picioare” simbolişti, impresionişti, postimpresionişti, nabişti, fovişti, expresionişti, cubişti, futurişti… Mulţi din  marii artişti ai vremii au trecut din stil în stil pe parcursul a doar cîţiva ani. Cu foarte puţine excepţii, niciunul din ei nu s-a cantonat într-un singur stil. Marele „cubist” Picasso abia dacă a pictat cîţiva ani cubism, deşi a pictat peste 60 de ani!  Paul Gaugain a fost impresionist, simbolist, nabist, post-impresionist pentru a redeveni simbolist in stilul lui inconfundabil tahitian. Iar imediat după Primul Răboi Mondial, lucrurile au prins viteză.

Cam atunci s-a afirmat şi Duchamp. El marchează un început şi în tipologia artistului: cel care, avînd o pregătire profesională mai redusă, încearcă să o suplinească folosindu-şi inventivitatea. Fără a exagera prea mult, putem considera extrem de mulţi artişti post-WWI drept nişte „şmecheri”. Lipsiţi de educaţie, experienţă, studiu – dotaţi totuşi cu talent nativ şi cu foarte mult aplomb şi tupeu, deseori devin faimoşi şi trăiesc toată viaţa datorită unei idei de moment. Sunt nişte oportunişti care au ştiut să profite la maximum de acea oportunitate (deseori, unică) pe care au întîlnit-o.

Duchamp a profitat de faptul că avea doi fraţi mai mari, amîndoi artişti. A făcut liceul – şi acolo şi-a descoperit talentul la desen. A încercat Academia Julien vreun an-doi, deşi nu a prea trecut pe-acolo. În acea perioadă, pe la Julien treceau artişti ca Matisse, Duffy, Derain, Rouault, Delauney, Archipenco – chiar şi români ca Tonitza. A pictat un tablou („Nud coborînd o scară”) sub influenţa lui Picabia, un prieten apropiat, cu influenţe de la futuriştii italieni (descompunerea mişcarii după principiul desenului animat). La următoarea lucrare a gîndit (e mult să spunem că a lucrat) vreo 11 ani (1912-23): Marea Sticlă – pe care criticii încă încearcă să şi-o explice. E una din ultimele lucrări în care a mai folosit tehnica picturii clasice, începînd să se folosească de alte materiale, ceea ce a dus la forme tot mai tridimensionale. Tot în timpul războilui a început să experimenteze aşa-numitul „ready-made” (obiecte gata făcute), ceea ce va duce la cea mai faimoasă lucrare a lui, „Fîntîna” (un pisoar intors la 90 grade, semnat) – dînd semnificaţii noi unor obiecte cotidiene (1917). (Nu ştiu daca Picasso nu i-a luat-o înainte cu „Taurul” lui format dintr-un ghidon şi-o sa de bicicletă.)

Pînă cînd a scos marea lucrare „Dat: 1. Cascadă. 2. Lampa cu gaz” (1968), au urmat oarece experimentări în arta kinetică şi asamblaj, în muzică şi fotografie – dar nicio lucrare de menţionat.

De ce am început să scriu despre Duchamp? Pentru că el, cum am zis, este simptomatic pentru o mare parte din artiştii sec. al XX-lea. Pîmă la urmă, singura lui educaţie cît de cît serioasă a fost făcută în tipografie, pe timpul armatei. Nu vi se pare că seamănă multor politicieni români din aceste zile? Milionarilor de carton care trăiesc de pe urma unor tunuri? Ce diferenţă  este între el (şi alţii) şi Kandinsky, de exemplu, la care evoluţia şi Ideea a venit în urma unor ani de zile de educaţie, muncă, studiu, discuţii, experimente – Ideea fiind sinteza acestor ani de căutări. Şi nu poţi decît să regreţi că un Corneliu Baba, unul din cei mai mari artişti ai sec. al XX-lea, este cvasi-nevcunoscut în lumea artei!

Şi am mai pornit această discuţie pornind de la un crez al lui Duchamp: „I believe that the artist doesn’t know what he does. I attach even more importance to the spectator than to the artist.” („Cred că artistul nu ştie ce face. Dau chiar mai multă importanţă spectatorului decît artistului.”) După opinia mea, asta este una din cele mai clare definiţii ale kitschului!

Arta este proces de creaţie şi, simultan, comunicare. Un schimb de idei nu este artă – dacă lipseşte fiorul creaţiei. Originalitatea. În schimb, procesul creativ rămîne steril dacă nu se adresează cuiva. Un artist trebuie să rămînă în control în oricare moment al procesului – altfel devine un „măgar” care „pictează” dînd din coada de care i s-a legat o pensulă. Chiar şi atunci cînd cade în transă – cum uneori se întîmplă în muzică, dans şi chiar pictură.

Şi cum poate avea loc un schimb de idei, dacă creatorul nu are nicio idee? Cînd el nu gîndeşte, nu ştie ce face? Semnificativ, acum un critic  e chemat să spună de sute de ori mai multe vorbe despre o lucrare post-modernistă decît îi ia unui artist să o „creeze”. Alteori, un artist cizelează luni de zile cele cîteva fraze care explică „lucrarea” – avînd deseori ajutorul a tot  felul de critici (că acum goagălul e gratis şi plagiatul nu se pedepseşte…).

Eu consider că arta acestor zile este, în proporţie 80%, kitsch. Toate aceste forme de „happening”, de „asamblaje”, de „performanţe” (ex.: galeria transformată în grajd), lucrări care nu mai spun nimic, făcute de artişti cărora le lipseşte minima dexteritate, sunt, pur şi simplu, produsele unor mediocri diletanţi care se adresază unor diletanţi mediocri. Dar snobi! O primă indicaţie că vorbim despre kitsch sunt tocmai cuvintele lui Duchamp: spectatorul are mai multă importanţă decît artistul. Azi se folosesc tot mai des aceste cuvinte. Artistul a ajuns să lucreze pentru spectator, să facă ceea ce acesta cere, ceea ce îi place acestuia. Vrea el bulibaşă cu pipa-n gură – i-o face! Vrea lacul cu lebede? Poftim! Munţii albi sub cerul albastru? Nicio problemă.

Totuşi, nu-l consider  pe Duchamp un creator de kitschuri, ci un artist. El încearcă să se exprime pe sine însuşi. Profitînd de oportunitate, de acord, de legăturile cu Guggenheim şi alte muzee de „artă modernă” – dar creînd aşa cum se pricepea. El a fost şi precursorul unui tip special de creatori de kitschuri (scuzaţi alăturarea celor două cuvinte): cei pentru care „spectatorii” sunt numai snobii din lumea artei. Aşa că, pentru a-şi lărgi piaţa, tendinţa lor este să facă să dispară termenul de kitsch. În fond, „clientul nostru e stăpînul nostru”. Cu cît mai mulţi stăpîni, cu atît pîinea e… mai cozonac

 

autor Nick Sava

Tagged with:

Comentarii închise la Un kitsch (despre Marcel Duchamp şi nu numai)

Rînduiala

Posted in Articole by Hopernicus on 09/03/2012

Urmăream pe Youtube un interviu realizat de Grigore Leşe în Ţara Loviştei. Un bătrîn de peste 80 de ani, născut, trăit în acel sat de pe dealuri. Un petec de ogor pe vale, o casă, o curte plină de animale.  Singur: copiii, nepoţi plecaţi pe la casele lor. Îşi ducea singurătatea cu munca, amintirile şi horitul.

 

Kogaion”, artist Nick Sava

În cele aproape 50 de minunte ale interviului, bătrînul a pronunţat de mai multe ori cuvîntul „rînduială”. Rînduiala era… zicea el. După rînduială… Prin acest cuvînt el înţelegea: legea, obiceiul, tradiţia, morala, buna cuviinţă. Întreaga viaţă a comunităţii era supusă rînduielii, se învîrtea în jurul ei. Nimic nu era început dacă nu era „după rînduială”, nimic nu se făcea, nimic nu se împlinea. Decît prin rînduială. Cînd Leşe îl întreba „dar de ce?” , bătrînul răspundea simplu: „aşa era rînduit” – de parcă acest cuvînt le împlinea pe toate, nu era necesar să mai explice. Era evident că el se aştepta ca tot omul să înţeleagă profunzimea explicaţiei: unde e rînduială, nu există tocmeală!

Omul nu părea de loc a fi revoltat de „dictatura” rînduielii. Nu credea că i se ştirbeşte vreun drept. Se supunea de bunăvoierînduielii. Era rînduit să muncească de dimineaţa pînă seara, de cînd se ţinea minte şi pînă acum, iată, la 84 de ani. Întreaga familie, copii, maturi, bătrîni, femei şi bărbaţi. Să plătească dările. Să-şi facă datoria faţă de Stat, de Ţară – atunci cînd Ţara ţi-o cere. Să păstrezi buna rînduială: să munceşti cînd e de muncit, să horeşti cînd e de horit, să te bucuri de sărbători.

În felul lui era un rapsod. Nu se considera a fi unul. Cînta pentru că era de cîntat. Horea pentru că era de horit. Mergea la horă cînd era de învîrtit şi la biserică, cînd era vremea de spus rugăciunea. Colinda de Crăciun şi lucra în şezători în timpul iernii, cînd munca la cîmp înceta. Cioplea, spunea snoave, poveşti şi basme. Îşi ajuta megieşii cînd erau la nevoie, fie prin clacă, fie la şezători, fie ca buni vecini – că aşa era rînduiala. Formau o comunitate. Şi-a ajutat părinţii, şi-a crescut copiii; cînd aceştia au crescut, l-au ajutat la rîndul lor. Apoi au plecat la copiii lor – că rînduiala se stricase. Asta era durerea bătrînului: rînduiala piere şi, odată cu ea, comunitatea şi satul şi Ţara!

Norodul a avut întotdeauna o rînduială. De cel puţin trei mii de ani, poate chiar de pe timpul Cucuteniului neolitic şi mai dinainte.Rînduiala nu era creştină, nu era un rit religios – deşi acoperea şi astfel de rituri, mituri, tradiţii. Cînd au venit romanii şi au adusPax Romana, aceasta nu a dislocat rînduiala, nici măcar nu au schimbat-o prea mult. Obştea sătească, cu rînduiala ei, a format cu timpul formaţiunile pre-feudale, apoi statul român feudal, apoi statul român modern. Cu vremea, Statul avea două „rînduieli”: cea rurală şi Legea orăşenească. Ele nu se excludeau, mai curînd se completau. Ţăranii înţelegeau că, intraţi în lumea de la oraş, trebuia să respecte „rînduiala” acestuia. O respectau, deseori cu sfială şi umilinţă. Au pătimit şi multe nedreptăţi. Pe atunci puţini dădeaurînduiala pe care o ştiau acasă pe cea străină, de la oraş.

Acum însă, de o vreme, lucurile s-au schimbat. Tot mai mulţi ţărani au părăsit rînduiala. Au plecat la oraş, încearcă să se integreze noii vieţi. Dacă înainte rînduit era să supravieţuiască demn în cadrul comunitaţii, acum e bine să supravieţuieşti „mai bine decît vecinul tău”. Să te poţi făli cu mai multe. Să faci orice, oricum, chiar fără rînduială, pentru a avea mai mult, mai repede. Să renunţi la demnitate şi cinste, dacă e nevoie. Să calci orice rînduială şi lege, dacă nu e altă cale. Să renunţi la tradiţii, obiceiuri. Nimeni nu mai ţese, nimeni nu mai coase, nimeni nu mai ciopleşte – muncă multă şi fără folos. Prea puţini mai muncesc. Nici nu mai ştiu hori. „Sărbătoarea” lor se petrece în faţa televizorului, muzica lor e maneaua adusă de la mahalaua oraşului, „hora” lor e discoteca unde se lasă cu bătăi şi beţii…

Desigur, în acest mileniu, libertăţile personale au devenit ţelul suprem. Cine se mai supune rînduielii? Cum să respecţi principii, reguli, bun -simţ – cînd vecinul, sau copilul lui, care nu le mai respectă e dus în Italia şi îşi face un viloi la care nici nu poţi visa, după o viaţă de nevoi şi muncă? La ce îţi mai folosesc acestea? Tradiţiile mor oricum, s-au învechit, au „îmbătrînit” şi ele. Nu mai sunt la modă. Nu mai rentează să le respecţi. Nu mai au căutare nici ciopliturile, nici cusăturile, nici ţesăturile, nici muzica, nici hora, nici colindele… Iar munca? Dar cine mai munceşte azi – dacă nu are încotro? Să te mai miri auzind ţărani din sate de munte că Statul nu are grijă de ei, că nu au „nici măcar lemne de foc”? Că mor de foame în casă pentru că nu au făină, mălai, cartofi, fasole, carne… şi nici măcar apă!

Desigur, e rău destul. Nu vreau să par foarte pesimist – dar ţăranul a fost întotdeauna „talpa Ţării”. Fără această „talpă”, Ţara nu mai poate sta în picioare. Chiar şi statele occidentale, unde industrializarea a făcut ca ţărănimea să reprezinte poate nici 30% din populaţie, nu au ajuns în situaţia noastră imposibilă: măcar îşi asigură hrana de la propriile ferme. România, cumpăra 70% din necesarul de alimente! Şi pe acolo tradiţiile dispar. Au apărut tradiţii noi, orăşeneşti – dar la ei tradiţiile orăşeneşti, ale burgurilor, sunt vechi de sute de ani. La noi, ţărănimea reprezintă încă circa jumătate din populaţie. Iar tradiţiile orăşeneşti numără, deseori, doar cîteva decenii. Românul se află în „mahalaua” oraşului, nu departe de barieră… Nici ţăran, nici orăşean. Şi, din păcate, mahalaua s-a întîns acum pînă hăt, în sat!

Dar e chiar mai grav de atît. Aşa cum observase încă Eliade, în urma Primului Război Mondial, teritoriul unui Stat, demnitatea şi fiinţa unui neam e ţinută de „talpa ţării”- Ţăranii au luptat la Mărăşeşti şi Oituz, ei şi-au adus prinosul de jertfă. Ei şi cei care nu se rupseseră încă de comunitatea sătească: învăţătorii, profesorii de ţară. În rest, orăşenii, politicienii, miticii, intelectualii de cafenea, au fost lesne trădători ai intereselor ţării. Tot aceştia au fost primii care au dat năvală peste graniţe, părăsind ţara. I-au urmat ţăranii. Am ajuns în punctul în care ne trădăm nu numai tradiţiile, ci şi limba şi neamul. Patriotismul şi-a pierdut semnificaţiile.

Pentru că am pierdut mai întîi rînduiala. Nu mai are ce ne ţine în picioare. Şi, probabil, vom dispărea, ca hunii, ca avarii, ca bulgarii. Ca, înaintea noastră, românii de dincolo de graniţă: cici, vlahi, basarabeni, imigranţi… dacă nu ne recîştigăm cît de curînd respectul faţă de rînduiala strămoşească, viitorul va vorbi la trecut despre români!

 

autor Nick sAVA

Tagged with:

Comentarii închise la Rînduiala

Povestea unei statui (Poveste de iarnă)

Posted in Proză by Hopernicus on 17/01/2012

Décor: minimal. Unde se poate atîrna o pînză, se poate picta pe ea un portic cu trei arce, fundul în sus) – dar nu e necesar.

Personaj: Prezentatorul (Paulina, soţia unui nobil Sicilian, doamnă în slujba reginei Siciliei, Hermiona.) Poate fi îmbrăcată oricum (de preferinţă: un tricou lălîu peste pantaloni strînşi pe picior, trei sferturi, sandale strînse pe gambă prin curele. Mînecile bluzei pot fi prinse cu agrafe (sau cusute) în aşa fel încît să sugereze un veşmînt antic.).

 

PREZENTATORUL: Iată că se face dreptate! În general, la Tata Will femeile sunt mult mai tăcute decît bărbaţii. Cred că obiceiul vine de la interdicţia Bisericii de a permite actriţe pe scenă… De data asta, regizoarea (s-ar răsuci Will în mormînt să audă o asemenea blasfemie!) a zis să vă prezint eu piesa. E drept, actorii sunt plecaţi în turneu…

Ştiu, povestea asta de iarnă nu se prea joacă. Nu e la fel de vestită ca alte piese ale Bardului. Nu e Hamleth, nu e Îndrăgostiţii din Verona, nu e nici măcar Regele Lear. Chiar şi alte comedii – căci aşa e considerată această Poveste, sunt preferatele mulţimii. Nu prea ştiu de ce – are toate ingredientele unei comedii de succes, puse exact unde trebuie. Dar, e drept, are multe personaje, acţiunea e cam neclară şi greu de urmărit, cam mulţi morţi pentru o simplă comedie. Apoi, scopul scrierii ei a căzut în desuetudine: pentru petrecerile din timpul sărbătorilor de iarnă. Auzi colo! Cine mai stă azi să caşte ochii la o piesă de teatru „live”, pe o scenă, cînd are de alergat prin magazine să-şi cheltuie banii – sau să rîgîie în faţa TV-ului, la tîmpenii?

Las’ că Tata Bardu’ o şi dă în bară cu piesa asta! Tot omu’ care mai iese din ţară ştie unde e Boemia. Auzi, să o pui pe malul Mării! Will ştia tot atît de multe despre Boemia ca spre exemplu, despre Libia sau chiar Sicilia! Pe sicilieni îi face, din mafioţi, greci get beget. Iar pe boemieni… Nici nu mai ştiu. Auzi nume: Florizel! Că restul sunt mai mult sau mai puţin, tot greci. De ce nu romani? Ăia măcar au ajuns pe-acolo. Sau daci. Dacă îi făcea nemţi, nici nu greşea mult – pe timpul lui, Boemia era ocupată de austrieci. Cît despre mare, or fi văzut-o cehii – dar în vederi, la Cîţa sau poate la greci, că e mai ieftin. Otokar e singurul rege boem care s-a apropiat de mare, aşa, la cîteva sute de mile. Sau Carel, pe cînd era în Italia. Dar să lăsăm istoria, că vă plictisesc…

Deci, eu sunt Paulina. Între noi fie vorba, habar nu am de unde a inventat numele ăsta. E mai mult latin decît grecesc, cred că înseamnă Micuţa. Cum bine puteţi să vedeţi, nu sunt deloc „micuţă”. Nici chiar în piesă, deşi sunt damă de companie a Reginei. Dar eu sunt cea care fac lucrurile să se învîrtă! Cine-o salvează pe Prinţesă? Cine-o ascunde pe Hermiona, Cine îl beşteleşte pe Rege? Cine îi aduce împreună, făcînd ca povestea să se termine fericit?

Dacă e să analizăm povestea, este tot un fel de Othelo: prăpădul pe care îl poate aduce gelozia. De data asta, Bardul o întoarce, doar e comedie şi nu dramă, şi pune în antiteză dragostea şi gelozia. Desigur, şi gelozia tot din dragoste se naşte, aşa cum şi avariţia tot dragoste apare. Forme aberante ale iubirii, care, cel mai adesea aduc nenorocire. În iubire, nici măcar jertfa nu e păcat, ci virtute. De aceea nu îmi pare rău că l-am făcut pe biet fostul meu soţ, Antigonus, să plece în acea Boemie de aiurea. Aşa îi era lui scris, să moară. Că murea în Sicilia, de mîna nebunului de rege gelos, pe mare, odată cu toţi marinarii de pe corabie, sau ucis de urs, soarta lui era decisă. Dar a murit jertfiindu-se pentru prinţesă, din dragoste faţă de mine şi de Regină, în ultima instanţă, din dragoste de adevăr! Copila nu avea nicio vină şi l-aş fi omorît cu mîna mea dacă clintea vreun fir de păr micuţei Perdita, nevinovată şi fără apărare, aşa cum poruncise tiranul. Aşa, acum are cinstirea noastră, recunoştinţa Maiestăţilor lor, iubirea mea.

Dar s-o luăm de la capăt. Totul a început cînd Polixenes (auzi nume de rege ceh!) s-a lăsat convins de rugăminţile Hermionei să mai stea pe la curtea noastră. Las’ că Regele, Leontes o rugase să intervină. Acum, nebunului i s-a pus pata că între cei doi ar fi oarece mişmaşuri. Şi gata fandaxia! A pus să fie otrăvit oaspetele – noroc că bunul Camillo a refuzat să îl asasineze, ba chiar l-a scăpat, fugind cu el în Boemia. A aruncat-o pe Hermiona în închisoare – de-a şi murit bietul lor băiat. Mi-a pus bărbatul să ucidă pruncul, negînd, în nebunia lui, că ar fi părintele lui. Ba chiar mi-ar fi luat şi mie capul, afirmînd că aş fi în tabăra complotiştilor. Acolo e partea care mie îmi place cel mai mult: ştiu că i-am zis vreo două, să mă ţină minte! Singurul lucru bun făcut de el a fost că a trimis doi nobili la Delfi, să afle ce zice Apolo.

Şi aici am intervenit eu. Văzîndu-l pe Rege hotărît să-şi ucidă soţia, am anunţat că aceasta murise, ascunzînd-o la mine acasă. L-am împiedicat pe Antigonus s-o părăsească pe biata Perdita în loc pustiu. Pentru asta, am dus-o pe Hermiona, noaptea, la noi în iatac, învelită în văluri, de a crezut că-i apare vreo stafie, ca să-l roage să o ducă pe copilă în Boemia, dîndu-i numele de Perdita. Nu a ieşit cum vroiam noi, am dorit s-o dăm în grija lui Polixenes, dar Antigonus a fost ucis de urs. Şi, la urmă, l-am convins pe Leontes că profeţia de la Delfi e adevărată, că va avea urmaşi doar cînd se va pocăi pentru crimele făcute, cînd i se va întoarce copila pierdută. Asta a fost o întorsătură isteaţă, pregăteam terenul pentru revenirea Reginei. Şi uite aşa, au trecut şaişpe ani, Hermiona stînd ascunsă la mine, petrecînd timpul jucînd împreună şah, dame şi alte prostii… Dacă n-am fi avut speranţa că fata se va întoarce, că totul se va termina cu bine, bolunzeam amîndouă!

Şi s-a terminat cu bine. Perdita devenise o prinţesă încîntătoare, chiar dacă fusese crescută de un cioban cu fiul bufon. A avut ce învăţa de la amîndoi, deşi erau cam simpli la minte, lăsîndu-se în naivitatea lor înşelaţi de jigodii. Ca în balade, de tînăra ciobăniţă („mon pere avait cinques cent moutons”) s-a îndrăgostit un tînăr Prinţ („Don denne don don”) – v-am spus că îl chema Florizel? Tac-su, chiar faimosul Polixenes, să faca atac de apoplexie cînd a auzit, deşi recunoştea că nu mai văzuse ciobăniţă atît de frumoasă. Noroc că a intervenit Camillo şi i-a ajutat pe cei doi tineri să fugă în Sicilia, că altfel cine ştie ce se mai întîmpla (regii sunt cam nebuni, fie ei din Sicilia sau din Cehia…). Ba chiar, pentru că tot îi era dor de meleagurile natale, l-a convins pe rege să îl ierte pe dezmoştenitul de Florizel şi să facă o vizită „de stat” pe-acolo, că tot trecuseră şaişpe ani şi i-o fi trecut lui Leontes zbîţul. Dacă mai trăia.

Leontes trăia, bineînţeles. Ba chiar îi trecuse zbîţul. Aşa că a plîns pe umerii lui Polixenes, şi-a amintit de Hermiona şi a vrut musai o nevastă „care să-i semene”. La care am intervenit eu şi i-am promis o „copie sută la sută, originală”. Nebunul era să se dea la Perdita, care era bucăţică ruptă din mă-sa – noroc că apăruse şi Ciobanu („Mon pere avait cinques cent mouton”) în braţe cu cutia în care găsise copila şi averea – de îl făcu pe Leontes să îşi recunoască prinţesa perdită (pardon, Perdita) şi să-şi descopere moştenitorul întors. Toată lumea pupat Piaţa – dar nu era totul rezolvat. Leontes vroia acum nevastă, să nu fie singurul rămas pe din-afară. Aşa că i-am procurat eu nevastă! I-am arătat o statuie – da, era chiar pe acel piedestal de colo -, promiţîndu-i că îi va vorbi, ba chiar îl va lua în braţe. Şi l-a luat, spre uimirea tuturor, care mai că o credeau Galatea reloaded, statuie înviată de puterea dragostei. A cam strîmbat din nas Regele, statuia era cam zbîrcită, dar asta e. În şaişpe ani, pînă şi statuile îmbătrînesc!

Camasta e povestea, de spus de Crăciun. Sigur, povestile cu Naşterea, cu Magii, chiar cu Santa Claus, sunt mai interesante – dar asta e. Nu ştiu de unde a inventat-o Marele Bard, dar mă bucur că s-a gîndit şi la mine, în final. Eram şi eu tot atît de zbîrcită ca şi Hermione, doar trecuseră şaişpe ani! Cu tot respectul faţă de defunctul soţ, parcă tot aş mai fi vrut să simt nişte braţe de bărbat strîngîndu-se în jurul meu. Şi, orcît de slăbănoage ale lui Camillo, tot mai bine decît nimic. Măcar şi el se arătase om de treabă, loial, săritor, ba chiar deştept. Sigur, una e să fii deştept – şi cu totul alta să fii isteţ! Şi cred că un isteţ într-o familie e prea de-ajuns…

Ah, cred că începe cheful. Bat cu furculiţele în masă, chemîndu-mă. V-am spus că nu sunt deloc „micuţă”: cheful nu poate începe fără mine. Şi trebuie să mă grăbesc: nebunaticului de Camillo îi place să mă suie pe piedestal, în chip de statuie. Cică sunt cea mai perfectă statuie sculptată vreodată! Demnă de un alt Pygmalion. Şi dacă apare, nu mai ajungem la chef, ci de-a dreptul în pat. Nu e deloc bătrîior, cum s-ar crede…

Cortina

 

 

autor Nick Sava

 

 

 

Tagged with:

Comentarii închise la Povestea unei statui (Poveste de iarnă)

Cînd nu ştiu ce vorbesc

Posted in Proză by Hopernicus on 07/01/2012

Sunt cîţiva ani de atunci. Venisem pentru prima dată în România, după un deceniu de când o părăsisem. Timpul mi-a permis să petrec vreo zece zile la Costineşti, staţiunea de suflet a tinereţii mele.

Stăteam în gazdă la un localnic. Era început de iunie, eram unul din puţinii vilegiaturişti din sat. Oferta mai mare decît cererea, aşa că mi-am permis să mă tîrguiesc la preţ. Oarece bănuieli avea gazda, dar i-am spus că sunt ardelean. Chiar sunt. Condiţii modeste, pe măsura banilor pe care îi plăteam. Dar ce-mi trebuia mai mult? – îmi ajungea plaja. Seara mă culcam devreme, după ore de lectură. Vacanţa perfectă, aşa cum mi-o visasem (mai ales că eram după un divorţ…)

Gazda, un dobrgean la vreo 45, era harnic şi strîngător, ca mai toţi localnicii litoralului. Toată viaţa fuseseră obişnuiţi să îşi completeze venitul din închirierea camerelor. Tot mai multe, tot mai ieftine. Ultimele construite, prin fund de curte, erau un fel de barăci din scîndură, placaje şi cartoane, nu mult diferite de locuinţele mizere din bidonville-le americane sărace. Fără nicio dotare, unele chiar fără energie electrică, cu geamuri înguste, deloc izolate – se auzea tot ce se întîmpla în curte şi în celalalte camere. Seara zăpuşeală, spre dimineaţa frig. Paturi înguste, simple saltele pe care cearşafurile (deseori rupte) se schimbau numai la sosirea noului chiriaş. O cişmea în curte şi o budă „ecologică” în fundul curţii, unde îşi făceau nevoile (deseori stînd la coadă) zecile de chiriaşi ai „pensiunii”. Dar chiriile erau ieftine, pe buzunarele studenţilor români. Iar eu eram, în acel moment, singurul chiriaş al curţii. Aş fi putut sta în „casă”, într-o cameră cu pereţi de cărămidă, răcoroasă, cu pat dublu… Dar era fun să stau aşa cum stătusem pe vremea lui nea Ceaşcă…

Pe lîngă proprietar de „pensiune”, localnicul era şi agricultor. Adică, chiar ţăran. Avea oarece pămînt undeva, în afara satului. Nu ştiu ce cultiva, bănuiesc că porumb. Ăla era mai „profitabil”, putea să vîndă porumb fiert turiştilor. Construia şi o bucătărie de vară, avea de gînd să vîndă şi „meniu” viitorilor turişti. Deci, e posibil ca pe cîmp să fi avut şi cartofi, poate legume, care să mai taie din cheltuieli. Deşi, meniul – pe care mi-l comunicase plin de speranţă – consta în cîrnaţi, cabanos, muştar, poate piure şi fasole bătută cu ceafă de porc. Porcării, ca pentru românii „tradiţionalişti”.

Ne întâlneam în fiecare dimineaţa şi mai schimbam câteo vorbă. Eu eram „pasăre de zori”, mergeam la plajă pe cînd soarele abia se iţea din apă şi răcoarea dimineţii semăna încă a ger. El era harnic, cum spuneam, pleca de dimineaţa tare la cîmp. Pleca devreme şi pentru că acesta era departe, merge „o oră” cu bicicleta. Îşi punea pe cadrul bicicletei o sapă, îşi lua o traistă de mîncare şi un bidon cu apă, şi pleca. Nu chiar în fiecare zi, e drept, şi nu stătea întotdeauna toată ziua la muncă. Deseori, cînd mă întorceam la prînz, căutînd umbra şi răcoarea camerei cu pereţi de lemn şi carton, îl găseam deja acasă.

În zilele cînd nu mergea la muncă, sau după-mesele, le petrecea în curte, meşterind. Pregătea barăcile pentru valul de turişti pe care-l aştepta „după cinşpe”, alerga prin oraşe să stabilească legături de afaceri cu cîrnăţari şi alţi buticari şi, mai ales, îşi bibilea maşina. Avea o Dacie 1300 (şi ceva), încă nouă, („producţie Renault!”), de care era foarte mîndru. Renunţase la cîştigul unui petec din curte în care îşi construise garajul (deloc diferit de „camerele de locuit”), în care îşi ţinea minunea. În general, nu făcea mare lucru: o spăla, o lustruia, lustruia cauciucurile, dădea cu un mic aspirator (primit cine ştie de unde) prin interior – sunt convins că mult mai lipsit de praf decît „locuinţa” mea – şi, uneori, sălta capota „să se uite” la motor şi la măţăraie. Nu ştiu cît de priceput era la partea tehnică.

Într-o zi am discutat despre maşină.

– Nea Petrică, ce faci cu maşina? Nu te-am văzut ieşind cu ea în stradă…

– Oh, mai ies. O dată pe săptămînă, duminica, e mai puţină circulaţie…. Îi face bine la motor. Ies pînă la şosea.

– Credeam că mergi cu ea la Cîţa. Nu îţi aduci de acolo cîrnaţii?

– În maşină? Păi, să pută?! Ce, în sacoşă nu-i pot aduce, cu trenul?

– Şi navetele de pepsi?

– Aaaa, pe alea mi le aduce băieţii. Tot vine cu ele pe la crîşme. Mi le lasă acolo, am timp să le car acasă cu cîrca.

– Tot nu înţeleg, de ce ţi-ai luat maşină?

– Păi, toţi vecinii are cîte una! Eu cum să n-am? Ce, eu-s mai prost? La anu îmi iau alta, nemţească. Am şi vorbit cu nepotu Costică.

Într-o zi, sejurul meu se apropia de sfîrşit, ajung acasă tocmai pe cînd el se întorcea de la cîmp. Năduşit, obosit. S-a oprit direct la fîntînă, să se hidrateze.

– Ce faci, nea Petrică?

– De la cîmp, mînca-l-ar ciorile!

– Mult de lucru, nu?

– Ei, cu sapa sunt învăţat. Drumul mă omoară. Fac o oră pîn-acolo!

Într-adevăr, zilele erau excesiv de calde, arşiţă de iulie. Nu prinsesem în viaţa mea aşa timp la mare, nici în toiul verii. Îmi închipuiam cum era să dai la pedale pe o astfel de arşiţă prin praful drumeagului, fără pic de umbră, bătut de soare în cap…

– Păi, de ce nu îţi iei maşina, nea Petrică?

– Tălică nu ştii ce vorbeşti! Cum să îmi bag maşina în colbul ăla?

– Păi, o speli…

– Lasă…

Nu îmi pot ţine limba:

– Că tot vorbirăm, stau şi mă gîndesc, nea Petrică, de ce nu ţi-ai cumpărat matale o maşină agricolă? Un tractoraş…

Văzusem unul la Cîţa, la ultima vizită acolo. Costa cît o Dacie de ocazie.

– Cu ce bani?

– Păi, gîndesc că faci oarece bani peste vară, nu?

– Nu-ţi zisei că vreau să-mi cumpăr maşină?

– Ce-ţi trebuie maşină, nu ai una? Nici la cîmp nu te poţi duce cu ea. Eu, în locul tău, îmi cumpăram un tractoraş încă de la început, în locul Daciei.

– Ce să faci cu el? Ce, sapa nu e bună?

– Păi nu era mai uşor să ajungi la cîmp în zece minute. Să termini lucrul în jumate de oră?

– Şi restul timpului ce să fac? Să stau la plajă?

– Poate că da. Dar puteai să lucrezi la vecini, pe tarlalele lor. Făceai şi matale un ban în plus, îţi luai o maşină mai bengoasă, să crape satul de ciudă!

– Nu ştii ce vorbeşti! Cine să-mi dea bani să îi sap pămîntul? Ce, ei n-are biciclete? N-are mînuri? Ce le pasă lor că am tractoraş? N-aş fi decît de rîsul lor. Altceva este o maşină!

– Nea Petrică, ţi-am zis, faci mai mulţi bani şi mai repede, decît din închiriat numai. Nici impozite nu plăteşti.

– Păi, de ce-aş plăti? Ce, statul îmi dă ceva?

– Să zicem că statul face şosele, calea ferată pe care îţi vin turiştii…

– Nu ştii ce vorbeşti! De fapt, nu am întîlnit pe nimeni să vorbească cum vorbeşti tu. Să gîndească ca tine. Ştii ce cred eu? Tu m-ai minţit! Tu vii din altă ţară!

– Păi, sunt român…

– Oi fi tu, dar nu mai gîndeşti ca noi! Şi să-ţi fie ruşine! M-ai pungăşit! Îmi plăteşti numa treizeci de mii pe noapte. Ca străin, ai bani mulţi. Trebuia să-mi plăteşti măcar trei milioane!

– Nu te-am pungăşit, ne-am înţeles la bani. Şi să ştii, muncesc pentru banii pe care îi am. Şi plătesc impozite la Stat.

Noroc că am plecat a doua zi. Nea Petrică mă privea cu ură de cîte ori dădea cu ochii de mine. Probabil, pentru că nu ştiu ce vorbesc. Şi cînd. Mai ales, pentru că gîndesc altfel. E clar: de fapt, nu gîndesc cum trebuie!

 

autor Nick Sava

Tagged with:

Comentarii închise la Cînd nu ştiu ce vorbesc

Amiază geroasă

Posted in Proză by Hopernicus on 07/01/2012

Amiază geroasă de primăvară, în ciuda cerului senin şi a soarelui puternic. Razele cad pieziş, topind ţurţurii de la streaşină – chiar dacă termometrul ar arăta, probabil, minus 30C. Fenomen obişnuit la această latitudine Up-North. Se aude clinchetul cristalin al stropilor îngheţaţi în drumul lor spre gheaţa de la poalele mobilului. Razele piezişe ale soarelui fac să strălucească geamurile ferestrelor dinspre mine. În dosul lor disting cu greu un chip frumos de fată. Are păr lung şi blond.

Caut instinctiv o priză să-mi conectez maşina. Nu există. Nici vreo altă maşină nu se vede în împrejurimi. Un Trailer Park de oameni săraci: cîteva case-mobile fără curţi, fără garduri, destul de vechi. Existenţa lui e de nebănuit din şosea. Dacă nu îmi spunea Claudiu de el, nu aş fi ajuns aici într-o mie de ani… N-o să pot sta prea mult, nu pot risca să las motorul să îngheţe. N-aş mai avea cum să plec de aici… Noroc că se zăresc linii electrice şi de telefon legînd trailerele.

În interior e nebănuit de cald. Gazdele, cei doi bătrîni, sunt, totuşi, destul de gros îmbrăcaţi: el, cu un pulovăr gros peste o cămaşă de flanelă, pantaloni  de lînă;  ea, un capot gros, pluşat, ciorapi de lână,  şal pe umeri. Amîndoi poartă în picioare botoşei îmblăniţi. Îmi spun că sunt, probabil, îngheţat de scurtul drum parcurs între maşină şi uşă. Bătrîna poartă ochelari groşi, cu ramă de baga, care nu îi pot ascunde, totuşi, ochii de un albastru închis. Părul blond înspicat cu fire sure este adunat într-un coc prins cu un pieptene mare, încovoiat. El este aproape chel, părul alb adunat deasupra cefei. E frumos ras, doar sprîncenele groase, albe, fîlfîie deasupra găvanelor adînci, din care ochii privesc puţin tulbure. E aproape complet surd.

– I s-au descărcat bateriile, îmi explică Katleen. Pînă ajungem în oraş, ne descurcăm aşa.

Se dovedeşte că se descurcă destul de bine. El are o înţelegere particulară a spuselor tovarăşei de viaţă. Probabil îi poate înţelege cuvintele privindu-i buzele. În general, nu intervine în discuţie, o aprobă însă în aproape tot ce zice.

– Deci, ai vorbit cu Claudiu, îmi spune bătrîna. Nu l-am mai văzut de mult…

Ştiu. De cînd i-au împrumutat o sumă frumuşică de bani, vreo trei mii de dolari. Bani mulţi, judecînd după sărăcia evidentă a locuinţei. Deşi e relativ aglomerată de obiecte vechi. Le spusese că îi trebuie să-şi aducă familia, copilaşii, din „lagărul comunist”. Claudiu ajunsese în Canada pe cînd avea vreo optsprezece ani, neavînd acum nicio familie în România. „A meritat să te desparţi de ei pentru trei miare?”, l-am întrebat. „Oho! La ce mi-ar fi ajutat relaţia cu ei?” „Poate ţi-ar mai fi dat”, am zis eu cinic. „Poate. Dar poate, nu. Sunt nişte amărîţi...”

– Ştii, el e din acelaşi sat cu John, îmi spune Katleen bucuroasă.

Sunt convins că nu. Claudiu e dintr-un sat din Banat, trăit mai ales prin Timişoara unde se ocupa cu contrabanda, de mic.

– De unde e John?, întreb.

– Din Boian. Claudiu spunea că acum e în Ucraina.

Mi-e şi ruşine să mărturisesc că şi mama era din Boian. Mi se pare că vreau să-i înşel. Mi se pare că privirea bătrînei devine ironică…

– Din ce familie? întreabă însă John, senin.

– Gorda, spun, mai sigur pe mine.

– Aha. Cum o chema pe mama ta?

– Reveca.

– O ştiu! Se bucură el. Era micuţă cînd am trăit eu în Boian. Am fost coleg cu sora ei, cu Leonora. A fost prima mea iubire, hehe. Am vrut s-o aduc în State. Am iubit-o pînă am întîlnit-o pe Katleen.

Bătrîna rîde. Un rîs tineresc, cumva zglobiu. Ea îmi povesteşte restul. Familia lui John emigrase în State pe la începutul secolului. Fuseseră cinci fraţi, John- prîslea. În timpul Crizei murise tatăl şi un frate. Mama vînduse totul şi se întorsese acasă, să salveze măcar cei patru copii rămaşi. Avusese destui bani ca să cumpere ceva pămînt şi cîteva animale. Cine ştie ce s-ar fi întîmplat cu ei, dacă ura şi invidia satului nu ar fi făcut-o să plece din nou în America? În cei trei ani cît au stat acasă, John o cunoscuse şi-o iubise pe mătuşă-mea. Care, după sosirea ruşilor, a făcut douăzeci de ani de lagăr, văzîndu-şi soţul, învăţător, şi cei doi copii, ucişi. S-a întors bătrînă, deşi avea doar treizeci şi şase de ani, cu un copil – băiatul unuia dintre gardieni. Nici ea nu ştia care…

– John a făcut războiul. L-am cunoscut în spitalul din Anglia, era rănit. Eu eram soră. După ce a fost trimis acasă, a fost tăietor de lemne. Pe urmă s-a mutat în Canada. Aici şi-a făcut un gater. Cu timpul a avut o făbricuţă. A ajuns milionar…

A avut familie, trei copii: două fete şi un băiat. Fetele sunt prin State, măritate pe acolo. Băiatul a moştenit făbricuţa şi vila. Atunci cînd a hotărît să se însoare cu Katleen.

– Era frumoasă ca o zînă! Bătrînul o priveşte cu ochii mijiţi şi sunt sigur că în locul bătrînei vede o tînără soră irlandeză, cu părul blond-ruginiu şi ochi albaştri. Aşa e şi acum…

– M-am îndrăgostit de el cum l-am văzut, mărturiseşte bătrîna şi aş putea jura că o uşoare roşeaţă îi colorează obrajii aproape deloc ridaţi. Nici bătrînul nu pare prea bătrîn, deşi ştiu că a depăşit optzeci de ani. Era aşa de înalt, puternic, cu faţa deschisă arsă de soare – în ciuda rănii. Credeam că o să moară…

– Mi-a fost aproape îngerul meu păzitor. Tu ai fost şi vei fi, mereu, îngerul meu! şopti John. Îl cred.

Bătrîna povesteşte. John a fost trimis înapoi în State, era prea grav rănit ca să mai ajungă pe front. Fusese rănit în Normandie. Spitalul a fost mutat la Paris, mai aproape de front. Începuse atacul din Ardeni, erau mulţi răniţi… Pe urmă a devenit un spital al mutilaţilor de război. Prin 47 s-a desfiinţat. Ea a rămas ca soră la noul spital, francez de data asta. L- a cunoscut pe viitorul soţ: un funcţionar de origine marocană. S-au căsătorit, au avut doi copii, fete. S-au mutat la Rabat. Mai tîrziu, la presiunea familiei, el s-a căsătorit din nou: avea nevoie de urmaş masculin.

– Am trăit bine, chiar şi după independenţă. A fost funcţionar de stat. Fetele s-au măritat, au plecat. Cu familia lui mă înţelegeam, deşi nu eram musulmană. Chiar şi cu a doua soţie, devenită Prima.

– Tu eşti un înger, normal să te înţelegi bine cu toţi, afirmă convins John.

A fost căsătorită patru decenii. Soţul a murit de cancer. Ca fostă soră, a stat alături de el pînă s-a stins. Pe urmă au început necazurile. Fiul vitreg i-a cumpărat bilet de avion pentru Paris şi a dat-o afară din casă. Nu a avut timp nici să-şi caute fiicele, pierdute undeva în lumea arabă. A ajuns la Paris fără bani, fără prieteni, cu un paşaport irlandez de dinainte de război, prea bătrînă să fie angajată la vreun spital.

– Dar s-a descurcat, rîde bătrînul, mîndru. Te miri?

Nu mă miră nimic în această poveste. Katleen şi-a amintit de soldatul american cu ochii verzi, ca iarba, înalt şi vînjos, ars de soare. Era singurul pe care-l iubise. Care o iubise. Care, în nopţile lungi de durere, o cerea în căsătorie şi îi povestea despre frumuseţea pădurilor din Oregon… Prin Crucea Roşie şi asociaţiile de veterani l-a găsit. În Canada.

– Am dat telefon şi mi-a recunoscut imediat vocea!

– Păi, nu s-a schimbat deloc, dă o explicaţie bătrînul. E tot ea, îngerul meu. Chiar dacă a stat departe de mine patruzeci de ani. Dar gîndul ei a fost tot timpul la mine, mi-a purtat de grijă!

– Cînd a auzit, a venit imediat la Paris. Nu a trimis bani, ci a venit! Şi lui îi murise soţia, de cîţiva ani. Ne-am căsătorit la Paris. Mi-a făcut paşaport de Canada. Am venit direct aici.

Cu un gest larg arată spre încăperea supraîncălzită şi încărcată cu obiecte nefolositoare. Şi, probabil, multe amintiri.

– Ştiam ce înseamnă să fii piedică între cei dragi şi familia lor. I-am zis lui John să începem să ne trăim viaţa de acolo de unde se oprise: numai noi doi. Am cumpărat acest imobil, ne-am mutat în orăşelul acesta nordic. Trăim împreună de mai bine de zece ani. Nimeni nu ştie unde suntem. De aceea nu ne caută nimeni.

– Decît Claudiu, rîd eu. Şi acum, eu.

– Da, rîde şi bătrîna. Şi acum, tu. Tu nu o să ne ceri bani. Deşi, să ştii, nu ne pare rău că i-am dat banii lui Claudiu. Sper să-i fi folosit bine.

– Un înger, totdeauna un înger, spune John cu voce de filosof bătrîn, hîrşit de viaţă.

– Cum de l-ai părăsit atunci, de mult? O întreb pe bătrînă.

– Dar nu l-am părăsit! Well, era o vreme tulbure. Atît de mulţi aveau nevoie de ajutor… de un înger păzitor. Mai ales Omar… Cînd el nu a mai avut nevoie de mine, am ştiut că John are!

– Şi mă bucur că a venit, şopteşte John. Acum vom fi împreună, pînă cînd voi avea nevoie de ea…

– Şi pe urmă? nu mă pot împiedica să întreb. Ce urma să facă bătrînica aici în nord, singură? Şi ea trecuse, probabil, de optezeci…

– Voi avea grijă de altcineva, spune ea, liniştită. Hehe, noi nu şomăm niciodată.

Îmi iau rămas bun de la ei. Privesc în jur, căutînd parcă pe cineva. Îmi amintisem de chipul din fereastră.

– Locuim singuri, îmi spune Katleen, conducîndu-mă în antreu. Nu avem nevoie de altcineva. Dar tu, dacă îl întîlneşti pe Claudiu, spune-i să ne caute. Peste vreo doi ani. Va avea nevoie de… ajutor.

Ies în aerul îngheţat. Soarele a coborît spre munţi. Se apropie noaptea, deşi e abia trei. Motorul porneşte din prima. În lumina piezişă a soarelui zăresc în fereastră chipul unei fete cu părul lung, blond-arămiu, cu ochi întunecaţi. Pot să jur că sunt albaştri. Mă întreb, puţin invidios: oare ce a făcut Claudiu pentru a merita un înger? Dar, în timp ce conduc spre şosea, găsesc răspunsul: şi îngerii au nevoie de oameni pe care să îi păzească.

 

autor Nick Sava

Tagged with:

Comentarii închise la Amiază geroasă

Amiază geroasă

Posted in Proză, Proză scurtă by Hopernicus on 17/11/2011

Amiază geroasă de primăvară, în ciuda cerului senin şi a soarelui puternic. Razele cad pieziş, topind ţurţurii de la streaşină – chiar dacă termometrul ar arăta, probabil, minus 30C. Fenomen obişnuit la această latitudine Up-North. Se aude clinchetul cristalin al stropilor îngheţaţi în drumul lor spre gheaţa de la poalele mobilului. Razele piezişe ale soarelui fac să strălucească geamurile ferestrelor dinspre mine. În dosul lor disting cu greu un chip frumos de fată. Are păr lung şi blond.

Caut instinctiv o priză să-mi conectez maşina. Nu există. Nici vreo altă maşină nu se vede în împrejurimi. Un Trailer Park de oameni săraci: cîteva case-mobile fără curţi, fără garduri, destul de vechi. Existenţa lui e de nebănuit din şosea. Dacă nu îmi spunea Claudiu de el, nu aş fi ajuns aici într-o mie de ani… N-o să pot sta prea mult, nu pot risca să las motorul să îngheţe. N-aş mai avea cum să plec de aici… Noroc că se zăresc linii electrice şi de telefon legînd trailerele.

În interior e nebănuit de cald. Gazdele, cei doi bătrîni, sunt, totuşi, destul de gros îmbrăcaţi: el, cu un pulovăr gros peste o cămaşă de flanelă, pantaloni  de lînă;  ea, un capot gros, pluşat, ciorapi de lână,  şal pe umeri. Amîndoi poartă în picioare botoşei îmblăniţi. Îmi spun că sunt, probabil, îngheţat de scurtul drum parcurs între maşină şi uşă. Bătrîna poartă ochelari groşi, cu ramă de baga, care nu îi pot ascunde, totuşi, ochii de un albastru închis. Părul blond înspicat cu fire sure este adunat într-un coc prins cu un pieptene mare, încovoiat. El este aproape chel, părul alb adunat deasupra cefei. E frumos ras, doar sprîncenele groase, albe, fîlfîie deasupra găvanelor adînci, din care ochii privesc puţin tulbure. E aproape complet surd.

– I s-au descărcat bateriile, îmi explică Katleen. Pînă ajungem în oraş, ne descurcăm aşa.

Se dovedeşte că se descurcă destul de bine. El are o înţelegere particulară a spuselor tovarăşei de viaţă. Probabil îi poate înţelege cuvintele privindu-i buzele. În general, nu intervine în discuţie, o aprobă însă în aproape tot ce zice.

– Deci, ai vorbit cu Claudiu, îmi spune bătrîna. Nu l-am mai văzut de mult…

Ştiu. De cînd i-au împrumutat o sumă frumuşică de bani, vreo trei mii de dolari. Bani mulţi, judecînd după sărăcia evidentă a locuinţei. Deşi e relativ aglomerată de obiecte vechi. Le spusese că îi trebuie să-şi aducă familia, copilaşii, din „lagărul comunist”. Claudiu ajunsese în Canada pe cînd avea vreo optsprezece ani, neavînd acum nicio familie în România. „A meritat să te desparţi de ei pentru trei miare?”, l-am întrebat. „Oho! La ce mi-ar fi ajutat relaţia cu ei?” „Poate ţi-ar mai fi dat”, am zis eu cinic. „Poate. Dar poate, nu. Sunt nişte amărîţi...”

– Ştii, el e din acelaşi sat cu John, îmi spune Katleen bucuroasă.

Sunt convins că nu. Claudiu e dintr-un sat din Banat, trăit mai ales prin Timişoara unde se ocupa cu contrabanda, de mic.

– De unde e John?, întreb.

– Din Boian. Claudiu spunea că acum e în Ucraina.

Mi-e şi ruşine să mărturisesc că şi mama era din Boian. Mi se pare că vreau să-i înşel. Mi se pare că privirea bătrînei devine ironică…

– Din ce familie? întreabă însă John, senin.

– Gorda, spun, mai sigur pe mine.

– Aha. Cum o chema pe mama ta?

– Reveca.

– O ştiu! Se bucură el. Era micuţă cînd am trăit eu în Boian. Am fost coleg cu sora ei, cu Leonora. A fost prima mea iubire, hehe. Am vrut s-o aduc în State. Am iubit-o pînă am întîlnit-o pe Katleen.

Bătrîna rîde. Un rîs tineresc, cumva zglobiu. Ea îmi povesteşte restul. Familia lui John emigrase în State pe la începutul secolului. Fuseseră cinci fraţi, John- prîslea. În timpul Crizei murise tatăl şi un frate. Mama vînduse totul şi se întorsese acasă, să salveze măcar cei patru copii rămaşi. Avusese destui bani ca să cumpere ceva pămînt şi cîteva animale. Cine ştie ce s-ar fi întîmplat cu ei, dacă ura şi invidia satului nu ar fi făcut-o să plece din nou în America? În cei trei ani cît au stat acasă, John o cunoscuse şi-o iubise pe mătuşă-mea. Care, după sosirea ruşilor, a făcut douăzeci de ani de lagăr, văzîndu-şi soţul, învăţător, şi cei doi copii, ucişi. S-a întors bătrînă, deşi avea doar treizeci şi şase de ani, cu un copil – băiatul unuia dintre gardieni. Nici ea nu ştia care…

– John a făcut războiul. L-am cunoscut în spitalul din Anglia, era rănit. Eu eram soră. După ce a fost trimis acasă, a fost tăietor de lemne. Pe urmă s-a mutat în Canada. Aici şi-a făcut un gater. Cu timpul a avut o făbricuţă. A ajuns milionar…

A avut familie, trei copii: două fete şi un băiat. Fetele sunt prin State, măritate pe acolo. Băiatul a moştenit făbricuţa şi vila. Atunci cînd a hotărît să se însoare cu Katleen.

– Era frumoasă ca o zînă! Bătrînul o priveşte cu ochii mijiţi şi sunt sigur că în locul bătrînei vede o tînără soră irlandeză, cu părul blond-ruginiu şi ochi albaştri. Aşa e şi acum…

– M-am îndrăgostit de el cum l-am văzut, mărturiseşte bătrîna şi aş putea jura că o uşoare roşeaţă îi colorează obrajii aproape deloc ridaţi. Nici bătrînul nu pare prea bătrîn, deşi ştiu că a depăşit optzeci de ani. Era aşa de înalt, puternic, cu faţa deschisă arsă de soare – în ciuda rănii. Credeam că o să moară…

– Mi-a fost aproape îngerul meu păzitor. Tu ai fost şi vei fi, mereu, îngerul meu! şopti John. Îl cred.

Bătrîna povesteşte. John a fost trimis înapoi în State, era prea grav rănit ca să mai ajungă pe front. Fusese rănit în Normandie. Spitalul a fost mutat la Paris, mai aproape de front. Începuse atacul din Ardeni, erau mulţi răniţi… Pe urmă a devenit un spital al mutilaţilor de război. Prin 47 s-a desfiinţat. Ea a rămas ca soră la noul spital, francez de data asta. L- a cunoscut pe viitorul soţ: un funcţionar de origine marocană. S-au căsătorit, au avut doi copii, fete. S-au mutat la Rabat. Mai tîrziu, la presiunea familiei, el s-a căsătorit din nou: avea nevoie de urmaş masculin.

– Am trăit bine, chiar şi după independenţă. A fost funcţionar de stat. Fetele s-au măritat, au plecat. Cu familia lui mă înţelegeam, deşi nu eram musulmană. Chiar şi cu a doua soţie, devenită Prima.

– Tu eşti un înger, normal să te înţelegi bine cu toţi, afirmă convins John.

A fost căsătorită patru decenii. Soţul a murit de cancer. Ca fostă soră, a stat alături de el pînă s-a stins. Pe urmă au început necazurile. Fiul vitreg i-a cumpărat bilet de avion pentru Paris şi a dat-o afară din casă. Nu a avut timp nici să-şi caute fiicele, pierdute undeva în lumea arabă. A ajuns la Paris fără bani, fără prieteni, cu un paşaport irlandez de dinainte de război, prea bătrînă să fie angajată la vreun spital.

– Dar s-a descurcat, rîde bătrînul, mîndru. Te miri?

Nu mă miră nimic în această poveste. Katleen şi-a amintit de soldatul american cu ochii verzi, ca iarba, înalt şi vînjos, ars de soare. Era singurul pe care-l iubise. Care o iubise. Care, în nopţile lungi de durere, o cerea în căsătorie şi îi povestea despre frumuseţea pădurilor din Oregon… Prin Crucea Roşie şi asociaţiile de veterani l-a găsit. În Canada.

– Am dat telefon şi mi-a recunoscut imediat vocea!

– Păi, nu s-a schimbat deloc, dă o explicaţie bătrînul. E tot ea, îngerul meu. Chiar dacă a stat departe de mine patruzeci de ani. Dar gîndul ei a fost tot timpul la mine, mi-a purtat de grijă!

– Cînd a auzit, a venit imediat la Paris. Nu a trimis bani, ci a venit! Şi lui îi murise soţia, de cîţiva ani. Ne-am căsătorit la Paris. Mi-a făcut paşaport de Canada. Am venit direct aici.

Cu un gest larg arată spre încăperea supraîncălzită şi încărcată cu obiecte nefolositoare. Şi, probabil, multe amintiri.

– Ştiam ce înseamnă să fii piedică între cei dragi şi familia lor. I-am zis lui John să începem să ne trăim viaţa de acolo de unde se oprise: numai noi doi. Am cumpărat acest imobil, ne-am mutat în orăşelul acesta nordic. Trăim împreună de mai bine de zece ani. Nimeni nu ştie unde suntem. De aceea nu ne caută nimeni.

– Decît Claudiu, rîd eu. Şi acum, eu.

– Da, rîde şi bătrîna. Şi acum, tu. Tu nu o să ne ceri bani. Deşi, să ştii, nu ne pare rău că i-am dat banii lui Claudiu. Sper să-i fi folosit bine.

– Un înger, totdeauna un înger, spune John cu voce de filosof bătrîn, hîrşit de viaţă.

– Cum de l-ai părăsit atunci, de mult? O întreb pe bătrînă.

– Dar nu l-am părăsit! Well, era o vreme tulbure. Atît de mulţi aveau nevoie de ajutor… de un înger păzitor. Mai ales Omar… Cînd el nu a mai avut nevoie de mine, am ştiut că John are!

– Şi mă bucur că a venit, şopteşte John. Acum vom fi împreună, pînă cînd voi avea nevoie de ea…

– Şi pe urmă? nu mă pot împiedica să întreb. Ce urma să facă bătrînica aici în nord, singură? Şi ea trecuse, probabil, de optezeci…

– Voi avea grijă de altcineva, spune ea, liniştită. Hehe, noi nu şomăm niciodată.

Îmi iau rămas bun de la ei. Privesc în jur, căutînd parcă pe cineva. Îmi amintisem de chipul din fereastră.

– Locuim singuri, îmi spune Katleen, conducîndu-mă în antreu. Nu avem nevoie de altcineva. Dar tu, dacă îl întîlneşti pe Claudiu, spune-i să ne caute. Peste vreo doi ani. Va avea nevoie de… ajutor.

Ies în aerul îngheţat. Soarele a coborît spre munţi. Se apropie noaptea, deşi e abia trei. Motorul porneşte din prima. În lumina piezişă a soarelui zăresc în fereastră chipul unei fete cu părul lung, blond-arămiu, cu ochi întunecaţi. Pot să jur că sunt albaştri. Mă întreb, puţin invidios: oare ce a făcut Claudiu pentru a merita un înger? Dar, în timp ce conduc spre şosea, găsesc răspunsul: şi îngerii au nevoie de oameni pe care să îi păzească.

 

 

autor Nick sAVA 

Tagged with:

Comentarii închise la Amiază geroasă

Orașul și Muntele de Eça da Queiroz

Posted in Club de lectură by Hopernicus on 28/10/2011

 

Oare câți cititori, și nu numai români, știu de Eça da Queiroz? Sau de alți scriitori (și nu numai scriitori) decât cei popularizați cu ajutorul premiilor și etichetei ”best seller”?

Eça da Queiroz este considerat cel mai important scriitor realist portughez din sec. al XIX-lea. El explică astfel stilul realist care tocmai apăruse în literatură: ”… toată diferența dintre Naturalism și Idealism constă în următoarele: ultimul falsifică natura iar primul o verifică.” (1879).

În Orașul și Muntele (apărut în1901, la un an după moartea sa) scriitorul pune în antiteză orașul și satul folosind un personaj care mai întâi elogiază viața la oraș pentru ca, după o răsturnare de destin (destinul are această plăcere cinică să se răstoarne cel puțin o dată în viață), descoperă virtuțile traiului la țară. Povestea n-ar avea mare lucru de spus dacă s-ar rezuma doar la această comparație. Dar Eça da Queiroz are geniul metaforelor și punctează limpede, dar și ironic fiecare detaliu. Am mai găsit acest lucru la José Saramago și la António Lobo Antunes, precum și la câțiva columniști din săptămânalele de cultură, ceea ce mă face să cred că este o trăsătură comună a scriitorilor portughezi.

Queiroz are o descriere atât colorată și plină de vervă încât intri imediat în atmosferă. Culorile, mai ales, sunt ironizate: ”medalion de damasc de culoarea căpșunii – căpșună coaptă și strivită”; ”verde de iarbă fragedă”; ”verde de mare întunecată”; ”culoare dulce de trandafir ofilit” sau ”salonul roz-veșted”. Iată portretul lui Jacinto după șapte ani: ”Am băgat atunci de seamă că prietenul meu slăbise, nasul i se subțiase și mai mult între două cute adânci ca ale unui comedian obosit. Inelele părului moale începuseră să se rărească pe fruntea ce-și pierduse vechea seninătate de marmură bine șlefuită. Nu-și mai friza mustața, acum ofilită, lăsată să atârne în șuvițe gânditoare.” În oraș, Jacinto este înconjurat de toată tehnologia posibilă. În bibliotecă, printre cele 3000 de volume, Zé, prietenul lui Jacinto, descoperă uimit un inutil Ghid al străzilor din Samarkand și exclamă ”Ce masiv turn de informație!”. Dar obiectele acestea moderne sunt nu numai inutile ci și dăunătoare. ”… simplifică munca. […] Acesta smulge penițele vechi; celălalt numără cu repeziciune paginile unui manuscris, cel de colo șterge greșelile … Mai erau și altele care lipeau timbre, imprimau date, topeau ceară, puneau banderole pe documente …”. În fiecare dimineață, Jacinto își petrecea fix paisprezece minute în fața oglinzii: ”Periile […] erau ample ca roțile masive ale carelor sabine, înguste și încovoiate mai ceva decât hangerele maure, concave precum țiglele de țară, ascuțite ca frunzele de iederă, țepoase ca perii mistrețului, moi ca puful de turturică! De toate se slujea Jacinto al meu, cu fidelitate, ca un stapân care nu-și disprețuiește nicuna dintre scalve.” Ritualul îmbăierii de dimineață este un concert de țevi, pălării de duș și jeturi de ape. Ziua începe cu consultarea unei agende pe două pagini. Jacinto este director sau prezidează numeroase organizații din Oraș. Dar este din ce în ce mai obosit și plictisit. Dragostea pentru Oraș cu toate invențiile lui năstrușnice este fin ironizată de Queiroz, iar eu prind acum ocazia să amintesc toți acești monștri mici care ne-au acaparat viața și care sunt deopotrivă fioroși și inutili: telefoane mobile cu cameră foto, jocuri stupide, sunete stridente, și câte și mai câte – atunci ca și acum, produse ale civilizației contemporane.

Prietenii lui Jacinto, de asemenea, au preocupări descrise cu un sarcasm foarte fin: ”Autorul Inimii Triple, un psiholog feminist înzestrat cu o neobișnuită putere de pătrundere, maestrul cel mai experimentat și mai consultat în Științele Sentimentale și Vorcan, un pictor mitic care, în urmă cu un an, interpretase eteric simbologia rapsodică a asediului Troiei, într-o vastă compoziție, Devastatoarea Elena.”

Însetarea eternă apare ilustrată într-o parabolă comică și profundă: ”Un bufet întreg se încovoia sub luxul redundant, aproape înfricoșător, a tot soiul de ape – sifon, ape carbonate, ape fosfatate, ape sterilizate, ape cu săruri minerale, și multe altele, în sticle pântecoase, cu tratate terapeutice imprimate pe etichete.

–       Doamne Dumnezeule! Jacinto, ești același înverșunat băutor de apă, hm ?… Un acvatic! Cum spunea poetul nostru chilian care traducea din Klopstock.

El se uită cu amărăciune la toată îmbulzeala de sticle cu coifuri de metal.

–       Nu … Însă apele Orașului sînt contaminate, îmbâcsite de microbi… Dar tot nu am găsit o apă care să-mi fie pe plac, să mă satisfacă… Sufăr de sete.”

Este setea de cunoaștere despre care Queroz ne spune că nu poate fi stinsă decât cu ceea ce ne este pe plac. Oricâte informații ai acumula, oricât de moderne sau interesante, oricât de profunde sau misterioase sunt lucrurile pe care le afli, setea de cunoaștere rămâne nepotolită. ”Excelența sa suferă de prea-plin!”.

 

Cana albastră, artist Nick Sava

 

În cele din urmă Jacinto își găsește apa de care are nevoie la moșia de la țară, exact acolo unde nu se aștepta. Lasă în urmă Orașul (să amintesc și eu, nu lipsită de sarcasm, că este vorba de Paris) și rămâne la țară, convins de liniștea și seninătatea unui trai în mijlocul naturii. Morala este simplă: aglomerarea de cunoștințe nu te face mai fericit, în schimb locul potrivit îți aduce pacea; civilizația te vlăguiește în timp ce natura te însuflețește.

Cum spuneam, povestea în sine nu spune cine știe ce, ideea este deja banală, ba chiar demonetizată, deși încă stă bine pe valul modei: downshifting este noul nume al acestui curent. Descoperirea mea este tonul și stilul discursului portughez. Ironia însoțește o descriere bogată dar nu încărcată greoi ca un baroc târziu. Metaforele curg din abundență dar nu copleșesc pentru că fiecare tușă este perfect dozată și servește scopului de a trasmite un mesaj clar cititorului: nimic nu este absolut atâta timp cât nu ți se potrivește.

 

autor Emilia Cernaianu 

Comentarii închise la Orașul și Muntele de Eça da Queiroz

Lupoaica din cer ( O povestire FANTASY )

Posted in LSF by Hopernicus on 26/10/2011

 

 

                                        

  Odată, pe când zilele n-aveau şir şi veacurile n-aveau număr, pe undeva, pe la o  altă margine-a lumii, a trăit un tânăr şi chipeş voievod al cărui nume s-a pierdut demult în ceţurile uitării, dar despre care se mai vorbeşte uneori şi astăzi, pentru că, în ciuda loviturilor sorţii, a căutat mereu să se arate drept şi bun, întru liniştea şi fericirea supuşilor săi.

Iar preaplinul lor de fericire s-a ridicat cu vuiet înspre slăvile cerului, când, după o lungă suferinţă din dragoste – tăinuită, dar ştiută şi iscodita  de toată suflarea, împăratul s-a însurat cu fata pe care inima sa o alesese de la întâia privire. Era o fată frumoasă şi cuminte, cum puţine se mai aflau pe pământ, numai că era o floare de rând, răsărită în căsuţa unor oameni sărmani, ale căror singure averi şi ranguri rămăseseră cinstea şi credinţa nestrămutată în sâmburele de bine care uneori ne orânduieşte norocul. Şi iată că, aşa cum soarta le mai potriveşte câteodată, iubirea adevărată a biruit în cele din urmă, iar fericirea gloatei a rupt toate zăgazurile când, după un an, s-a ivit, ca o întrupare de zână, mititica prinţesă Simina, frumoasa-frumoaselor, al cărei surâs fermecat sporea lumina zilei şi alina visele rele ale nopţilor.

Numai că, aşa cum se întâmplă prea des în această Vale a Plângerii, la numai trei luni de la naştere, împărăteasa a căzut fără veste la o boală  grozavă – trupul, din ce în ce mai suav şi mai rece, căpătase transparenţe de cristal fumuriu, iar ochii ei de lumină stelară se adânceau, încetul cu încetul, în umbre. Şi astfel, după o neînduplecată stingere a cărnii şi a sângelui, a adormit pe veci, scăldată de lacrimile împăratului şi ale supuşilor săi, care, multe zile şi nopţi, o vegheaseră în  rugăciune sub ziduri.

 

Frunza, artist Nick Sava

 

Dar trebuie arătat mai întâi că, trei nopţi la rând, o ciudată corabie albastră şi rece se învârtise nehotărâtă împrejurul lunii, de parcă ar fi căutat un port potrivit ca să se coboare undeva, pe pământ. De aceea, mulţi dintre cei căzuţi în genunchi şi cu palmele lipite de buze, pricepuseră că o vrajă ascunsă se abătuse asupra palatului, iar plânsul lor se împletea cu blestemele către Cei Fără Nume.

Şi numai o rază de-o clipă s-a strecurat prin ceaţa de lacrimi, în dimineaţa în care împăratul, luminat el însuşi de o clipire a cerurilor, a ieşit în balcon cu Simina în braţe şi a strigat, ridicând pruncul deasupra capului : Împărăteasa a înviat, oameni buni ! Împărăteasa noastră e vie, căci sufletul ei preacurat s-a mutat în ochii şi în zâmbetul acestei copile, de la care cu toţii ne vom afla de acum izbăvirea şi mângâierea.

Şi poate că aşa s-ar fi urmat încă multă vreme, dacă împăratului nu i-ar fi luat minţile o altă solomonie, care, cu puterile întunericului, i-a dat ghes, după numai câţiva ani de doliu, să se însoare cu o vecină a sa – o împărăteasă văduvă de asemenea şi care,  din prima şi scurta ei căsătorie, rămăsese tot cu o fetiţă de vreo trei anişori. De aceea, bietul împărat socotea în inima lui că, astfel, Simina va avea şi ea o soră cu care să-şi împartă păpuşile şi năzdrăvăniile vârstei, ca să mai uite de veşmintele cernite ale  jupâneselor şi chipurile mereu mohorâte ale curtenilor

Bine sau rău, aşa s-a urmat şi, pentru o vreme, pacea Domnului părea să se fi pogorât iarăşi peste cetatea de scaun. Doar că, mai târziu, când cele două fete, izvodite ca printr-un miracol la acelaşi soroc, au împlinit  şapte ani, slujitoarele, care le îmbrăcau, le spălau şi le hrăneau în fiece zi, au alergat cât le ţineau picioarele şi s-au prăvălit dinaintea împărătesei, ca să-i mărturisească într-un glas despre nemaivăzutele semne ce li se arătaseră decuseară, când le dezbrăcaseră şi le îmbăiaseră pe prinţese, după rânduială.  Mai întâi şi mai întâi, că, pe umărul drept al Siminei, apăruse, ca dintr-o apă de rouă, un boboc micuţ de trandafir albastru, aprins şi răcorit de o lumina sfântă ce se revărsa dinlăuntru, iar, apoi, că pielea fragedă de copil de pe umărul stâng al Lilikăi se acoperise deodată cu o blăniţă gri, ca de şoarece, nu mai mare decât o frunză de peliniţă, dar aspră, ţepoasă şi urât mirositoare. (Asta se petrecea chiar în vremea când, cu mare uimire şi îngrijorare, fusese zărită,  deasupra turnurilor din apus, o stea nouă, mai mare şi mai apropiată decât  toate celelalte, care clipise toată noapte pe cer,  rotindu-se în cercuri de fluture orb şi schimbându-şi necontenit culorile.)

 

Sărutul (Adam si Eva), artist Nick Sava

Scorneală şi ocară de smintite-ale-smintitelor, a strigat împărăteasa şi s-a pornit val-vârtej înspre odaia fetelor, care, la rândul lor, tocmai încheiaseră de îmbăiat motanul şi se nevoiau acum, cu chiote înalte şi vesele, să-l înfăşeze. Dar, chiar dacă cele două fetiţe habar n-aveau, semnele de pe umerii lor erau chiar acolo unde s-a spus şi arătau întocmai aşa cum fuseseră ele înfăţişate prin vorbe.

Cu măsele scrâşnite şi cu spume la gură, împărăteasa s-a întors în odaia sa de taină şi  le-a cerut pe loc celor doua jupânese să se jure pe viaţa lor că n-au mai şoptit nimănui niciun cuvânt despre ceea ce le-a fost dat să vadă şi, după ce mai întâi le-a biciuit până la sânge cu propria-i mână, le-a dat  în seama călăilor, ca să le ardă de vii şi să le risipească cenuşa în vânt. Căci ştia ea ce ştia.

Drept urmare, după oarece vreme, a răspândit ştirea că ea, una, nu mai poate avea  încredere în trândăvia şi în reaua credinţă a slugilor de tot felul şi că se va osteni însăşi cu buna creştere a fetelor sale, căci nimic nu e mai dulce şi mai sfânt pe pământ decât ochiul de mamă, iar în cămările din turn ale fetelor nu va mai avea cutezanţa să calce niciun picior omenesc – nici măcar împăratul sau oştenii săi de pază care vegheau, zi şi noapte, sub scări.

Şi astfel, ea singură a băgat de seamă cum, odată cu trecerea timpului, bobocul de trandafir de pe umărul Siminei s-a umflat puţin câte puţin, ca şi cum s-ar fi pregătit să-nflorească, iar smocul de păr de pe umărul fetei sale s-a tot întins, ca  o frunză aspră de brusture. Iar, când turbarea şi veninul au dat peste margini, împărăteasa şi-a chemat vraciul de taină şi i-a dat iute de înţeles ce are de făcut. Iar acesta, fără pic de îndurare şi de zăbavă, după ce le-a adormit pe prinţese cu sucuri fierte din ierburi care nu dau greş, a pus mâna pe un brici ascuţit şi a  desprins cu mare migală, de pe umărul Lilikăi, bucăţica de piele cu semnul cel blestemat. Apoi, procedând la fel cu minunatul trandafir de pe umărul Siminei, le-a preschimbat între ele şi le-a spălat pe rând cu apă moartă şi cu apă vie, până când s-au lipit, fiecare pe celălalt umăr, ca şi cum s-ar fi aflat acolo încă din naştere.

A doua zi, dimineaţa, fetele s-au trezit voioase şi puse pe joacă, fără să ştie nimic despre ceea ce li se întâmplase în timpul nopţii, mai ales că lor nu li se vorbise niciodată despre semnele ciudate pe care le purtau pe umeri şi cu atât mai puţin despre ceea ce ar fi putut să însemne ele.

 

Noapte, artist Nick Sava

 

Abia peste câţiva ani, când petecul acoperit cu blană de pe umărul Siminei s-a întins cât un gherghef, împărăteasa, care de mult aştepta clipa asta, i l-a arătat mânuind  două oglinzi şi i-a strigat cu fulgere de pucioasă în ochi că numai Satana a încondeiat-o aşa, ca să afle lumea-cea-luminată cu ce soi rău a fost procopsită şi să se ferească din calea ei. Iar Lilika, arătându-şi cu îngâmfare trandafirul îngeresc pe care îl purta pe umăr, i-a strigat fără îndurare că ea nu mai poate fi soră cu o jivină spurcată sau, şi mai fioros, cu o vrăjitoare înfierată a Necuratului.

Apoi, amândouă, împărăteasa şi fiica, s-au rostogolit cu urlete şi cu vaiere spre odaia  tronului, unde, smulgându-şi părul din cap, i-au cerut împăratului să le calce pe urme, ca să vadă cu ochii lui ce afurisenie s-a abătut asupra casei sale, cerându-i în gura mare să-i pună capul sub satârul călăului sau s-o alunge neîntârziat pe strigoaică de la palat.

Împăratul care, bine înfăşurat în năframele amăgitoare ale soaţei sale de-a doua, aproape că uitase că mai are o fiică, s-a deşteptat ca dintr-un vis urât înaintea Siminei, căci, pe chipul ei nevinovat şi palid, a regăsit surâsul îndurerat al primei împărătese şi lumina de ceară a asfinţitului, ce-i acoperise fruntea în ultimele sale clipe de pe acest pământ. Aşa încât, chiar dacă a văzut cu ochii săi blăniţa de lup care se înfoia ca o creastă ţepoasă dedesubtul umărului drept şi a ascultat cu groază proorocirile bolborosite ale vraciului, tot nu a avut inima aceea de căpcăun, ca să-şi izgonească fata de la palat, învoindu-se doar, după lungi şi înveninate sfaturi de taină, să o surghiunească într-o chilie de vânătoare ce se afla în colţul cel mai îndepărtat al ogrăzii, acolo unde grădina prindea să se amestece cu sălbăticia şi să facă loc unui codru fără de capăt, din mrejele căruia puţini se puteau lăuda că au scăpat vii şi nevătămaţi.

Şi astfel, au început zile nenorocite pentru sărmana Simina, care, neştiindu-se cu nimic vinovată, se frământa şi se zdrobea fără încetare în cugetul ei, căutând să afle ce vânt necurat s-a abătut din senin peste dânsa.  Nicio luminiţă de nădejde nu răzbătea însă prin întunecimea acestor necontenite frământări, iar, cât era  noaptea de lungă, urletele unor fiare tot mai înverşunate, ce se înălţau din adâncurile codrilor, nu păreau nici ele să-i vestească vreo izbăvire. Iar, din când în când, lighioanele acelea fără de chip se hârjoneau sau se înfruntau ameninţător chiar prin dosul pereţilor de lemn, şi, în faptul zilei, urmele lor se vedeau pretutindeni prin pulberea bătăturii,  desluşindu-se mult mai apăsat pe malul jilav al pârâului din apropiere, unde Simina îşi limpezea obrajii în fiece dimineaţă şi unde se răsucea pe cât îi şedea în puteri, pentru a încerca să-şi zărească blana blestemată din spate, care o învăluise acum de la umeri şi până la coapse.

 

Zburători2, artist Nick Sava

 

2   

În toată vremea asta, şi floarea de pe umerii surorii sale vitrege crescuse fără încetare, iar Lilika, ce dormea acum singură în iatacul prinţesei, ar fi putut să  jure cu mâna pe inimă că, într-o noapte, târziu, când se deşteptase din întâmplare, chiar zărise acea floare vrăjită, fluturând nălucit prin odaie, ca şi cum, prin nu se ştie ce împuternicire a Sfintelor, ar fi izbutit să se desprindă şi să alunece în tăcere de pe umăr, ca să-şi murmure rugăciunile sub candela care pâlpâia pe peretele de la răsărit şi să bea apă din carafa de cleştar de pe masă. Îşi amintea chiar că nălucirea aceea de fum avea acelaşi chip suav de floare îmbobocită, dar un trup străveziu, subţire şi unduios, ca de ştimă a apelor. Şi      totul ar fi rămas doar un vis, dacă fata n-ar fi  găsit în fiece dimineaţă carafa secată, de parcă slugile ar fi uitat mereu să o umple, şi dacă micuţa candelă de argint de sub icoana Maicii Domnului n-ar fi fost de fiecare dată încoronată cu câte o ghirlandă firavă din flori albastre de pădure… Sau dacă, din vreme-n vreme, steaua aceea de gheaţă din apus nu s-ar fi ivit la pândă în chenarul ferestrei.

Prinţesa Lilika n-a îndrăznit să-i vorbească despre toate astea nici măcar împărătesei, ca să nu fie învinuită iarăşi de năluciri ale trândăviei, dar n-a mai aflat puterea de a răbda când, la o revărsare de zori, s-a trezit cu o jartieră din blană de lup pe pulpa piciorului stâng, pe care a îndepărtat-o cu spaimă şi scârbă, dar pe care a regăsit-o în acelaşi loc, în zorii zilei care a urmat.  Iar împărăteasa, auzind şi văzând toate acestea, a înţeles de îndată că blestemul alungat în pustie s-a întors şi mai înverşunat şi că, până una-alta,  îşi arătase doar semnele cele dintâi.

Căci răul ascuns a izbucnit fără zăgazuri în prima noapte cu lună plină, când, fără nicio pricină desluşită, prinţesa Lilika a început să urle ca o fiară în laţ şi să se zvârcolească grozav prin aşternuturi, ca şi cum sufletul din ea s-ar fi zbuciumat  să se desprindă de trup, ca să se înalţe la ceruri pe treptele de voal ale lunii. Împărăteasa şi trei dintre jupânesele sale de taină o încolăciseră din toate părţile cu braţele şi cu picioarele, abia izbutind s-o ţintuiască pe pat, ca să nu se azvârle fără de sine prin golul iluminat al ferestrei. Lupta aceasta istovitoare, cu urlete, cu muşcături, cu spume la gură şi cu ochi răsuciţi în orbite, a durat până spre miezul nopţii, când fata a căzut deodată într-un leşin ca de moarte, căci trupul i-a încremenit numaidecât, mai rece şi mai alb decât marmura cea mai albă. Atunci, prin argintul tremurat al ferestrei, a început să se unduie înăuntru o apă de zmeură timpurie, sfâşiată arar de umbre stacojii şi de petale plutitoare de mac, până când pe pereţii din odaie a prins să se scurgă un fel sânge amăgitor, ca şi când toată noaptea de-afară  s-ar fi prefăcut fără veste într-o mare nesfârşită de sânge închegat.

Uite Balaurul cel Mare al Iadului, mugeau şi vuiau amestecat uliţele, unde mulţimea năvălise claie peste grămadă, răcnind, ameninţând şi făcând dese mătănii prin fumul gros de tămâie arsă pe la răspântii. Uite Lupul cel Nesătul al Satanei care s-a întors ca să ne pângărească şi să ne sfâşie luna, strigau ei cu gurile larg căscate spre cer, pocnind din bice şi zornăind din tingiri, căci fiecare căuta să sporească tărăboiul dintâi cu orişice i-ar fi căzut mai iute la mână : răpăiau în garduri, în pereţi, tropăiau  greu pe scândura punţilor, băteau neîntrerupt în găleţi şi butoaie sau, cine mai trăise una ca asta, chiar în tobe din piele de ţap, anume vrăjite şi menite să alunge Pricolicii de Dincolo, care, de veacuri, din bezna mormintelor, pândiseră înfometaţi clipa cea potrivită. Pretutindeni se trăgeau clopotele, se suna toaca, iar trâmbiţele de la curtea împărătească hăuleau fără niciun răgaz. Numai că, zăcând neajutorată pe cerga ei de nouri, luna se făcea tot mai roşie şi mai mică, sfâşiată cu sporită lăcomie de dinţi nevăzuţi, iar sângele ei feciorelnic se desfăcea pe cer într-un val purpuriu.

Chiar atunci între umbrele stacojii ale norilor, s-a arătat, prin puterile iadului, o minge de foc sau o căţuie înflăcărată, când jar şi când fulger, plutind răsucit pe deasupra palatului, ca un uliu care-şi caută prada.  Apoi, a încremenit clipind deasupra turnurilor, de unde a vegheat rece până spre răsărit, când s-a înălţat în spirală în slăvile ascunse ale cerului, preschimbându-şi neîncetat culorile şi luminile, ca şi cum ar fi vrut să le desluşească o taină a tainelor tuturor celor  cocoşaţi în genunchi prin pulberea uliţelor.

Abia când răcoarea dimineţii s-a strecurat ca o răsuflare de om ostenit printre perdelele sângerânde ale nopţii, împărăteasa şi-a amintit de vechiul blestem şi, dezvelind dintr-o smucitură trupul încremenit al prinţesei, a zărit din nou pe coapsa ei stângă şarpele din blană de lup, care se încolăcise flămând şi vânăt în carne. Iar când a reuşit să-l reteze cu pumnalul de argint pe care-l purta întotdeauna la şold, pe rotunjimea de lapte a pulpei a rămas o  urmă de păcură grasă, ca o lipitoare sătulă.

Puţin câte puţin, trupul de marmură fumurie al fetei a început să dea slabe semne de viaţă: o tresărire de fluture ameţit a pleoapelor, un freamăt abia întrezărit al nărilor, două umbre de roze pe obraji, apoi, un murmur îndepărtat şi molcom ca un susur de cântec…

În vreme ce afară, cu vuiet de bucurie şi de izbândă, mulţimea de pe uliţe făcea noi valuri de mătănii pentru reîntoarcerea miraculoasă a lunii, care cobora acum întreagă şi mirată înspre apus, însângerată doar pe-o latură, acolo unde o înhăţaseră mai întâi dinţii lacomi ai vârcolacului. Atunci, Lilika, ca deşteptată din morţi, s-a răsucit deodată cu faţa spre perete şi, oftând adânc, şi-a continuat somnul până târziu, după amiază, când s-a ridicat vioaie din aşternuturi şi a  cerut numaidecât ceva de-ale gurii.

La palat, ziua aceea s-a scurs ca o apă tulbure, cu învârtejite bulboane de nelinişte şi de şoapte şuierate tainic prin colţuri, dar, de la un capăt la altul al împărăţiei, oamenii n-au stat o clipă, gătindu-se, după datinile străvechi, pentru alungarea Vârcolacilor-Lupi, care se puteau întoarce orişicând în barca lor de jăratec, şi pentru desfacerea grabnică a vrăjilor necurate care îi aduseseră iarăşi peste sufletele lor păcătoase – şi aşa mult prea greu încercate, de când împărăteasa de-a doua, Piaza cea Rea, pusese stăpânire pe trupul şi pe cugetul nefericitului lor împărat. Dar seara, înainte de culcare, când împărăteasa i-a scos fetei sale rochia, ca să-i pună cămaşa de noapte, a descoperit cu groază că jartiera de blană se întorsese la locul ei, pe pulpa piciorului stâng – apărută o dată cu răsăritul primelor stele, pesemne, căci nu apucase să se strângă crâncen în carne, ca s-o sugrume şi s-o învineţească.  Acuma ştiu, ştiu şi ştiu  de unde vine blestemul, a strigat Împărăteasa cu gură de scorpie, sfâşiind cu dinţii laţul de piele de pe coapsa Lilikăi. Aşa că poruncesc să se înfăţişeze de îndată călăul şi mai marele peste străjile mele, căci, altminterea,  hoiturile lor vor îngrăşa câinii fără stăpân de sub ziduri şi cenuşa oaselor lor va îngroşa pulberea  dintre  turnuri.

Şi când toţi s-au adunat cu îngheţate plecăciuni înaintea-i, le-a poruncit răguşit să se înarmeze fără zăbavă pentru o vânătoare de fiare şi să o urmeze apoi, cu torţe şi câini, pe poteca ce ducea înspre hotarele de miază-noapte ale grădinii împărăteşti, acolo de unde Marele Codru se revărsa fără hotare sub stele şi unde mai dăinuia coliba din lemn de stejar a prinţesei de mult alungate.

Au ajuns pe hotarul înţelenit al grădinii abia foarte târziu, după ce zodiile apusului se cufundaseră deja în marea de sub capătul lumii, când, la lumina şovăielnică a torţelor, au dat câteva ocoluri prevăzătoare căscioarei de sihastru, care se umilea în genunchi pe sub umbrele grele ale unor copaci fără vârstă.

Atunci, la un ordin răcnit, hăitaşii au dezlegat, toţi deodată, câinii fioroşi care fremătau înăduşit în curelele lor, dar nici aceştia, chiar dacă au pornit ca din arc şi s-au rostogolit înverşunat prin toate ungherele, n-au încolţit nicăieri nicio făptură, fie ea omenească sau nu.

Încăperile joase, sufocate de aburi fierbinţi, erau pustii. O iarbă veninoasă se prelinsese peste praguri şi buchete de ciuperci galbene, unsuroase se împuiaseră pe sub grinzi.  Mirosea dulce a suc de cucută, dar şi a sudoare închegată de fiară. Nimic însă nu mai da mărturie că cineva trăise pe-acolo în ultima vreme, iar poalele codrului se prăvăliseră în valuri mari peste râu, astfel încât bolţile cernite ale ultimilor arţari se făcuseră totuna cu acoperişul putred al căsuţei de vânătoare.

Odrasla blestemată de vrăjitoare s-a înfăşat pe de-a-ntregul în pielea ei  de lupoaică şi s-a făcut lupoaică de-adevăratelea, după cum i-a fost scris, a mârâit împărăteasa ca o căţea bătrână. Iar acum, împieliţată de diavol, s-a pierdut în sălbăticia pădurii, ca să-şi afle un soţ şi o haită, pe măsura poftelor ei de vârcolac nesătulŞi nu cred că vom mai auzi vreodată de numele ei, a încheiat ea răguşit, ca să priceapă toată suflarea că ar fi mult prea primejdios dacă oareşicine ar mai fi îndrăznit să-i pomenească numele, de atunci înainte. Căci bine ar fi să nu mai auzim niciodată de numele ei, a descântat  ea printre buze, scuipându-şi cu spaimă în sân.

    Oricum, orbită de o ură nevolnică şi copleşită de întunecate presimţiri, împărăteasa i-a poruncit numaidecât lui Simion, cel mai şiret şi mai crud dintre vânătorii curţii domneşti, să-şi facă sălaşul chiar acolo, în marginea pustietăţii, ca să vegheze neadormit, ziua şi noaptea, şi să ucidă, fără alegere, orice javră de lup care ar mai îndrăzni să se mai arate vreodată pe-acolo. Iar pieile lor să le pui la saramură şi să mi le înfăţişezi, una câte una, la fiecare soroc, a poruncit ea cu sprâncene ascuţite de cruzime şi de încrâncenare.

 

Frunze, artist Nick Sava

 

3    

Rămas singur în sălbăticie, Simion, starostele vânătorilor, n-a cutezat să se adăpostească în coşmelia blestemată-a lupoaicei şi şi-a înjghebat un culcuş din ierburi şi crengi în scorbura răsucită a unui arin bătrân, care părea să privegheze ponorul dinspre râu încă de la facerea lumii. Însă n-a putut nicio clipită să  pună pleoapă pe pleoapă, căci jivine nevăzute, izvorând fără şir din întunecimile codrului, s-au  încurat şi s-au înfruntat câtu-i noaptea de lungă pe celălalt mal,  urlând şi chirăind din ce în ce mai aproape,  ca şi cum înseşi porţile iadului s-ar fi deschis la o nici o sută de paşi de căpătâiul  bietului vânător, care şi-a risipit lăncile cele mai grele şi cele mai ascuţite săgeţi, azvârlindu-le la nimereală prin beznă. Iar, din vreme în vreme, a auzit cu urechile lui urletele înfricoşate ale unor fiare  rănite de moarte, numai că, la prima rază a dimineţii, cercetând luminişurile brăzdate de gheare şi scurmate de copite, n-a găsit altceva, decât, ici şi colo, niscaiva pete umede încă şi câteva dâre subţiri de sânge închegat. Dar niciun hoit, nicăieri, ca şi cum lighioanele rămase în viaţă şi-ar fi târât singure morţii în desişuri sau i-ar fi devorat în întregime, chiar acolo, la marginea apei.

Aşa că, îngrozit peste măsură, a hotărât să-şi ridice un foişor din lese şi bârne, cât mai sus, între crengile vânjoase ale celui mai înalt stejar din împrejurimi. A trudit astfel multe ceasuri în şir, dar, la lăsarea întunericului, avea deja un adăpost bine rostuit, la mai bine de douăzeci de picioare deasupra pământului, unde şi-a tras mai apoi, pe un scripete închipuit chiar de el, burduful cu apă proaspătă de izvor şi cei doi săcotei cu merinde lăsaţi de slujbaşii împărăţiei: unul, mai uşor, cu slănină de mistreţ  şi cu costiţe afumate de căprioară şi altul, ceva mai greu, cu posmagi vechi şi tari cum e piatra. Şi, de acolo, din slava noului său sălaş, a ascultat toată noaptea,  ceva mai liniştit de acum, urletele  haitelor de sălbăticiuni veşnic flămânde şi luptele lor începute mereu şi mereu, cu aceeaşi sălbatică înverşunare.

La lumina răsăritului, însă, când a cercetat nerăbdător urmele şi semnele numai de el ştiute, a băgat de seamă că nicio fiinţă cunoscută, om sau animal, nu îndrăznise să dea târcoale colibei de vânătoare, ca să încerce să pătrundă înăuntru, cum era de aşteptat. De aceea, cu ameninţările nemilostivei sale stăpâne în urechi, şi-a petrecut toată ziua meşterind fel de fel de capcane, pe care le-a pitit apoi, cu priceperea sa de bătrân şi viclean vânător, pe ambele maluri ale pârâului, pe poteci abia întrezărite şi prin luminişuri de-o palmă. Iar în noaptea care-a urmat, auzind cum se frângeau crengile subţirele de deasupra gropilor pline cu ţepi, cum şuierau laţurile arcuite prin pomi sau cum se prăbuşeau din beznă ghioagele grele, acoperite cu creste de toporişcă sau cu vârfuri  de sabie şi, mai ales, cum hohoteau sugrumat fiarele  cuprinse de zvârcolirile morţii, a înţeles că truda sa n-a fost în zadar. Apoi, odată cu primele luciri ale zorilor, coborând din înălţimea foişorul său şi cercetând cu răbdare împrejurimile, a găsit, rând pe rând, şapte lupi dintre cei mai mari, sugrumaţi, sfâşiaţi şi încremeniţi pe vecie, cu dinţii rânjiţi spre un duşman pe care nu apucaseră să-l mai zărească. Cei câţiva urşi, râşi sau jderi, nimeriţi şi ei prin laţurile dintre pomi sau traşi în ţeapă prin văgăuni, a fost târâţi aşa cum se aflau spre o groapă uriaşă, săpată anume, ceva mai departe, în dosul gardului prăbuşit al grădinii, dar lupii au fost jupuiţi de blană, unul după altul, după porunca împărătească, iar pieile lor sângerânde au fost întinse la uscat printre crengile  stejarilor de pe maluri.

Şi, chiar dacă în nopţile întunecoase care au urmat, prada a fost mereu mai puţină, alte zeci de piei zburlite şi sure au sporit podoabele fioroase ale stejarilor dinspre râu.

 

Zeiţa albă, artist Nick Sava

 

4   

În vremea asta, după ce trimişii ei răscoliseră toate ţinuturile cunoscute, ca să-i găsească un ginere pe măsură, împărăteasa a hotărât, una-două, să-şi mărite fata cu un prinţ vestit de la Răsărit, despre care se zvonea că e frumos ca Apollo, înţelept ca Solomon şi viteaz ca Ahile. Bătrânul împărat, rătăcit în visele sale rele, nici măcar n-a mai fost întrebat, căci ajunsese doar o umbră tremurătoare a zidurilor, un nevolnic pe care slujitorii îl mutau de la umbră la soare şi de la soare la umbră, după cum le era voia.

Oricum, pregătirile de nuntă s-au făcut în pripa cea mare, ca şi cum oarecine  s-ar fi temut ca prinţul din Răsărit să nu-şi ia cuvântul înapoi, tainic sfătuit de vreo gură bogată, căci prinţesa, crescând ca din apă, dobândise răutatea şi viclenia mamei sale şi, mai ales, o faimoasă încăpăţânare de catâr întărâtat.

De aceea, nunta s-a făcut şi mai degrabă, în chiar prima duminică de după Rusalii, fără mare alai şi tărăboi, căci supuşii, copleşiţi încă de ceea ce le fuseseră dat să trăiască, se închiseseră prin bordeiele lor, cu ochii ridicaţi spre aureola de lumină a icoanelor. La palat însă ospăţul s-a întins până târziu, spre miezul nopţii, când mireasa şi ginerele s-au retras în iatacul lor după orânduială. Dar, în vreme ce ea se alinta ca cioara-n laţ şi zburda gureşă dintr-un perete în celălalt, ca şi cum l-ar fi prins pe Dumnezeu de picioare, el şedea înnourat de  gânduri pe un colţişor al saltelei, căci tânăra sa nevastă apucase, în câteva rânduri, să-şi arate arama, măcar că, iute strunită de împărăteasă, se întorsese de fiecare dată la gânduri mai bune.

În cele din urmă, tânăra mireasă, sleită de alergătura nunţii şi cu trupul îngreunat de mâncărurile şi de băuturile ospăţului, s-a întins numai o clipită pe marginea patului, ca să-şi tragă sufletul, dar a adormit deîndată cu fruntea îngropată în pernă, aşa cum dormea ea dintotdeauna. Atunci o bretea străvezie a cămăşii din borangic topit i-a alunecat lin peste braţ, dezvelind  icoana de înger încrustată pe umăr, pe care proaspătului soţ îi era dat pentru s-o vadă pentru întâia oară. Iar, când acesta, ca lovit de deochi, s-a aplecat deasupra, minunatul boboc de trandafir s-a deschis ca o fereastră prin nori, dând la iveală obrazul înlăcrimat al  unei fecioare cum nu se mai văzuse vreodată sub soare. Iar chipul acela plăpând, încununat de petale de raze, i-a căutat cu nesaţ luminile ochilor şi, revărsând râuri fierbinţi de iubire, prea multă vreme zăgăzuite, i-a şoptit ca într-un  cântec de leagăn: Cât de mult m-ai lăsat să te-aştept, dragul meu, drag, şi cât de anevoios se vor şterge-n uitare puţinele ceasuri care mă mai leagă-n blestem, căci, chiar dacă n-ai aflat până-acum, eu sunt Simina, singura fiică a adevăratului stăpân de pe-aici şi singura  mireasă de pe lume sortită ţie de ursitoarele bune care mi-au vegheat naşterea. Şi tocmai de aceea, mirele meu multaşteptat, tu vei rupe blestemul care m-a alungat printre lupi şi mă vei smulge din ghearele întunericului, pentru a  mă răsădi, de-a pururi a ta, în Grădina Ta de Lumină de la Răsăritul de Soare.

Numai că, chiar atunci, fără de veste, a răsunat prin fereastra larg deschisă cel de-al treilea cântat al cocoşilor, iar trandafirul de pe umăr s-a închis ca nişte aripi sfioase de fluturi, învăluind şi roua de lacrimi de  sub pleoapele coborâte în rugăciune ale prinţesei din vis. Şi asta chiar în clipa în care prinţul, îngenunchiat la marginea patului, ar fi vrut s-o acopere cu  mii şi mii de săruturi de foc. Dar şi-a luat repede seama, ca să n-o deştepte  pe prinţesa cealaltă, care nu încetase să-şi rumege, chiar şi prin somn, ocările şi ameninţările pe care nu putuse să le latre, după pofta inimii, la lumina zilei.

 Zi şi noapte, artist Nick Sava

 

5

Acum, tot în prima duminică de după Rusalii, vânătorul, care moţăia amorţit în cuşca lui  din stejar, a auzit, printre freamătul somnoros al crengilor, cum bârna, potrivită anume deasupra intrării în căsuţa de vânătoare, s-a prăbuşit deodată cu vuiet de stâncă detunată şi cum un glăscior scâncit de copilă îndurerată a sfâşiat liniştea nefirească a luminişului. Dar n-a cutezat să se coboare şi să cerceteze, căci de dincolo de pârâu se pornise din nou o haralie de urlete deznădăjduite, ca şi cum o întreagă oştire de fiare turbate ar fi întovărăşit până la acel hotar făptura care se strecurase nevăzută-n cabană şi care, fără doar şi poate, se zbătea acum în chinuri pe scânduri, cu picioarele sugrumate de funiile încolăcite ale capcanelor.

Abia peste vreo două-trei ceasuri, când liniştea şi pacea se aşternuseră de mult peste codri, străjerul, stăpânit încă de o groază nelămurită, a îndrăznit să se desprindă de adăpostul său din copac şi să se apropie pe vârfuri de  căscioara înecată în smoala topită a nopţii.  A împins apoi uşa cu vârful unui jungher de care nu se despărţea niciodată şi, la lumina abia cernută a stelelor, şi-a cercetat plasele încâlcite pe jos, sfâşiate parcă de colţi ascuţiţi şi puternici, deşi odăiţa părea la fel de pustie ca şi atunci când o părăsise ultima oară. Doar în colţul cel mai întunecos se desluşea, plutind la câteva palme de podea, o nălucă de fum – prea înaltă ca să fie un duh de animal şi prea subţire ca să fie un suflet om. Atunci, vânătorul, care văzuse şi păţise multe la viaţa lui, şi-a luat inima-n dinţi şi, pipăind cu vârfurile degetelor făptura aceea de cenuşă-închegată, a înţeles cu uimire că era o doar o blană de lup, pe care cineva o agăţase-n perete de foarte curând, căci el, care îşi cerceta zilnic laţurile, n-o mai zărise niciodată pe-acolo. Iar mai târziu, când o desfăcuse sub lucoarea ninsă din Calea Robilor, pricepuse că avea înaintea ochilor o piele zveltă de lupoaică tânără, care mai păstra ceva din gingăşiile vârstei, precum şi mireasma aceea, abia desluşită, de flori de pădure şi de ierburi amare.

Şi, pricepând iute ce se petrecuse acolo, vânătorul s-a lăsat, în aşteptare, pe-o manta veche, după uşă, ştiind că stăpâna acelui veşmânt fermecat se va întoarce înainte de răsăritul soarelui, ca să-l îmbrace în pripă şi să se strecoare înapoi, în arcanele încă întunecoase ale pădurii. Numai că, prea ostenit de lungile ceasuri de veghe sau cuprins de vreo vrajă necunoscută, bătrânul s-a prăvălit încetul cu încetul pe-un umăr şi s-a adâncit într-un somn fără vise, până când soarele s-a înălţat la o palmă pe cer. Iar atunci când l-au deşteptat glasurile gângurite ale unor porumbei sălbatici ce-şi făcuseră cuibul în pod, a băgat de seamă, clipind ca o bufniţă rătăcită, că pielea de lupoaică se făcuse deja nevăzută şi că pe locul ei din perete se jucau răsucit doar fluturii străvezii ai zorilor.  O înfrângere care, din neştirbită încredere-n sine, îl întristase la început, dar pe care o simţise mai târziu ca pe o iertăciune.

Cu toate acestea, ca un vajnic vânător ce se afla, hotărâse să-şi înzecească osârdia, pentru ca, în noaptea care tocmai se aşternea peste codri, mult mai devreme şi mult mai adâncă decât oriunde altundeva pe pământ, să nu se mai lase în voia somnului, ca un prunc nevinovat. Aşa că se apucase pe dată să cureţe scorbura din arin în care îşi petrecuse ce dintâi noapte şi, după ce înghesuise înlăuntru câţiva vălătuci de iarbă bine uscată, se ghemuise şi el tot acolo, cu arcul pe genunchi şi cu ochii aţintiţi spre uşa şoldie a căscioarei din lemn.

Veghease aşa, cine ştie cât, dar spre dimineaţă, la cea din urmă vamă a somnului, sărise din nou în capul oaselor, căci de pretutindeni veneau, în valuri de vifor, chiote înfierbântate de ură şi de răscoală, şuiete de hăitaşi înverşunaţi, tropote de cai în spume, schiaun de câini asmuţiţi şi plesnet îndesat de săgeţi, în vreme ce zarea se cutremura stacojiu pe deasupra castelului împărătesc, în semn că focurile de strajă, făcliile, lumânările din biserici şi toate opaiţele din ungherele sărăciei fuseseră aprinse toate deodată. Apoi, gloata nevăzută se încâlcise o clipă printre crengile întreţesute de jur împrejur, când, peste bezna plină de zgomote şi de ameninţări furioase, se aprinsese, clipind ca un far îndepărtat-apropiat, astrul mincinos al aceleaşi corăbii ameţitoare, care se mai rotise de câteva ori pe deasupra ţinutului, pâlpâind cu dojană între apele unor nopţi şi mai triste.

Atunci, tot alaiul, în frunte cu împărăteasa şi cu fiica ei, încremenise ca trăsnit, cu toţi ochii căscaţi înspre cercul de foc îngheţat care se răsucea şi se mistuia în sine însuşi, apropiindu-se şi crescând fără-ncetare, ca şi când ar fi vrut să-i apuce pe toţi deodată în vârtejul său de lumini şi de culori nepământene.

Sloboziţi săgeţile şi aprindeţi focurile de catran, striga împărăteasa desfăcându-şi spre cer ghearele nevolnice de gânganie pe jumătate strivită. Dar nimeni n-o mai auzise, pesemne, căci toţi, rând pe rând, se prăbuşiseră deja în genunchi, ca să îngâne cântece de slavă şi de iertare pentru Cel Înalt Prea Slăvit, care, iată, li se arăta, chiar acum, în toată Splendoarea şi în toată Strălucirea Lui,  blândă şi cumplită totdeodată. Şi stând toţi cu toţii îngheboşaţi sub povara păcatelor nemărturisite care abia acum, în salbe grele de plumb, se prăvăleau asupra lor din negurile uitării, n-au băgat de seamă cum Cetatea Zburătoare se coborâse răsucit peste râu, aşezându-se ca un curcubeu mereu schimbător chiar pe hotarul dintre lumea cunoscută a oamenilor  şi tărâmul întunecat al fiarelor.

Şi doar când o uşă de diamant s-a deschis în peretele învăpăiat al Zidirii Cereşti şi când un fluviu de strălucire dumnezeiască s-a revărsat peste capetele lor, abia atunci au cutezat, pentru-o clipită, să-şi ridice pleoapele înspre minunea-minunilor şi să primească învâlvorarea din cer ca pe o îndelung aşteptată binecuvântare. Şi-au putut să vadă cu ochii lor cum o scară de cristal învăpăiat s-a coborât până între ochii încrucişaţi de groază ai împărătesei şi ai fiicei sale, care mai căuta orbeşte să se atârne de braţul voinicului de la Răsărit, ce-i fusese soţ sau, mai degrabă, nesoţ, o săptămână întreagă. Dar acesta se mistuise deja în bezna umbrită a arinilor care străjuiau râul.

Apoi, pâlpâind ca nişte flăcări albastre pe scara de spuză, se iviseră două făpturi care nu păreau nici adevărate, dar nici întru-totul neadevărate şi care, apropiindu-se, stârniseră un prelung ecou de uluire, fericire şi groază.

Era Împărăteasa Dintâi, înveşmântată în voalul ei vioriu de la nuntă şi încoronată cu perle ninse de străluminare, ca la prima sa înfăţişarea dinaintea norodului, când, în sunet de clopote şi de trâmbiţe, se împlinise taina cea sfântă a cununiei. Cobora fluturând uşor în boarea zorilor, iar ochii săi de văpaie albastră erau mai reci decât două stele de gheaţă. Iar, la un pas înapoi, o urma, călcând pe două tălpi, dar adusă de spate ca un om ostenit, o lupoaică auriu-arămie, înstelată de sticlirea din jur şi străfulgerată de o fioroasă încordare, care i se desluşea  mustrător în priviri.  Amândouă coborâseră treaptă cu treaptă, din ce în ce mai vii şi mai adevărate, şi  se opriseră la un stânjen de împărăteasă şi de fiica ei, căci cetele de oşteni şi de slugi înarmate care le însoţiseră până acolo se tot rostogoliseră înapoi, ca să se prăvălească apoi pe genunchi şi pe coate printre umbrele cele mai adânci ale copacilor.

Atunci, s-au ivit în cercul neverosimil de lumină polară, venind dinspre sălbăticie, Prinţul de la Răsărit şi lupoaica cea tânără, pe care zadarnic o pândise atâtea zile şi noapţi Simion, vânătorul. Călcau cu o încredere uimitoare – ea pe patru labe, ca o lupoaică de rând, iar el alături, uşor aplecat înspre creştetul ei, deasupra căruia îşi ţinea ocrotitor palma dreaptă.

Vino, vino la pieptul meu, fiica mea, rătăcită-n pustie, i-a spus Împărăteasa din Stele lupoaicei din codru, iar aceasta a făcut câţiva paşi înainte, fără de teamă,  şi, ridicându-se pe tălpile dinapoi, s-a aplecat la pieptul aceleia pe care o recunoscuse de la bun început drept adevărata sa mamă.

Iară noi ne vom întoarce încă o dată acasă, Lilika, fiica mea rătăcită-n blesteme, a scrâşnit Lupoaica din Cer şi, fără să ţină seama de jelaniile celor două iazme spurcate, s-a coborât ea însăşi pe frunzişul veşted al poienii, ca să-i arunce pe umeri blana de lupoaică tânără, pe care, în trecere, o desprinsese cu uşurinţă vrăjitorească de pe umerii Siminei, rămasă astfel în prealuminată sa frumuseţe de crin dumnezeiesc. Şi atunci, cât ai clipi din ochi, Lilika s-a şi scufundat în pielea aceea blestemată, care ei îi fusese hărăzită din naştere.  Şi, căzută în patru labe, şi-a urmat noua stăpână, scâncind cu adâncă umilinţă, până  în miezul învăpăiat al Carului de Foc, care s-a închis tremurător peste ele, ca o aripă de Fenix în flăcări.

Iar Împărăteasa Dintâi şi fiica ei cea dreaptă, Simina, însoţite îndeaproape de Prinţul din Răsărit, au trecut de-a dreptul prin trupul de ceaţă în risipire al celeilalte împărătese, care s-a spulberat deodată-n cenuşă, întors astfel în bezna din care s-a întrupat, şi s-au îndreptat fericiţi spre castelul din jariştea zării. Apoi au înălţat frunţile, cu pioasă recunoştinţă, când roata aceea uriaşă de foc s-a ridicat învârtindu-se deasupra copacilor, ca să se stingă încetul cu încetul în străfundurile văzduhului.

 Porţi, artist Nick Sava

 

6   

Şi a fost bucurie mare în toată împărăţia, şi a fost nuntă mare şi adevărată, care a durat o sută de zile. Şi au fost clopote şi surle, şi tobe, şi chiot când mirii au ieşit mână în mână din biserică, urmaţi de Împăratul cel reîntors printre oameni şi de Împărăteasa lui cea adevărată, reîntoarsă din morţi.

Şi undeva, deasupra, în adâncurile senine ale cerului, s-a aprins o stea fără nume, pe care şi voi aţi văzut-o, desigur, surâzând printre nori, în serile acelea de dulce uitare de sine, când vi s-a părut, pentru o  clipă, că sufletul vostru s-a întrupat într-o minunată şi asemănătoare făptură, dar  care n-a fost şi nu va fi niciodată de pe lumea aceasta.

 

 

autor  Ioan Florin Stanciu

 

 

 

 

 

 

 

 

                                       

 

Comentarii închise la Lupoaica din cer ( O povestire FANTASY )

Domnul Meher

Posted in Proză, Proză scurtă by Hopernicus on 17/10/2011

 Pe domnul Meher l-am cunoscut mai mult datorită întîmplării. Mai precis, tînăr avocat fiind, am fost tras la sorţi şi mi-a fost repartizat cazul lui „din oficiu”. Domnul Meher era prea sărac pentru a-şi putea permite plata unui avocat – nu neaparat de renume, dar fie el chiar un avocat aparţinînd unei case de avocatură cît de cît cunoscută.

Domnul Meher este înalt şi slab, aproape complet chel, cu ochelari groşi cu multe dioptrii. Are o faţă blajină, ridată, arătînd vîrsta pe care o afirmă că ar avea-o: 67 de ani. Merge tîrşîind puţin picioarele, legănîndu-se uşor ca o raţă – datorită unei boli a şoldurilor, zice el. Erau zile mai rele, cînd durerile îl împiedicau să se ridice din pat, mai ales pe ploaie – şi, slavă Domnului, în oraşul nostru plouă cu mult peste media naţională. Avea buzele subţiri, vinete, dar zîmbetul era plăcută, dovedind multă înţelegere. Vorbea cu o voce clară, cultivată, cu un anumit umor şi auto-ironie – ceea ce făcea ca dialogurile cu el să fie extrem de interesante. Pot spune că nu îmi părea deloc rău că nimerisem să-i fiu avocat, deşi dincolo de salariul  pe care îl primeam de la Barou nu făceam niciun ban.

Cazul lui însă era unul destul de complicat şi nu prea vedeam cum o să-l pot scăpa de anii de puşcărie care îl aşteaptau. În ciuda vîrstei înaintate, era de prevăzut că va primi cel puţin cinci ani. Averea îi fusese deja confiscată, de unde şi imposibilitatea de a-şi plăti apărarea. Recunosc, era primul caz de falsificare de obiecte de artă întîlnit de mine. Auzisem de fenomen, văzusem filme şi citisem despre cazuri celebre; mai ales după ce mi se dăduse cazul citisem multe materiale, dar încă nu reuşisem să-mi formez o idee asupra discursului în apărare pe care trebuia s-o urmez.

Faptele erau destul de clare. La un moment dat, dl Meher a scos spre vînzare un tablou de Vermeer, pictorul din Delft. S-a adresat pieţii obscure şi nu unei case de licitaţii – deşi acest lucru nu este prea rar pe piaţa operelor de artă.

„De ce nu ai făcut oferta printr-o casă de licitaţii?” l-am întrebat,  ştiind că în timpul interogatoriului i se va pune această întrebare.

„Mă întreba despre provenienţa tabloului”, mi-a răspuns privindu-mă inocent prin sticla groasă a ochelarilor.

„Da, şi de unde îl ai?”

„Păi, asta nu îţi pot spune. Nici nu m-ai crede…” Un zîmbet fugar făcu buizele vineţii să prindă viaţă.

„Eu sunt dispus să cred orice. Sunt avocatul tău. E de presupus ca mie să-mi spui numai adevărul.”

„Nu te-am minţit niciodată. Dar asta nu cred că pot să ţi-o spun…”

Mi-a spus, dar mult mai tîrziu. Cînd am ascultat confesiunea, m-am întrebat dacă nu era mai bine să-l declar nebun şi să cer internarea lui într-un ospiciu…

Discuţiile în lumea artei au început imediat după oferta lui. În primul rînd, nu se ştia ca vreo lucrare de- a lui Vermeer să se afle în posesia unui colecţionar numit Meher. De fapt, numele lui Meher nu era absolut deloc cunoscut în lumea colecţionarilor. Clientul meu a încercat să placheze întrebările, spunînd că el nu este decît agent al unui colecţionar care doreşte să rămînă incognito. Dar atunci i s-au cerut date despre istoria tabloului. Nici lucrarea nu era de găsit în lista tablourilor lui Vermeer. Pictorul olandez, deseori staroste al breslei (guildei) Sfîntul Luca a pictorilor din Delft, ocupat mai ales ca negustor de artă, consilier şi, deseori, hangiu, nu a lăsat decît vreo 40 de tablouri. Niciunul nu se numeşte, însă, Magdalena Penitentă (portretul Magdalenei van Rujiven). Scrisoarea trimisă de dl. Meher specifică următoarele: „Magdalena stă la picioarele lui Iisus, cu ochii înlăcrămaţi ridicaţi spre el şi cu degetele mîinilor încleştate. Spaţiul reprezintă un interior tipic olandez, în fundal putîndu-se observa alte două lucrări ale lui Vermeer, Geograful şi Doamnă la Virginal – ultimul pictat spre sfîrşitul  vieţii. Acest fapt este confirmat de faptul că Sf. Magdalena pare a avea în jur de 20 de ani. Ori, Magdalena de Rujiven, unica fiică a sponsorului lui Vermeer, s-a născut în 1655. Asta face ca acest tablou, Magdalena în Penitenţă, să fie unul din ultimele lucrări pictate de maestru – care a murit in 1675.”

Desigur, toţi cei interesaţi de lucrare, colecţionari îndrăgostiţi de opera olandezului, s-au întrebat dacă lucrarea poate fi atribuită, dincolo de orice dubiu, lui Jan Vermeer. În final, dl Meher a acceptat să primească o comisie de trei critici de artă de renume să facă analizele de rigoare. Cei trei au fost unanimi: lucrarea nu numai că este absolut autentică, dovedind cu asupra de măsură tehnica maestrului din Delft, dar este şi în condiţii cît se poate de bune. De fapt, această ultimă afirmaţie a adus d-lui Meher nenorocire.

„Deci, fără niciun dubiu, lucrarea aparţine lui Vermeer”, l-am întrebat.

„Fără nicio îndoială!” a spus el cu siguranţă în voce.

„Cum se face atunci că pare pictată ieri? Nici o urmă de patină, nicio crăpătură. Alături de celalalte lucrări păstrate, e drept, unele în condiţii aproape perfecte, această lucrare pare recondiţionată recent. Ori, niciun atelier de recondiţionare de artă de renume nu a văzut lucrarea…”

„Nu am dat-o la curaţire. Nu a fost nevoie…”

De unde a început să se infiltreze ideea că lucrarea e pur şi simplu o forgery făcută de chiar dl Meher. Ceea ce a adus, în scurt timp, pe capul lui, Interpolul. Şi, surpriză: în casa lui au fost descoperite nu mai puţin de 12 falsuri! Mai erau trei Vermeer, un Rembrandt, doi Rubens, doi Snyders, doi Jordaens şi un van Goyen. Toate proaspete, toate necunoscute, toate din perioada 1660-70. Cele patru ale lui Vermeer erau cele mai recente – de după 1670, se pare. Prin confiscarea lor (şi a casei d-lui Meher) şi arestarea acestuia, cazul se încheiase pentru Poliţie. Procurorii aveau un caz simplu şi limpede. Dar eu? Puteam, bineînţeles, să nu-mi mai bat capul. Şi totuşi…

În primul rînd, m-a uimit faptul că dl Meher nu avea niciun fel de educaţie artistică. El era, de pregătire, fizician. Îşi  cîştigase existenţa predînd fizica la şcoala-internat din satul în care locuise mai bine de 30 de ani, de la sosirea lui acolo. Nu manifestase interes faţă de artă niciodată – era unul din puţinii profesori care nu participase vreodată la cursurile de pictură organizate de profesoara de arte vizuale. În viaţa culturală sărăcăcioasă a satului, clasele de artă erau una din activităţile preferate de intelectuali. Dl Meher era mai curînd atras de istorie – e drept, tocmai istoria secolului al XVII. Pe lîngă istoria Angliei (ceea ce era de înţeles), scrisese articole despre istoria Spaniei, Franţei şi Olandei. Un studiu despre perioada războaielor dintre Franţa şi Olanda a atras destule aprecieri de la specialiştii în domeniu. Chiar numai Italia se pare că îl lăsase indiferent.

Mai mult, poliţia nu a reuşit să descopere nicio urmă de activitate artistică în casa dlui Meher. Nicio pată, cît de mică, de culoare, pigmenţi, ulei sicativat. Nicio pensulă, şevalet, pînză, caiet de desene măcar. Şi, apoi, misterul originalelor. Dacă dl Meher a copiat lucrări originale ale marilor maeştri – unde sunt acele originale? Nimeni nu le ştie, nimeni nu a bănuit măcar existenţa lor. Chiar şi cei doi Rubens aparţin indubitabil marelui pictor şi nu şcolii lui, vreunui elev oricît de talentat!

Cum de ai putut să le pictezi atît de bine?” l-am întrebat.

Eu? Păi, dacă am o mînă atît de bună, de ce nu mi-aş fi pictat propriile-mi lucrări? Atunci le vindeam cît se poate de uşor…”

Ei, nu e chiar aşa. Nu cred că sunt prea mulţi amatori care să cumpere lucrări semnate „Meher”. În orice caz, nu cu preţul unui tablou de Vermeer sau chiar van Goyen. Dar, pe de altă parte, dacă „are” mîna lui Vermeer, de ce nu a pictat o versiune a Fetei cu perla? Şi, apoi, de ce nu a încercat să dea „patină” tabloului? Întrebări la care nu puteam găsi deloc răspuns, fără ca dl Meher să îmi spună adevărul.

Pînă la urmă a trebuit să mă declar învins. Oftînd, i-am spus:

„Domnule client, trebuie să recunosc că nu pot să te salvez. Nu am cum. Toate probele sunt împotriva dumitale. Iar cele cîteva neconcordanţe nu vor putea fi folosite împotriva procurorului. Asta e. Să sperăm că vei scăpa doar cu cinci ani...”

Dumitale chiar îţi pasă”, constată dl Meher. „Nu mă aşteptam… Păi, ce mai contează? Închis în casă sau în închisoare, de la o vîrstă nu mai are prea multă importanţă. Îmi plăcea să-mi privesc colecţia – dar dacă mi-au confiscat-o, ce rost mai are? Unde mai pui că n- o să mai trebuiască să-mi fac griji privind existenţa. Să ştii, din cauza foamei am decis să vînd o lucrare! Criza asta m-a lovit urît. De cînd am ieşit la pensie, nu am reuşit să mă mai descurc...”

Dacă aş şti mai multe, aş putea găsi o fisură în acuzare. Dar aşa...”

Dle avocat, o să îţi povestesc mai mult. Nu pentru a-ţi da vreo armă, ci doar pentru că îmi eşti simpatic. Oricum nu vei putea folosi cele ce îţi voi spune. Nici măcar pentru a mă declara nebun… Nimeni nu te va crede – aşa cum, de altfel, presupun că nici tu nu mă vei crede. Ia să vedem, ce vîrstă crezi că am?”

„67. Doar am actele dumitale.”

Hehe, aşa scrie acolo. În realitate, am trecut suta. Dacă nu trăiam aici, aş fi arătat mult mai tînăr. Una din consecinţele „mutării” mele… Am trăit suficient, aş zice. Am trăit în această epocă, am trăit în trecut, am trăit în viitor… Ce îşi poate dori mai mult un istoric? Să ştii, ca profesie asta sunt: istoric. La mine fizica era mai mult un hobby – necesar, într-adevăr. Fără cunoştinţe temeinice în fizica relativist-temporală, nu puteam participa la programul de deplasare în timp. Aşa, mi s-a permis să fac vizite în aria mea de cercetare: Olanda mijlocului de secol XVII. De trei ori am călătorit cu Maya, colega mea. Ea era specialistă în Barocul olandez. Aşa că, pe lîngă familiarizarea cu situaţia politică, economică, socială a epocii – inclusiv a răboiului cu francezii -, am vizitat mai toate atelierele pictorilor din perioada respectivă.”

Îl priveam aiurit. Într-adevăr, nu era deloc ceea ce voisem să aud. Şi îmi formulam deja cazul „Onorată instanţă, clientul meu e un caz tipic de…”

M-am îndrăgostit de cîţiva artişti. În acea vreme ei erau consideraţi meşteşugari. Abia reuşeau să-şi asigure un trai cît de cît decent. Vermeer, care avea unşpe copii, trăia în cruntă sărăcie, deşi avea un han şi o afacere în comerţul cu obiecte de artă – mai ales miniaturi. Recunosc, am profitat de acest lucru. Nu cu intenţie, nu sunt inuman – e şi greu să fii inuman trăind în secolul XXVI. Le-am dat ce am putut să le dau din puţinele economii făcute de mine, cînd bani, cînd mîncare… Lui Rembrandt i-am dat medicamente pentru Titus, ce păcat că era deja prea tîrziu… Da, unul din paradoxurile timpului este că nu putem interveni în derularea lui istorică. Nu am putut salva pe nimeni – probabil nu aş fi putut omorî pe nimeni. Ei mi-au dat lucrări. De acolo le am.”

„Rubens nu avea nevoie de nimic” – nu am găsi altceva de spus.

„Nici nu l-am cunoscut” rîse el. „A murit cu aproape două decenii înainte să ajung eu în Ţările de Jos. Unul mi l-a dat Snyders, celalalt Jordaens. Ei i-au fost ucenici. Sunt lucrări tîrzii, de la Steen – de fapt mai mult schiţe de peisaj. Prea „moderne” pentru arta acelui veac...”

Şi cum ai ajuns cu ele aici?”

Nu le puteam lua cu mine acasă. Mi le-ar fi confiscat – şi ajunsesem să le îndrăgesc. Mi-am programat să ajung aici. O epocă în care Anglia nu a avut prea multe convulsii – după Război. Mi-am făcut hîrtii din Irlanda de Nord şi am reuşit să mă strecor, în ciuda Securităţii. Cîteva inginerii temporale… Mi-am pierdut urma şi faţă de Poliţia TransTemp, chiar mai atentă. Şi de atunci am trăit liniştit în satul Wolverick. Pînă cînd am atras atenţia asupra mea. Nu, nu criticii sau Interpolul m-au înfundsat – ci TransTempul. Ei mi-au şi confiscat operele. Nu e permis scoaterea din ambient a obiectelor – asta poate duce la schimbarea percepţiei şi a datelor cunoscute. M-au pedepsit lăsîndu-mă aici. În rata de îmbătrînire în acest timp, probabil nu am de trăit mai mult de trei decenii… Poate nici atît.”

Aşadar, de aceea sunt picturile atît de prospete?”

„Desigur. Doar cele ale lui Rubens sunt mai vechi de şaizeci de ani. Ale lui Vermeer nu au nici măcar patruzeci. Şi le-am ţinut în condiţii perfecte...”

Nu am putut folosi declaraţiile lui în apărarea mea. Încercarea de a-l găsi bolnav mintal a fost respinsă chiar de dl Meher. A primit şapte ani cu reducere. Totuşi, nu a ajuns să îi facă pe toţi. La mai puţin de un an a făcut vîlvă ştirea evadării lui din închisoare. Cazul a rămas nerezolvat: dispăruse fără urmă.

O urmă mi-a lăsat, totuşi. Într-o zi, cînd m-am întors acasă, am găsit atîrnat pe perete un mic ulei pe lemn de circa 40×28, „Răpirea lui Ganimede” de Jacob Jordaens. Parcă fusese pictat cu o zi înainte. Vopselele miroseau încă… Un bilet nesemnat mă atenţiona: „Poţi să îl dai cu verni peste 7 ani.”

 

 

autor Nick sAVA 

Tagged with:

Comentarii închise la Domnul Meher

Constantin Stan în dialog cu Marian Drăghici

Posted in In memoriam by Hopernicus on 13/08/2011

Bucatăria de carte

Provizoriu, Sud

– Esti unul dintre liderii generatiei ’80 in literatura romana. Asa te considera lumea literara: ma rog, o parte a ei, cea care conteaza. De unde – se intreaba cititorul de ziar – reputatia asta de lider? La debutul cu romanul Carapacea (1979) deja aveai acest statut. Cartea doar l-a consolidat. Cum explici de la aceasta distanta lucrurile?
– Un scriitor se cladea in timp. De la debutul meu la cenaclul „Junimea” pana la debutul meu in roman au trecut opt ani, timp in care am publicat in revistele literare, am citit de nenumarate ori in cenaclu, au fost scrise multe cronici despre proza mea fara sa fi apucat sa debutez. In afara profesorului Crohmalniceanu, credeau foarte tare in proza pe care o scriam Sorin Titel, Nicolae Velea, S. Damian, Al. Ivasiuc, Ion Rotaru, Dumitru Micu, M. Ungheanu, D.R. Popescu (care m-a descoperit la un festival al artei studentesti, la Oradea), iar opinia formata in mediile literare conta enorm in acea perioada. Era mai importanta decat critica de tip oficial. Inspiram un val de simpatie si de, hai sa zic asa, lipsit de modestie, de admiratie si colegilor de generatie, nu neaparat celor din „Junimea”: Stefan Parvu, Gabriela Adamesteanu, Letitia Vladislav, Marius Stanila, Rodian Drăgoi, Viorel Varga, Anton Roman, Cornelia Maria Savu, Paul Dugneanu, V.F. Mihaescu. Mi-am capatat rapid un statut privilegiat in aceasta critica underground, foarte solida, care nu era incorsetata literaturii oficiale, probabil si pentru ca nu am cedat tentatiei de a deveni un scriitor oficial: ceea ce citeam la cenaclu ofeream spre publicare revistelor literare. Ca nu le publicau sau le publicau atat cat se putea – fragmentar pentru a mai atenua impactul – era treaba altora.

 

Stea de mare, autor Nick Sava

 

– Da-mi un exemplu, sa afle si tinerimea…
– Am oferit spre publicare prima povestire citita in cenaclu revistelor literare timp de 19 ani – din 1971 pana-n 1990 – si nimeni nu a avut curaj s-o tipareasca. Nu-l injuram pe Ceausescu, nu-i injuram pe comunisti, povesteam doar intamplarile unor adolescenti la tarmul marii, frust, poate usor flegmatic, poate altfel decat cu „soparlele” cu care cenzura era obisnuita si carora stia sa le faca fata. Aici, nu era loc de intors, de taiat un cuvant, de rafistolat o imagine, de imbunatatit ideologic finalul. Asa ca o respingeau in bloc, panicati. Un redactor de la o revista m-a acuzat chiar ca vreau sa-i subminez postul dandu-i povestirea spre publicare. Un prozator, foarte in voga in acea perioada, clasicizat inainte de vreme sI de opera, mi-a zis ceva in fata caruia am ramas cu gura cascata, nu o sa fiu niciodata un mare prozator daca nu ma-ngras: „draga, proza cere cur mare, ca sa poti sta bine pe scaun cand scrii”.
– Sa revenim la intrebarea cu efectul timpului asupra perspectivei, motivatiei scrisului, cititului…
– Dupa treizeci de ani, de la aceasta distanta mare cat o generatie, lucrurile mi se par a fi cu noroc. Presiunea sociala exercitata asupra noastra s-a razbunat in scrierea literaturii. Eram atat de putin liberi in alte fatete ale spiritului uman, incat ne asumam acel minus de libertate in scris. Am constientizat cu adevarat acest lucru in urma cu ceva vreme, scriind la o carte, daca vrei intr-o prea plina libertate: scrii pentru tine insutI, imun la valoarea sociala a scrisului tau. Iti esti singurul cititor pe care nu-l poti pacali si care, de fapt, te intereseaza. Mai mult, in atari conditii nu te mai intereseaza nici un fel de abilitati literare, tehnici, retorici, mode. Abia cand poti vorbi despre tine, liber, necenzurat, cu constiinta clara ca nu faci jurnal intim, ca nu esti egolatru, paranoic sau ca vrei sa te propui la premiul Nobel ai aflat rostul literaturii.
– Recapitulez: dupa Carapacea au urmat, pana-n ’89, inca doua romane bine primite de critica si cititori. Fiecare titlu in parte si un proiect romanesc foarte ambitios, sustinut cu certa vocatie a constructiei, profilau imaginea unui prozator important. Asa te-au prins evenimentele din ’89, dupa care s-a asternut, pana-n 2000, o tacere editoriala amenintatoare, primejdioasa pentru conditia de „scriitor la varf”. A fost o tacere strategica sau…?
– Dupa ’89 a fost o harababura in toti si in toate: frustrari izbucnite violent, gunoaie multe aduse pe creasta revolutiei, lupte pentru putere si privilegiile ei, violente, pornografie – de toate felurile -, lasitati, executii, procese publice. Cand ataci cu bata sediul Uniunii Scriitorilor si cand vrei sa plantezi panselute pe locul ororilor unui razboi civil bazat pe lupta de clasa (muncitori vs. intelectuali), cand vrei sa te impui in literatura nu pe valoare ci pe un privilegiu („sa fiu tiparit, tradus, pus mot in fruntea literaturii pentru ca am suferit”), cand am intrat si noi in star-system’s si am creat vedete din mediocritati, penibilitati, cretinei si cretinele, cum crezi ca un om normal se poate imbarca pe aceasta „corabie a nebunilor”? Pai, tu nu vezi ca si la 13 ani de la evenimentele din ’89, cand lumea s-a mai asezat, unii vorbesc despre ei ca despre Shakespeare, ca despre Dumnezeul literelor romane, semn ca nu traim vremuri normale, ca bunul simt a intrat in balamuc, iar balamucul se plimba pe strazi, prin Parlament, prin Guvern, prin facultati si ziare? Am sesizat destul de repede esenta vremurilor tulburi in care cuvantul cheie al societatii romanesti a fost „scandal”. Or, eu nu voiam scandal nici cu mine ca persoana, nici cu literatura mea. Aveam un amplu proiect romanesc – Cetatenie romana, aveam un roman la care scriam din anii ’80, Gerda, carora nu le aflam locul in ultimul deceniu al secolului XX, in ceea ce se intampla de fapt atunci.
– Se intampla (si) ceva atat de gretos, incat ti-ai refuzat publicarea?
– As spune ca toata acea perioada a fost una a violentei. Nu stiu daca vom mai trai vremuri atat de cumplite. Profitorii, pescuitorii in ape tulburi, au dat imediat tonul unei teribile degradari umane. De la cei marunti care carau cu sacosele pana la cei mai mari care cosmetizau legi, decrete, cu totii au dat din coate, au purces la delatiuni, santaje, la regrupari spre a obtine privilegii. Le-au obtinut! Te avertizez insa ca inca mai stam pe acel butoi de pulbere din anii ’90, ca numai o aparenta liniste s-a asternut in societatea romaneasca.
– Pe ce te bazezi, de tii mortis sa ne sperii scrisul, cititul? Tihna, domnule, tihna!?
– Democratia noastra este construita pe mediocritatile feroce ale anilor comunisti, mai rele, mai intolerante chiar decat cei ce au fost in prima linie. Ei sunt frustratii acelei perioade, care nu recunosc si nu accepta valorile. Intregul nostru sistem este construit pe creare de valori de consum, ce au rolul de a mentine confuzia, apele tulburi, atmosfera cetoasa. Astfel de valori sunt constiente ca sunt produse artizanale ale unor factori cu potenta politica, financiara, sociala si de aceea sunt dispuse la orice compromis si la orice violenta pentru a ramane cat mai mult timp cocotate pe piedestalul de rumegus poleit cu staniolul vremurilor.
– Esti ceva de groaza, profesore. Focalizand pe Provizoriu, Sud, ce aspecte legate de „bucataria” cartii ar fi de semnalat? Contractul cu editura cum a functionat? Tirajul, vanzarea, difuzarea/ecouri critice semnificative?
– Contractul a functionat perfect, dat fiind ca nici dupa epuizarea tirajului el nu a fost semnat. Tirajul a fost mic, e o carte care putea atinge 10-15.000 de exemplare, intr-o buna difuzare si intr-o mai mare grija fata de promovarea ei. E inacceptabil ca o carte care a primit doua premii intr-un an sa fie expusa, dupa aceea, la doua mari Targuri fara o banderola, fara un insemn care sa atraga atentia. Si este si mai inacceptabil sa nu stii cat se tipareste din cartea ta, cat se vinde. Noi, autorii, suntem sclavii negri de pe plantatiile editorilor, domnul meu!
– Volumul, care include prozele scurte publicate de-a lungul anilor, neschimbate, a fost rasplatit cu Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti. Relansarea la „varf” s-a produs, dar consecutia succesului, ca sa zic asa, este o conditie obligatorie a prim-planului literar. Ce urmeaza sa publici?
– Provizoriu, Sud este cartea care a confirmat viabilitatea „programului” meu literar, un program ce exclude o ruptura esentiala in opera datorata unei rupturii politice si sociale din 1989. Revolutia noastra incepuse de la Junimea si nu a fost nevoie de o alta revolta pentru a ne primeni imaginea despre literatura. Nu numai cele doua prestigioase premii – Premiul ASPRO si Premiul ASB – au fost dovada, ci si impactul pe care l-a avut in randul criticii tinere. O carte, in care sa nu schimbi nimic dupa 30 de ani, ani in care aparent s-au petrecut evenimente revolutionare, sa fie receptata de parca ar fi fost scrisa ieri pare a fi o carte solida, nu? In ordinea pe care am gandit-o pentru acest an, urmeaza sa apara un roman pe care l-am inceput ca pe o prefata la o serie de medalioane despre „o generatie pierduta”. Se cheama Scanteia tineretului(1 )trimitere atat la redactia unde am lucrat 12 ani, dar si la ceea ce spune cuvant cu cuvant aceasta constructie – o scanteie a creatiei, a libertatii, a tineretii ce se stinge sub presiunea cotidianului, varstei, apropierii de moarte, inteleasa ca ratare – asa cum prea bine si tu stii! Apoi, chiar daca nu-mi apartine, tin foarte mult la o carte a tinerilor din cenaclul de proza pe care-l pastoresc. Se va numi, polemic, Al doilea Desant (sau Desant 2003). Sunt niste tineri formidabili care vor soca prin „normalitatea” mijloacelor si temelor literare, pentru ca si-au asumat, firesc si fara complexe, toate experimentele noastre, ale desantistilor ’83, clasicizandu-le aproape. In fine, cu ajutorul bunului Dumnezeu, in toamna voi publica Gerda (2).
Marian DRĂGHICI

(1) Romanul a aparut pana la urma cu titlul „Deadline” (2003) pentru ca Ministerul Culturii -care a finantat cartea – a cerut cu insistenta schimbarea titlului  „Scanteia tineretului”!

(2) „Gerda” avea sa apara abia in 2004 la editura Cartea Romaneasca si avea sa primeasca, printre altele, premiul pentru proza al Academiei Romane.

Sursa: http://constantinstan51.blogspot.com/2010/01/bucataria-de-carte.html

Tagged with: ,

Comentarii închise la Constantin Stan în dialog cu Marian Drăghici

Presente (Pasta)

Posted in Bilingv, română-italiană, Traduceri by Hopernicus on 13/08/2011

Interior, artist Nick Sava

 

Come se qualcuno che sta sopra ordinasse tutto nello stesso modo, i scaffali dei negozi e dei supermercati sono quasi identici. La monotonia sta pero scivolando tra i sistemi di securità facendo posto ai prodotti di formaggio. Assortimenti di mozzarela, per la quale i locali ucciderebbero, spaghetti e spaghetti, tant’olio d’oliva, olive…Il declino sociale non esiste : le paste sono a buon mercato, il nostro pane è troppo caro. Non puoi seguire un programma dietetico esendo circondato da prosciutto e da preparati e preparati di carne.

Il signor Munaf è un veritabile detettore d’offerte. La scatola di limoni potrebbe avere un valore minore se avrebbe, certo, un peso minore. Dopo che mescola il scaffalo in questione, fà una smorfia e ruota sui talloni: non compra più dei limoni. Nello stesso modo fà con le cipolle, non compra più insalata, delle banane, spinacio…In questa gara ”Miss frutta/verdura” la vincitrice é una mazza da baseball dai scaffali del distretto ”armi per codardi” la quale è guardata come si fosse un vero trofeo. Poco più grande di lui, la mazza in questione soffre un disappunto demolendo il scaffalo con dei prodotti a un euro. Sotto gli occhi incriminanti degli altri il signor Munaf sorride. Che lavoro avrebbe comunque in quel giorno il personale del supermercato?

Il filtro del’espansione posizionato sulla frontiera ha dei buchi enormi. Un filtro che non sta selezionando la razza delle persone, il grado di civiltà o le caratteristiche compotamentali; Il trambusto sui marciapiedi costituisce un’attivitàgiornaliera. Ora di punta o no (probabilmente questa non esiste). Tra due canti di cuculo, le strade sembrano essere squilibrate fisicamente non potendo più sostenere la gentile clientela. Sono sempre più strette, non acettano che un senso e sono segnate con delle aree piedonali cinque volte in due metri. Si nascondono in qualche luogo quarti di popolazione, forse riuniti a festeggiare o separati sui banchi del parco con dei altri quarti e metà di uomini giovani, presso dei quali saltano delle palle di calcio, pallamano, codarde anch’esse a causa del’abbandono in quale sono caduti nel periodo di scuola.

Ciascuno ritorna nel suo paese, altri vengono qui solo per un periodo di tempo determinato, per raccogliere dei soldi, per soddisfare dei vizi. Il che é comunque, più economico del restare a casa.

 

tradotto dal rumeno in italiano da Nedelcu Pavel

autore: Nedelcu Pavel

 

http://cititordeproza.ning.com/profile/NedelcuPavel

 

 

 

testo originale :

Ca şi cum cineva de sus le-ar orândui pe toate la fel, rafturile magazinelor şi ale supermarketurilor arată aproape identic. Monotonia se strecoară însă printre sistemele de securitate şi lasă loc produselor din brânză. Sortimente de mozzarela, ceva după care cei de aici ar ucide, spaghete peste spaghete, foarte mult ulei de măsline, măsline cu totul…Declinul social nu există : pastele sunt ieftine, pâinea noastră e prea scumpă. Nu ai cum să urmezi un program dietetic atunci când eşti înconjurat de prosciuto (un soi de carne feliată foarte fin), de preparate peste preparate din care alcătuieşti sosuri pentru paste, denumite ragu.

D-l Munhaf este un veritabil detector de oferte. Plasa de lămâi ar putea avea o valoare mai mică dacă are, bineînţeles, un gramaj mai mic. După ce răscoleşte raftul cu pricina si alege de acolo cea mai mică plasă cu lămâi, face o grimasă şi se întoarce pe călcâie: nu mai cumpără lămâi. La fel acţionează şi în cazul cepei, nu mai cumpără varză, banane, spanac…În cadrul acestui concurs „miss fructa/leguma” câştigătoarea este o bâtă de baseball de pe rafturile raionului „arme ce denotă laşitate” pe care d-l Munhaf o priveşte ca pe un adevărat trofeu. Puţin mai mare decât el, bâta în cauză suferă o decepţie şi dărâmă raftul cu produse de baie. Sub ochii incriminatorii ai celorlalţi, d-l Munhaf zâmbeşte. Ce treabă ar fi avut oricum în acea zi personalul supermarketului?

Filtrul expansiunii, poziţionat pe frontieră are orificii imense. Un fitru ce nu selectează rasa umană, gradul de civilizaţie, trăsăturile comportamentale…Îmbulzeala deasupra micilor trotuare constituie o activitate zilnică. Oră de vârf sau nu – probabil că aceasta nu există – . Între două cântece de cuc, străzile par a fi dezechilibrate fizic nemaifăcând faţă clientelei. Sunt din ce în ce mai înguste, nu acceptă decât un singur sens şi sunt însemnate cu zebre şi semafoare de două ori în cinci metri. Se ascund undeva sferturi din populaţie, reunite poate la o sărbătoare sau răsfirate de-a lungul băncilor parcului, cu sferturi şi jumătăţi de oameni tineri, alături de care se târăsc mingi de fotbal, de volei, laşe şi ele din pricina abandonului în care au căzut pe timpul vacanţei. Fiecare se întoarce în patria-mamă, alţii vin aici doar pentru o perioadă determinată de timp, „să facă bani”, să aprovizioneze vicii. Ceea ce este oricum, mai ieftin decât statul acasă.

Tagged with: ,

Comentarii închise la Presente (Pasta)

Crossroads

Posted in Română-Engleză, Traduceri by Hopernicus on 13/08/2011

 Bunul rinocer fantastic, artist Maia Martin

TOMLYN of Devereaux, son of the second Count of Devereaux, was walking with long brisk strides on the old Roman road leading to the Crossroads. Janet – he had to think hard to remember her name – was a fast talker and he had almost lost track of time. The sun was covered by dark lead-like clouds and flurries started to fall – unusual for late September. He had to hurry up, this evening he was meeting with Maegan! Very strange that woman! Supposedly she lived in the neighborhood, but he knew all the young ladies that lived within twenty leagues. She had showed up now and then and each time he had asked her about her lodgings, but she just smiled. Once he tried to kiss her full lips, but she avoided him so easily that he almost tripped. Honest to God, not too many girls avoided his advances.

Late afternoon was gathering above the Forest. The white butterflies that dropped from the ominous heaven above were melting on his face, blocking his far sight. The walls of the Village houses appeared infected with leprosy and shaking flakes. People lit their rooms behind their pig skin covered windows; the sickly yellow light reminded him of the eyes of wolves, when they came out of the forest during the winter nights. Then, just like now, no villager was out of his abode or the beer-smelling parlor. The Edifice by the road resembled a heap of boulders in the mauve tinged light, fighting the moving forest that appeared to be attacking the Village… Grandma had always been afraid to talk about the Edifice and the Forest, and each time he boasted about them she had lit candles, freezing in panic.

Tomlyn was not a handsome man, as the classic models went, but the girls liked him well enough anyway. Not too tall but built strong, with bulging arms and shoulders, narrow hips and strong legs, deftly movements, dark skin, icy blue eyes, long black curly hair and daily shaved, he had his share of lovers. The skin color came from his grandmother’s side, a small noble family in Languedoc, while his eyes were from his grandfather’s side. His great grandfather was a Norman gen d’arms fighting on the Bastard’s side. He had lost his life at Hastings, but his son got a fief in the new kingdom and became the first Count of Devereux.

Tomlyn’s chances to become the next Count were quite slim – he had three older brothers. The eldest was considered the inheritor and Tomlyn was his scoutier. The next eldest took his vows and was now a monk, secretary to the King’s chaplain. The third eldest went to Flanders, the fief of King Henri and was now a knight fighting over there. Alright, if the eldest, Guillaume, should die, as well as Bertrand in Flanders, then perhaps maybe… but he did not spend much time thinking of his future. He was not tempted by a career in arms, or a religious one, he was just fine being a scoutier without many responsibilities. He enjoyed mixing with the villagers and the humble people in the Castle. There were not too many noble families around; the closest was about a three days ride from the Castle. Guillaume had found his wife only just in Essex, east of Londres, and that was because her grandfather used to be a knight who fought side by side with his father in the King’s Army. His family would undoubtedly find Tomlyn a nice noble Norman girl in the end, but in the mean time he didn’t mind if a girl was Norman, Saxon, or Walsh. For him, a good ride was as good on a delicate Arabian horse as on a strong Burgundian one. His friends would laugh at his boasting, but let them laugh! He knew better than anybody what kind of mount he enjoyed…

The Autumn Equinox was only about a month away, and it was a time that most of the villagers dreaded. Both the old stock – the Walsh and the Saxons – and the new comers – the Normans – were not looking forward to it. They had learned soon enough the local traditions and superstitions about the Old Folk living in the Other World, who were more likely to touch this world during the beginning and end of the year. Now the elves, spirits, faeries, goblins and leprechauns were walking among people, pestering them with pranks. And there were rumored stories about young boys taken by the faeries to their world never to be seen again. And yet, the Walsh were looking forward to the Equinox, the time when the Foreigners started growing power to fight back the Long Night, to help the Sun renew itself for new Life. The priests frowned at the pagan superstitions, but the people, having only the Edifice between the Forest and the Village, were on their own. While praying to God and the Lord Jesus, they believed that the old Druids, the Magi, the Sages, and the Witches, although not friendly to the New People, were trying to save the Land. And that was good news for all! Grandma used to say: “Let them save the world, but keep away from them!” The Village Blind Man would pick up fragments of stones and lay them around the Edifice, or around the Village. “Let them come out”, he would screech, “the Good Ones will help us, God willing. But we have to help them, too!”

Tomlyn never understood who they were, “just fools talking” he would think to himself. If anybody tried to ask the Blind Man about them, he would screech louder than ever, showing his white glare and shaking until he spilled his dark bitter beer. Grandma wouldn’t say anything either, but would just glare at him murmuring under her breath. Yet, the day before she died, she did talk to him. She said: “Tom, take great care when talking about them! Make sure they don’t notice you! Your only chance would be if your good one wanted to help you! But the good ones rarely do, they like playing as well!” Grandma was a strange woman, married by the first Count in Brittany, over the Channel. She never said anything about her country, but Tomlyn sometimes heard her speak in a strange language to the old stock servants.

The Forest, however, wasn’t as forbidding as the tales went. The villagers often went there with their axes to clear new pastures and land for new crops. Old tales told of a time when the Forest was all around the Village, with people grazing their animals in clearings in the Forest. Sometimes Tomlyn wondered if the Forest was not angry at the people she nurtured and protected ever since the Romans were around. But some people entered it even more often than he did for hunting and for picking wild berries and mushrooms. There was also a time when some marauding knights attacked the Village and the people who did not have time to take to the Castle ran to the Forest; the knights didn’t have enough courage to follow them.

But not during the Autumn Equinox! During this time a villager would sooner cut his arm than a branch in the Forest; he would rather go cold and hungry than enter the woods. And an evening like this, with flurries falling at the time of year when a shower was considered a bad omen, and the Moon lurking behind the black clouds, scared most of them to death. If his grandma were still living, she would probably stop him from going out to meet some strange girl at the Crossroads. “Well”, he thought, “she would not know Maegan! For her I would go to that small cabin in the Forest, where nobody could see us…”

The Foreigners especially scared the shit out of the villagers. They came only once or twice a year, but the villagers gossiped the whole year long about strange caravans, strange Ferries with strange beautiful items displayed on strange counters. They also talked about young people disappearing during these times. Tomlyn believed that talk was nonsense; he never met a Foreigner, nor saw a ferry or strange caravan. He would go anytime to such a Foreigner’s Market, but once, on the Summer Solstice, when people were talking about the Ferry at the Crossroads, he found none.

Tomlyn was approaching the Edifice and thought absently about the talk of the town. People said that it always takes longer to get from the Village to the Edifice than from the Edifice to the Crossroads, although the Edifice was just as far from one than the other. He didn’t think so – he had tried many times to measure the distance – but not now when his steps took him to the Edifice in no time at all. “It is strange”, he thought watching the ruins, “that I never wished to enter the Edifice. I pass them daily sometimes, and yet… inside there may be mud, dirt… creepy crawlers… Ugh! No, I don’t want to go in there!”  And he thought, passing the ruins and strolling toward the Crossroads, that he never met one single villager who really entered the Edifice and told others about it.  He forgot almost at once about the Edifice, his whole mind concentrating on the Crossroads. Oh yes, he could already see the tall volutes-decorated, blue-gray stone Cross.

Nobody talked about that cross, especially not pater Duncan, the old priest serving the small Church of the Saint Virgin in the Village. Some old villagers said that the Cross was older than the Saxon people, even older than the Romans. That when the first Christians came to the land, the Cross has already been worn by rain and wind… That the Cross was older even than the Lord Jesus! That could not be, the Lord was in existence from the Beginning of Time, but maybe, just maybe, the Cross was not Christian. “Why is the cross inside a circle?” Tomlyn sometimes asked himself. Once he had asked Grandma and she said that it was the Sun, but he didn’t believe her. The Walsh used to have the same volutes on their objects, weapons and attire…

On the opposite side of the Crossroad, facing the Cross, was the Fountain. People often used the Fountain. No spring in the neighborhood has such good water: clear and cold, and somehow illuminated from behind. The women came even more often than the men, bringing with them cloth and dresses for washing, because they believe that a dress washed in the Fountain’s water was shinier, its colors stronger, and those wearing it are happier and luckier. Strangely enough, the animals refused the drink the water; they would only do so when overpowered by thirst, or were forced by their owners. Because the people observed that a cow that had drank the Water gave more milk, its calf was healthier. A horse would run faster and longer, never to trip… The local knights used to bring their mounting horses before leaving for battle. He who accompanied his brother to jousting would always do right. One way or another, the people connected the Fountain to the missing people.

 

He stopped short of the Crossroads. There was a Foreigner’s Market after all. It seemed that not all the people’s talk was nonsense. The market, in truth, looked plain enough. There were two or three wagons painted in strong colors, but nothing else to signify the people were strangers, yet he could not recognize any of them! Not the people walking around, nor those behind their counters with fare. Some were Jews for sure, by their dress, and two looked like the Saracens his grandfather had told him about. A few were women, not something one saw very often in a Christian market. And there was Maegan! She was behind a counter right in front of him, and when her eyes stopped on him, she laughed and made signs with her hand, inviting him to see her fares. With his knees shaking, Tomlyn strode towards her. “Why, she’s a seller”, thought Tomlyn and Maegan smiled. Her white perfect teeth shone on her dark face and, like giving her an answer, the sun’s last rays broke the clouds. The butterflies stopped falling and the Forest stopped breathing – but Tomlyn felt it staring at him through myriad of shiny eyes. With shaking shoulders, he stopped in front of Maegan’s counter.

“Glad to see you,” he smiled.

“Likewise,” she smiled back.

“I didn’t know you were a Foreigner,” he found his voice.

“A Foreigner? Why, I’m not.” She laughed again. The sound of her laugh passed through his heart like a fiery sword and the boy put a hand on the counter to steady himself. “I am around most of the time. Often enough. Just a simple girl selling a few trinkets.”

Tomlyn looked at the objects on display. They were beautiful in a strange way. He couldn’t explain how. “They are beautiful. Never saw such. Why don’t you bring them in the Market, in the Village,” he said.

“Why? Who would buy such a trinket? And wear it…”

“You have a nice hand”, said Tomlyn with double meaning.

“Sometimes when I have nothing to do, I look for these objects. Sometimes I make them. They’re not always made by my beautiful hands.” she laughed and then looked at him with her green eyes. “I like coming with them to these markets, where foreign people come and talk about foreign lands…”

“And yet, I know a few young ladies who would wear your objects,” Tomlyn said, taking one of them and looking closely. It was round, made with a shiny metal, perhaps silver, with a few flowers rotating inside at different speeds. Indeed, he had never seen such a thing.

“I bet you do,” smiled Maegan. “Why don’t you buy one of them some trinkets? You could turn her heart…”

“I would buy one for you”, he said, and Maegan looked him in the eyes.

“Would you? But I made them! Nobody’s ever offered to buy one of them for me…”

“I do.

“You’d like my heart turn to you? I don’t think so.” She started to laugh again. “What do you want for your present?”

“A kiss…” Tomlyn found enough courage to say.

“A kiss?” Maegan stopped laughing and watched him seriously. “You want to buy one of my trinkets and to kiss me. Really you do?”

“With all my soul!” he said, and the wind dropped in the mud. Next to him, Grandma was sadly shaking her head. “They like playing, boy. Pray the good one will stand by you!” But Tomlyn did not pay attention to her and went around the counter to embrace Maegan. The girl tilted her head, raising her full shiny red lips to him, and everything seemed to stop.

 

 

2

 

TOMLYN shook his head trying to clear his vision. Wow! Now that was a kiss! Or was it? He could hardly remember a thing – everything started to spin  and the sky came tumbling down.  The Crossroads has disappeared, as well as the Cross, Fountain, Foreigners, Market, caravans, wagons, counters… and Maegan, too. “Where the heck am I?” He wondered, looking around. It looked like a garden, maybe a clearing in the woods. Rosy smog surrounded him, cutting his view short. The shadows could be trees, perhaps. He could not see the sky, but the sun was warming his brow.

“You can call it the Edifice,” he heard a voice behind him. “But it is not.”

“What is not?” asked Tomlyn turning around. A man that was not too tall but strong – somewhat similar in form to him – dressed in a long blue coat, was a few steps behind him. He looked like his grandfather only his long hair was sparkling white, not blond. He couldn’t see his face because it was kept in shadow.

“He is not your grandfather, boy” he heard his Grandma’s voice. “Take great care, they like playing too. Your only chance is if your good one is willing to help you…”

“The edifice” answered the stranger. And don’t call me a ‘stranger.’ I’ve been around for almost eighteen years now. It is not a garden, either. But I made it look like one, so that you would feel more comfortable here. Well, I have to admit that it is your Edifice.”

“The ruins? The dirty muddy ruins?”

“Eh, in fact they are not so dirty. Nor muddy. And they’re not at all ruins. But We had to dissimulate them one way or another, didn’t We?

The rosy smog dissipated a little, and Tomlyn could see that the shadows were not trees after all, but some kind of smooth stony walls surrounding him on all sides. Above, the smog remained, and the sun too.

“Who are you?” he asked the foreigner.

“Well, sometimes you call Us Foreigner, don’t you? But you gave Us many names in the millennia we began together.”

“Are you a Foreigner? What’s your name?”

“It’s not that simple. I wore different names in different times. You can call me Prometheus, Oanes, Ossiris, Wottan, Oberon, Faustus, Lucifer…”

“Are you Satan?” asked Tomlyn, now really afraid.

“Satan. Or Michael, if you prefer. Personally I prefer Oberon. Is Oberon alright with you?”

“Are you a devil?” Tomlyn was more concerned about his fears.

“Only if you wish it. As I told you, We have been given all kind of names by different people in different times and places. Devils and angels, fairies, werewolves, goblins, harpies, centaurs, nymphs and satyrs, orcs and elves, gods, dwarves… even saints!”

“But who are you in fact?”

“Oh, it is not that simple to explain all that to a man from the Past.”

“I am not from the Past! I am from… now.”

“Yes, I know, you are so young! But your vocabulary misses so many words.  Just believe me, you are from the Past. From my Past, that is. Well, just let me adjust you a little bit, activate some more of your brain, give you some understanding. Trust me, it will make it easier and will not harm you. Now, is it OK?”

“OK?”

“Never mind. Let me show you something. Somebody in your future will say that an image says more than a thousand words. He will be right, you know? There.”

On the stony wall an image started to flicker. After a while, Tomlyn could discern different forms, some of them tall and light, other small and dark. The landscape was a reddish plain, without grass or trees or mountains. He could not see the sky.

“Yes, do you see?” asked Oberon. That form is Us. The light ones are Luminati, the dark ones Raptor. What are We? A kind of… cloud, let’s say. An entity formed by myriad of entities.”

“What do you eat?” asked Tomlyn seeing no green stuff.

“Well, how can I put it? Ourselves. A kind of cannibalism – but it is not. We nurture on feelings that we generate Ourselves. But that was a bad thing, in the long run. Look.”

The image now showed many more dark forms than light ones.

“Yes. The Luminati were disappearing. A few millennia, maybe a few million years, and We would have been only Raptor. Probably by now, it is. So, a part of Us, mostly Luminati, decided to look for a new home.”

The flickering image changed again. Now it showed a reddish-brown globe that diminished to a point and disappeared, being replaced by a fiery globe that became in short time a star, which got lost in a starry summerlike night sky. Then, an ellipse replaced it, but soon a spiral appeared and grew into stars and a star and a globe… And again, and again…

“We traveled and looked for a home in different places, and for so long, but we didn’t find it.” Oberon’s voice was gloomy. “Of course, we traveled some centuries only. You wonder how that could be. Look.”

In Oberon’s hands appeared a square of cloth about one foot across, with a knot in each corner.

“How far do you think is one knot from another?” asked Oberon.

“One foot, I’d say.” answered Tomlyn.

“Of course you do, but look!” Oberon folded the cloth and the two opposite knots touched each other. “You see? We could fold the time-space. Don’t ask me how, but we know how to do it. We are an old and very wise regnum. The biggest brain in the Universe! Only the Creator knows more than We do. So, We used this… object, the one that you know as the Edifice, to transform Our brain energy into Power and folded the Universe. But yet, it took Us so much time and energy. We were almost extinct when we got here. But We were lucky! Maybe you too…”

“Our luck was them, the good ones,” mumbled Grandma’s voice. “Boy, I feel a change in you, don’t let them take you.”

“You see?” Oberon went on, “I don’t think at that time We were able to leave Gaea. We recognized her as a sentient entity. We asked her to allow Us to stay here because We felt the potential. Oh yes, the bio-life on this planet has potential! We could see that everything here has feelings, and that is our food. How can that be, you ask yourself, but even a plant has feelings. It feels fear when someone wants to cut it, and its neighbor plants feel sadness when it dies, but a plant feel joy when someone admires it, takes care of it, even when the sun and rain nurture it… Those higher on the scale of evolution have so many more feelings, above all, the man. But when We came, there was no man, of course”

“Do you mean you feed on us, men?” asked Tomlyn.

“Yes, I do. But it is not your exploitation by Us. Is more like a… symbiosis. You see, like that between a flower and the butterfly that pollenizes it, You cannot say that the butterfly hurts the flower, that it is bad for it. Both regna benefit from that symbiosis. The flower attracts the butterfly through its smell and color and gives it nectar, but without the butterfly and bees, the flower will cease to exist.”

“So, you are our butterfly?”

“Well, you can say that, but only in part. The Man will cease to exist – but not the Adamite. OK, let me return to the history. So, We tried to evolve different species – to provide Us with more, higher quality feelings – but that project didn’t succeed. One after another, sepia, dolphin, elephant, ape evolved until they got their right place in their habitat, at which point they symbiosed with Gaea. They were perfectly adapted, and did not need to evolve further.”

“And man?”

“At that time there was no man. There were some kind of apes, which were sometimes called primates. We learned from the other experiments, so we decided that it was vital to enter in symbiosis with them, before Gaea kicks in. And that our Chosen one doesn’t have to be adapted to its environment, but to be ready to create one suitable for its needs. We tried with several primates, until the One, the Adamite We call it, proved to be the right one. Well, the other experiments didn’t survive Our separation, they just died.”

“You mean if you decide to separate from us, we will die?”

“It could be. Maybe you will just return to your Adamite condition, although We doubt it. But, you see? We have to depend on this relationship as well. We cannot separate anymore! We are here to be together. We are Human, together. This symbiosis proved to be a trap for Us. Of course, we can try a different symbiosis with other bio-life, but there are not many choices left…”

“Still, I don’t understand what Maegan has to do with this story.”

“Oh, Maegan is one of Us, of course. But her form evolved a lot, maybe because of the symbiosis. She is kind of independent from us, although still a part of us. Her kind saw that being only Luminati or only Raptors was a limitation. It can only feed on what it gets. But the independent kind, let name it ‘Maegan,’ learned to create conditions to produce food. Oh, let me take a step back. What differentiates a Luminati from a Raptor? The kind of feelings it nurtures on. The Luminati prefers good, elevated, pure feelings. Love is the most important one but also hope, admiration, friendship, respect, compassion, mercy, faith, humility, joy. The Raptor prefers the negative, low feelings: hate, selfishness, envy, arrogance, fear, hypocrisy, ambition. While Luminati don’t need much pure feelings to feed, Raptor need great quantities of evil feelings, intense even, to satiate it.”

“You are devils, after all!”

“No, We are not. Only if you decide We should be. We give you only the opportunity. We make you know the Good and the Evil. You know the old story about the fruit, hmm? We do not tempt you. We show you both paths – you decide which one to take. And most often you decide to take the evil one!”

“Why is that? Not because of you?”

“Don’t point your finger at Us. We made possible Buddha and Manchu, Jesus and Mohamed… and other great philosophers and human spirits. You know what you have to do, only you decide to do otherwise.”

“The Raptors made us to do that?”

“No. The instincts of an animal are to survive as a species. The evil feelings are more suitable for survival, therefore, you prefer them. And from that, the one that benefits is Raptor. We, Luminati, suffer.”

“Why don’t you destroy the Raptor, then?”

“Because We are not animals. We have no survival instincts. But the truth is We are Luminati and Raptor at the same time. The one that makes the difference is the Human.”

“Now who points the finger?”

“But it’s true. You see? when a new human being is born, even in its mother’s womb, a part of Us enter it. It will be its Soul. The decisions the human makes during its life will determine if the Soul will become a Raptor or a Luminati. Any wonder that the Raptor is more numerous than Luminati? Just look around. Look at yourself!”

“And what about me?” Tomlyn changed the subject, uncomfortable by the course it took.

“Oh, you are one of the worst. You have shallow feelings – tepid, lukewarm. The indifferent type. But you have potential, Maegan saw it. Not by making you suffer, but making other humans, mostly females, suffer for you. Love you, hope for you, pity you. I told you, it is the new type, the ones that provoke the Adamite in order to enhance their feelings. A time will come when Humans will have no feelings of their own, but what the ‘Maegan’ will induce in you! It will be like it was at Home, but this time We cannot leave. We have to take a stand!”

“What does she intend for me?”

“You will be put in a fountain. Females will be able to see you, but you will not know.”

“Is there any way to escape this fate?”

“Maybe… Your Soul will try to help. It depends on some other Human choices. But yes, your fate can be reversed.”

“Why do you tell me all this?”

“I told you, you have potential. If everything goes the right way, a Luminati will be with Us. Every Soul has a chance to attain Nirvana, become a Luminati. When We will be Luminati only, the Kingdom will come. There will be no possibility for new Raptors. The evil feelings are mere nurture, the good ones are Ambrosia!”

“You do not fear I will tell people all about what you told me?”

“I do not feel fear, ha ha ha! And who would believe you? A new story, a new myth, a new superstition.  Of course We can always make you forget.”

The face of Oberon was now in full light. It was Tomlyn’s.

 

 

3.

 

TOMLYN was back at the Crossroads. There was the tall Cross in stone and the Fountain, but the place was empty. The Market was gone. Maegan was gone. A slim girl he barely recognized was grasping him tightly, in tears. Janet.

“Janet?”

“Oh, I knew it. I knew it! Only if you were taking me with you would I let you go. And it was so difficult… My flesh was burning!”

She let him out of her embrace and took a step back. She didn’t look at him, instead down to her blouse, passing her palms over her small breast.

“It doesn’t hurt,” she said in wonder. “It seemed to me that you were a piece of fiery iron and that my blouse was on flames, that the skin on my breasts was cracking, blackened under the heat. Oh it hurt so badly! But I would gladly take the iron you were through my heart than let you go. I will never let you go again!”

Tomlyn looked at her, amazed. She wasn’t really a beauty, a plain girl with her face and hands darkened by sun and wind. Not tall, with an open face under golden dark hair, straight brows and big, green eyes. He knew many other girls nicer looking than her, with better dresses and finer hands. But not with such beautiful glittering eyes that reminded him of Maegan’s.

“Janet?” he asked again, trying to remember a little girl he met before taking to the Crossroads.

“I would say you don’t know me” she laughed nervously, as she dropped a heavy weight from her shoulders. “But I came each day to the Fountain, happy to see you, to talk to you. Years after years…”

“Fountain? I was in the Fountain, then…” He could remember the long talk he had had with Oberon.

“Hey, I haven’t made you forget.” he heard the deep, mysterious – his own – voice coming from nowhere. “Oh yeah, I’m with you, the angel doesn’t leave his body not even in death. You forget Us, We never forget you!”

“Oberon?”

“Who is Oberon?” asked Janet. “Sometimes, when you answered me from under Water, you mentioned this name. And a girl’s name, Maegan. Is she your lover?”

“No, she lives on the other side…”

“She is the one who took you, isn’t she? The one the people know as Mab. The Queen of the faeries…”

“How did you free me?” asked Tomlyn, watching her eyes. He felt that a new feeling was growing for this slim unknown girl that he somehow knew so well, with strong sun-darkened hands. Yes, it was something different than he had ever felt for other girls. For Maegan…

“Ambrosia,” he heard Oberon mumbling. “I told you, pure Ambrosia!”

“It was not that easy,” accepted Janet. For a few days I waited for you, and then people started to talk about the Foreigners’ Market and your disappearance. One day I came to the Fountain to wash something and I saw you in the Water. So, I came back each day to see you, to cry, to talk to you. For years you didn’t seemed to see me, to know about me. Then, one day, I heard a woman laughing and one of my tears dropped in the Water. Your face disappeared in the circles of waves, but your eyes stared at me for the first time!”

“I told you” Tomlyn heard Oberon’s voice. “Maegan will lose you because of her, not of you. And because of the love this girl has for you!”

“I will stay with her, my soul?” Tomlyn asked Oberon.

“That depends on you, my Adamite.” Tomlyn looked at the girl’s lips, so beautiful, full and wet…

“And then, another day, another year, you talked to me! I thought I would die. You were coming back. All the years I stayed by the Fountain now were worth it. I was no longer the Village’s Fool Girl! I’ve never been a fool. I knew it! Only the Blind Man stood by me…”

“He he” Tomlyn heard the Blind Man’s voice. “I’m going to drink a cup of warmed beer for you children. And maybe you will help me, sometimes, to help them, the good ones, help us…”

“From then on we started to talk to each other. Not too often. You told me that I could find a way to free you. I thought and thought, but never found a way. So I went to old Birgitte, in the Forest. People said that only a fool would go to her – but wasn’t I a fool? I told her about you and the Fountain at the Crossroads. And she said to me: ‘There is an old story about Mab and the young men she takes away.’ ‘Is there any way they can be freed?’ I asked, full of new hope, and she answered: ‘Never happened. Mab is a harsh mistress. But yes, the telling says that there is a way. A girl, a virgin, with her heart full of love, should be at the Crossroads when Mab rides by with all her Court, at the Beginning of the Year. Should a girl pull down her lover from his horse and he touch the ground, he will come back in this world flesh and spirit. But it would be tough. Could you be that girl?’ Could I?”

“You could. You have.” murmured Tomlyn, looking at her longingly.

“Yes, haven’t I?” laughed Janet, happily. “But not right away. I went to the Crossroads at the First Day, at Christmas time, and I waited for three days and nights, but Mab didn’t pass. It was cold with snowy storms and I thought I would die, but I had to save you. I went back to Birgitte. She didn’t remember our talk before, but in the end I found that the Old People had a different First Day, at the end of October: Halloween Day. Today is Halloween Day, my love!”

Tomlyn took her in his arms and it felt so good. She continued her story, with her voice muffled in his coat.

“It wasn’t easy. When Mab, riding in a coach pulled by seven black cats, saw me, she started to scream. But I recognized you and had already pulled you down from your stallion. You turned into a slippery snake and tried to escape, but I was used to catching snakes. You bit me and I felt numb, but I didn’t let you go. She said to me: ‘You will die! Even if you free him, some other girl will have him!’ But I didn’t care; I wanted you to be free. That’s all I wanted at that time, you to be free! And I shouted back to her: ’I don’t care! Let me die, but let him be free. Anyway, I don’t know if he will want me or stay with me, but I would rather die, giving my life and soul for him!’”

“You see, my Adamite, what saved you? She gave her life and soul for you! Freely, with no expectation, no rewards… Her good one helped her, because We have to be helpful in our symbiosis. I know, I am her soul too. We are happy. Even Maegan is happy!”

But Tomlyn was listening to Janet, not Oberon.

“And then?”

“Then you turned into a fiery piece of iron and I was sure I was going to die, but I never let go. And you again turned into a something else: stone, heavy as a mountain. I dropped down with you still into my arms – but never let go of you. And when you touched the ground, here you were!”

“Yes,” said Oberon. “You see, my body, that’s the reason We stay with you. Your feelings are Ambrosia, the Nectar of Life. We feel stronger, better… Together. You live and she lives and We live together because we are Humans, together. I was worthy to be Birgitte, to ask Gaea to help Us. I did my part in our symbiosis. Now it is your turn to feed Us!’

“Yes” thought Tomlyn. Loving Janet. Loving our children, our family, our neighbors. Loving this world, its beauties, and the God who gave it to us.”

“You see, that’s why We don’t leave anymore. Even Us, the Souls, have to draw a line and say: ‘That’s it! No step back, no leaving anymore!’ When nothing remains, it is Love. My Adamite, together we can bring the Kingdom here, between us. To be one single world: Our World!”

Tomlyn didn’t have to ask. Our world was not yet their world, and their world wasn’t yet ours, but the Kingdom could be the Humans’ World! Instead, he asked:

“Now you’ll take away my memories?”

“Only if you want me to. We could live with our memories, you know? We are better whole in body and mind. Do you want Janet to forget how she freed you? Do you want to forget why you love her?”

Tomlyn didn’t say anything. He knew that his Soul just knew the right answer.

 

Nick Sava

http://cititordeproza.ning.com/profile/NicksAVA

Tagged with: ,

Comentarii închise la Crossroads

Ocoliş, ziua a şasea ” Literatura făra E-uri” ( PORTILE NORDULUI)

Posted in Articole, Cenacluri, Cărţi noi by Hopernicus on 12/08/2011
Programul zilei a şasea a cuprins şi prezentarea cărţii SIMBOLICA ARTELOR NON-VERBALE, aplicaţii hermeneutice, autor artistul plastic, sculptorul şi doctorul în filozofie ION MARCHIŞ.
Umbre1, artist Nick Sava
Lucrarea a fost prezentată de către Virginia Paraschiv, critic şi eseist avizat care a dezvăluit în expunerea sa intenţia generoasă a autorului de a integra ţinuturile din nordul României, mai exact, Maramureşul istoric în cultura Europeană şi Universală ca parte integrantă şi obligatorie. Concomitent cu expunerea a fost proiectat filmul „Drumul morţii şi renaşterii”

Consemnează, Mihai Ganea



 

Prezentare de carte

Ioan Marchiş, Simbolica artelor non-verbale, aplicaţii hermeneutice

 

            Maramureş-matrice a limbajului universal

 

O lucrare doctă este o lucrare doctă. Ingredientele livreşti susţinute de o logică argumentativă. Cartea lui Ioan Marchiş,  Simbolica artelor non-verbale, aplicaţii hermeneutice, se conformează inteligent exigenţelor specifice unui studiu de cercetare ştiinţifică  analitică şi aplicată. Instanţele aulice reprezentative au recunoscut în unanimitate standardele înalte ale expresiei spirituale şi culturale ale volumului interesând hermeneutica artelor non-verbale. Ceremonia de lansare a cărţii, desfăşurată în amfiteatrul Universităţii Nord din Baia Mare, a confirmat şi a întărit prestigiul auctorial al lui Ioan Marchiş, lucrarea a fost comentată din perspectivă filosofică şi antropologică. Cartea la care facem referire este o sinteză a ceea ce a fost discurs didactic erudit alcătuit sub constrângerile şi rigorile unei teze de doctorat. Să privim însă cu realism şi cu onestitate cazul particular al lui Ioan Marchiş. Maestrul Marchiş nu are trebuinţă  publică de blazonul unei teze de doctorat. Artistul Marchiş are însă nevoie de comunicare verbală cu lumea, şi atunci redactează o carte, o carte cu substrat, cu tâlc. El vine dintr-o zonă a comunicării non-verbale, după o experienţă creativă pe durata unei vieţi de om. El smulge din lemn, din piatră şi din metal trecut prin foc, statornicia materiei primare, dincolo de senzorialitatea spaţio-temporală. Şi tot semne ale statorniciei extra-senzoriale le aşterne pictorul Ioan Marchiş pe suprafeţe plane. Aflat în etapa deplinei maturităţi creatoare, Artistul Plastic a descoperit cu nelinişte o fisură în arta comunicării sale cu lumea. Percepţia iubitorilor sculpturilor şi tablourilor lui este aceea a  unui tărâm misterios şi mirific maramureşean. Un Maramureş izolat de lume, straniu, un Maramureş al antinomiei simplificatoare: soare-întuneric. Un artist limitat spiritual în spaţiul civilizator naţional. Am observat pasiunea, iar uneori înfrigurarea cu care  Ioan Marchiş recomandă prietenului său cititorul, modalitatea eficientă de lectură: „Vezi că prima parte este strict teoretică, poate nu ai răbdare, du-te la partea a doua , de aplicaţii hermeneutice”. Să ne înţelegem, cititorii lui Ioan Marchiş sunt persoane cultivate reunite sub pavăza unei comunităţi spirituale , dincolo de zarva perisabilă a societăţii vulgarizate şi abrutizate, acestea se orientează în labirintul erudiţiei şi detectează deliciile distanţării autorului de bibliografia intimidantă şi ale trecerii acestuia în domeniul conceptului personalizat. Artistul este frământat de o îndoială chinuitoare: „ Nu ştim dacă acea libertate individuală de a percepe realitatea şi simţirea, întreaga noastră „înţelegere” nu e un labirint arhetipal predestinat”(p.171). În peripluul său documentar prin teoriile comunicării verbale şi non-verbale, Ioan Marchiş ia ca repere fundamentale arbitrariul semnului lingvistic în opoziţie cu caracterul motivat al simbolului,  şi  evoluţia percepţiei vizuale de la general la particular. Paradigma suprarealistă a lui Margritte constituie necesara punte între cele două modalităţi de comunicare, verbală şi non-verbală.  Recursul la Margritte este un demers inspirat prin care plasticianul Marchiş sfâşie barierele convenţionale de comunicare. Să nu ignorăm că pictorul Margritte s-a exprimat în armura logosului codificat ambiguu, cândva, într-un expozeu care a făcut vogă în epocă, la început de secol XX, Les mots et les immages.  Ajungem aşadar la categoria „ambiguitate” opusă opţiunii tragic disjunctive, plasticianul Marchiş ne călăuzeşte întru dumirire prin exemplificarea a două structuri plastice arhaice, POARTA şi STÂLPUL( p.91-p.97). Gradualitatea arbitrariului semnului lingvistic face obiectul unor controverse şi polemici, pe care Ioan Marchiş le identifică şi le configurează cu acurateţe de observator, corect, atent şi fără implicare partizană ineficientă. Ioan Marchiş se arată cu obstinaţie interesat de distincţia Semn şi Simbol. Simbolul este raportat la un conţinut de conştiinţă asociat între elementul  simbolizant şi obiectul simbolizat. Libertatea imaginarului simbolurilor gravitează în jurul semnelor generată de analogiile repetitive. În planul vizual libertatea balansează între spirala ritmurilor repetate ale vieţii şi spirala rectangularizată , îngheţată în unghiuri, meandrul. Aşadar noi ne aflăm cu toate ale noastre extratemporal şi extraspaţial, între dinamica evolutivă şi vegetarea stătută în labirint. Analogii speculative livreşti, spuneam cândva, „de nimeni interzise”, ne poate îngândura platforma  bibliografică pe care Ioan Marchiş o subordonează implacabil axiomelor arhetipale. Brâncuşi este artistul total de referinţă pentru sculptura esenţializată arhetipal şi reductibilă la două concepte: Coloană şi Ou. Brâncuşi se eliberează de tutela formelor decorative sau ambientale, el este generator de „forme pure”, dezgolite de estetismul redundant. Ioan Marchiş zăboveşte cu acelaşi interes de scrutător al formelor arhetipale asupra operei lui Mihai Olos, confratele maramureşean. COLOANA, NODULşi…discret… urmează SPICUL. Brâncuşi, Olos, Marchiş. Ceea ce părea a fi o lucrare erudită cu inserţii aplicative aleatorii se dovedeşte o citadelă argumentativă de mare forţă şi generatore de o dramatică tensiune. Ioan Marchiş a ales să se exprime pe sine, creator al artei non-verbale, în formula logosului livresc. Gândire şi plăsmuire magică în armonie cu raţiunea discursului didactic. Ioan Marchiş a trăit dramatic, precum alţi făurari ai artei spaţiale, confuzia percepţiei operelor sale. Pe drept cuvânt Margritte se arăta preocupat de imaginea trădată prin cuvinte. Marchiş vine acum să pună capăt crizei de comunicare verbală a configuraţiei imaginii din arta sa. O carte în aparenţă descriptivă , o juxtapunere părelnică de concepte şi noţiuni. În realitate o tragică interogare asupra mirajului limbii universale. Spun miraj, pentru că noi înşine ne-am înstrăinat de arhetipuri şi bâjbâim cu apetenţă cognitivă prin labirintul formelor. Aparatul teoretic selectat cu predilecţie din cercetările lingvistice interesând arte posibile ale comunicării verbale, îl serveşte de minune pe artistul plastician preocupat de comunicarea sinelui cu lumea. Ioan Marchiş nu face afirmaţii tranşante, nu instaurează autoritatea ex cathedra. Ioan Marchiş este, înainte de orice, un Artist, un artist care se îndoieşte de unicitatea artei sale. De altminteri „originalitatea” în sensul uzual al termenului, este de natură tocmai să-l pună pe gânduri pe artistul Marchiş.  Noţiunea de „geniu”, înţeles ca anomalie creativă, nu este tocmai pe placul unui artist-cugetător care ştie că OPERA , oricare ar fi aceea , este o mulare a unui concept privat, unic şi irepetabil, într-o matrice predestinată comunitar. „Nu numai opera de geniu este semnificativă, ci mai ales textele matriciale, arhetipale, impersonalizate, opere ce nu se erodează în timp, ci se şlefuiesc,se simplifică, devenind adevăraţi atomi ai structurii spirituale”(p.173). Explorarea teoriilor comunicării verbale confirmă ceea ce Ioan Marchiş va fi intuit demult. Limbajul verbal este deficitar tocmai în funcţia lui fundamentală, funcţia de comunicare. Ioan Marchiş nu afirmă acest lucru explicit, el lasă porţi deschise unei astfel de posibilă interpretare, tocmai impunând arhetipul imaginii ca modul de comunicare cu valenţele râvnitei universalităţi. Limbajul verbal, construit , în virtutea arbitrariului lingvistic, prin analogii aleatorii, are o teribilă ambiguitate. Polisemia ne duce adesea pe cărări întortocheate ale înţelesului din exprimarea verbală. Imaginea plastică poate fi tălmăcită cu limpezime: „ Mulţimea de semne preistorice traversează timpul cu o precizie şi o liniaritate sfidătoare”(p.172). Aşadar imaginea plastică conţine într-însa latenţa unei funcţii de comunicare decisă şi fermă. Ioan Marchiş îşi construieşte demonstraţia din aproape în aproape şi scoate artele plastice de sub incidenţa ludică. El consimte la conceptul lui Pierre Francastel, conform căruia arta are funcţie cognitivă, „ ea oferă informaţii inedite despre un popor, despre o civilizaţie, o cultură”. Ioan Marchiş este fundamental convins că arta nu este un joc estetic gratuit, ci un imperativ al condiţiei umane. Universalitatea arhetipurilor şi cunoaşterea umană. Ioan Marchiş evadează, prin discursul erudit, din capcana aurei de artist închis între cutumele unei culturi închise, izolate. El ţâşneşte din arealul unei provincii arhaice europene în orizontul generos şi oblăduitor al condiţiei umane. El conferă  Maramureşului  matrice a universalităţii comunicării …

Virginia Paraschiv

Comentarii închise la Ocoliş, ziua a şasea ” Literatura făra E-uri” ( PORTILE NORDULUI)

időn kívül ( am devenit )

Posted in Bilingv, română-maghiară, Traduceri by Hopernicus on 12/08/2011

talán a felismerés a várakozás vagy

más nyíltabb és önmagáért létező

időn kívülre kerültem

a megnyilvánulások  átfolynak az

ujjak között a távolság

sosem látott képeket hív elő és

te azt mondod hogy ismersz engem

mégsem emlékszel rám

milyen kifordított pontok táncolnak

szavaid szilánkjain

a legfárasztóbb mégis

az újrakezdés elején lenni

puszta kézzel

vad élni akarással

ismeretlen szomjúsággal

csak a helyben totyogás

tart már függőleges állapotban

 

***

 

Berbec, artist Nick Sava

 

am devenit

 

poate am devenit fără timp

de recunoaștere sau așteptare

sau altceva mult mai descoperit și mult mai de sine

manifestele se scurg printre degete

distanța separă imagini nevăzute

iar tu spui că mă cunoști

fără să-ți aduci aminte de mine

puncte inversate prin cioburi

dansează în vârful cuvântului tău

lucrul cel mai obosit

e capătul unui nou început cu mâinile goale

o foame de viață

o sete de neștiut

doar pașii făcuți în golțin viața la verticală

 

autor  Doria Șișu Ploeșteanu

http://cititordeproza.ning.com/profile/DorinaSisu

traducere de  Attila F. Balazs


 

Comentarii închise la időn kívül ( am devenit )

Sens opus

Posted in Poezie by Hopernicus on 12/08/2011

Barci, artist Nick Sava

Marea-nverzită se-nchină unui ţărm ce şi-a lăsat pietrele
să doarmă încremenite pe-un nisip fierbinte şi colorat de
tălpile ce şi-au purtat dimensiunea spunând trupului că
nimic nu are preţ pe această lume. Iar eu, pândar ascuns

în coralii cu forme ciudate, mi-am deschis urechile pentru
a percepe această lume de dincolo de timp. Te-am invitat
şi pe tine dar nu ţi-ai putut depăşi frica şi te-am privit senin
cum plângeai dusă de valuri înapoia mea. Nu am putut să

întind mâinile către tine, căci erau pline de peşti multicolori
iar ochii mei pluteau alături de cele două sirene ce-şi unduiau
coada despicând valurile. Te iubesc dar nu te pot atrage către
mine, suntem două entităţi diametral opuse, iar lumea pe

care eu o reprezint îţi este interzisă. Cântecul din adâncuri
m-a vrăjit şi mi-a schimbat polii. Nu mai sunt cel ce eram,
cum nici tu nu mai eşti ceea ce ai fost. Veşnici şi totuşi
simpli muritori, pe-un ţărm scăldat în perle şi rouă galbenă.

autor Iulică Ţenea

http://cititordeproza.ning.com/profile/IulicaTENEA

Tagged with: ,

Lapendu [Magia o pierdem de mici] / Azar’leural [Adună-mă tu!]

Posted in Poezie by Hopernicus on 12/08/2011


 

Lapendu
[Magia o pierdem de mici…]

Vrăjitorii Timpului n-au robe, bărbi ancestrale,
Pălării ciudate şi nici mers agale.
Aceşti săraci bufoni ţin în biata lor mână
Ceasul cu limbi deformate mici şi stricate…

Vrăjitorii Timpului au un dinte lipsă, de lapte,
Genunchii juliţi şi pe feţe zâmbete largi, nelimitate.
Ei, copiii, ţin în palma lor clepsidra şi timpul,
Printre degetele lor mici ni se scurge nisipul.

Noi, eu şi cei asemenea mie, am fost nu de mult Vrăjitori.
Ne jucam cu timpul pân’ la primii zori…
Neatenţia probabil ne-a făcut să ne injectăm în vene secunde
Ce ne-au ajuns în sânge ca ani fărâmiţaţi în clipe mărunte…
Au început apoi să ne crească bărbi mici, negre, sâni tari şi priviri ferme,
Viciile… viciile ne-aşteptau pesemne…

Cei înaintea noastră Vrăjitori ne-au ajuns părinţi.
Noi am fost ultimul lor pact cu Timpul, ajutaţi şi de sfinţi.
Pentru ei vremea a ajuns moştenirea lăsată în porii copiilor,
Toţi Vrăjitorii se găsesc ca pereche şi treptat devin taţii şi mamele fiicelor, fiilor…

 

Manuscris, artist Nick Sava

 

Azar’leural
[Adună-mă tu!]

„Adună-te, copile!”…
Aud un glas cum mă îndeamnă slab de undeva din spate,
Aud, dar trupu-mi ostenit şi-a lepădat voinţa prea devreme, prea departe…
Tot ce mai pot face acum e să privesc amurgul crud,
Vorbeşte cât doreşti tu, lume, eu nu te mai aud!

Simt cum atomilor din mine le-au crescut aripi să-i împrăştie vântul
Ai milă…adună-mă tu!…
Culege-mă de pe florile trecute de vreme,
Scoate-mă dintre nebuni şi-ale lor teoreme.
Adună-mă tu, străine, în vase de lut,
Adună-mă!…eu n-am mai putut…
N-am reuşit să-mi adun solzii din delta de vise,
Penele rupte de vânt i-au rămas în gheare prinse.
Trofeu a luat din mine şi el, pământul:
Mâna cea dreaptă şi gândul…
Mi-a lăsat mâna stângă să scald în cerneală peniţa,
Să-mi alerg pe foaia cea albă ca orbul fiinţa,
S-o adun într-un colţ, să-l îndoi şi să-l rup de la stânga la dreapta
…după cum vezi, n-am reuşit fapta…
M-am dispersat involuntar peste tot în zare,
Sunt vela şi-atât, a navei care pleacă pe mare,
Eşarfa la gâtul iubitei aşteptând marea iubire de la război să vină;
Sunt urletul nopţii blestemând aceeaşi lună plină
Ultima notă sunt – o scoate vioara la final de concert,
Prima floare ce-atinge piciorul artistei şi apoi parchetul inert;
Sunt scânteia cu care focul se face cenuşă,
Scrisoarea ce ajunge întodeauna în miez de noapte şi mereu pe sub uşă.

Adună-mă, străino!…din mâinile tale ridică-mă din nou,
Himeră de vrei cu trei capete: două mai bune, unul mai rău,
Numai dă-mi formă!, să mă văd în oglindă o clipă măcar…
Pictează-mă în ulei, nu în zadar!….

„Adună-te, copile!
E timpul să înveţi să te găseşti pe tine…”

 

autor Ştefan Popa

http://cititordeproza.ning.com/profile/KageSinner

Tagged with: ,

Comentarii închise la Lapendu [Magia o pierdem de mici] / Azar’leural [Adună-mă tu!]

Miros de benzină

Posted in Proză, Roman by Hopernicus on 11/08/2011

 (fragment dintr-un roman în lucru)

De după gardul scund, din tablă inoxidabilă, mâncat însă din loc în loc de rugină, ce separa rampa de câmp, Teofil ieşi în grabă, şi împiedicându-se de o sticlă goală de bere se prăbuşi pe cimentul cojit, plin de praf şi pietricele, apoi se ridică fără să-şi mai şteargă sângele ce-i curgea în firicele firave dintr-un colţ al gurii şi fără să bage de seamă gleznele şi genunchii juliţi o luă la sănătoasa prin fundul grădinilor, printre ciulinii, urzicile şi mărăcinii ce-i zgâriau gambele şi coapsele şi ieşind pe lângă alimentară traversă în grabă strada, apoi trecu liniile de cale ferată fără să se uite în dreapta sau în stânga, şi nu se opri decât în momentul în care pătrunse în lizieră şi ajunse lângă groapa de motorină săpată de fraţii săi mai mari cu vreo doi ani în urmă. Se îndoi din mijloc şi ţinându-se cu mâinile de şale începu să respire cu greutate, iar unul dintre cei trei copii care stăteau ascunşi în spatele unui morman de pământ sări în picioare şi venind spre el îl apucă de umeri, iar după ce îl aşeză cu fundul pe un ciot plin de cercuri concentrice îl întrebă cu o voce spartă, străduindu-se cu tot dinadinsul să zâmbească:

– De data asta ce ţi-au mai dat să mănânci? Sticlă pisată?

– Nu, chiorule, care eşti tu chior şi care m-ai pus să mă iau după ăştia ca să mă prindă şi să mă omoare în bătaie, îi răspunse Teofil întinzându-şi cu dosul palmei stângi sângele de pe bărbie pe toată faţa şi căznindu-se să-şi tragă sufletul, inspirând cu putere aer în plămânii săi atrofiaţi şi exprirându-l apoi zgomotos, nu mi-au mai dat de mâncare şi asta pentru că nu mai erau în grădină să fumeze, vorbi el şuierând cuvintele prin strungăreaţa dintre dinţii din faţă şi prin spaţiul gol din locul în care ar fi trebuit să fie incisivii laterali ai mandibulei, erau pe câmp, dincolo de ţevi, i-am văzut cum alergau unu după altucărând nişte plase de rafie bombate într-o parte şi aşa de grele încât de abia puteau să le ducă, da’ nu ştiu ce aveau în ele că au luat-o prin lanul de porumb spre casa lu Bejan şi numa unu‘ din ei a rămas în urmă,cred că era Petre, da’ n-am apucat să-l văd prea bine pentru că nu mai mergea ca tot omu’ în picioare, ci sălta aşa, ca vrabia, cred că îi intrase o şipcă în talpă, sau ceva, nu ştiu, că atunci când am vrut să mă iau după el un militar a apărut pe gardul combinatului şi a strigat stai să trag, iar eu nu ştiam la cine strigă ca disperatu, da când m-am uitat la el mi-am dat seama că n-are cum să tragă pentru că avea amândouă mâinile pe sârma ghimpată, sau putea să tragă dacă mai avea vreo mână liberă, da eu până acum n-am mai văzut oameni cu trei mâini aşa că nu m-am gândit atunci-şa că o să tragă, dar când şi-a luat mâinile de acolo şi a căzut pe partea ailaltă mi-am zis că ar putea, însă că n-o s-o facă pentru că n-avea cum să mă vadă de acolo de unde era, asta doar dacă nu există oameni care să vadă prin beton, iar până acum eu n-am mai văzut oameni care să vadă prin beton, aşa că n-am crezut nici de data asta că o să tragă, deşi striga în continuare, doar că mai înfundat, de parcă s-ar fi aflat la cine ştie ce depărtare, dar era tot acolo, ştiam că era tot acolo şi că ar fi trebuit să se caţere înapoi pe gard ca să mă vadă şi să tragă, doar că după ce se căţăra avea să fie iar ca la început, adică cu mâinile pe sârma ghimpată şi n-ar mai fi putut să tragă, asta doar dacă mai avea o mână, dar eu n-am mai văzut oameni cu trei mâini…

Atelier, artist Nick Sava

– Am înţeles, boule, de prima dată că n-avea cum, că doar nu era extraterestru ca tine, pe lumea asta doar tu eşti extraterestru, aşa că zi-ne ce s-a întâmplat în continuare dacă nu vrei să te aruncăm în groapă şi să te lăsăm acolo toată noaptea, să vezi şi tu cum e să stai toată noaptea acolo, să ţârâie greierii, să urle la tine copacii, iar rădăcinile salcâmului să se prefacă în braţe, să se încolăcească după grumazul tău şi să te gâtuiască, îl întrerupse Nău, înghiontindu-l cu un băţ noduros şi frecându-şi mâna stângă de picior, căznindu-se să mătrăşească din lumea asta un ţânţar de baltă ce-i dădea târcoale.

– Nu vreau în groapă, Timoteie, dacă îl laşi să mă bage în groapă te spun lu‘ tata să te bată cu cureaua aia de şi-a cumpărat-o săptămâna trecută, aia cu ţinţe, ştii ce doare Timoteie, doar una îţi dă şi te tăvăleşti toată ziua prin curtea blocului şi ţipi de durere şi nimeni nu te o să te ajute, doar găinile or să vină se te ciugulească, cum m-au ciugulit pe mine aici-şa.

– Nu te bagă nimeni în groapă, fricosule, dar dacă-mi mai zici Chior să mă calce trenul dacă-ţi mai iau vreodată partea.

– Nu-ţi mai zic, gata, uite mă jur pe ce-am mai scump dacă-ţi mai zic, am glumit şi eu, măi Chiorule, stai aşa, nu dădea, că am vrut să zic Timoteie, nu dădea că am vrut să zic Timotei, Timoteie nu mai dădea, mă satană, în mine, că vin noaptea şi te tai, îi răspunse Teofil lovind la întâmplare aerul şi strigând ca un apucat.

Nău se ridică şi frecându-se pe tot corpul, tot mai iute, îi zise să înceteze sau dacă vrea să-l bată să-l bată după ce Teofil avea să le spună ce se întâmplase, iar Budoc se ridică şi el de pe movilă şi ştergându-şi pământul ce i se lipise de buzunarele pantalonilor scurţi, îl luă pe Timotei de mână şi-l împinse într-o parte.

– Lasă-l Chiorule în pace! Ce are dacă îţi zice şi el chior? Că toată lumea îţi zice aşa, iar pe ăştia care îţi zic aşa nu te mai superi pentru că ştii şi tu că e adevărat, adică nici nu e nevoie să ştii ca să fie, pentru că se vede, toţi vedem, numai tu nu vezi şi asta pentru că eşti chior şi n-ai cum să vezi la fel de bine ca noi ăştialalţi. Spune-ne Teofile ce s-a întâmplat şi lasă-l naibii pe militar în pace că doar nu te-a împuşcat, că dacă te împuşca auzeam şi noi, că doar nu eram atât de departe.

– Nu m-a împuşcat că n-avea cum, ţi-am zis că n-avea cum, însă m-a speriat aşa de rău că am stat vreun minut să mă gândesc dacă o să tragă sau nu şi când mi-am dat seama că nu am luat-o la fugă după ăla de credeam că-i Petrică, da‘ nu era, era Florin, iar când au ajuns în Valea Piticului i-am văzut cum aruncă plasele în cazemată, apoi o iau la fugă spre linii, dar când au ajuns la stradă s-au oprit şi au început să fluiere şi să meargă cu mâinile prin buzunare, iar eu m-am luat după ei prin porumb, ca să nu mă vadă şi să mă bată şi să mă pună să mănânc ţărână ori viorele, că mie nu-mi place nici ţărâna şi nici viorelele, adică viorelele îmi plac că sunt albastre, dar nu cred că sunt bune de mâncare, adică ori fi ele bune de mâncare, da‘ au un gust de

 Teofile nu mai pot, să înnebunesc dacă mai pot, lasă-mă naibii cu viorelele tale şi povesteşte ce s-a întâmplat, îl întrerupse Nău pentru a doua oară, continuând să se scarpine pe tot corpul şi să-şi dea palme în speranţa că va reuşi să omoare ţânţarul ce-i dădea târcoale.

 Gata, îţi zic, uite acum îţi zic, numai nu mă arunca în groapă.

 Zi mai repede, îl sfătui Nău, zborşindu-se şi scuipând fioros cuvintele printre dinţi, că mă mănâncă ţânţarii, mă, tu nu-i vezi cum mă mănâncă?

 Nu, îi răspunse Teofil senin, uitându-se cu atenţie să vadă despre ce ţânţari e vorba.

 Aoleu, Doamne, zi mai repede ce s-a întâmplat ca să plecăm o dată de aici, că nu mai pot. Să fac spume dacă mai pot.

 Păi voiam să-ţi zic, da tu m-ai întrebat de ţânţari şi eu ţi-am răspuns care ţânţari şi stai aşa, nu dădea, că acum îţi zic, tot ce vrei îţi zic, numai nu dădea în mine că mă doare pielea de la porumb şi mărăcini, uite numai zgârieturi sunt pe mine, că a trebuit să mă ascund tot timpul ca să nu mă vadă, dar când au trecut de căsuţă şi s-au oprit am crezut că ăsta sunt, dar pe urmă a apărut un om lângă ei, chiar acolo-şa, lângă ei şi eu nu ştiam de unde venise, dar când m-am apropiat am văzut că înaintea lor era o maşină albă pe care n-o văzusem de porumb şi omu’ din aia venise, apoi a mai coborât unul şi încă unul şi încă unul şi i-au luat cu ei şi i-au dus pe bordură lângă combinat, iar după ce au plecat unu dintre ei a rămas în urmă şi după ce a mers puţin a zis ia uită-l-ăi băi pe ăla în porumb, da nu ştiu cui i-a zis că nu mai era nimeni şi când a sărit peste şanţ am rupt-o la fugă să nu mă prindă, că dacă mă prindea mă dădea la militar să mă împuşte sau mă spunea ăstora şi ăştia mă puneau să mănânc iar viorele şi ştiţi şi voi că nu-mi plac viorelele, dar dacă iar vă spun că nu-mi plac iar vă supăraţi şi vreţi să daţi cu pumnii în mine, deşi v-am zis că mă doare pielea.

 Ce-i facem acum, întrebă Timotei adresându-se celor doi.

 A făcut tot ce i-am zis să facă, dar nu putem să-l luăm cu noi că e prea mic şi o să-l prindă imediat, aşa că mai bine îl legăm de un copac sau îl băgăm în groapă şi-l scoatem de acolo când ne întoarcem.

 Nu în groapă, că se fac rădăcinile mâini şi mă prind de gât, vă rog eu mult de tot, nu în groapă, uite mai bine aici, de copac, mă leg singur, singur mă leg, serios, daţi-mi o sfoară să vedeţi cum mă leg singur de copac, numa‘ vă rog eu mult de tot nu în groapă.

 N-avem sfoară, Teofile, aşa că trebuie să te băgăm în groapă. Doar o oră atâta, nu mai mult, o oră şi ne întoarcem după tine.

 Aruncaţi-l odată şi haide să luăm bidoanele alea de benzină înainte ca boii ăia să dea pe goarnă unde le-au ascuns, le zise Nău şi începu să-l îmbrâncească pe Teofil.

 Nu în groapă, urlă acesta izbucnind în plâns, că mă prind rădăcinile… Nu-i lăsa să mă bage în groapă.

 Lasă-l pe Iosif în pace, Teofile, că nu-i aici să te ajute, îi răspunse Timotei scuipându-l, iar Budoc se aplecă pe marginea gropii şi-i zise pe-o voce potolită:

 Nu mai plânge măi Teofile, că nu or să se transforme rădăcinile, doar noaptea se transformă.

 Nu mă minţi? Îl întrebă Teofil încercând să se oprească din plâns şi ştergându-şi cu podul palmei lacrimile ce-şi croiseră drum prin sângele ce începuse să i se închege pe faţă.

 Să mor eu dacă te mint. Ia zi, ai mai văzut tu rădăcini care să devină mâini ziua?

 Nu, îi răspunse Teofil suspinând, n-am mai văzut.

 Şi atunci nu înseamnă asta că nu există rădăcini care să se transforme ziua?

 Ba da, îi zise Teofil suspinând, apoi mai dădu să spună ceva, însă chiar în momentul acela Nău a început să vorbească şi să se îndrepte spre liniile de cale ferată:

 Haide să mergem o dată, zise el, iar Budoc şi Timotei porniră în urma lui şi-l ajunseră din urmă chiar în momentul în care Nău trecea peste movilele cu minereuri, ţii minte movillele alea de lângă cais, ţii minte Teofile, iar Budoc l-a luat pe Nău de mână şi oprindu-l i-a spus:

 Hai mai bine pe la trecere, că s-ar putea să mai fie încă pe acolo cu maşina, şi fără să-i mai aştepte răspunsul o luă pe potecă, apoi trecură tustrei pe grinzile de lemn aşezate deasupra traverselor, uitându-se tot timpul cu spaimă după o maşină albă şi ieşiră în faţa casei picherului, pe care o ocoliră, intrând în Valea Piticului şi pierzându-se printre frunzele înalte şi late de brusture şi tulpinile albe de soc, iar când ajunseră în dreptul zarzărilor înşiraţi pe povârnişul din spatele grădinii lui Bejan se îndreptară spre nailoanele şi tablele agăţate de crengile pline de ţepi. Pe pământul bătucit zăceau câteva cârpe şi mai multe bucăţi ciopărţite de mochetă, încă umede de la ploaia ce căzuse în urmă cu trei zile. Nău se aplecă şi înaintă cu mâinile împreunate deasupra ochilor, pe frunte, iar după ce reuşi să răzbată prin hăţişul ce-l împresura începu să scotocească prin plasele de rafie, scoţând la iveală mai multe bidoane din plastic pline ochi cu benzină.

 Ce zici să facem cu ele? Îl întrebă el pe Budoc.

 Luăm câte două din fiecare plasă şi mergem să le îngropăm în Groapa de Viol, îi răspunse acesta numărându-le în şoaptă, apoi aşteptăm să vedem cum o să iasă totul. Nu cred că or să-şi dea seama că lipsesc şase bidoane, iar dacă Teofil nu dă de gol o să venim mai pe seară, ori mâine, să le luăm, apoi mergem cu ele în sat, în capătul celălalt al lui, unde nu ne ştie nimeni, şi le vindem.

 Şi dacă ne dă de gol Teofil? Îl întrebă speriat Timotei, scărpinându-şi cu mâna dreaptă mâna stângă şi cu degetele mâinii stângi ciupindu-se pe gât.    

 

autor   Alexandru Ioan Despina   http://cititordeproza.ning.com/profile/AlexandruIoanDespina

Comentarii închise la Miros de benzină

Ninsori în Bărăgan

Posted in Bilingv, Română-Franceză, Traduceri by Hopernicus on 31/07/2011

 

 

LES NEIGES EN BĂRĂGAN

par Vasile Poenaru

 

Traducere în limba franceză, prezentare şi tehnoredactare făcută de Ecaterina Chifu

 

Cuvânt înainte

 

Poet al luminii solare şi astrale, Vasile Poenaru este un îndrăgostit de vasta câmpie a Bărăganului, cărei îi dedică acest volum: „Ninsori în Bărăgan”, acest Bărăgan intrat în istoria literaturii universale, prin pana lui Panait Istrati. Acest spaţiu vast este foarte bine cunoscut autorului, căci îl evocă în versuri sale, cu toate aspectele, transformările, miresmele şi culorile ce se succed, odată cu anotimpurile.

”Ceasornicele veşniciei” se configurează în memoria poetul care ne poartă prin spaţiu şi timp acolo unde „iarba se apleacă pios şi se roagă /Picioarelor noastre care şovăie/ De la o petală la alta.” În acest spaţiu mirific vegetal şi sonor, totul este o permanentă încântare:

 

„Cerul

Cum îmbrăţişează el pulpele de polen ale câmpiei!

 

Polenul

Cum arde el în nările cailor!”

(Exclamaţii)

 

Acest polen, simbol al fertilităţii, este des amintit în versurile poetului, el fiind aurul câmpiei ce se mişcă sub soarele verii.

În acest „templu de aer” aspiraţia spre ceea ce este etern apare care o întrebare dramatică:

 

”Cum să cuprinzi

Fiinţa eternă

În braţele tale de ţărână

Să-i pipăi pleoapele

Cu trecătoarea şoaptă?”

(Amiază)

 

Spaţiul primordial păstrează încă „cerul rămas de la începuturi pe stânci”  şi face ca gândul să coboare ca un „grânar al timpului/un Bărăgan primordial”. Rodirea vastei câmpii, comparată cu rodirea gândirii creatoare este redată prin această metaforă inedită.

Dimineaţa, limpezită de cântecul ciocârliilor în „templul de aer” dă imbolduri poetului de a-şi pierde fiinţa eternă în „braţele de cernoziom ale soarelui”.

 

„Cum să nu-ţi piezi

Fiinţa eternă

În braţele de cernoziom

Ale soarelui?”

(Amiază)

 

se întreabă poetul, conştient că el însuşi face parte din aceată eternitate a naturii.

Revenit în universul de basm al copilăriei, totul i se pare aureolat de lumini astrale:

 

„În iarba neagră, stelele ivesc

Lăcuste luminoase de tăcere”

(Revedere)

 

Acolo, cântecul greierilor face să vibreze „câmpia gândului” de unde „cuvintele

„… se reped

La lumina lumii, sorb

Şi tremură în spice grele

Pe tulpinile clipei”

(Pastel cu greieri)

 

Corelaţia terestru-astral apare din nou în versuri ce ne impresionaeză, prin confesiunea sinceră a poetului:

 

„Acesta e lanul de stele

Acesta e lanul

În care se tăvăleşte sufletul meu

Umplându-se de roua făpturilor toate.”

(Pastel cu greieri)

Chiar livada, animată de freamătul nopţii, este o sursă de inspiraţie pentru poet.

 

„Prin livadă

Trec

De la un copac la celălalt

 

 

Oglinzi, artist Nick Sava

 

Privesc cu atenţie

Ochii de pe crengi

Cuvintele din aer, păsările, viaţa”

 

……………………………..

„Livada

Îmi smulge

Cuţitul metaforei din mâini”

(Livada)

 

Poetul este obsedat de aceeaşi sete de nemărginire, de infinitul sufletului, mereu amestecat cu teluricul:

 

„Nemărginirea însăşi

Cotrobăie cu mâinile ei lungi

Prin toate sevele pământului”

(Livada)

Apa, sursă a vieţii în imensa câmpie, este şi ea o primă plăsmuire a poetului, o reflectare a chipului său, iar cumpăna fântânii, care „sărută orizontul” şi „Se înfige cu un gest solemn /În soare” apare ca un monument ancestral.

Doar cine este atent la imensitatea verde şi o iubeşte mult poate simţi ca pe o durere atingerea ei de fiinţele noastre, ca o „gheară verde”

 

„Gheara verde

Mi s-a înfipt în piept

Jarul ei

Îmi aprinde glasul

În pământuri

Se închide o taină

Soră cu plopii, cu drumul.”

(Ghiara verde)

 

Accentele dramatice ale unei tulburări lăuntrice, provocate de contemplarea universului verde pierdut în depărtări, sub cerul verii, se observă în versurile:

 

„Cât timp îmi voi iubi sfâşierea aceasta?

Cât timp îmi voi potrivi pulsul

După muzica ei arzătoare?”

(Gheara verde)

 

Comuniunea om-natură este omniprezentă:

 

„Cerul îmi năvăleşte

Sub frunte

Stelele lui ştiutoare

Mă umplu

Cum frunzele umplu braţele mărului.”

(Ghiara verde)

 

Această natură face ca poetul să se simtă ţinut în mişcare, asemenea ei.Aici este locul unde „iarba întinde aripi în nevăzut” şi „privighetoarea aprinde pe luncă/Un rug uriaş/ De sunete””(Noaptea cu caii”) .Aici, în ţara copilăriei eterne, apar,  în „rănile dimineţii” picături uriaşe de sânge/Îngeresc” totul fiind dominat de puterea astrului zilei, care atrage gândul poetului în „fierbintea tăcere” în timp ce

 

„Câmpia îşi clatină

Sânii de arşiţă

Şi se cuibăreşte

La peptul infinitului”

(Povară de lumină)

 

Lumina densă, grea, sub propria ei povară,  este atotstăpânitoare peste vastul ţinut de şes, tulburat de arşiţă:

 

„Este aşa de fierbinte în jur

Că şi visurile noastre ardeau

Şi luminau munţii voinţei

Până la nebunie”

(Visurile)

 

În această legătură,  omul şi natura  se influenţează reciproc.

 

„Aşa de fierbinţi şi pătrunzătoare

Treceau zilele şi dospeau nopţile

Şi visurile noastre ardeau

O dată cu placentele luminii”

(Visurile)

 

„Sub jungla razelor de amiază

Cerul îşi plecase fruntea

Şi-o rezemase de câmpie.

…………………………

Ca o femeie goală-n grâu

Se tolănise, grea, lumina

Şi zarea o aştepta să nască

Un lan de stele pe pământ”

(Amiază,pagina 47)

 

Doar cine a trecut prin imensa câmpie a Bărăganului putea observa, ca şi poetul, râurile de lumină ale lanurilor de floarea soarelui  în care

 

„Pe lujerele întunecate

Lumina

Ridică din ţărână

Toate răsăriturile căzute pe câmpie”

………………………………………………

„Dar polenul lor

Încinge vara toată

Ca o amiază enormă”

(Într-un lan de floarea soarelui)

 

Deasupra acestui Bărăgan, un cer de stele apare ca un ogor înflorit, animat de gândirea înaripată a poetului:

 

„ A fost ca un zbor

Printre  adevăruri

Ca un Bărăgan

Oglindit în zei”

(Ogorul de stele)

 

Fericirea de a fi acasă, acasă însemnând mereu locul naşterii, al copilăriei fericite, se asociază cu setea de absolut:

 

„Fruntea mea drept rouă

S-a întors acasă;

Stropii erau de sânge şi de absolut”

(Ogorul de stele)

 

Universul drag sufletului poetului este evocat cu înfiorare, ca în poezia „Fior”:

 

Vişinii şoptesc

Cu vrăbiile mării

Sorbind din mintea mea

Ca dintr-un potir nevăzut

Înţelesuri şi sunete

Privirea

Aruncă dangăte pe frunte

Şi deschide ferestre

În catedrala zării

Spre un Dumnezeu

Neînceput”

(Fior)

 

Imaginea de templu, de catedrală a zării, peste vastul ţinut al Bărăganului se repetă, se amplifică, atunci când peste câmpia comparată cu un ţărm nesfârşit se revarsă valurile de lumină:

 

„ Bărăgan

Ţărm nesfârşit, circular

Pe care-l lovesc neîncetat, invizibile valuri

O undă te naşte, un strop de furtună

în praful mai însetat ca toate falezele lumii”

(Ţărm nesfârşit)

 

Aici este locul de unde poţi „plonja în Cosmos”, te poţi _întoarce acasă” înotând cu acea  fragilitate a fiinţei şi a sufletului rănit de frumuseţea acestei lumi:

 

„Şi ştii

Că-n orice clipă poţi plonja în Cosmos,

Poţi înota spere casă-

Nimic nu-i mai fragil

Decât mersul tău pe coaja neagră de cernoziom

Decât privirea ta înfiptă în zare-

Un stilet în munte

Decât sufletul tău înrourat în amurg

Când soarele se aruncă pe câmpie

Ca o balenă sinucigaşă.”

(Ţărm nesfârşit)

 

Acest Bărăgan trăieşte, palpită, freamătă, se înveseleşte şi întunecă, asemenea unei fiinţe umane:

 

„Bărăganul

Se răsuceşte sub vara unui cuvânt

Îi simţi mugurii

Grăunţele

Înfigându-se-n vânt”

(Va trece şi vara şi apoi?)

 

Transformările câmpiei, în succesiunea anotimpurilor, sunt receptate cu toate simţurile, natura fiind ca o clepsidră după care se aprecia timpul:

 

„Ce mireasmă răspândea câmpia!

Fiecare tulpină de porumb

Purta în sine o clepsidră

Şi noi apreciam timpul

După mirosul ce o străbătea”

(Visurile)

 

Apusurile de soare la câmpie au ceva solemn şi impresionant, dar şi răsăriturile când

 

„Fiecare suflet soarbe din lumină

Pe măsura edenului ce-l are

De părăsit”

(Revărsare de ziuă)

 

Această întinsă câmpie, sub biciuirea crivăţului care „sparge bucăţi mari de timp” pare binecuvântată pentru rodirea viitoare:

 

„Spicele zăpezii

Binecuvântă

Fecundul lui dezastru”

(Crivăţul biciuieşte câmpia)

 

Conştiinţa apartenenţei poetului la neamul său de truditori ai gliei, cu suflete cinstite şi iubitoare, este foarte vie şi se simte în multe din poeziile acestui volum:

 

„Sângele meu

Absoarbe din pământurile neamului

Seve de strigăte

Mamă,

Tăcerea ta aşterne Bărăganul

Peste vorbele veacului”

(Ca fierul plugului)

 

Portretul mamei iubitoare este redat succint, reacţiile ei sufleteşti fiind mai puternice decât mişcările lanurilor:

 

„Podul, uite podul îmi spunea

Cu o emoţie mai bogată-n mişcare

Decât lanurile de grâu ce-nsoţiseră drumul”

(Podul)

 

Aceste lanuri în care înfloresc macii roşii, au rămas în memoria autorului, ele fiind personificate:

 

„Îmi semeni tăcerea cu boabe de grâu

Cum grâul are mereu ceva de şoptit”

(Ceva de şoptit)

 

Poezia ce dă titlul volumului „Ninsori în Bărăgan” cu titlul complet: „Ninsori în Bărăgan. Te iau de mână să mergem” este plină de semnificaţii. Îndemnul de a merge acasă, făcut unei fiinţe dragi, acolo, în Bărăgan, spre care nu există cărări, nici ferestre, doar fiinţele transformate în zăpadă, simbol al purităţii, care vor ninge din „nesfârşit” peste vasta câmpie ine emoţionază:

 

„Această întoarcere este de o viaţă

Este viaţa

Ninsori ce întrec

Universul întreg în mişcare

Pe Domn îl întrec în mister”

(Ninsori în Bărăgan)

 

Eternitatea apare ca un veşnic drum spre Bărăgan, spre care ”întoarcerea este de-o viaţă/E viaţa”

 

„Spre Bărăgan nu-i alt drum

Decât veşnicia

Fulguind

Din dorul nostru cu aripi de cer”

(Ninsori în Bărăgan)

 

Patria copilăriei este viaţă, este acel eden la care revii mereu să prinzi viaţă,

ca o „recoltă a stelelor”

 

„Copilăria ţi-o peteci întotdeauana singur

Şi mult mai târziu înţelegi

Că e o recoltă a stelelor”

(Copilăria ţi-o peteci întotdeauana singur)

 

Ca o mărturisire de credinţă, poetul încheie această plachetă de versuri cu o promisiune: ”Nu te voi părăsi” Acesta este titlul ultimei poezii, în care se manifestă încă o dată dragostea pentru Bărăgan a poetului ce străbate şi dincolo de moarte:

 

„Nu te voi părăsi

Nu voi spune nu florilor de mac

Îmi voi pleca fruntea ca floarea soarelui

La sânul tău

Când gândurile mele vor fi coapte şi înnegrite cu moarte”

(Nu te voi părăsi)

 

Vasta câmpie are un rol regenerator pentru sufletul poetului:

 

„Îmi răsari în suflet

Mă luminezi pe dinăuntru

Cu amiezi şi amurguri

Iar la noapte

Gândurile mele vor fi coapte şi strălucitoare ca stelele”

(Nu te voi părăsi)

 

Volumul  „Ninsori în Bărăgan”  rămâne o carte de suflet, în care sensibilitatea poetică ne face să vibrăm la frumos, un frumos înscris în veşnicie, ca şi pământul care a inspirat această creaţie.

 

autor Prof. Ecaterina Chifu

http://cititordeproza.ning.com/profile/ChifuEcaterina

Tagged with: ,

Comentarii închise la Ninsori în Bărăgan

Fiul ( fragment de roman)

Posted in Proză by Hopernicus on 27/07/2011


 

 

 

 

Capitolul 8

(în Hierapolis)

 

Drumul de a doua zi fu unul scurt, doar trei ore. Aşa că, deşi plecaseră nu foarte de dimineaţă, pe la prânz grupul de călători făcea deja popas în curtea unui fost ofiţer roman, rudă mai îndepărtată a lui Sicula. După ce atinsese vârsta de veteran, acesta ceruse permisiune să se retragă în acest loc care, deşi departe de lumea civilizată a Greciei şi a Romei, era cu adevărat un tărâm de vis. I se dăduse voie, atunci când ofiţerul veteran, pe numele lui Gneius Tertius Orianus – poate datorită capului complet chel, strălucitor în soarele palid al amiezii -, primise să răspundă în continuare, ca administrator de data asta, de garnizoana romană din cetate.

– Cum de ai acceptat acest fund de lume? întrebă Sicula. De ce nu Laodykeia, este măcar un oraş demn de acest nume.

– Se vede că nu ştii, frate, îi zâmbi vesel Orianus, deloc supărat de cuvintele centurionului. Aici am mai puţină bătaie de cap şi mai puţini stăpâni – de multe ori eu sunt stăpânul oraşului, în lipsa legatului. Apoi, oamenii sunt mai liniştiţi, aerul mai curat şi, oh! zei, e cel mai frumos loc din lume! Vino să vezi!

Într-adevăr, cetatea era frumoasă, cu construcţii noi, cu bogate decoratiuni. După spusele lui Orianus, pe timpul lui Nero avusese loc un cutremur care dărâmase o parte însemnată a oraşului. Augustul ajutase cu bani, materiale şi meşteri reconstrucţia cetăţii. Celălalt tiran, Domitianus, construise la rândul lui un teatru, odeonul, palestra, un templu… numai cu câţiva ani în urmă, aşa că oraşul strălucea sub lumina soarelui de amiază. Aproape tot atât de alb ca şi stâncile albe din marginea oraşului – cel mai frumos lucru pe care Ignatius îl văzuse în viaţa lui! Apa curgea pe faţa stâncilor căzând în bazine de apă albastră, sclipind ca nişte pietre preţioase pe faţa bogat împodobită, albă, ca de marmură, a dealului.

– Cine a construit asta? întrebă gâtuit Sicula. Şi atâta marmură!

– Ha. Nu, piatra cea albă nu e marmură, e depusă de apă. Apa e caldă, chiar fierbinte, şi face foarte bine la boli de piele şi la oase. De când sunt aici mă simt cu zece ani mai tânăr. Toate rănile trupului mi s-au vindecat, nici nu le mai simt. Parcă nu am luptat atâţia ani sub acvilele Romei! Cât despre marmură, o să o vezi, este minunată, niciunde nu vezi aşa ceva… O să o vezi în temple, în odeon… Sunt sigur că nu veţi pleca mai departe astăzi.

Nu, plecară mai departe abia a treia zi, în zori. După ce se cazară, centurionul se îmbrăcă în togă şi îl însoţi pe Gneius la lacuri. Cu permisiunea lui, şi legionarii merseseră pe rând să se scalde în apa cea fierbinte. Pe episcop îl luară cei doi romani cu ei.

 

Tîrgu Mureş, Moara Parohiei romano-catolice, artist Constanţa Abălaşei-Donosă

 

 

– Vino, bătrâne, o să îţi facă bine, îl îndemnă Orianus, iar Sicula spuse:

– Nu te teme, nu încalci nici una din poruncile zeului tău. Nu este o baie sfântă – decât dacă vrei tu să o consideri aşa. Dar se pare că îţi va face bine la sănătate. Sigur, rânji Sicula, asta nu o să-ţi prelungească viaţa –, dar te va ajuta să ajungi mai sănătos la Roma. Cel puţin leii se vor bucura…

Ignatius păstră tăcere la cuvintele ironice ale centurionului, dar Orianus îi privi întrebător. Sicula îi explică:

– Acesta este Ignatius, capul unei biserici creştine din Antiocheia de pe Orontes.

Gnaius dădu gânditor din cap.

– Şi pe aici s-a vorbit despre creştini acum câţiva ani, pe când era Plinius Minor guvernator al Bythiniei şi Galatiei. Noi nu am prea avut probleme cu ei, sunt puţini pe aici, câţiva înHierapolis, mai mulţi în Laodykeia şi în Colosse. Băile sunt închinate zeilor romani şi zeiţei Roma, dar creştinii trăiesc şi muncesc mai ales în sat. Câţiva sunt pietrari…

– Văd că îi ştii…

– Îi ştiu, locul e mic şi ne ştim între noi. Nu am avut greutăţi în ultima vreme, de la cutremur. Şi nici cutremurul nu a fost pus pe seama lor, pe aici se petrec astfel de lucruri dintotdeauna, încă înainte să fi apărut creştini pe lume. Se zice că doar un creştin a pătimit pe vremea lui Nero…

– Ştii să-mi spui ceva despre el, domine, întrebă Ignatius, curios.

– Nu prea multe. Se zice că un anume Philippus a supărat pe filosofii din cetate şi, prin ei, pe cetăţeni. Mai ales prin afirmaţia lui că cel mai mare zeu este un anume Jesous, răstignit de romani. Aşa că l-au bătut în cuie pe un copac. Aşa se zice, nu ştiu dacă e adevărat, se justifică el, văzând zâmbetul ironic a lui Sicula.

– Da, auzi astfel de poveşti ici şi colo… Nu numai în coloniile creştinilor. Acum a venit de la parţi credinţa asta în Mithras, mulţi soldaţi au trecut prin misterii. Alţi câţiva au primit misterele Cybelei şi a lui Attis. Aşa că nu m-aş mira să aflu că mulţi soldaţi au devenit şi creştini – aşa cum afirmă acest bătrân.

– Sunt câţiva şi printre oamenii mei, zise Orianus. Prima dată nu am ştiut ce să zic, speram să nu primesc poruncă de la August să îi pedepsesc. Sunt oameni buni, corecţi, supuşi, respectaţi… Dar Trajanus a dat poruncă să nu le facem nimic creştinilor, doar celor care se ridică împotriva cultului imperial. Asta creştinii de pe aici nu au făcut-o. Ei s-au rugat, public, pentru sănătatea şi fericirea Împăratului şi a Romei…

– În numele zeului lor, nu? râse Sicula.

– Da, zâmbi şi Gneius. Nimic rău în asta, pe mine nu m-a deranjat. Este doar un amănunt şi nu vreau să am neplăceri din această cauză.

– De ce nu au făcut şi alţi creştini acest lucru? îl întrebă Sicula pe Ignatius. De ce nu ai făcut chiar tu acest lucru? Nu ai fi acum în drum spre Roma, ci ţi-ai vedea de turmă…

– Dar am făcut, răspunse Ignatius. Porunca lui Jesous este să dăm Cezarului ce este al Cezarului, şi noi o facem, cu credinţă. Cu mai multă credinţă decât alţi locuitori ai Imperiului. Cu timpul Auguştii vor înţelege acest lucru! Doar că în unele locuri acest lucru nu a fost de ajuns, guvernatorii şi Împăratul au cerut să îl lăsăm deoparte pe Mesia – ori asta nu se poate! Dăm Cezarului ce este al Cezarului – dar întotdeauna vom da şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.

– Ei, aparent cele două lucruri nu se exclud… zise Orianus.

– Ba se exclud, răspunse însă Sicula. Această credinţă zice că nu există nici un alt zeu în afară de acest zeu al lor. Nici Jupiter, nici Mithras, nici Hercules, nici Roma – nici măcar Augustul! Asta este ateism – şi asta se pedepseşte. În cele mai multe locuri…

– Prietene, zise Orianus, de când am părăsit armata, sunt mult mai puţin strict la aceste lucruri. Când eram soldat cinsteam acvilele şi Urbs şi Împăratul, era bine să am Norocul de partea mea şi chiar şi pe Hercules… Le aduceam jertfe şi cred că, împreună, m-au scos viu şi întreg din toate bătăliile prin care am trecut. Împreună. Mda… Dar dacă aş vrea să găsesc merit unuia singur şi să-i aduc numai lui jertfe, zeu sau zeiţă, nu aş putea spune care are un merit mai mare. Sau poate că am fost drag unui alt zeu sau zeiţă, căruia nici nu m-am închinat şi nici nu i-am adus jertfe. Şi asta nu mai e drept. Poate voi plăti pentru acest lucru… De când am devenit etnarh al cetăţii, aceste lucruri au altă importanţă. Sunt atât de multe lucruri de care trebuie să ţin seama, încât nu aş avea o zi întreagă timp să aprind jertfe fiecărui zeu şi zeiţă de care am nevoie eu şi cetatea. Aşa că m-am învăţat să mă rog unei singure zeiţe: Isis. Ea are grijă de recoltele cetăţii. Fiul ei, Horus, are grijă de vreme, de cutremure şi alte cataclisme ce s-ar putea abate peste noi. Soţul ei, Osiris, are grijă de morţii noştri… Mă rog lui Isis şi o rog să se roage ea la toţi ceilalţi zei care ne-ar putea ajuta… Dar am început să îi înţeleg pe cei ce se rog unui singur zeu. Nu e mai uşor ca totul să stea sub puterea unui singur zeu? Sunt mai mulţi? Lasă-l pe acest zeu să se înţeleagă cu toţi ceilalţi, nu mai e treaba mea. Dacă Cetatea şi locuitorii ei sunt mulţumiţi, ce îmi pasă mie dacă e un singur zeu sau mai mulţi?

– Interesant mod de a pune problema, zâmbi Sicula. Acesta este motivul că şi voi aveţi un singur zeu? îl întrebă pe Ignatius.

– Nu, nicidecum. Noi ştim, de la Abraham şi Patriarhi, că nu există decât un singur zeu. Adonai, Domnul.

– Ah, aşa e, zise Gnaius. Evreii cred într-un singur zeu. Nici ei nu se închină zeilor Romei. De ei de ce nu vă luaţi?

– „Noi” de ce nu ne luăm? Se pare că nu te mai consideri roman…

– Eh, o vorbă. Ştii că sunt cetăţean roman, suntem rude. De fapt, deşi născut în Panonia, străbunii mei sunt samniţi, ca şi ai tăi, deşi tu te-ai născut în Hispania… Cetăţeni romani de mai bine de patru veacuri! Mă refer la autorităţile de la Roma şi Împăratul…

– Ne luăm şi de evrei. Mai puţin şi nu prea des, stau în umbră – până când ies prea în lumină. Nu există popor mai îndărătnic – şi asta din cauza acestui zeu unic al lor! Au fost ucişi cu sutele, cu miile… acest zeu Jesous nu este singurul evreu răstignit. Pe timpul lui Vespasianus au fost ucişi cu zecile de mii, două treimi din populaţie au fost exilaţi – şi acum doi ani a trebuit din nou să-i pedepsim. Cred că s-a auzit şi pe aici.

– S-a auzit. De fapt, vreo zece au fost ucişi în Laodykeia. S-a auzit de masacrele făcute de ei în Cypros, sunt pe aici familii care aveau rude pe acolo…

– Da. În Alexandria au ucis şi mai mulţi. Şi în Cyrenaica. Divus Trajanus a trebuit să se întoarcă de pe Euphrates să liniştească lucrurile.

– Le-a liniştit, zise Ignatius. Mai ales la Alexandria…

– Da, ridică Sicula din umeri. Acolo au fost ucişi aproape cinci sute de mii de evrei!

– Jumătate de milion? Fiu! fluieră uimit Orianus. Da’ mulţi evrei sunt pe lume, nu îmi puteam închipui.

– De aceea Augustul face bine că stă cu ochii pe creştini. Cine ştie la ce îi va îndemna şi pe ei acest zeu al lor.

– Ţi-am spus, domine, că Dumnezeul nostru nu este acelaşi cu dumnezeul evreilor. Mai precis, ei nu L-au înţeles. A trebuit să vină Jesous Christos ca să ni-l dezvăluie în adevărata lui înfăţişare. El este un Dumnezeu al dragostei, nu al urii. Pentru el, toţi oamenii, de orice naţie ar fi, sunt copiii Lui, egali şi nu puşi deoparte, cu drepturi speciale. Ne pune deoparte doar credinţa. Iar împărăţia lui Dumnezeu nu este pe această lume, El nu intră în competiţie pentru teritorii cu împăraţii şi regii lumii. Ba chiar ne porunceşte să ne supunem acestor împăraţi şi regi. Deci, de ce ar trebui să se teamă Trajanus? În noi, el are cei mai supuşi cetăţeni! Nici la război, nici acum, la răzmeriţe, creştinii nu s-au alăturat evreilor. Ei cred că va veni un timp când, cu ajutorul acestui dumnezeu pe care ei îl înţeleg greşit, vor reuşi să stăpânerască din nou pământurile pe care, în vechime, le stăpânea David. Să facă o împărăţie pe acest pământ, în dauna Cezarului. De aici războaiele şi răzmeriţele…

– Aici trebuie să îi dau dreptate bătrânului, zise Orianus. Cum ţi-am zis, eu nu am avut probleme cu creştinii. E drept, nu am avut nici cu evreii, nici cu alte neamuri… Dar ştiu că de la creştini trebuie să mă aştept la linişte. Plătesc taxele la timp, se ajută unii pe alţii, nu fură şi nici nu ucid. Am înţeles că a fost o vreme când măcelarii de la temple se plângeau că creştinii nu vor să cumpere carne de la ei – dar a trecut şi asta. Şi am mai auzit – dar pe aici nu s-a întâmplat încă – de certuri între creştini, dar certuri care rămân între ei. Eu nu înţeleg ce au ei de împărţit, preoţii lui Isis au o singură credinţă şi rit – dar poate Ignatius ştie.

– Jesous este un zeu special, spuse Ignatius. Este Fiul lui Dumnezeu – dar născut din femeie şi trăind printre oameni până la ridicarea lui la Cer. Faptele şi minunile făcute de el sunt cunoscute, dar nu sunt întotdeauna înţelese. Nici învăţăturile lui nu sunt, pentru că el întăreşte Legea neamului său, care este cel iudaic, dar şi prezintă un alt Dumnezeu, o altă faţă a dumnezeirii. De aceea nu a fost înţeles de toţi la fel, şi de atunci creştinii nu găsesc înţelegere între ei…

– Şi cum ştiţi cine are dreptate?

– Ne rugăm Duhului lui Dumnezeu să ne lumineze. Doar prin credinţă vom înţelege.

– Şi cei ce înţeleg altfel decât tine, bătrâne, au mai puţină credinţă? întrebă Sicula. Cine e în măsură să judece cine are dreptatea de partea lui?

– Citind cu atenţie spusele Unsului, prin rugăciune, nu se poate să nu ajungi la înţelegere. Şi citind ce au spus şi apostolii, cei ce l-au cunoscut pe Jesous.

– Poate aşa a fost şi cu credinţa lui Isis la început, spuse împăciuitor Orianus. Timpul le va rezolva pe toate. O credinţă sau alta va deveni cea mai puternică şi le va elimina pe celalalte, oamenii crezând numai într-un fel sau altul, cum li se va părea lor că e mai bine.

– Dacă părinţii bisericilor vor avea grijă ca oamenii să nu calce alături, murmură Ignatius.

– Vei fi tu în stare să calci o credinţă în picioare, doar pentru că ea e diferită de a ta? îl iscodi Sicula.

– Da, dacă va fi potrivnică lui Dumnezeu. Dar mă voi ruga Lui, Fiului şi Sfântului Duh să mă lumineze. Nu îmi este ruşine să recunosc când greşesc şi nici să îmi cer iertare.

– Păcat că nu vei avea timp să faci prea multe pentru religia ta. Drumul spre Roma trebuie să se termine înainte de Saturnalii. Poate dacă Senatul te va ierta…

– Mă rog Domnului ca una ca asta să nu se întâmple! Dacă e voia lui Dumnezeu să las învăţătură pentru turma mea, o voi lăsa, chiar de ar fi să mor mâine…

Dar cei trei ajunseseră la lacuri, iar cei doi romani lepădară togile şi intrară în apa albastră, fierbinte, fiind ajutaţi de doi sclavi. Ignatius ridică poalele veşmintelor şi intră în apă până la genunchi, minunându-se de minunea dumnezeiască. Şi după o vreme ieşi din apă şi porni încet spre camera unde era cazat. Însoţitorul lui era ieşit, aşa că se puse pe marginea patului şi scoase din traistă „scriptura”. Avea să citească şi, mai ales, avea să se gândească. Oare într-adevăr avea el sarcina să apere adevărata credinţă de tot felul de greşeli ce stricau minţile creştinilor din diferite colonii? Dacă da, avea să se roage lui Dumnezeu să i se dea timp să facă ceva…

 

autor Nick Sava

http://cititordeproza.ning.com/profile/NicksAVA

Comentarii închise la Fiul ( fragment de roman)

Taraba cu vise ( fragment de roman)

Posted in Proză by Hopernicus on 24/07/2011


 – Ţuşcă, cred că e ceva rău…

– Ce?

– Nu mă simt bine.

– Ce te doare?

– Nimic. Nu mă simt bine…

– Ce vrei să-ţi fac? Îţi fac un ceai?

– Nu.

– Ţi-ai luat pastilele?

– Sigur că da.

– Cum ţi-e sângele?

– Trecut de şapte.

– Ai grijă!

– Nu e asta. Mi-e… nu ştiu cum să zic…

– Parcă simt că te-ai schimbat.

– Aşa? Cum?

– Eşti rece. Uneori nu mai eşti aşa de drăgăstos ca pe vremuri. Uneori cu mintea aiurea…

– Oi fi. Aproape că nu pot vorbi cu tine, eşti tot timpul ocupată. Crezi că asta ajută?

– Eu nu m-am schimbat. Aşa sunt eu…

– Nu, nu ai fost aşa. Aşa eşti de câţiva ani. Ultimii ani.

– Sunt prea ocupată. Să termin şcoala.

– Crezi că putem întoarce timpul? Vom reuşi să fim ca la început?

– Iar mă faci să mă simt vinovată!

– Te rog să mă ierţi.

Simt că nu-i bine. Simt că sunt vinovat şi nu ştiu cu ce. Încercând să scap de acest sentiment, arunc vina pe ea.

– Ştii, Radu este în divorţ.

– De ce?

– Şi-a prins nevasta pe mirc. Ai grijă.

– Şi ce dacă a prins-o?

– Are un iubit acolo.

– Ce fel de iubit? S-a întâlnit cu el?

– Nu. El trăieşte în State.

– Atunci, ce fel de iubit?

– Pe mirc. Îşi dau întâlniri, îşi spun cuvinte de dragoste, fac sex… Pe internet.

– Cum asta?

Era să îi spun „am auzit”…

– Îşi descriu unul altuia ce şi cum ar face. Radu era să cadă jos când a citit…

– Cred şi eu, am izbucnit în râs.

– Nu e de râs. Scrisori de dragoste în toată regula. ‚Pisoiaş’, ‚iubitule’… Femeie cu doi copii, unul mare!

– Şi ce a zis Radu?

– Ce era să zică? El o bănuia de ceva timp, stătea noaptea pe computer, dimineaţa dormea… Vasia s-a repezit să plătească ea telefonul, l-a pus la bănuieli. Ea nu a plătit niciodată nici un bill. Era peste mie!

Vasia de la Vasilica, nu îi plăcea numele dat de părinţi. Fată finuţă, drăguţică, „domnişoară de capitală”. El, băiat bun, serios, muncitor, moldovean de felul lui. Îi făcea toate poftele. O iubeşte foarte mult.

– Şi?

– A salvat toate mesajele pe dischetă.

Simt o milă nesfârşită pentru Radu. Şi pentru Vasia. Singură toată ziua acasă; seara, soţul prea obosit să se mai ocupe de ea. Are nevoie de viaţă socială… Ne tâmpim aici! Ultima dată i-am văzut de ziua ei. Am băut şampanie pe malul oceanului. Nici două săptămâni în urmă.

– Pe plajă, totul părea OK.

– El ştia. I-a zis a doua zi, nu a vrut să-i strice sărbătoarea.

– O iubeşte.

– Prea mult. I-a promis că uită totul, să o ia de la capăt.

– Ea nu vrea ‚totul de la capăt’, spun eu cu certitudine.

– Nu. A zis că s-a săturat. Că are nevoie de puţin romantism în viaţa ei. Se simte ca la cincizeci de ani. Casă, copii, curat, mâncare, soţ… Unde este frumuseţea vieţii?

– Chiar aşa. Radu nu i-o poate da. Lucrând zece, doişpe ore pe zi, nu mai are timp de ‚frumuseţe’. Nici putere.. Poate ar fi bine să o trimită la lucru…

– Vorbeşti prostii. Vasia nici engleză nu ştie!

– E vina lui. A ţinut-o tot timpul în casă. Nici pâine nu ştie cumpăra… Îi lipseşte viaţa socială.

– Eu am viaţă socială? Nu am. Şi stau pe mirc?

– Tu ai un ţel. Ea nu are. Să vezi copiii crescând, nu este un ţel.

– E frumos să ai copii. Ţi-am spus că vreau copii. Măcar unul! Îmbătrânesc şi o să fiu babă când va creşte. Nici la hockey nu o să-l pot duce.

– O să îl duc eu.

– Tu eşti deja bătrân.

Mă doare. E prima dată când îmi spune în faţă aceasta. Ea simte din tăcerea mea că a zis ce  nu trebuia zis.

– Nu am vrut să te jignesc. Ştii că nu gândesc aşa. De fapt, arăţi bine.

– Pentru vârsta mea. Ştiu…

– Acum, nu te supăra. Ştiu că eşti mai în vârstă. Am ştiut-o dintotdeauna.

Dar nu ‚bătrân’, îmi zic în gând. Trist. Simt că-mi dau lacrimile. Ce naiba am?…

– Şi cum a rămas?

– Vasia a refuzat. Radu a zis că dacă nu renunţă la mirc, divorţează.

– Şi ea a ales mirc-ul…

– Da. A zis că nu are decât. Vrea romantism în viaţă, atâta cât mai poate. Dacă nu îl primeşte de la soţ, îl ia de unde găseşte.

Da… Probabil ăla din State tot romantism caută. O nevastă busy, rece… Lipsa de viaţă socială, de comunicare. Poate şi ceilalţi… O privesc pentru prima dată pe Ţuşcă rece, cercetător. Să fie ea de vină? De aceea intru şi eu pe mirc? Din nevoie de puţin romantism în viaţă?

– Ţuşcă, ştii ce? Hai, dă-le dracului de cărţi! Hai la un film. Hai în parc!

– Ce-ţi veni? Lasă-mă, nu ştiu dacă termin până luni dimineaţa…

– Ţuşcă, am obosit Am nevoie de tine! Hai, te rog, stai cu mine!

– Dacă eşti obosit, du-te şi te culcă.

– Pisoiule, hai la mine…

Miţzoiul s-a ascuns sub fotoliu, mă priveşte de acolo cu ochi mari, lucitori, reci… Îmi vine din nou să plâng şi ştiu – ştiu! – că ceva este foarte rău!

 

autor Nick  Sava

http://cititordeproza.ning.com/profile/NicksAVA

Tagged with:

Comentarii închise la Taraba cu vise ( fragment de roman)

O, țară tristă, plină de umor!

Posted in Articole by Hopernicus on 24/07/2011


 

 

Nici Eminescu, nici Caragiale  nu au reușit să exprime atât de lapidar realitatea românească pe o lungă perioadă de timp. A făcut-o „plumburiul”  Bacovia. După 1989, poetul Mircea Dinescu a spus-

„ De socialism ne-am bătut joc, acum o să ne batem joc și de capitalism”. Belu Zilber a afirmat aproximativ același lucru cu patru decenii mai înainte – „La noi va fi un stalinism altoit cu Caragiale”

 

De 10 ori, artist Nick Sava

 

 

 ( citat aproximativ, cititorul mă poate corecta). Tot după 1989, circula o caricatură cu următoarea explicație – „ Legionar am fost, comunist am fost, acum fie ce-o fi”.  Au trecut aproape 22 de ani de la decapitarea sistemului ceaușist, național-comunist, monopolul pecerist-securist s-a repliat, foștii secunzi au venit în prima linie, s-au grupat, au  construit prin furt din proprietatea statului mici latifundii, le-au mai mărit pe parcurs și iată-ne în plin capitalism „ de piață”. Nu pot afirma nimic despre nivelul de trai, însăși noțiunea nu mai este aceeași, totul este în tranzit permanent. Consecvenți sunt  nostalgicii ceaușiști, puțini, ca și nostalgicii neo-legionari și antonescieni, cu o priză oarecare la tineri. Monarhia este privită cu neîncredere, deși  soluția nu ar fi chiar  rea.  Rusofobia, antioccidentalismul, antiamericanismul conviețuiesc fără complexe. Patriotismul, iubirea de Basarabia ( o traumă perenă, reală) sunt clamate, dar soluții  nu prea sunt. Ungaria, Bulgaria, foste țări „ frățești” s-au depărtat, ungurii din interior flutură steagul autonomiei. Serbia este și azi traumatizată de bombardarea Belgradului sub steag NATO.  Unde sunt prietenii din jur, că despre cei depărtați nici nu prea se poate  vorbi?  Rapoartele celebre, Wiesel ( despre Holocaust), Tismăneanu ( despre comunism) au fost rău primite, deși președinții României și Guvernele respective le-au adoptat.  Există o nostalgie pentru autoritarism. De ce? Pentru că Legislația este slabă, prost aplicată, Justiția, Parlamentul nu se bucură de credibilitate. Învățământul, asistența medicală și socială sunt în cădere liberă. Oamenii sunt învățați cu un sistem care dă educație, pâine, casă, medicamente și medic fiecăruia. Partidele de stânga au devenit de dreapta, la stânga este sărăcimea total nereprezentată în Parlament. Liderii sindicali s-a lăsat masiv „cumpărați”, așa se pare cel puțin. Revoluționarii se ceartă între ei, care a fost, care nu a fost. O, țară tristă plină de umor!

 Mentalitatea mioritică despre conspirații antiromânești  de factură plutocratică, occidentală, masonică, iudaică, rusofonică domină,  umorul a cam dispărut după expirarea lui Bulă, lumea se uită la Mugur Isărescu ca la un profet, deși  nimeni nu a creat valori din nemuncă.   Tinerii pleacă masiv, cei rămași se autodistrug prin excese, prin lene, dar există și speranțe. Puțini știu ce minuni au făcut japonezii, sud-coreenii, nemții după război, la fel Statul Israel, născut în 1948 și  aflat permanent sub amenințarea  unui islam  radicalizat.  A râde de sine, de evrei, de alte etnii este lesne și fără folos, cine râde mult … nu pare a fi deștept. Nici încrâncenarea prusacă nu este  atractivă, dar tenacitatea nemților în economie, nu în trecutele războaie, este de luat în atenție.  Dar cine să învețe?

    Generațiile cresc, îmbătrânesc, timpul trece, nici umorul nu se mai vinde bine.        autor Boris Marian 

 

 

 

 

 

 

Tagged with:

Comentarii închise la O, țară tristă, plină de umor!

De la Mendele Moiher Sforim la Anton Celaru

Posted in Articole by Hopernicus on 23/07/2011

Sforim, Peretz, Șalom Alehem, Isaac Bashevis Singer, patru mari scriitori de limba idiș au vizitat camera de lucru  a  regretatului Anton Celaru, de pe Calea Moșilor. El le-a conferit șansa de a fi citiți în limba română. Nu a fost singurul traducător, dar cel mai pasionat și, credem, dăruit.
Ed. Hasefer ne oferă recent „ Drumețiile lui Biniomin al Treilea” de Mendele Moiher Sforim, în traducerea lui Anton Celaru. Numit și „bunicul literaturii idiș”, Sforim  s-a născut în Belarus, în anul 1836, pe numele său, Șulem Iankev Abramovici, iar pseudonimul se traduce  prin Mendele, vânzătorul de cărți ( Sforim – cărți). A scris prozele „ Un om de nimic”, „Inelul fermecat”, ”Fișke-șchiopul” ( cel mai apreciat) și ”Drumețiile lui Biniomin al Treilea”. Scriitorul a murit în 1917 , la Odessa.

 

Vltava, artist Nick Sava

 

În post-fața cărții, Anton Celaru combate opinia lui Sartre, care afirma că evreii sunt atrași mai mult de cărți, decât de natură. Sforim s-a dovedit un mare iubitor de călătorii, de natură, un peisagist de forță.  Totodată candoarea sa,  aparenta naivitate îl face comparabil cu cavalerul Don Quijote de la Mancha al lui
Cervantes.  Maniera scrierii sale mai amintește și de pictura lui Marc Chagall,  aceeași coexistență a omului cu natura, simbolul vacii care nu lipsește; animalele de curte au rolul de a-l apropia pe veșnicul călător, mereu în căutarea unui „ acasă”  inexistent. Cărțile sunt pe plan secund. Aici intervine și tradiția hasidică,  Baal Șem Tov și discipolii săi se întâlneau adesea în pădure spre a se închina Unicului Dumnezeu. „O călătorie cu căruța ar prinde bine oricui”, scria Mendele Moiher Sforim.
Numele eroului cărții, Beniamin (Biniomin, în pronunție galițeană)  este preluat de la doi predecesori iluștri, Beniamin din Tudela, călător din secolul XII în Europa și Asia, apoi Beniamin al II-lea, născut la Focșani în 1818, care a călătorit prin mai toate provinciile Imperiului Otoman. Erau cărturari, au lăsat mărturii. Sforim se consideră Beniamin al Treilea.
Scrisă în stilul unor vechi cronici, cartea se deschide cu un titlu de genul – „Cine este Biniomin, de unde se trage și cum de i-a venit deodată să pornească la drum”. Omul se trăgea din satul Tuneiadevke, nume care în rusă  provine de la „tuneiadeț” – leneș, om de nimic. Un târg prăpădit care visează venirea lui Mesia. Beniomin pornește într-o călătorie lingă prin târgurile evreiești din Imperiul Rus.  Aventurile se țin lanț, umorul este mereu prezent, autorul pare a se fi inspirat din proza spaniolă a secolelor XV-XVI-XVII. Femeile joacă un rol important în aceste aventuri, obiceiurile evreilor, sărbătorile, căutarea Celor Zece Triburi Pierdute, despre care vorbește Biblia Ebraică, reprezentanții acestora, fiind numiți, în mod fictiv, evreii roșcovani, sunt  repere ale acțiunii romanului. Piatignilevke este un târg aflat pe cinci mlaștini (piati- cinci), acolo oamenii petrec, nu le pasă de nimic. Pericolul major care îi pândește pe Beniomin și tovarășul său de drum, Senderl, un Sancho Panza evreu, este încorporarea în armata rusă, care, se știe putea să dureze și 25 de ani. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care mulți  evrei au emigrat din Rusia în țările vecine, în special în  țările române. Acest amănunt istoric nu mai intră în  preocuparea prozatorului. Aventurile lui Beniomin se opresc în momentul salvării de la încorporare.
Proza lui Sforim merită a fi citită pentru verva,  realismul și umorul ei, legătura ei cu un trecut definitiv epuizat, astăzi părând ceva exotic. O lume care a dispărut. Traducătorul a recreat în română ceea ce Sforim a scris într-o limbă tot mai puțin vorbită,  idișul.

 

autor Boris Marian

Tagged with: ,

Comentarii închise la De la Mendele Moiher Sforim la Anton Celaru

Sâmbăta neagră

Posted in Proză by Hopernicus on 23/07/2011

Am citit ieri, pe niște afișe lipite cu bandă adezivăde cabinele telefonice, că astăzi o să se desfășoare ceva în cartierul ăsta amărât din sudul Bonnului. Cum nu pricep o boabă de germană, am reținut, adică am înțeles, doar data și orele: 19 Martie 2011, între orele 10 și 16. M-am străduit să aflu de pe internet despre ce-i vorba, însă n-am găsit nimic folositor. Ținând cont că n-are cum să fie Parada Gay, aia-i prin iunie, în Cologne, m-am decis totuși să mă duc. Poate-i ceva de genul Carnavalului de acum două săptămâni, când m-am îmbrâncit cu niște copii pentru a aduna bomboane, jeleuri, ciocolățele și caramele. Dracii ăia mici veniseră pregătiți, fiecare având câte-o traistă. Preventiv, astăzi îmi iau și eu una. Nu, nu una, două. Mă îmbrac frumos, trec pe la cutia poștală să ridic reclamele și ziarul (e gratuit, dar din păcate e-n germană), apoi mă îndrept grăbit și zâmbitor spre centru. Însă nici vorbă de carnaval, e un nenorocit de târg de vechituri. Mă amestec printre oameni și-mi belesc ochii la milieuri, macrameuri, flori din plastic, bijuterii, ceasuri, cărți și diverse alte prostii. Dacă aș fi luat la mine lumânările frumos parfumate, pe jumătate arse grație întâlnirilor romantice ratate, ori tacâmurile ce zac nespălate în chiuvetă, cred că aș fi făcut ceva bani. Îmbulzindu-se, vreo trei țigani, trec pe lângă mine. Simt niște pipăieli în zona șlițului, a coapselor și-a fundului, un soi de masaj oriental, desăvârșit făcut, iar când îmi verific buzunarele remarc că sunt goale. Drace, portofelul. N-am bani în el, doar fotografiile copiilor, la care chiar țin. Au fost făcute cu-n aparat din ăla vechi și s-a voalat filmul, aşa că altele nu mai pot scoate! Mă reped la ei, dar chiar când să-i pun unuia o mână pe umăr, iar cu cealaltă să-i mut fălcile, îmi dau seama că de fapt mi-am lăsat portofelul acasă. Mă incomoda când dădeam să mă aplec după zaharicale. Mă amestec jenat prin mulțime și abia atunci realizez că totuși m-au ușurat de ceva. De cele două pungi. Pagubă-n ciuperci, îmi zic, dar totuși ar fi meritat să-i stâlcesc garoiului fața. Trec la următoarea tarabă pe care sunt întinse zeci de mașinuțe. Zece euro bucata. Individul ce le vinde, un bătrân miop ce-și suge buza inferioară, este mai mult ca sigur un colecționar. Simt dintr-o dată un gol în stomac și-o scârbă fără vreo adresă anume. Vreau să ies de acolo și când dau să mă retrag calc o potaie pe laba din dreapta față. Jigodia se-ntoarce instinctiv și-și înfige fulgerător colții în piciorul meu. Idioata de babă care-a venit cu javra în târg se uită cu reproș la mine de parcă eu aș fi fost de vină. Îmi vine s-o mușc de obraz, dar mi-e greață de fardul ce-i atârnă de mustață. Îmi dau coate și merg șchiopătând până la o bancă pe care stau doi îndrăgostiți ce se privesc fără încetare. Mă așez pe colțul băncii, apoi înaintez cu fundul spre fată. Cum gestul meu n-o determină să plece, îmi flexez piciorul vătămat și suflec cracul pantalonilor. O rană diformă, din care două firicele de sânge se preling în șosete, se arată. Îndrăgostiții pleacă. Mă uit la oamenii ce-mi trec prin fața ochilor și care se îngrămădesc să vadă niște gravuri făcute între cele două războaie mondiale. Ce carnaval de rahat! Mă duc acasă ca să mă spăl. Nu-i ceva ce fac în mod obișnuit, dar am o întâlnire diseară. Tot o româncă, că de alte nații se pare că n-am parte. A trecut săptămâna trecută pe la service ca să-i schimb o roată. Și cum arăta bine, i-am zic că-i fac o reducere dacă acceptă să ne întâlnim după. O duc la film, mi-a zis un prieten că e la cinema un film în engleză săptămâna asta. Nu prea pricep eu engleza, însă tipa părea deșteaptă. Lebăda Neagră cică-i zice filmului. Ceva cu balet, deci pe gustul femeilor. Plus că am auzit că are și câteva scene erotice. E exact ce-mi trebuie.

Acasă nu e apă caldă. De fapt e, dar nu așa de caldă cum aș fi vrut eu să fie. Am să-mi spăl doar piciorul. Îmi dau șosetele și pantalonii jos și trec la fapte. Cotrobăi apoi prin toate sertarele și dulapurile în speranța că am să găsesc o altă pereche de șosete. N-am însă noroc, sunt toate puse la spălat. Mă tentează să bag mâna în coșul cu rufe, dar mirosul mă alungă. Trebuie neapărat să trec pe la spălătorie zilele astea. Aș putea să mă duc chiar acum, dar mi-e așa de lene și foame. Am să mănânc diseară, îi iau tipei un kebab, mie o șaormă și aia e. Știu și unde s-o duc. E un fast food turcesc lângă gura de metrou, unde kebab-ul e doar doi euro. E de abia ora patru fără ceva. Mai sunt încă trei ore până la întâlnire. Mă culc ca să mai treacă timpul și ca să uit de foame.

Îmi iau șosetele pe care le-am avut mai devreme. Una e încă umedă, îmbibată în sânge, dar n-are nimic, merge și așa. Mă dau cu gel, mă frec puțin cu săpun ca să miros frumos și mă duc. Ajung la cinema la șapte fără un sfert, cu 5 minute înaintea întâlnirii. Mă așez la rând în fața unicului ghișeu deschis și când ajung la casă îi cer două bilete la Lebăda Neagră. Am uitat că pe aici nu se vorbește română, așa că încerc în puțina engleză pe care-o știu. Mă aplec spre individ ca să nu mă audă ceilalți oameni și să mă fac de râs și-i zic: Ăăă, tu bilete la Darc Lebăda. Dobitocul nu pricepe. Încerc prin semne: tu, adică două degete, bilete mă gândesc să nu-i mai spun că doar nu vinde gogoși și trec direct la titlu: darc, fâl-fâl. Tot nu înțelege. Darc bărd. Bărd, îi spun și dau din mâini. Pe fața cretinului apare un zâmbet și mă simt dintr-o dată salvat. Îi dau douăzeci de euro, iar el îmi întinde două tichete și câteva monede. Le număr atent, apoi mă duc s-o aștept pe tipă la intrare. Mor de foame. Se face șapte fără cinci, apoi șapte fix. Să vezi că pocitania asta nu mai vine, mi-a dat țeapă! Mai stau până la și zece, apoi intru singur. După ce trec de un hol de sticlă, pătrund într-o încăpere plină de uși numerotate. Bag capul pe una și îmi dau seama că de fapt în spatele ușilor sunt săli de cinema. Mă uit pe bilet vreo câteva minute să văd la ce sală e filmul meu, apoi mă las păgubaş și deschid la nimereală o ușă. Se aud voci de tineri, așa că prind curaj. Caut, prin semiîntuneric, un loc liber, dar nu observ niciunul. Mă duc spre ultimul rând, însă e ocupat în totalitate de niște puștani cu frizuri ciudate. Mă întorc și mă duc mai în față. Observ pe primul rând un scaun gol. Mă îndrept acolo și mă așez pe punga de floricele a unuia. Îl întreb dacă-i ocupat, iar omul, un chelios la vreo treizeci de ani, îmi face semn că nu. Mă afund în scaun și dau capul pe spate, dar tot nu reușesc să cuprind cu privirea întregul ecran. Trebuie să-mi rotesc în permanență gâtul ca să-mi dau seama ce se întâmplă. Toată vânzoleala asta mi se pare al naibii de obositoare, așa că mă concentrez doar la centrul ecranului. Să mor dacă mai înțeleg ceva! Ah, erau reclame, acum începe. Se sting și ultimele lămpi, iar în sală se lasă o liniște mormântală. Ecranul se luminează treptat, iar pe el apar niște brațe întinse. Privesc în spate, iar puștanii ăia cu frizuri ciudate, sânt cu toții în picioare, cu mâinile înainte. Dacă n-au de gând să șadă pe scaune mai bine m-ar fi lăsat pe mine să stau jos acolo, în ultimul rând. Aici mă ia cu amețeala. Mă întorc spre ecran și-n locul lebedei mult așteptate apare mutra pocită lui Hitler. Tinerii sunt în extaz. De pe rândul al doilea se aud niște glasuri pițigăiate, șușotind într-o română stâlcită:

– La ce film m-ai adus, băi Rafaele, mânca-ți-aș tu pe-a mea de bulangiu ce ești. Nu vezi că-i cu nebunu’ de-a vrut să ne omoare?

– Să-ţi trăiască ce-ai mai scump acasă, dac-am știut. Facem liniște, dăm cu ciorda ce-om apuca și ne tirăm.

Apoi glasurile sunt acoperite de vocea naratorului povestind nu știu ce, în germană. Hărți, avioane, bombardamente, ruine și așa mai departe. Poate că lebăda și baletul sânt în cea de-a doua parte. Încerc să fiu atent, dar mă dor ochii de nu mai pot. Privesc ba cu unul, ba cu celălalt, apoi îi închid ca să îmi treacă.

 

Sticle I, artist Nick Sava

 

Cred că am adormit, căci sala e goală, ecranul negru, lămpile stinse, iar mie îmi lipsește un adidas. Cel drept. Stângul e lângă piciorul meu și pute a hoit. Cred că-i de la sânge. Îl iau în mână și ies afară, apoi mă îndrept spre casă. O lună imensă a răsărit din Konningswinter, de pe celălalt mal al Rinului și mă urmărește. Descui ușa, iar un miros de-ți strâmbă nasul mă izbește drept în față. Am uitat să las geamurile deschise, iar rufele murdare și-au împrăștiat, probabil, duhoarea. Le bag, ținându-mi respirația, în niște pungi și mă duc la spălătorie. Pe o bancă, adunați în jurul unor sticle de vodcă, pușstanii ăia naziști de la cinema vorbesc și gesticulează ca niște apucați. Îi ocolesc, trec strada, mai merg puțin și intru în spălătorie. Îndes cu picioarele hainele într-o singură mașină de spălat, ca să plătesc doar jumătate, apoi mă scobesc după monede. După ce adun suficiente le introduc în chestia aia din perete, apoi apăs numărul mașinii mele. Îmi trag un scaun și mă așez în fața ei, așteptând să înceapă. Știu din experienţa altora că programul, indiferent pe care-l alegi, durează o oră. Tâmpenia nu mai începe. Cum nu-i nimeni aici îi car două șuturi, să mă țină minte, apoi verific dacă am selectat bine mașina. Trebuia să mă aștept. Am apăsat 12, iar rufele sunt în 13. Le mut dintr-o parte în alta, ascunzându-mi nasul în buzunarul hainei. În sfârșit, cuva se rotește. Pot să mă duc să-mi iau o o șaormă. Și un kebab.

Când mă întorc o țigancă stă pe scaunul meu și se uită la rufele mele. Mă vede și se ridică, dar nu ca să-mi ofere locul, ci să-mi ceară ein euro.

– Sânt falit, îi zic. Mi-am pierdut portofelul la cinema.

– O, baștene, nu știam că ești de-al nostru, zice țiganca.

– Mă confunzi, nu vezi că-s alb la culoare?

Spoitoarea îmi zâmbește șireată apoi se așează iar pe scaun. Eu mă pun pe bancă, lângă calorifer, iar ea începe să deșarte pe mașina de spălat o mulțime de monede. Le separă, iar după aceea le numără.

– Trei sute de euroi, mânca-i-aș io pă ei.

A dracu’, se mai dă și mare. Apoi, de parcă nici asta n-ar fi fost de ajuns, se apleacă spre mine și-mi spune:

– Nu vrei baștane, ein euro, să-ți trăiască familia?

Rabd ce rabd, dar nu pot să mă mai abțin și-i zic:

– Marş d-aici, zavragioaico! Ce dracu’ mai aștepți? Ți-ai numărat bănetul, ți-ai făcut numărul, acuma cară-te.

– Stai, nebune, să mi se termine rufele.

– Care rufe? o întreb eu.

– Cum care? Nu vezi astea aicea? zice ea, arătând cu mâna spre singura mașină de spălat care funcționează. A mea.

Dau să protestez, dar chiar atunci intră în spălătorie doi țigani cu trandafiri în mână.

– Haorde, Amalio. Are șucheru’ ăsta ceva biștari?

După voce realizez că sunt aceeași din sala de cinema.

– E rumân, Rafaele, îi răspunse țiganca.

– Socheres, frate, îmi zice apoi țiganul mie.

– Să înnebunesc, vărule, dă ăsta nu-i ăla de-l cauți, care te-a turnat la pârnaie. Spuse al doilea.

Mă ridic și mă îndrept spre ieșire, dar unul dintre ei îmi ține calea:

– Stai așa, frate, unde te duci? Hai, pun-te la loc că nu-ți facem nimica. Vorbim și noi.

– Mă grăbesc, îi răspund.

– Păi și rufăria cui o lași?

– Nu-i a mea, e-a ei.

– Minte ciriclia! se revoltă spoitoarea.

Dau să mă strecor între el și perete, dar țiganul împuțit se lasă cu toată greutatea pe mine, în timp ce celălalt mă face la buzunare. Îl împing și îi dau una în burtă, dar imediat primesc o lovitură la șale, apoi o alta în obraz

– Dă-i, băga-mi-aș…

Dar n-apucă să termine că-i înfig un cot între măsele, celuilalt un cap în piept, și-o rup la fugă afară. Mă îndrept spre secția de poliție, însă îmi aduc dintr-o dată aminte de puștanii ăia cu frizuri ciudate. Trec strada și-i văd tot acolo, pe jumătate beți.

– Gypsys, urlu la ei, gypsys!

Nu mă bagă în seamă. Duc mâna în dreptul șlițului și mimez urinarea.

– Fucking gypsys pi on Germany.

– Uer? se arată unul dintre ei interesat.

Le arăt cu degetul spălătoria, iar aceștia se ridică și-o pornesc în grabă într-acolo, zdrăngănind niște lanțuri. Mă așez pe bancă și iau o gură din vodca pe care-au lăsat-o în urma lor. Am de gând să mai aștept câteva minute, apoi mă duc la poliție să le zic că-i bătaie mare la spălătorie. Cine știe, poate după ce îi arestează o să mă pot întoarce și eu să-mi iau hainele.

 

autor Alexandru Ioan Despina

http://cititordeproza.ning.com/profile/AlexandruIoanDespina

Comentarii închise la Sâmbăta neagră

Povestind Shakespeare (monolog)

Posted in Teatru by Hopernicus on 24/01/2011

Povestea unei tigăi (Îmblânzirea scorpiei)

La ridicarea cortinei se vede un fotoliu de teatru. Pe el stă lăbărţat Povestitorul (Christophor Sly), privind spre dreapta de unde se aud (înregistrate) voci nelămurite declamând o piesă de teatru, întrerupte când şi când de râsete şi aplauze. Aceasta va continua până în final.

Sly este îmbrăcat într-un halat de casă cam mototolit, cu bocancii plini de noroi, o bandana la gât şi o perucă cu păr negru pe cap. La ridicarea cortinei moţăie. Tresare şi se trezeşte la o explozie de aplauze pe o „scenă” invizibilă. Vorbeşte (cel puţin la început) cu o voce răguşită, de om mahmur.

Sly: Hrrr… La naiba! Am zis eu că niciunde nu se doarme atât de bine ca pe caldarâm, sub copertina de la „Stavros”… E acolo o gură de canal din care ies aburi, îţi încălzesc măduva când umezeala încearcă să te boşorogească… O fi tare caldarâmul, da’ m-am obişnuit. De preferat, decât  să fiu sclav sistemului… Fac ce vreau, când vreau, dacă vreau. Mda, nu prescription medications online prea vreau – da’ uite la păsări, la corbi. Iubitul Jesus ne-a încredinţat că fiecare este în grija Tatălui. Nu sunt pasăre – deşi uneori mai zdrăngănesc la ghitară – da’ cred că El are grijă şi de mine!

Da’ cred că vă întrebaţi ce caut aici… Uite, vă jur, nu am pus bocancul într-un teatru de când nişte prăpădiţi de actoraşi m-au chemat să-mi dea o pâine. Nu m-aş fi dus, îmi aminteam ce îmi povestea una din… mă rog, va zic altădată că mi-s gentilom… că-şi lua cu ea la spectacol cojocul, iar instrumentiştii se purtau cu mănuşi şi cu lumânare pe pupitru, ca la simfonia neamţului ăla. Nu, ei nu cântau simfonia, dar îşi mai încălzeau degetele la lumânare. Nu-i mai bine pe canal la „Stavros”, eh?

Nici nu ştiu cum am ajuns aici. Cred că am băut cam mult, filmul mi s-a rupt când hangiul m-a trimis, cu un şut în dos, în noroiul străzii. Cum mă trezesc, cum vin nişte oameni la mine şi încep (se maimuţăreşte): „Bună dimineaţa, Înălţimea voastră. Aţi dormit bine, Înălţime? A fost perna destul de tare? Destul de moale? Plapuma a fost prea grea, Înălţime? Minunată noapte – cam rece, dacă îmi permiteţi să spun… Aţi avut vise plăcute, sper, Înălţime…”

Cetate, artist Nick Sava

(ridică vocea) „Înălţimea voastră! Înălţimea voastră! Pe copitele măgarului lui Buridan, drept cine mă luaţi, nătărăilor? Abia am cinci picioare jumătate”. „Înălţimea voastră Ducele glumeşte, ha ha ha, semn că aţi dormit bine…” M-am uitat în jur să văd ducele acela înalt – şi să mă trăznească Joe dacă am văzut pe cineva!

Şi iată aşa a fost toată ziua. Să-mi smulg părul din cap – după ce mi l-au pomădat şi dat cu tot felul de prafuri, de a devenit mai ceva ca o perucă franţuzească – să-mi sufoce toţi păduchii, păcatele mele! Zic eu că unu’ din ei era capul răutăţilor, prea mişcau toţi la un semn al degetului lui, prea mi-a stat toată ziua în cârcă… Iar cucoana care se dădea drept nevastă-mea, să mă spintece toţi zeii, o fi fost ea frumoasă şi aranjată şi parfumată de nu i se simţeau mirosurile, dar nu face nici cât aluniţa nevesti-mi pusă exact acolo unde mă înnebuneşte pe mine! Desigur, ea zice că-i e ruşine să mă declare soţ, că gura de canal pute şi caldarâmul e tare şi rece, şi că dragostea sub sacu’ de dormit împuţit nu seamănă nici pe departe cu cea din patul plin de purici… La naiba, să renunţ carevasăzică la libertatea mea de boem şi să mă fac om cuminte, ca vecinul Stranach! (ameninţător) Dacă pun mâna pe ăla, o să mă conving dacă lui Marion îi plac bărbaţii fără dinţi. E bine de ştiut pentru când voi mai îmbătrâni…

Da’ uite, m-au pus ăştia să mă uit la piesa asta de teatru. Cică e scrisă de tinerelul ăla de la „Globus”, de care au început să vorbească toţi… Cică eu am poruncit actorilor să mi-o joace în privat – să fiu jupuit de viu dacă aş arunca banii pe asemenea prostii! Şi acum toată casa stă şi râde acolo ca la circ. De ce-or fi râzând, nu ştiu – că acea Kate zici că-i Marion a mea. Ia să încerce musiu Petruchio să îi facă fiţe lui Marion, să văd pe unde scoate el cămaşa… Dacă or veni la putere muierile, să vezi cum ies în stradă cu măturile şi tigăile şi or da după flecuşteţu’ ăsta de actoraş ce se crede mare dramaturg! Să vezi cum vor face o comisie şi îi pun piesa la index, de nu o mai joacă nimeni şi-o scot din şcoli şi nu mai aude nimeni de ea! Sunt sigur că Marion ar fi drept acolo, în faţă, cu tigaia aia cu coadă lungă, ce o foloseşte de câte ori ajung acasă băut… Mai mereu…

Şi de ce ar face asta acel comitet? Că, cică, femeia e discriminată în piesă. Că bădăranul de mascul – ăsta-i Petruchio – o asupreşte pe biata Kate, în râsul spectatorilor. Că îi pune „nume” lipsite de respect… O fi ea cam cutră şi scorpie, de îi bate pe toţi şi face numai ce vrea ea, de a băgat groaza în cetăţenii Veronei (unde naiba o fi locul ăla unde o femeie bagă groaza în bărbaţi?) – dar e şi ea o femeie suavă cu drepturi constituţionale! Să nu o atingi nici cu o floare…

E drept, Petruchio n- o prea atinge până mai spre sfârşit, când o „atinge” exact unde îi place ei, dar asta e mai puţin important. Este evident că o asupreşte – chiar când foloseşte cuvinte drăgăstoase. Îi frânge cerbicia, o „îmblânzeşte”, o face să se comporte nenatural. „Natural” era să-i bălăcărească pe toţi, să-şi bată sora, să-şi înjure tatăl… Cel puţin aşa gândesc femeile acelui comitet…

Vă întreb acum, unde naiba este acel comitet care îmi apără mie drepturile? Că Marion îmi pune etichete ori de câte ori dă ochii cu mine. Şi tigaia aia lasă cucuie care nu trec nici cu două clondire de vizichiu scoţian – singurul lucru bun care vine din partea aia de lume!

Da’ femeile alea din comitet au luat-o pe arătură, să mă încalţe Belzebut de vă mint! Se vede că habar nu au cum gândesc femeile – chiar dacă se cred femei. Will, cât de tânăr ar fi, ştie mai bine! – şi eu recunosc asta. Am învăţat multe lângă Marion… Uite, să nu-mi spuneţi mie Christophor, dacă biata Kate n-ar fi dat orice pentru o fărâmă de dragoste! Că tatăl ei, bătrânul Batista, o iubea numai pe sclifosita de Bianca. Iar sclifosita nu se iubea decât pe ea însăşi. Şi toţi tăntălăii ăia de veronezi, ca şi tat-su. Iar Kate nu avea şi ea un suflet care să o aibă dragă – şi atunci se înrăia şi ea. Pentru că, dacă dragoste nu e, nimic nu e – aşa cum îmi spune Marion când mă ia în pat după ce îmi oblojeşte cucuiele făcute cu tigaia… Şi aşa, înrăindu-se în singurătatea ei, a prins teamă de cei ce se apropiau de ea zâmbind. Îi privea cu neîncredere, îşi dădea drumul la venin pentru a nu fi ea cea rănită…

Măr Triptic, artist Nick Sava

Şi atunci s-a apropiat Petruchio. Sigur, a făcut-o pentru bani la început, până să o cunoască. Dar apoi i-a văzut frumuseţea şi spiritul – dar şi singurătatea, teama de iubire… Uitase cum e să fie iubită, sau poate că nu ştiuse niciodată. Îi era teamă să se deschidă – mai uşor îi era să fie o zgripţoră! Atunci el a încercat să o încovoaie – folosind mijloacele epocii. Dar a făcut-o cu dragoste, nu ca un tiran ci ca un părinte care îşi pedepseşte din dragoste copilul în greşeală…

Când a înţeles în sfârşit că în dragoste nu există stăpân şi supus, nu există mândrie ci doar umilinţă, Kate s-a „îmblânzit”. Aşa cum şi Marion a mea s-a îmblânzit după nuntă. Ceea ce nu o împiedică să-mi arate faţa ei de scorpie şi să mă atingă cu tigaia… Vă pot spune cu toată credinţa: când Petruchio o fi făcut vreuna din prostiile pe care le fac eu, Kate a ştiut să redevină scorpie!

Ah, dar se pare că piesa s-a terminat (din culise se aud ovaţii şi apluze) Se pare că nimeni nu mă bagă în seamă. E timpul să-mi iau tălpăşiţa… Marion m-o fi aşteptând! (aruncă halatul cât colo, descalţă bocancii şi o ia tiptil spre stânga, cu ei în mână, mormăind) Eh, dacă n-ar avea tigaia aia… Sau dacă i-ar fi mâna mai uşoară… (Pe ieşirea lui, cade cortina)

autor Nick Sava

http://cititordeproza.ning.com/profile/NicksAVA

Tagged with:

Făt-Frumos nenăscut

Posted in Povestire, Proză by Hopernicus on 22/01/2011


A fost odată ca niciodată, pe vremea când oamenii nu mai citeau cărţi, îşi pierduseră credinţele şi speranţele, nu mai respectau Pământul şi se bucurau mai degrabă de invidia megieşilor lor, decât de bunul lor renume. Pe atunci existau un altfel de pureci care, potcoviţi cu nouăzeci şi nouă de ocale, săreau până la cer  şi chiar dincolo de el şi, pe drept cuvânt vă spun, mai mincinos e cel ce nu crede în cele spuse de mine decât cel ce povesteşte.

Trăiau în acele vremuri doi oameni, soţ şi soţie. Erau nici prea săraci, nici prea bogaţi, dar ar fi vrut să fie şi mai bogaţi. Nici tineri nu mai erau. Considerau că nu-şi trăiseră viaţa şi nici nu-şi împliniseră dorinţele la care visau nopţile. Cum nu erau cu nimic deosebiţi  de semenii lor, de mult nu mai luaseră vreo carte în mână, iar tradiţiile şi credinţele le uitaseră aproape de tot. Mai curând credeau în vrăji, în flăcări violet şi spirite, deşi, nu le văzuseră vreodată.

În poveşti nu mai credeau. De fapt, auziseră câteva poveşti tare de demult, pe când le trăiau bunicile, însă le uitaseră încă de pe atunci. Acum credeau în altfel de poveşti, mai ales în cele văzute la TV, auzite în piaţă şi în bârfele vecinilor. De aceea, chiar dacă uneori credeau în Ursită – în cea care stă sub semnele cereşti, numită şi horoscop -, în ursitoare nu credeau.

Dar iată că acele ursitoare, numiţi-le cum vreţi, Parce, Norne, nu pieriseră odată cu tradiţiile şi credinţele. Şi mai poposeau la capul femeilor – însă nu la toate. Crescuse într-atât de mult numărul femeilor în lume, încât Cele Trei mergeau la întâmplare, aşa cum hotăra Destinul, ba la o femeie, ba la alta… Deseori, înainte de naşterea copilului, ba, câteodată, cu foarte mult timp înainte de momentul naşterii. Aşa s-a întâmplat şi în povestea noastră.

Abia rămăsese femeia grea, că la capul ei au poposit Cele Trei ursitoare. Femeia nu le-a văzut, era noapte şi dormea şi, oricum, nu credea în existenţa lor. Nici nu ştia că e borţoasă, de altfel. Aşa că, nu ştiu cum arătau Cele Trei. Poate una era tânără, una matură şi cea de-a treia bătrână… Poate toate trei erau bătrâne… Unii le numeau „sfinte”: Sfânta Marţi, Sfânta Vineri şi Sfânta Duminică.

Chiar nu ştiu cum arătau cele trei Ursitoare, însă  ştiu sigur că au vorbit:

– Hm, zise prima, Marţolea. Cred că am venit degeaba. Acest copil nu se va naşte…Şi o tristeţe profundă i se citi pe faţă.

– Ba, se va naşte, o contrazise Venera. Pentru că are un Destin, o Soartă, o Căutare. Numai că se va naşte fără trup. Doar suflet.

– Va deveni om întreg, zise la urmă Domnica, zâmbind cu blândeţe. Îşi va căpăta trupul dacă va împlini Destinul. Abia atunci va fi Făt-Frumosul. Dar… dacă nu va termina Căutarea, sufletul i se va risipi.

Cu aceste cuvinte, Cele Trei porniră mai departe, că nu puteau poposi prea mult în fiecare loc. Fiind ele atât de ocupate, nici nu le vom mai întâlni în povestea noastră, că din poveste mult mai este.

Şi iată! femeia simţi că este grea. S-a sfătuit cu bărbatul ei.

– Nu se poate! a zis acesta hotărât. Nu e momentul. Abia am pus temelia casei – unde o să naşti? În apartamentul ăsta?

– Ai dreptate, încuviinţă femeia. Peste trei luni termin cursul, apoi plec la specializare. Ce se alege din cariera mea? Am şansa să câştig mult mai bine. Ne vom cumpăra maşina dorită!

– Vom construi casa. Vom merge în Caraibe. Suntem încă tineri, avem timp să facem nu un copil, ci chiar doi, numai să vrem!

– Aşa e. Nu putem să ne închidem viaţa pentru un copil. Nici el n-ar accepta o viaţă în lipsuri.

S-a dus femeia la un vraci de se cheamă medic şi a scăpat de sarcină. Apoi şi-au văzut de viaţă. Şi-au văzut carierele împlinite, au construit casa, au schimbat câteva maşini, au fost în Caraibe, ba chiar şi în Tahiti, au cumpărat alte multe nimicuri… Uneori mai călcau alături de lege pentru a-şi împlini viaţa.Trăiau, aşa cum credeau ei că merită.

Dar femeia a început la un moment dat să aibă visuri neliniştitoare. Se făcea că un copil, mai precis un băiat, plângea. A început să se gândească la copilul nenăscut, aşa că i-a spus bărbatului:

– Cred că a venit timpul să facem şi ultimul lucru: un copil.

– Nu suntem cam  bătrâni? şi-a arătat bărbatul îndoiala.

– Să mergem la vraci!

S-au dus. Medicul le-a dat tot felul de ierburi şi prafuri şi marea minune s-a întâmplat: femeia a rămas grea! Doar că, fiind ea chiar pornită spre bătrâneţe,  deşi n-o recunoştea, a avut o sarcină grea şi o naştere cu probleme; era să şi moară. A născut o fetiţă bolnăvicioasă şi micuţă, de care medicii tare se îndoiau că va atinge vârsta maturităţii. De data asta, Ursitoarele n- au  mai trecut pe-acolo, fiind foarte solicitate pe alte tărâmuri. Nu ştiu dacă asta a fost de bine sau de rău. Ursita nu aduce numai bucurii… Ei, dar din poveste, mult mai este…

Să vedem cum a rămas cu acel copil nenăscut, pe care Cele Trei l-au ursit. Iată că, deşi noi nu mai credem în poveşti, ele chiar se împlinesc câteodată. Aşadar, copilul, un băiat, se născuse la soroc. Nu s-a născut în trup,  pentru că mama lui îl lepădase, dar sufletul lui se născuse pentru a împlini ursita.

Ca orice copil, el stătea mai mult pe lângă părinţii săi – mai ales pe lângă mamă. Şi, deşi ne aflăm într-o poveste, băiatul nu a crescut în trei zile cât în trei ani, ci mult mai încet.

A ajuns totuşi, la un moment dat, să îşi dea seama că el e altfel decât părinţii lui şi decât ceilalţi oameni: nu avea trup. Neavând trup, nu creştea în trup – însă sufletul avea minte. Şi ea creştea ca din apă, de ajunsese la câţiva ani să aibă percepţii şi sentimente, cunoştinţe şi principii. Aşa şi-a dat el seama că mama lui îi vânduse trupul pe nimicuri materiale. Şi a început să plângă, plin de durere pentru nepăsarea şi egoismul părinţilor lui. Pentru că el îi iubea, chiar aşa cum erau ei.

Când a văzut că i s-a născut o surioară, s-a bucurat foarte mult şi nu a mai plâns. Acum o vedea pe mama lui plângând des, pe tata mai mereu furios, pentru că fata era bolnavă. Până la urmă, tata a plecat, căutând fericirea în altă parte.

Nu ştiu dacă a găsit-o şi cât a plătit pentru ea, căci fericirea nu vine gratis, dar aceea este o altă poveste.

Aşa că băiatul a început să se frământe: cum să facă, cum să dreagă, să aducă sănătate surioarei şi fericire mamei? Şi nu găsea nicio rezolvare. S-a gândit atunci că numai Cele Trei îl pot ajuta. Pasămite, auzise şi el de Ursitoare. Dar unde să le găsească? Ele umblă toată lumea, niciunde nu se opresc mai mult de câteva clipe. Ar putea alerga după ele toată viaţa, fără a le putea găsi! S-a gândit el ce s-a gândit şi şi-a zis: doar cineva care crede în poveşti mă poate ajuta!

A început să umble prin lume. Fără trup e mult mai uşor să călătoreşti. Zbura sufletul băiatului ca vântul şi ca gândul… Doar că nu găsea pe nimeni care să creadă în poveşti. Ici şi colo găsea câte un băieţel sau vreo fetiţă care credeau – dar ei nu ştiau ce sfat să îi dea. Rar găsea câte un moş sau câte o babă, care îşi mai aminteau de poveştile auzite sau citite în copilărie, dar acum nu mai credeau în ele. „Ehei, basme! Cine mai crede astăzi în basme?”

A ajuns într-un sfârşit pe o insulă în mijlocul oceanului, unde tradiţiile nu muriseră de tot. Acolo, într-o colibă, trăia o femeie bătrână, bătrână, care credea că basmele sunt adevărate! I-a povestit despre nevoile lui, despre Ursitoare.

– Sunt adevărate, dar ele nu sunt de pe lumea asta. De aceea, eu cred că le poţi găsi pe Cele Trei pe celălalt tărâm. Ele acolo sunt adevărate, aici le călătoreşte numai sufletul. Doar ele te pot ajuta.

– Şi cum pot ajunge pe celălalt tărâm?

– Oh, asta e uşor. El este aici, lângă noi. Trebuie doar să vrei să ajungi acolo. Dacă ai o nevoie mare, vei ajunge.

S-a gândit atunci  la nevoia lui: sănătatea unei copile fără vină şi fericirea unei femei vinovate, dar pe care o iertase. Şi, ieşind din coliba bătrânei, s-a trezit nu pe insula din mijlocul oceanului, ci pe o câmpie întinsă. A pornit la întâmplare şi a mers, şi a mers, până a zărit o colibă, nu mult diferită de cea pe care o lăsase în urmă. Aici locuia Sfânta Marţi.

– Sărut mâna, bunicuţă, i-a dat bineţe flăcăul, bătând la uşă.

– Să trăieşti, voinice. Ia să te văd. Ai crescut, ai crescut… Iată că surorile mele au avut dreptate.

– Bunico, ce mă sfătuieşti să fac? Surioara mea e bolnavă fără leac, mama nefericită…

– Apoi, fiule, eu sfat nu-ţi pot da; pentru mine tu nu exişti. Aşa te-am văzut eu, nenăscut. Du-te la soră-mea mai mare, Sfânta Vineri, poate ea să te ajute.

A plecat flăcăul mai departe şi, după ce a trecut şapte munţi, şapte văi şi şapte mări, a ajuns la o altă colibă. În ea trăia o bătrână ce semăna, bucăţică ruptă, cu Marţolea.

– Sărut mâna, bunică. Am venit la tine căutând ajutor.

– Of, flăcăule, mare nevoie trebuie să ai, de ai ajuns până aici. Îţi ştiu păsul, dar nici eu nu te pot ajuta. Eu te-am văzut ca suflet, doar. Mi s-a împlinit ursita, dar nu ştiu ce e mai departe. Poate sora mea cea mare, Domnica, să ştie.

A pornit flăcăul iarăşi la drum. Şi după şapte ani, şapte luni, şapte săptămâni şi şapte zile, a ajuns la coliba Sfintei Duminica.

– Sărut mâna, bunicuţo.

– Să fii voinic şi sănătos, flăcăule, i-a răspuns bătrâna.

– Bunico, poţi tu să mă ajuţi în căutarea mea?

– Of, flăcăule, la mare şi greu lucru te-ai pornit. Să ştii că cel Rău a pus stăpânire pe inima mamei tale. De aceea te-a lepădat pe tinichele fără valoare.

– Dar acum îi pare rău, ştiu acest lucru!

– Îi pare. Îi pare rău mai ales pentru fericirea ei pierdută. Că are parte de necazuri pe care le crede nemeritate. O plânge pe surioara ta – mai mult pentru că o împiedică să se ocupe de carieră, să se bucure de viaţă, că a fost părăsită de bărbat… Nu, ea este încă în stăpânirea celui Rău! Doar când îi vei elibera inima, mama ta se va vindeca. Atunci Soarta ta se va împlini în bucurie. Aşa, ea stă sub blestem! Să ştii că mama ta blestemă Soarta zi de zi, fără să a se gândi că prin asta, ţie şi surioarei tale, vă face rău.

– Şi ce pot face eu, care sunt numai suflet? Poate dacă eram trup, puteam învârti un paloş sau un buzdugan. Aşa…

– Caută-ţi arme de care te poţi folosi. Nici nu ştiu dacă ai fi putut învinge Răul cu un paloş. Nu sunt toate ca în basm…

– Unde îl pot găsi pe Rău?

– Pe acest tărâm. Ca să ajungi la el, trebuie să treci un vad, o pădure şi un lan. Vei cunoaşte palatul lui prin faptul că e ca un foc viu – ca un crater în erupţie. Lasă Sufletul să te călăuzească!

A sărutat flăcăul mâna Sfintei şi a pornit la drum. S-a urcat mai întîi pe culmea unui munte şi a privit în jur, după ce s-a lăsat noaptea. Atunci, undeva departe, spre răsărit, la marginea zării, a zărit o lumină roşiatică. A pornit într-acolo. A mers ce-a mers,

zi de vară

până-n seară,

şi multe alte zile şi nopţi la rând, cea mai mare parte printr-un deşert arzător, până a ajuns pe malul unui râu învolburat. Nu departe de apă, un şerpişor lung de un cot şi gros de un deget, care îşi lepădase pielea, încerca fără succes să ajungă la râu. Secătuit de nisipul încins şi de soarele orbitor, era la un pas de moarte.

– Om bun, abia a şoptit el, eu sunt şerpişorul Sâsss dacă vrei şi poţi, ajută-mă şi scapă-mă de moarte. Dă-mi o gură de apă să-mi revin şi îţi voi sta şi eu în ajutor la nevoie.

– Vai, sărac de tine, îl căină flăcăul. Cum să te duc la apă, că mâini nu am?

– Oh, om bun, dacă vrei să mă ajuţi, du-te la malul râului şi strigă-mi prietena, pe broscuţa Oac. Am ajutat-o şi eu când a avut nevoie de ajutor, ştiu că acum va răspunde şi ea.

S-a dus flăcăul la marginea apei şi a strigat aşa cum îl rugase şarpele. Nu după mult timp, din apă a apărut o broscuţă. A început să ţopăie între râu şi şarpe, ducând de fiecare dată puţină apă în gură, pe care o vărsa peste el. După multe drumuri, şarpele a reuşit să se târască până la râu şi s-a scufundat în apă, recăpătâdu-şi puterea. Ba chiar a mai crescut, aşa, de-un deget…

– Flăcăule, nu ştiu cum să-ţi mulţumesc pentru bunătatea ta. Fără tine aş fi pierit. Dacă îmi dai voie, te însoţesc în călătoria ta. Spune-mi doar cu ce te pot ajuta.

Flăcăul îi povesti atunci despre sănătatea surorii lui, despre nefericirea mamei, chiar şi despre faptul că nu are trup, ca şi despre destinaţia călătoriei: curţile Răului. Călătorie aproape fără speranţă, lipsit acum fiind de trup. A mulţumit şarpelui pentru ajutorul oferit, acceptând oferta lui şi atenţionându-l va fi un drum greu, poate fără victorie şi fără întoarcere.

– Un ajutor, oricât de mic ar fi el, e mai mult decât nimic. Cât despre riscul de a ne pierde viaţa, cum o vrea Dumnezeu.

– Atunci, hai să mergem!

Cu ajutorul broscuţei Oac, cei doi găsiră vadul şi trecură râul şi porniră mai departe, şarpele târându-se harnic pe lângă flăcău. Nu peste mult timp, ajunseră la o pădure deasă, întunecoasă. Atât de deasă încât, dacă unul n-ar fi fost lipsit de trup iar celălalt subţire ca o vergea, nu ar fi putut s-o treacă. Aşa, s-au afundat în pădure şi au mers, şi au mers, zile şi nopţi fără număr. Căci, atât de deasă era pădurea, că nu se putea vedea cerul şi nu puteau şti când sus era soarele sau stelele. Până când ieşiră într-o poiană, chiar în mijlocul pădurii, tocmai când soarele era la amiază.

În mijlocul pădurii era o pasăre, un ciocârlan. Încerca să se ridice în zbor, dădea obosit din aripi, dar nu reuşea să se ridice la mai mult de o palmă de la pământ. Pasămite, una din aripi era ruptă.

– Ce ai păţit, biată păsărică? îl căină flăcăul.

– Ia, ce să păţesc? Am auzit chemarea sfintei Duminică să ne întâlnim cu ea, că are nevoie de sfat, şi am pornit spre coliba ei. Dar drumul e lung şi în cale aveam această pădure cumplită. Aş fi trecut-o fără multe probleme dar, pe când zburam pe lângă curţile Răului, acesta a azvârlit după mine cu un bulgăre de pământ uscat. Nu m-a doborât, însă am aflat mai târziu că mi-a pleznit osul de la aripă. Abia am ajuns până aici. Acum nu mă mai pot ridica, trebuie să las osul să se vindece. Lipsit de hrană, puterile mă părăsesc. În curând o să pier de tot…

– Cum îl putem ajuta, prietene? îl întrebă flăcăul pe şarpele Sâsss. L-aş lua în sân, dar cum nu am trup, nu am nici cămaşă.

– Ştiu că în această pădure este o iarbă rară, greu de găsit, care are puterea să tămăduiască oasele frânte. Eu nu ştiu unde să o caut…

– Te-ar putea ajuta furnicile, zise ciocârlanul. Îmi sunt prietene, le-am ajutat şi eu cândva. Ele cunosc cel mai bine această pădure.

A strigat flăcăul la marginea pădurii, rugându-se de furnici să-l ajute să-l vindece pe Tanu, căci aşa îl chema pe ciocârlan. Şi iată!, nu peste mult timp a apărut un şir de furnici ducând în spinare o frunză lungă şi lată. Le-a mulţumit din inimă şi a luat frunza de a legat aripa ciocârlanului. Au aşteptat câteva zile să se tămăduiască rana, şarpele aducând mâncare pentru pasăre: gâze şi seminţe, pe care le găsea printre copaci. Aşa, între cei trei s-a legat o prietenie strânsă.

– Dar ce a avut cel Rău cu tine, de-a aruncat cu bulgărele?

– El face rău fără a avea nevoie şi motiv, doar aşa, din urâciunea inimii lui şi din bucuria de a vedea pe alţii suferind. Dar cu mine avea şi motive, trebuie să recunosc. Că, la curţile lui, este o fată pe care el a furat-o de mică, pe care o pune să-i slugărească. Eu eram singura ei bucurie, că îi cântam când era soarele sus pe cer şi îi plăcea să vorbească şi să mi se plângă pentru soarta rea de care avea parte. Încercam să îi dau curaj şi speranţă… De aceea am şi întârziaat la chemarea sfintei. Oare de ce m-o fi chemat?

– Ca să te întrebe despre drumul spre curţile Răului, îi răspunse flăcăul. Se vede treaba că ştia de venirea mea. Căci eu chiar într-acolo mă îndrept, să încerc să-i răpesc inima mamei mele pe care el a furat-o de ani de zile.

– Ehei, la greu lucru te-ai înhămat. Răul are multe inimi răpite – şi sunt ţinute sub pază la loc ascuns. Dar, dacă te învoieşti, o să vin şi eu cu voi. Nu pot face mare lucru, dar cunosc drumul şi curţile Răului, poate îţi voi fi de folos. Şi, cine ştie, poate o vei ajuta şi pe Domniţă să-şi dobândească libertatea.

– Atunci, hai şi tu, cu noi.

Când se lecui aripa ciocârlanului, porniră tustrei mai departe. Cei doi, printre copaci, pasărea pe deasupra, de unde îi călăuzea cu ciripitul ei. Şi, după lungă vreme, ieşiră din codru.

Acum, înaintea ochilor lor se întindea o mare de grâne până hăt, departe – la poalele unui munte care azvârlea flăcări şi cenuşă. Porniră prin lan şi acum văzură că merg mult mai greu: şarpele se tot împotmolea prin marea de tulpini foşnitoare. Dar, încet încet, muntele venea tot mai aproape.

Pe când se apropiau de marginea lanului de grâu, iată că dădură peste o şoricică. Aceasta stătea şi plângea de mama focului.

– Ce ai păţit, şoricelule? îl întrebă flăcăul plin de milă.

– Vai, bieţii mei copilaşi. Am plecat de dimineaţă să le aduc câteva grăunţe tocmai de la marginea lanului. Că toate aceste spice sunt goale de boabe, vin zilnic hoardele de păsări de la curţile Răului şi le mănâncă. Doar acolo, la margine, chiar la piciorul zidului ce înconjoară curţile, se mai pot găsi grăunţe, pasămite păsările le lasă pentru zile negre. Şi, în lipsa mea, copilaşii mei s-au împrăştiat. Poate i-au speriat păsările răpitoare, poate chiar au fost mâncaţi… Ce mă fac eu acuma?

– O da bunul Dumnezeu şi copiii tăi nu-s pierduţi, ci doar rătăciţi. O să te ajutăm să îi cauţi, hotărî flăcăul.

Ciocârlanul se ridică în slava cerului şi de acolo scormoni cu privirea lanul, doar- doar va zări puii şoriceoaicei. Între timp, şarpele începu să se târască primprejur, căutând prin borţi şi pe sub fire de paie căzute. Uite aşa,  nu după multă vreme, prietenii noştri reuşiră să adune vreo şapte pui.

– Sunt aproape toţi, se bucură şoricica. Mai lipseşte doar unul.

– Mămico, mămico, chiţcăi unul din pui, pe frăţiorul nostru l-a luat una din păsări, de aceea ne-am ascuns. Zicea că stăpânul ei, Zmeul, i-a poruncit să ne stârpească, prea îţi bagi botul prin curţile lui.

Văzând-o pe şoricică plângând, şarpele Sâsss i-a zis:

– Lasă, prietene, că noi mergem la curţile Răului. Şi de-o fi, cu ajutorul lui Dumnezeu, o să îl doborâm pe cel Rău şi nedreptatea pe care ai suferit-o va fi pedepsită.

Auzind aceste vorbe, şoricica zise:

– Prieteni dragi, numele meu e Mica şi vă rog să mă lăsaţi să vin cu voi. Nu e mare lucru de capul meu, sunt cel mai slab dintre cei slabi, dar nu se ştie când vă pot sări în ajutor.

La aceste vorbe, cei trei se mirară foarte, că ştiut este că şoriceii sunt cele mai temătoare fiinţe. Mica, şoricica, chiar când rostea aceste vorbe hotărâte, clănţănea din dinţi şi i se încreţea pielea de frică. Aşa că nu voiră să îi producă mâhnire şi o luară cu ei. Se gândeau că nici ei nu sunt cu mult mai voinici: un şarpe subţire cât un deget şi un ciocârlan cu aripa abia vindecată – ca să nu mai vorbim de un flăcău fără trup!

Porniră, deci, tuspatru către curţile Răului, care de-acum nu mai erau departe. Când ajunseră la zid, se opriră să îşi tragă sufletul şi să chibzuiască ce au de făcut. Ciocârlanul dădu o tură pe deasupra zidului, dar se întoarse speriat.

– Nu ştiu cine l-a pus în gardă pe Rău, zise Tanu ciocârlanul, dar sunt pline curţile lui de păsări şi jivine urâcioase. Nu ştiu cum ne-om putea strecura înăuntru. E ceva nou. Până acum nu era prea greu să ajung la Domniţă.

– Să aşteptăm atunci noaptea, hotărî flăcăul. Atunci va fi, poate, mai uşor.

Dar noaptea ieşiră cucuvele, buhe şi lilieci să stea de strajă, aşa că întunericul nu îi ajută cu nimic. Pe când se frământau căutând o soluţie, iată că şoricica, Mica, care plecase în cercetare, se întoarse cu o veste bună:

– Să ştiţi că am găsit o bună prietenă a mea, o cârtiţă. Pe vremuri trăia şi ea în lan, avea muşuroiul nu departe de mine. De multe ori ne-am ajutat la greu. Mi-a spus că de o vreme s-a mutat aici, şi-a făcut nişte galerii care trec pe sub zid, departe, până la casele Zmeului. Pe acolo ne-am putea strecura.

– Poate voi, tu şi Sâsss, zise flăcăul. Dar eu şi Tanu? Eu sunt de-acum bărbat în putere, iar el nu se poate târî prin borţi şi galerii de sobol.

– Cu tine nu e greu, spuse şarpele. Tu nu ai trup, poţi să te face oricât de mare sau de mic. Cu Tanu e mai greu, va trebui să rămână aici.

– Voi rămâne, accepta pasărea. Dar nu uitaţi să o ajutaţi şi pe Domniţă. Şi o să stau cu ochii în patru, să pot să vă sar în ajutor!

Cei trei porniră, deci, prin galeriile cârtiţei, mergând pe bâjbâite. Îi conducea şarpele Sâsss, care gusta aerul cu limba lui bifurcată, reuşind să găsească drumul cel bun. Aşa, după nu prea multe ore de mers, trebuiră să iasă la suprafaţă, într-un muşuroi aflat la doar câţiva paşi de peretele palatului. Dar, când să răsufle uşuraţi, un liliac simţi mişcare şi dădu alarma:

– Intruşi! Căutaţi-i, că stăpânul ne va da morţii dacă nu îi prindem! Şi începu o forfotă şi un chirăit, încât cei trei se şi vedeau prinşi şi luaţi pe sus . Când, deodată, ciocârlanul căzu ca un fulger în norul de păsări şi lilieci. Toate slugile Răului se aruncară asupra lui şi îl făcură mici fărâme într-o clipită. Iar cei trei se strecurară în casă, nebăgaţi în seamă.

– Ce e, ce e gălăgia asta? întrebă un glas rău şi veninos.

– Stăpâne, răspunse o cucuvaie, un intrus a încercat să pătrundă în palat, dar l-am prins şi l-am pedepsit. Era acel ciocârlan care avea obiceiul să stea de vorbă cu domniţa.

– Bine i-aţi făcut, zise vocea cea răutăcioasă. Asta să fie învăţătură de minte celor care îmi nesocotesc poruncile. Păziţi mai departe!

Se întristară cei trei auzind că prietenul lor pierise.

– A fost un viteaz, clănţăni de frică din dinţi şoricica Mica. Un adevărat prieten. Fără jertfa lui, am fi fost prinşi cu toţii. Am un motiv în plus să doresc pedepsirea Zmeului.

– Am încredinţarea, prietene, zise flăcăul, că bunul Dumnezeu nu va lăsa nepedepsită această faptă!

Aşa că cei trei porniră tiptil, furişându-se pe culoarele luminate ici şi colo de făclii agăţate în perete. Şoricica se repezea când înainte, când în urmă, când pe sub uşi, cercetând şi supraveghind locul. La un moment dat se întoarse şi le spuse celorlalţi doi:

– Aveţi grijă, acolo, spre dreapta, este iatacul în care doarme Zmeul. Are lângă el doi câini negri, mari ca nişte lupi. Dar mai încolo, drept înainte, doarme Domniţa.

– Hai să mergem la ea, hotărî Sâsss şarpele. Putem găsi la ea sfat bun.

Se strecurară aşadar pe lângă iatacul Zmeului şi intrară în iatacul Domniţei – taman în clipa în care lumina primilor zori se strecura prin fereastră, luminînd iatacul. Fără de glas rămase flăcăul, care nu văzuse în viaţa lui fecioară atât de frumoasă. E drept, el îşi cunoştea doar mama şi alte femei văzute fuseseră doar bătrânele întâlnite în căutarea lui.

– Doamne, ce frumoasă e?! exclamă el. Şi, fără să îşi dea seama de ce şi cum, se aplecă deasupra ei, aşa cum dormea în aşternuturi ca un copilaş, şi o sărută pe buze. Fata zâmbi în somn, se lumină la faţă şi pleoapele îi tresăriră, lăsând să i se vadă ochii de un albastru senin.

Când văzu în faţa ei un străin, se ridică în capul oaselor, cumva uimită. Atunci îi văzu şi pe ceilalţi doi, şerpişorul şi şoricica, deja urcaţi în pat, pe covertura ei albă.

– Cine sunteţi voi? îi întrebă, privindu-i pe rînd şi îmbujorându-se sub privirile flăcăului.

– Eu sunt flăcăul fără trup, zise acesta. Ei sunt tovarăşii şi prietenii mei, şarpele Sâsss şi şoricica Mica. Am mai avut un prieten, ciocârlanul Tanu, dar el a fost ucis de slugile Zmeului, în timp ce ne salva vieţile.

Se întristă fecioara auzind de moartea ciocârlanului. Le şopti, îngrijorată:

– Şi voi vă veţi pierde vieţile, dacă vă prinde Zmeul. Ce căutaţi aici?

– Eu am venit să scap sufletul mamei mele din ghearele Răului, răspunse flăcăul. Poate asta va schimba şi soarta surioarei mele, bolnavă fără leac.

– Eu am venit să îl ajut, spuse Sâsss. Pentru că el nu a pregetat să îmi scape viaţa. Nu ştiu cum îl pot ajuta, dar sunt gata să îmi dau viaţa pentru ca prietenul meu să îşi împlinească ursita.

– Eu am ve-venit să îl pedepsesc pe Zmeu, şopti tremurând şoricica, p-pentru că mi-a ucis unul din copilaşi, p-pentru că slugile lui fac prăpăd printre fiinţele lanului, p-pentru că l-a ucis pe prietenul Tanu.

– La grea muncă v-aţi pornit, zise Domniţa, gânditoare. Pe Zmeu nu îl poate învinge un Făt- frumos de-adevărat, darămite, voi. Nu vorbesc cu dispreţ, vă admir curajul, dar în faţa lui sunteţi lipsiţi de putere. Poate, dacă aţi pune mâna pe puterile lui… Că nu le poartă la el, ci le-a pus în cei doi câini. Nimeni nu ştie asta şi câinii, oricât de fioroşi şi ucigători par, sunt învăţaţi să o rupă la fugă din faţa pericolului. Nimeni nu îi poate prinde, dacă fug!

– Şi cum sunt acele puteri ale Zmeului? întrebă şarpele.

– Sunt ca două măsline – câte una în fiecare câine. E destul să le zdrobeşti pe-amândouă şi Zmeul crapă. Atunci, toate sufletele care au fost răpite de el, vor fi libere. Voi fi şi eu liberă, zise ea uimită de această posibilitate.

– Ne poţi ajuta? o întrebă direct Mica şoricica.

– Nu am cum. Şi eu sunt doar suflet fără trup, ca şi el. Trupul meu este pe celălalt tărâm, acolo sunt bolnavă, într-un somn lung, de ani de zile. Aşa că nu vă pot ajuta, aşa cum nici flăcăul nu poate face nimic.

– Atunci o vom face noi, se hotărî şoricica. Numai să ne spui ce avem de făcut.

– Singura şansă este să îi faceţi pe câini să verse puterile. Dar asta nu se poate face… decât dacă reuşiţi să le vârâţi pe gât nişte prafuri.

-Unde sunt prafurile, întrebă feciorul?

– Asta vă pot arăta, ştiu unde sunt puse. Zmeul s-a gândit că poate va avea nevoie să le scoată din câini, aşa că a pregătit prafurile şi le-a pus bine. Dar cum să îi facem pe câini să le înghită? O putem face doar când ei nu sunt lângă Zmeu – câteva clipe la amiază – altfel el se va împotrivi.

– Ce ar putea el să-mi facă mie? întrebă flăcăul. Doar eu nu am trup.

– Nu te baza pe asta. Zmeul este stăpânul aestui tărâm. Te poate vedea, ba chiar te poate ucide. Te poate pisa cu buzduganul lui fermecat! Iar pe voi, bieţii mei prieteni, oricine vă poate ucide, căci voi aveţi trup. Dacă dau câinii peste voi, vă înghit într-o clipă.

– Asta e! ţipă fericit şoiricica, uitând de teama ei. Înghit eu prafurile şi, când mă înghite, câinele va înghiţi şi prafurile.

– Oh, nu se poate. Dacă înghiţi prafurile, vei muri în câteva minute. Oricum, doar unul din câini te poate înghiţi…

– Dar suntem doi! zise Sâsss.Dacă ne înghit pe amândoi, pe fiecare unul dintre câini, vor lepăda puterile.

– Poate, dar voi veţi muri!

– Domniţă, zise şarpele liniştit, noi am ştiut că vom muri dacă vom veni aici. Puteam muri acolo unde trăiam, eu pe malul râului, Mica în lanul de grâu. Puteam muri fără folos: ce ar fi rămas în urma noastră? Dar aşa… dacă prin moartea noastră, inima mamei prietenului nostru va fi liberă, sora lui şi trupul tău vor fi însănătoşite, el îşi va împlini soarta, Zmeul va fi pedepsit… înseamnă că nu am trăit degeaba.

– Şi prietenul nostru nu îşi va fi jertfit degeaba viaţa, zise şoricica, tremurând din nou de frică. Iar copilaşii mei vor putea trăi în lan în linişte, fără teamă. Şi lumea va scăpa de cel Rău!

– Voi chiar sunteţi nişte viteji, zise plină de admiraţie Domniţa. Sunt fericită şi onorată că v-am cunoscut. Simt că sfintele Ursitoare vor afla despre jertfa voastră şi o vor povesti tuturor, să se afle mai departe.

– Vor şti, zise flăcăul. Doar ele au ursit. Dar cum voi face să zdrobesc puterile vărsate de câini? Că doar nu am trup…

– Aşa cum Zmeul are putere asupra ta, şi tu ai putere asupra puterilor lui. Nu le poţi zdrobi, dar le poţi lua în palmă, le poţi ascunde acolo…

– Iar Zmeul le poate zdrobi! pricepu şarpele. Te poate pisa cu buzduganul fermecat… pisând şi puterile.

– Dar atunci vei muri, se sperie fata.

– Ce folos am eu pe lumea asta – sau pe cealaltă -, fără trup? Zic şi eu ca prietenii mei: doar împlinindu-mi soarta, viaţa mea va avea un folos. Poate, dacă vei fi liberă, nu mă vei uita…

Şi, uite aşa, cei patru hotărâră planul. Nu cu mult înainte de amiază, fecioara îi duse la o cămăruţă unde, într-o chisea, erau nişte prafuri. Şarpele şi şoricica le înghiţiră, împărţindu-le frăţeşte. Ieşiră apoi înaintea câinilor, care plecaseră la plimbarea lor zilnică.

– Ia te uită, ce avem aici? mârâi unul din ei, fioros.

– Nişte intruşi, spuse celălalt. Bă, gărgăriţă, urlă la şoricică, ţie nu ţi-e teamă de mine, de ai pornit aşa, la plimbare, prin Palat?

– B-ba da, clănţăni de frică şoricica Mica. Dar am auzit că sunteţi nişte laşi, gata să o rupeţi la fugă. Bau!

– Prichindelul ori şi-a găsit curajul, ori a înnebunit de frică, hohoti câinele şi, gogârţ! dintr-o înghiţitură, o înfulecă pe biata şoricică. „Ha!ha!ha!” hohoti şi celălalt câine, dar şarpele nu pierdu timpul: dintr-un salt, se strecură în gura uriaşă şi, gogâlţ! se duse pe gâtlej la vale. Nici nu apucară cei doi câini să se lingă pe bot, că simţiră cum maţele încep să ghiorţăie. Într-o nimică de ceas, fiecare vărsă câte o boabă neagră-verzuie. Atunci flăcăul, care stătuse pitit după colţ cu Domniţa, se repezi şi luă câte una în fiecare mână, fără a mai arunca vreo privire câinilor care se zvârcoleau de durere.

– Să mergem la Zmeu, zise Domniţa. În curând o să afle că e ceva rău cu câinii lui.

Intrară în încăperea în care stătea Răul, cocoţat pe un tron uriaş, cu un buzdugan de nouăşnouă de ocale în mână.

– Hehe, rânji el mânzeşte, văzându-i pe cei doi. Cum ai ajuns aici, stârpitură?

– Nevoia m-a adus, zise flăcăul. Şi ajutorul prietenilor. Am venit să îţi cer să dai drumul inimii mamei mele!

– Aşa… dar ea vrea inima înapoi? Mi-a dat-o de bună voie. În schimb, a avut tot ce a vrut.

– Dar a pierdut alte lucruri…

– Da. Omul e liber să aleagă ce vrea. Cei mai mulţi aleg supravieţuirea. Haha, aş zice că vor să supravieţuiască mai bine decât alţii… Decât merită… Au adăpost şi vor palat, au picioare şi vor maşini, au hrană şi vor delicatesuri… Dau în schimbul lucrurilor nefolositoare dragostea, prietenia, stima, liniştea, fericirea…

– Uite că eu am avut adevăraţi prieteni.

– O să pun mâna şi pe ei!

– Cam greu. Nu mai trăiesc.

– Cu atât mai bine. Nici tu nu vei mai trăi mult.

– Sunt suflet doar, nu ai ce-mi face!

– Aşa ştii? Înseamnă că Domniţa nu îţi este cu adevărat prietenă, nu ţi-a spus!

Cu un răget, Zmeul sări de pe tron şi prăvăli buzduganul peste tânăr. Şi, dintr-o dată, simţi că picioarele îl lasă şi plezneşte inima în el. Cu un bubuit, zmeul crăpă. Crăpară şi câinii, jivinele se împrăştiară ca mânate de furtună, curţile dispărură şi un nor de inimi negre, ca un stol de fluturi, se ridicară spre soare. Domniţa dispăru şi ea, odată cu flăcăul.

Pe tărâmul nostru, o femeie îşi aminti de copilul ei nenăscut şi începu să plângă, cuprinsă de durere. Apoi, îşi văzu fetiţa mişcându-se, cu ochii limpezi şi soare în priviri. Nu avea băiatul, dar fata era sănătoasă!

În amintirea lui, s-a dus femeia şi a înfiat un băieţel. I se părea că îl ştie de undeva. Când îl privea, o durea sufletul răscolit de amintiri. Şi nu a fost zi mai fericită ca aceea în care băiatul – care chiar creştea într-o lună cât într-un an, ca în basme! -, i-a spus, „mamă”.

A crescut băiatul şi, când a ajuns flăcău, i-a povestit femeii un basm. Şi-l amintea de parcă îl trăise chiar el. De atunci, femeia a început să iubească din nou basmele şi poveştile. S-a făcut bibliotecară iar acolo, la bibliotecă, aduna băieţi şi fetiţe în jurul ei şi le citea poveşti. Şi fata ei, când a crescut mare, a devenit scriitoare de basme pentru copii şi pentru adulţii cu inimi de copii.

Flăcăul şi-a luat rămas bun de la mama lui. I-a spus că trebuie să o caute pe Domniţă, care îl aşteaptă undeva în lume. Mama nu l-a oprit să plece, era convinsă că o va găsi, dacă aşa îi era ursit. A trecut prin multe peripeţii – dar asta este din altă poveste. Şi a găsit-o pe Domniţă şi au făcut o nuntă ca în basme. Şi au trăit ani mulţi, şi mai buni şi mai răi, pentru că adevărata aventură a unui Făt Frumos începe abia atunci, după nuntă. Nu este uciderea Zmeului, ci găsirea puterii, înţelegerii şi înţelepciunii de a trăi alături de cea ursită lui, până la adânci bătrâneţe. Şi au avut mulţi copii şi nepoţi, cărora le spunea poveşti. Iar dacă nu au murit, trăiesc şi azi…

Uite aşa, v-am spus povestea pe care am auzit-o de la alţii, poate chiar de la acel Făt Frumos nenăscut, şi aş încăleca pe-o şa dacă m-ar ţine şalele, pentru că de mult nu mai sunt de vârsta bicicletei. Dar de vârsta poveştilor încă sunt.

autor Nick Sava

http://cititordeproza.ning.com/profile/NicksAVA


Tagged with:

Comentarii închise la Făt-Frumos nenăscut

Lacul

Posted in Proză, Proză scurtă by Hopernicus on 17/01/2011


Spre dimineaţă, bolnavul de la „Numărul Patru” s-a liniştit. Pulsul, deşi în continuare slăbit, bătea regulat, iar temperatura scădea de la oră la oră. Nu mai vomitase de aseară. Felicia, asistenta micului ambulatoriu sanitar de pe lîngă Preventoriul TBC din Poiana, îşi notă temperatura în fişa medicală a pacientului. Dom’ Doctor sosise şi el, probabil îşi bea cafeaua pe băncuţa din faţă Ambulatoriului, fumîndu-şi a treia sau a patra ţigară a dimineţii. Pînă spre seară, avea să ajungă la al doilea pachet…

„Nu mai fumaţi atîta, dom’ Doctor, nu vă face bine.” îi spunea Felicia de cîte ori îl vedea cu o ţigară în gură. Era un vechi ritual, îi dădea acest îndemn de douăzeci de ani, de cînd lucrau împreună. Iar doctorul o aproba de fiecare dată, dînd blînd din cap – dar fără a scoate ţigara din gură. Probabil, fără a o auzi… Aşa cum nici ea nu punea prea multă convingere în vorbele ei. De mult, ehei, de mult, dom’ Doctor îi spusese:

„Felicio, să ştii de la mine, nu fumatul ucide – ci prostia oamenilor. Să te ferească Dumnezeu de ea! Bunicu-meu a fumat „fără filtru” pînă a murit – la nouăjdoi. Călcat de maşină.”

Pe atunci erau tineri. Ea se apropia de treizeci, el de cincizeci. Ea era proaspăt divorţată, acceptase serviciul la Poiana mai mult ca să nu-şi mai vadă colegii şi vecinii bîrfitori. Lui îi murise nevasta… Dar n-a fost să fie împreună, decît ca simpli colegi. Ei nu i-ar fi păsat de urmări dacă s-ar fi încurcat cu doctorul distins, inteligent, plin de spirit, care se ţinea mai mult decît bine – văzuse şi auzise multe în viaţa ei -, dar dom’ Doctor nu a încercat niciodată să treacă peste barierele pe care şi le pusese singur. „Viaţa nu-i dreaptă!” îşi spunea uneori asistenta. Măcar dacă nu ar fi ştiut că şi doctorului îi era drag de ea. I-a mărturisit odată… da, acum şase ani, atunci cînd muriseră cei doi turişti din Arad… „Felicio, mi-am iubit nespus soţia. Dar, să ştii, tare mult mi-ar fi plăcut să te fi cunoscut pe tine atunci, în tinereţe…” Pentru această mărturisire, asistentei i se părea că viaţa ei fusese frumoasă şi deloc irosită. Fusese zi de zi alături de singurul bărbat pe care îl iubise cu adevărat.

Poate că unii se mirau că un medic atît de bun ca dom’ Doctor, refuzase să se mute la alt spital. Dacă nu la Preventoriu, dacă tot voia să stea aici, în Poiana, atunci alături, în Spitalul din Buşteni. Sau în vreun spital mare din vreun mare oraş – poate chiar în Capitală. Primise oferte multe, chiar şi din străinătate, unde îşi dăduse doctoratul imediat după ’89. Dar refuzase toate ofertele. Felicia bănuia că, într-un fel, hotărîrea lui era legată de blestematul acela de lac. Ştia că soţia lui murise aici, în preajma Poienii, într-un accident stupid. Fără a crede tot ce se zice, aflase de la localnici multe despre lacul cel misterios.

Bolnavul, Dinu, tresări. Probabil căzuse din nou într-un coşmar. Îi puse mîna pe fruntea umedă, liniştindu-l. Era un tînăr înalt, zvelt, ars de soare. Vînjos, probabil, bun căţărător, poate chiar alpinist – avea mîini puternice, cu degete lungi, cu numeroase cicatrice mărunte.

„Cum se simte?”

Dom’ Doctor îşi începea ziua de lucru vizitînd cele trei mici saloane, două cu cîte un pat. În acest moment mai aveau două paturi ocupate: nea Vasile, un pensionar localnic, şi madam Dragomir, o femeie aflată în vizită la fiica ei, patroana unui magazin privat din localitate. Cazuri simple, nu fusese nevoie să fie trimise la Spitalul Orăşenesc. De fapt, mîine urmează să fie trimişi acasă. Nea Vasile, care era de o săptămînă, avea ochii unui cîine flămînd de cînd auzise că i se face ieşirea: era singur şi ar fi dorit să stea în Ambulatoriu ca într-un azil. Deşi era de presupus ca ei să se ocupe doar de cazuri urgente, în zilele cînd Spitalul – aflat, de fapt, la doar cinci kilometri distanţă – era prea aglomerat, deseori localnicii se rugau să fie internaţi aici.

„Dacă nu se întîmplă ceva, scapă” zise Felicia cu o voce profesională. „Temperatura este în scădere, pulsul regulat, răsuflă mai bine…”

„Da. Să îi mai faci o injecţie. A avut noroc că au dat peste el şi l-au adus direct aici. Muşcătura a fost extrem de periculoasă, atît de aproape de inimă şi de venă.”

Tînărul fusese muşcat de şold de o viperă. După urmele dinţilor, fusese una mare – poate chiar lungă de un metru. Ştia că rar ajungea specia de vipere întîlnită la poalele Bucegilor la astfel de dimensiuni. Şarpele îl muşcase de două ori.

„Oare cum l-a putut muşca de şold? Băiatul e înalt…”

„Greu de zis. Poate vipera era pe-o buturugă. Poate tînărul  s-a împiedicat şi a căzut lîngă şarpe, speriindu-l. O să aflăm de la el, dacă îşi mai aminteşte… Dar da, a avut noroc! Cred că este al treilea care scapă.”

Felicia ştia că nu e vorba de muşcătură. De cînd dom’ Doctor înfiinţase Punctul de Informare, extrem de rar se mai întîmpla ca turişti – sau localnici – să fie muşcaţi de şerpi. Căuta să îi informeze pe toate căile, îi sfătuia să umble în grup, pe cărare, făcînd zgomot să îndepărteze şerpii. Şi să poarte la ei vaccinuri anti-venin. Aşa scăpase tînărul: cel ce dăduse peste el avea o fiolă de vaccin. În schimb, doar trei turişti scăpaseră, după ce văzuseră Lacul… În douăzeci de ani.

„Să mă chemi cînd se trezeşte”, zise doctorul, plecînd să deschidă cabinetul. Îşi împărţiseră datoriile: ea stătea mai mult prin saloane – cînd aveau internaţi -, el primea pacienţi în cabinet, lipsindu-se de serviciul unei asistente. Cînd avea internaţi, trecea des prin saloane. Toată lumea era mulţumită. Era medic priceput, pacienţii se puneau rapid pe picioare şi reveneau rar: îşi făcea datoria până la capăt. Era iubit şi cunoscut de toţi localnicii. Medicii de la Preventoriu îşi vedeau de-ale lor, la fel şi cele cîteva asistente de acolo.

Bolnavul se trezi imediat după prînz.

„Ţi-e foame?” îl întrebă asistenta. Tînărul dădu din cap, cu sinceritate. Felicia îi aduse un platou cu cîteva farfurii pline – mîncarea o lua de la Preventoriu. Fără să întrebe, mai aduse unul. Dinu le goli pe amîndouă.

„De obicei nu mănînc atîta”, se scuză el.

„De obicei nu stai flămînd aproape două zile. Nici nu vomiţi…”

„Atît de mult?!” Prin ochii lui trecu o sclipire de groază. „Cred că m-a muşcat un şarpe…”

„Numai crezi? Felicia se apucă să adune vesela. „O să vină dom’ Doctor”, îi spuse, pe cînd părăsea salonul cu platourile în braţe. Într-adevăr, după cîteva minute intră un bărbat înalt, cu părul cărunt, îmbrăcat în halat albastru-deschis, cu un stetoscop pe după gît, un carneţel gros în buzunar şi un stilou prins în buzunarul de la piept. Faţa puţin ridată, arsă de soare, era parţial ascunsă de ochelari cu ramă groasă şi de o bărbuţă căruntă, tunsă cu grijă. Se aşeză pe cel de-al doilea pat din încăpere şi îl privi cercetător.

„Hm, mare lucru nu mai am ce-ţi face. Criza a trecut. Aş putea să îţi dau drumul chiar mîine, dar te mai ţin două zile sub observaţie. Veninul de viperă e destul de periculos, netratat cum se cuvine. Ai avut noroc, asta e. Poate îmi povesteşti şi mie cum s-a întîmplat. Nu din curiozitate, dar încerc să învăţ cît mai mult din fiecare întîmplare. Ca să îi ajut pe oameni…”

Tînărul stătu cîteva minute pe gînduri. Parcă nu ştia de unde să înceapă.

„Ce ai căutat pe acele coclauri?” întrebă doctorul. „De fapt, pe unde ai trecut? Oamenii din localitate nu îşi amintesc să te fi văzut…”

„Mda. De fapt, vin de sus. Mi-am petrecut cîteva zile pe Platou. Eram cîţiva colegi.”

„Student?”

„Ah, nu. Am terminat acum cîţiva ani. Lucrez la o firmă privată. IT. Dar urcăm des pe munte, aproape în fiecare weekend.”

„Aşa. Şi?”

„Am coborît pe Urlătoare.”

„Singur?”

„Nu. Cu o pereche din Cluj, i-am cunoscut pe Platou. Am dormit întîmplător cu ei în cameră la Piatra Arsă. Colegii sunt montaniarzi, dar nu alpinişti. Mie îmi ardeau degetele de o căţărătură. Cei doi erau şi ei pasionaţi de alpinism – mai ales fata. Deşi n-ai fi zis…”

„Ei unde sînt?”

Tînărul îl privi încurcat:

„De fapt, nu ştiu. Nu i-am mai văzut de aseară…”

„Alaltăseară. Aseară erai aici, îţi vărsai maţele şi aveai febră mare.”

„Da. Ştiţi mai bine. Mi-e teamă că el, Silviu, a murit. Înecat în lacul din pădure… De ea nu mai ştiu nimic…”

Doctorul îl privi, crunt:

„Da. Lacul. Ia-o pe rînd.”

„Aşa. Hotărîsem să coborîm spre Poiana. Zicea fata că ştie ea acolo un perete, de dificultate maximă – deşi nu prea înalt. Plouase însă toată ziua, am stat în cabană. Colegii mei plecaseră. A doua zi a plouat la fel de vîrtos, aproape renunţasem. Voiam să merg la Babele, să iau cabina. Dar pe la prînz norii s-au spart – începuse de fapt o vîntoasă de-acelea. Fata a zis: mai bine coborîm pe jos, telecabina e probabil oprită. Cred că avea dreptate…”

„Nu era cam tîrziu pentru căţărat?”

„Nu. Am mers repede, am făcut doar vreo două ore. Nu am mai intrat în Buşteni, ne-am dus direct, prin pădure, la poalele peretelui. Într-adevăr, nu prea înalt, dar foarte dificil. Acum zic: noroc că a bătut tare vîntul. Ne-a ţinut lipiţi de perete. Altfel… Dar pînă am terminat, începuse să se întunece, mai ales sub copaci. Nu departe, am dat de lac. Fata a zis: „ce- ar fi să dormim aici? Uite ce frumos este!” Era într-adevăr frumos. Nici nu ştiam că e un lac pe lîngă Poiana…”

„Nu e”, se auzi şoapta asistentei. Intrase şi se oprise lîngă uşă, ascultînd povestea.

„Nu? Mi se părea aşa, cumva… parcă… ireal.”

„În ce fel?” întrebă doctorul.

„Era ca în… poze. Ca în picturile kitsch. Înconjurat de brazi, cu apă turcoaz la mal, dar de un roşu aprins, cu nuanţe spre oranj şi garanţă, spre mijloc. Un lac reflectînd apusul de soare. Dar era… nenatural, v-am spus. În spatele nostru, spre Vest, era Abruptul. Soarele apusese deja, în spatele muntelui. Cerul căpătase acea nuanţă de dinaintea apariţiei lunii. De unde roşu? De aceea, am refuzat să fac baie, cînd fata ne-a chemat. Silviu a acceptat. Cred şi eu; se îndrăgostise lulea de fată. Şi gîndul de a face baie cu ea, goi puşcă…”

„Mda. Norocul tău, ai spirit de observaţie dezvoltat” Doctorul se foi încurcat. „Ştii, mi-aş aprinde o ţigară. Dar n-am voie în spital. Mă jupeşte de viu Felicia…”

„Nu cred că e atît de fioroasă”, zîmbi Dinu, privind spre asistenta rezemată de perete, lîngă uşă. Ea nici nu zîmbi.

„Dacă nu ea, atunci precis mă scalpez singur. Ia zi mai departe. Cum o chema pe fată?

„Miruna… Cred. Sau poate Minodora…”

„Văd că nu îţi place să îi pronunţi numele.”

„Nu. Am avut dreptate că nu am intrat în apă. Am auzit strigătul lui Silviu – cînd am privit spre lac, dispăruse. Bănuiesc că îl înghiţise apa. Speriat, am tras aer în piept şi am privit înnebunit o urmă  de-a lui, să ştiu încotro să sar. Sunt bun înotător, dar… Cînd am simţit că îmi explodează plămînii, am început să mă tem. Am mai tras o dată aer în piept – dar nu a apărut nici atunci.”

„Şi fata?”

„Am crezut că se înecase şi ea – dar a apărut lîngă mine. Goală, îi lucea pielea în lumina stelelor. Mi-a şuierat cu răutate: „Laşule! Sari să-l scapi! E acolo, în lac. Sari după el! Acolo!” Am privit lacul: nicio urmă, niciun val… Şi era totul atît de roşu…parcă ardea. Mi-a fost teamă. Ştiam că e ceva rău… M-am întors spre ea: „Unde e? Unde să sar? Erai cu el. Unde e Silviu?” Atunci fata… Miruna… a schimbat vocea. Era melodioasă, învăluitoare, hipnotică: „Hai împreună. Hai cu mine. Îl găsim, o să fim împreună. Hai… Acolo… Vom fi mereu, împreună” Am privit-o în ochi. Erau stranii. Îmi păreau cunoscuţi – dar mă umpleau de groază. M-am smucit, am rupt-o la fugă. După cîţiva paşi m-am împiedicat, ştiu eu? Lacul, cumva, dispăruse… Am simţit o durere ascuţită în şold. Am privit: un şarpe muşca a doua oară. Atunci mi-am dat seama de unde ştiam ochii… fetei: erau exact la fel ca ochii de şarpe: reci, veninoşi, cu pupila verticală… M-am smucit, m-am ridicat şi am pornit prin pădure. Vipera dispăruse. Ştiam că trebuie să ajung cît mai repede la un medic. Am mers mult, poate jumătate de oră. Eram tot mai slăbit. La un moment dat mi-am pierdut cunoştinţa… Asta e tot ce ştiu.”

Doctorul scoase o ţigară din pachetul pe care îl ţinea de o vreme în mînă. Nu o duse la gură, ci începu să o rotească gînditor printre degetele lungi, puternice.

„Da, asta te-a salvat. Uneori mai greşeşte şi ea. Nu des. Din cîte ştiu eu, eşti al patrulea care scapă…”

„Înseamnă că şi tu ai scăpat”, i se adresă Felicia doctorului. Ştiu precis că au scăpat trei de cînd suntem aici. Deci, şi tu. Primul…”

„Mda. Primul… din cîte ştiu. Or mai fi fost şi alţii, de care nu ştiu. Mie mi-a luat soţia. De atunci stau aici şi încerc să o împiedic să pună laba pe alţi oameni. Nu ştiu dacă reuşesc…”

„Cine e ea?” întrebă tînărul.

„Vrăjitoarea” zise Felicia. Aşa îi zic localnicii. Cică de mult tare, înainte să fi apărut creştinii, în pădure era un lac, cu o insulă. Acolo erau un altar, unde oamenii aduceau jertfă pe unul din ei, anual, unei vrăjitoare. Pînă s-au răzvrătit şi au înecat-o pe vrăjitoare şi au distrus altarul. I-a ajutat zîna bună a lacului. Dar pe urmă au venit creştinii şi lacul a dispărut. Multă vreme a stat ascuns, oamenii şi uitaseră de el. Dar oamenii s-au înrăit, lacul a început să apară din nou. Stă acolo, în pădure, pînă îşi ia jertfa. Mulţi oameni, localnici, dar mai ales turişti, au dispărut…”

„Are semnele ei” o completă doctorul. Asta mă ajută… deseori. Două zile de ploaie grozavă, apoi vînt, furtună… Uneori apare şi iarna, cu ninsori şi viscol. Oamenii mor în tot felul: unii muşcaţi de vipere, alţii prăbuşiţi în prăpăstii, alţi îngropaţi sub avalanşe sau îngheţaţi… Eu încerc să previn astfel de accidente. Uneori chiar reuşesc.”

„Pe cînd dispărea, mi s-a părut că vipera îmi vorbeşte. Parcă a zis: „Nu ai scăpat încă. Nu vei scăpa! Nici el nu va scăpa!” Se referea cumva la tine? Dar poate doar mi s-a părut…”

„Nu cred că ţi s-a părut. De cîte ori e pe aceste locuri, îi simt chemarea. Mi-e tot mai greu să mă împotrivesc. Din cei care au scăpat, unul s-a întors aici şi a dispărut. Pe al doilea l-am oprit eu, pe cînd mergea spre pădure. L-am convins să plece, acum e în America. Poate e mai bine şi pentru tine să pleci, să emigrezi. Să nu mai vii niciodată aici, în Bucegi.”

Tînărul stătu tăcut, cu capul în piept. Apoi zise, şovăitor:

„Poate o să plec…”

„Şi nu e nici un fel de scăpare?” întrebă mai tîrziu Felicia. Stăteau împreună pe bancuţă, doctorul îşi aprinsese a doua ţigară. Asistenta îşi dădu seama că, pentru prima dată, nu îi spusese îndemnul formal, ca un ritual prietenesc.

„Eh, dacă s-ar întoarce credinţa. Nu cea creştină, dar o credinţă curată. Răutatea noastră o aduce. Fiind curaţi, am avea din nou ajutorul zînei bune… A spiritelor bune. Altfel…”

„Şi eu nu te pot ajuta deloc?” Pentru prima dată îl simţea pe dom’ Doctor slab, lipsit de ajutor.

„Dar mă ajuţi, doamnă asistentă!” se întoarse doctorul spre ea, zîmbitor, parcă din nou plin de tinereţe. „Mă ajuţi! De douăzeci de ani. De ce crezi că rezist chemării? Deşi stau atît de aproape de bîrlogul ei. Tu ai acea credinţă curată de care e nevoie. Nu îmi lua soţia, dacă aveam şi eu o astfel de credinţă…”

Feliciei i se umeziră ochii. Ca să-şi ascundă fîstîceala, şopti cu glas tremurat:

„Nu mai fumaţi, dom’ Doctor. Nu vă face bine….”

Spre uimirea ei, doctorul privi ţigara aprinsă cu o înţelegere nouă. Apoi o aruncă şi o strivi sub talpă. Cu furie, ca pe un şarpe veninos.

autor Nick  Sava

http://cititordeproza.ning.com/profile/NicksAVA

Tagged with:

Comentarii închise la Lacul

Un om obosit

Posted in Povestire, Proză by Hopernicus on 17/01/2011


Bătrînul coboară încet, cumva şovăitor, cărarea. Se simte obosit, neaşteptat de obosit. Nu e prima dată cînd străbate această cărare. A mai urcat-o de cîteva ori. De la ascensiunea din zorii zilei din valea Obîrşiei, trecuseră multe ore; între timp, a avut un lung popas sus, în vîrful muntelui. În mod normal, drumul dintre marele bolovan din vîrful muntelui şi Sfinx nu ia mai mult de o oră – e un drum relativ uşor, la coborîre. Acum, drumul pare să nu se mai sfîrşească. Abia a lăsat în stînga vîrful Coştilei, deşi coboară de mai bine de trei ore. Nu departe se vede colosala piatră a Sfinxului – semn că nu rătăcise drumul.

Se opreşte şi îşi îndreaptă şalele cu greutate. Nu are mare lucru în taşca de piele, trecută în bandulieră, care îi serveşte drept bagaj. De fapt, mare parte din conţinutul ei o lăsase foştilor lui tovarăşi de drum, rămaşi sus, la Omu. Ei vor avea nevoie mai mare de ceea ce le lăsase, probabil, şi-au zis cînd el decisese să pornească spre vale. Ciobanul zîmbise cumva, strîmb, şi spusese: „Precis tu n-o să ai nevoie…” Aşa ar fi trebuit să fie, drumul prin Stînă, pe la poalele Pietrei Arse, nu trebuia să îi ia mai mult de patru ore pînă jos, la cabana închiriată nu departe de mica mînăstire a Sfintei Ana.

Îşi înălţă trupul ostenit, oh, atît de ostenit, şi privi spre vale. Sfinxul, de aici, părea o grămadă de bolovani. Panta cobora relativ lin spre dreapta, spre valea adîncă unde se afla Peştera. Pe acolo coborîseră cu o zi în urmă, urcînd apoi valea spre Mecet şi în sus, spre vîrful muntelui. Bivuacul îl avuseseră acolo, jos, nu departe de o stînă. Pe  seară, ciobanii veniseră să îi viziteze, aduseseră cu ei urdă şi caş proaspăt, aşa cum nu prea aveau ocazia să guste la Bucureşti, şi pastramă de oaie pe care o prăjiseră înfiptă în ţepuşe, deasupra focului de tabără.

Prinţul Moruzzi, cel care îi îndemnase la această călătorie – şi la altele, în trecut, înfiinţînd ei un Grup Alpin, după modelul germanilor şi englezilor -, era foarte bucuros de întîmplare. El urcase de cîteva ori în Alpi, atît în Franţa cît şi în Ţara Cantoanelor şi Italia. Era un bărbat vînos, la vreo 35 de ani, destul de diferit de familia lui nobilă şi bogată, cu moşii în Ţara Valahă şi în Moldova. Îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii călătorind şi învăţând prin Occident… Nu se prea înţelegea cu ai săi, mai ales că era mason şi susţinea unirea Principatelor…

Privirea bătrînului linse pietrele curioase ale Babelor – şi se agaţă de un obiect pe care nu îl observase pînă în acel moment. Deasupra Babelor, undeva mai spre vale, un obiect roşu părea să plutească deasupra pantei. Se mişca… Bătrînul strînse ochii, încercînd să îşi concetreze privirea. Deşi avea priviri agere – în fond, abia împlinise 32 de ani! -, de o vreme, de cînd îşi începuse coborîşul, avea impresia că ochii îi erau înceţoşaţi. Pusese aceasta pe seama oboselii. Iată că acum abia distingea Babele, iar acel obiect abia îl putea vedea. Scoase din jacheta cu multe buzunare o mică lunetă, pe care o folosea să privească în zare de pe crestele munţilor. Cînd reuşi să o concentreze asupra obiectului, văzu că e un fel de căsuţă, vopsită în roşu şi alb, cu ferestre mari de jur-împrejur. În ea se zăreau siluetele cîtorva persoane. Căsuţa, vedea acuma, nu plutea, ci era atîrnată de un fel de otgon, ca cele folosite la legarea vaselor de chei – dar mult mai gros. Obiectul se mişca – se deplasa spre stînga, urca de fapt… Pe el scria ceva, cu litere latine.

Roti uşurel luneta de alamă spre stînga, urmărind otgonul cel gros. Acesta se termina într-o clădire, aflată pe tăpşanul Babelor – acolo unde cu două zile înainte vîntul şuiera printre ierburile şi rododendronii abia înfloriţi care acoperau tăpşanul aflat între valea spre Peşteră şi, de partea cealaltă, spre fereastra Caraimanului. Acum, acolo se afla o construcţie – ba nu, două! Una, încă mai mare, părea făcută din lemn, cu acoperiş în ape, cu două-trei etaje – o copie îndepărtată a chaleturilor vizitate de el în Alpii bavarezi. Chiar şi culoarea cabanei semăna, un maroniu decolorat de soare şi intemperii. În jurul ei se zăreau oameni – mulţi oameni. Era prima dată cînd întîlnea oameni în Bucegi, în afara ciobanilor. Şi a turiştilor, care erau destul de puţini.

– Bună ziua, auzi o voce tînără. Pe lîngă el trecea un grup de tineri, vreo cinci la număr, urcînd cărarea spre vîrful muntelui. Cei trei băieţi şi două fete îl priveau uimiţi. La fel de uimit îi privea şi el – nu văzuse niciodată femei pe munte! Şi mai erau şi îmbrăcate extrem de curios – întoarse capul să se convingă: purtau pantaloni! Cei cinci se îndepărtau rapid, fără a aştepta să primească răspunsul la salutul lor. Vîntul îi aduse o frîntură de discuţie „… o fi cu el? Moartea îl caută pe acasă şi el…”

Porni mai departe, gîfîind, spre stînca Sfinxului. La poalele ei, spre vale, un grup de oameni stătea grămadă. Cînd, în sfîrşit, se apropie de ei, văzu că cei mai mulţi duceau nişte cutii la ochi. Nu mai văzuse aşa ceva. Mai toţi vorbeau româneşte, păreau să fie valahi după accent. Straiele lor semănau cu cele purtate de cei cinci care treuseră pe lîngă el – deşi, acum vedea, vreo cîţiva avea picioarele dezgolite. Chiar şi unele femei! Simţi că i se face pielea găinii, deşi soarele blînd, de vară, scălda natura. Oamenii deveniră atenţi la apropierea lui şi începură să şuşotească între ei. Cîţiva îndreptară cutiuţele spre el, privind, parcă, prin ele. Asta ce-o mai fi?

– Aveţi nevoie de ajutor? îl întrebă una din fete.

– Ajutor? De ce? hîrîi el. Simţea că nu prea are aer.

– Păreţi… slăbit. Eu nu aş fi plecat pe munte, la vîrsta dumneavoastră. Ştiţi, eu sunt medic, aş putea să vă dau un prim ajutor…

Medic? Femeie?

– Sunteţi… valahă?

– Valahă? Mmmm… da. Sunt din Bucureşti. Îi zîmbi. Era drăguţă, chiar dacă avea părul tuns scurt. Din fericire, ea purta pantaloni lungi… cam strînşi pe picior. Aşa o văzuse doar pe baroana de Villiers purtînd, la vînătoare. Dar toată lumea ştia că ea e o excentrică…

– Poate ar fi bine să vă odihniţi puţin. Nu păreţi să fi transpirat şi, apoi, e foarte cald pentru această zi de septembrie. O să vă dau o pastilă, just in case, nu e bine să ne jucăm cu inima. Cînd vă mai reveniţi, luaţi cabina şi coborîţi la Buşteni.

– La Sinaia, mormăi el.

– Nu, la Sinaia nu puteţi merge în starea asta. Nu puteţi urca Vîrful cu Dor. E mai simplu să coborîţi în Buşteni, de acolo luaţi trenul sau vreun taxi, dacă trebuie să ajungeţi în Sinaia. Trebuie să plecăm, vrem să ajungem în Mălăieşti . Aş chema Salvamontul, sper să nu vi se facă rău…

Între timp îi dăduse o bulina albă, pe care îl forţă să o bea cu apă dintr-o ploscă. Părea să fie amară… Îl ajută să se aşeze pe un smoc de iarbă. Septembrie? Probabil nu înţelesese bine. Ei se aflau în Iunie, doar. Şi ce voise să spună cu vîrsta lui? Abia împlinise 32 de ani. E drept, se simţea foarte obosit… Privi în urma ei. Ceilalţi din grup, vreo şase persoane, toţi tineri, pînă în treizeci de ani, o aşteptau mai încolo. Fata li se alătură şi porniră spre Vîrf. Ea mai întoarse de cîteva ori capul spre el. Dacă i-ar fi putut vedea mai bine faţa, ar fi văzut că era îngrijorată.

Se lăsă pe spate, sprijinit de tolbă. Soarele, nu foarte puternic, dar cald, îi cădea pe faţă şi îl făcea să picotească. Îşi aminti de popasul avut la picioarele Pietrei de la Om.

***

Pe vîrf ajunseseră puţin după ora zece. Prinţul avea un ceas elveţian, îl scotea mîndru din buzunarul jiletcii de cîte ori voia să verifice ora. Nu erau primii care ajunseseră acolo. Mai era un grup de doi bărbaţi, puţin mai în vîrstă decît ei şi, puţin într-o parte, un cioban învelit într-un cojoc gros, miţos. Emil – doctorul Georgescu Almăjanul, al treilea membru al grupului lor -, fu primul care îi salută. Aşa era el, o persoană plăcută, veselă, se înţelegea uşor cu oamenii. Era unul din puţinii doctori cunoscuţi de el, îşi dăduse doctoratul la vestita universitate din Padova, în filosofie greacă. O nebunie de tinereţe, nu ştia la ce i-ar putea ajuta. Cunoştea şi limba latină, dar nu avea de gînd să devină profesor la vreuna din universităţile Europei. Era al doilea fiu al unui nobil ardelean, destul de bogat ca să îşi permită să îl ţină prin Italia şi Franţa. Membri ai ritului greco-catolic – de fapt, un unchi al lui era episcop în Slovacia – aveau relaţii care îi deschiseseră uşile printre străini. Prieteni cu boiernaşi români de pe la Alba, Blaj şi Cluj, ar fi găsit uşor ceva de lucru. Vroia însă să călătorească. În asta semăna cu Prinţul Moruzzi, pe care îl cunoscuse la Paris şi deveniseră prieteni nedespărţiţi.

El era al treilea membru al grupului lor. Tatăl său era din familia lui Şuţu. Nu intrase în politică, se mulţumise cu relaţiile lui de la Stambul şi se ocupa cu negustoria. Chervanele lui străbăteau Moldova între Stambul şi Lipsca, trecînd pe la leşi. Deşi drumurile nu erau întotdeauna sigure, bătrînul risca puţin şi cîştiga mult. Era bun prieten cu Manuc, negustorul armean, şi cu alţi negustori armeni şi evrei. Doar cu „nemţii” (termen aplicat tuturor occidentalilor) nu se împăca. De aici şi conflictul cu băiatul cel mic, Tudosie, care se încurcase cumva cu tineri fără căpătîi, ca Lazăr, Murgu, fraţii Ghica, chiar tînărul Bălcescu, mai tînăr  decât el cu un an… Îl ameninţase de cîteva ori că îl va dezmoşteni, mai ales dacă îl mai auzea pomenind despre unirea cu Moldova. Aşa că prietenia ce se legase mai întîi cu ardeleanul Emil (oarece cimotie cu Lazăr) şi, apoi, cu Moruzzi, îi deschideau perspectivele călătoriilor spre Apus. Tatăl îl prefera dus la Paris, decît aruncat în ocnă de turci… De atunci, de câţiva ani, urcaseră împreună pe mai toate culmile Alpilor Româneşti – cum numea Moruzzi munţii dintre Valahia şi Transilvania-, petrecuseră iarna în Italia şi sudul Franţei şi avuseseră mai multe întîlniri cu diferite grupuri de masoni care puneau la cale unirea Principatelor române. Ba chiar o revoluţie în întreaga Europă… Şi apoi, independenţa de sub otomani!

Cei doi răspunseră la bineţe, în grai ardelenesc dar cu oarece accent străin. Îl mai auzise, erau probabil saşi sau maghiari din Braşov. Şi ciobanul avea un accent curios. Îşi ridicase capul, aşa că putuse să îi vadă parte din faţă: arsă de soare şi de vînt, ascunsă sub o barbă stufoasă ca de preot. Avea ochii extraordinar de albaştri, ca nişte iezere de munte aşa cum văzuse prin Alpi. Părea totuşi destul de tînăr, probabil nu mai mult de patru decenii – părul era de un castaniu deschis cu accente arămii. Avea sprîncene drepte, stufoase, deasupra ochilor adînciţi în orbite, un nas drept, hotărît, şi buze groase, strînse dîrz.

Se alăturară celor trei. La început discuţiile s-au învîrtit în jurul drumului parcurs. Cei doi urcaseră, într-adevăr, din Braşov, venind prin satele Branului. Unul din ei (îl chema Hansi), zise:

– Ne aşteptam să găsim cabana. Ştiam că o construiseră cu ceva vreme în urmă cei din Sibiu…

– Nici vorbă, zise Prinţul. Am trecut pe aici şi acum un an, şi acum doi… Ba chiar şi anul ăsta am mai fost, încă mai era zăpadă, pe la sfîrşitul lui iunie.

– Informaţia ne-a dat-o un prieten din Braşov. Cică chiar el  a participat  la construcţia ei. Din piatră, adunată de pe culmi. Vorbise al doilea braşovean, Arpi.

– Matale ştii ceva despre ea? îl întrebă Emil pe cioban.

-Ah, cabana… Se va face, zise el nepăsător. Era singurul care nu-şi spusese numele.

– Totuşi, eram convinşi că este aici, zise Arpi. Eram chiar pregătiţi să dormim în ea. Zicea acel prieten al nostru că, uneori, putem vedea de aici Muntele. Şi putem vedea Capul.

– Care cap? întrebă Emil.

– Al Omului, desigur. De aceea îi spune Vîrful Omu, nu?

Cei trei întoarseră capul spre cioban. Acesta mormăi:

– La Om. Aşa i se zice. Da, din două motive. Dacă vă uitaţi dintr-un loc anume la profilul acelei pietre, veţi vedea un cap de om privind spre stele. Dar uneori, într-o anumită zi, umbra pietrei creează umbra unui om. Priveşte spre Munte.

– Care munte? întrebă curios Moruzzi. El era impresionat însă de vocabularul ciobanului.

– Muntele Ascuns, răspunse Hansi.

– Da, Muntele Ascuns.

Priviră în jur. Nu se vedea niciun munte. De fapt, Omul era chiar vîrful Bucegilor.

– Nu îl puteţi vedea, zise ciobanul. De aceea îi spune Ascuns… Un fulger de veselie îi lumină chipul. Doar oile îl văd,  nu le place, îl ocolesc pe departe… Din păcate, iarba pe el e mai bună, mai grasă…

– Tu îl vezi? întrebă Prinţul ironic.

– Uneori. Cînd nu e în negură. E mai înalt decît ăsta – arătă cu capul spre piatra Omului. Uneori zăpada stă pe el pînă la jumătatea lui iunie.

– Îl vezi şi acum? Întrebă din nou Prinţul. Nu e negură…

– Îl văd, spuse hotărît ciobanul. Se vede chiar şi Templul. Dar trebuie să ai ochi să îl vezi!

Cei cinci bărbaţi se uitară uimiţi în direcţia indicată de cioban – spre sud-vest.

– Să nu-mi spuneţi că voi vedeţi ceva, zise Emil, frustrat. Ce trebuie să facem ca să îl putem vedea şi noi?

– Uneori e bine să nu vreţi prea multe, zise ciobanul hotărît.Cunoaşterea îşi are preţul ei! Sunteţi gata să o plătiţi? Deja aţi intrat într-un spaţiu interzis oamenilor de rînd.

– Nu sunt om de rînd, spuse Moruzzi.

– Aşa crezi, Prinţe? În glasul ciobanului nu era nici urmă de respect datorat rangului. De vrei să vezi Muntele, renunţi la rangul tău. Vei fi novice, ultimul dintre ultimi. Dar poţi ajunge departe! Printre Primi. Printre cei care hotărăsc destinul acestui Pămînt!

– Chiar şi Unirea? Independenţa?

– Aceste sunt lucruri de nimic în destinul planetei! Vor veni la vremea lor – oamenii le vor face. Dar ce sunt ele la nivel planetar, la nivel universal? Luminaţii croiesc destinul de mii de ani şi îl vor croi în continuare, alte mii de ani… Poţi face parte dintre ei!

– Noi, ba! zise hotărît Arpad. Destinul nostru, în Ardeal, e altul. Nu avem treabă cu România. Regele ei ne e străin, noi ţinem de Împăratul de la Viana.

– Atunci voi trebuie să plecaţi!

Plecară, luînd drumul spre nord, spre văile Mălăieştilor, cel mai scurt spre Braşov. Cei rămaşi priviră în urma lor, nehotărîţi.

– Despre ce rege vorbeşte? Despre ce împărat? întrebă Emil. El, locuitor al Ţării Almajului, ţinea de Imperiul Austriac.

– Regele României, răspunse ciobanul. Asta va fi… V-am spus, aţi intrat aici într-o buclă a timpului. Voi veniţi din deceniul patru al secolului al nouăsprezecilea, cei doi vin din deceniul doi al secolului douăzeci. Aici Timpul are alte legi. Împărat e unul Franz Josef, va mai domni pînă la război.

– Şi tu, tu de unde vii? întrebă şoptit Tudose.

– De departe… Poate locuitorii de aici m-au ştiut, sub alte nume. Zalmoxis, Decineu, Caraiman, Buc… Nu am fost numai eu, au fost şi alţii. Şi nu doar aici. Muntele ăsta – arătă cu mîna spre un piscul  ce apăruse nu departe, scăldat în lumina soarelui – poartă şi el diferite nume. Kogaionon, de exemplu. Dar Muntele Ascuns i se potriveşte cel mai bine.

Cei trei priviră uimiţi spre muntele apărut aşa, deodată. Era înalt, mult mai înalt decît Omul. Avea vîrful rotunjit, deşi abruptul era tăiat colţuros în toate părţile. Undeva, la cîteva sute de metri mai jos de vîrf, pe o platformă, se vedea un grup de construcţii.

– Sanctuarul, zise ciobanul.

De undeva, dinspre răsărit, pe deasupra capetelor lor, apăru ceva care putea fi luată drept lună. Era rotundă, de o culoare portocalie metalizată, mai mare aparent decît luna în diametru. Totuşi, ar fi putut fi luată drept luna, dacă nu s-ar fi văzut soarele desupra, în cerul senin, şi dacă nu s-a fi oprit undeva deasupra sanctuarului, dar sub linia coamei muntoase. Apoi, se lăsă pe o parte, căpătînd forma unui fus, şi dispăru în spatele vîrfului.

– Astea sunt lucruri pe care oamenii nu trebuie să le vadă, spuse şoptit ciobanul. Dar cei ce vin cu mine, vor învăţa să le folosească. Avem nevoie de ajutoare, lumea s-a lărgit în ultimele sute de ani, iar numărul nostru creşte greu.

– Şi dacă nu venim? întrebă Tudose. Nu îi venea să îşi părăsească traiul, familia, ţara. Era nevoie de el aici…

– Dacă plecai odată cu cei doi, nu ar fi fost nimic. Ai fi uitat… Aşa, ai văzut Muntele, Sanctuarul, mă cunoşti. Mai ales, ai văzut unul din aparatele noastre zburătoare. Locul tău nu mai este în lumea ta.

– Şi totuşi, vreau să mă întorc.

– O vei găsi schimbată, spuse ciobanul cu un fel de tristeţe. Voi rămîneţi? îi întrebă pe ceilalţi.

– Eu aş rămîne, zise Emil Almăjanul. Nu am ce căuta în Ardeal, chiar dacă acum e un împărat nou. Nici de război nu vreau să ştiu. Dar dacă tu vrei să plecăm… se întoarse spre Prinţ.

– Nu, şi eu vreau să rămîn. Mi-am dorit întotdeauna o viaţă aventuroasă – ce viaţă ar putea fi mai aventuroasă decît asta? Şi dacă voi avea un rol în hotărîrea destinului acestui loc, cu atît mai bine: înseamnă că nu îmi voi trăda menirea familiei.

– Nu doar a locului acestuia, sau a ţării acesteia, ci a întregului Pămînt. Dar asta va fi altădată, în alt timp, în alt loc…

Al V-lea anotimp, artist Nick Sava

***

Şi uite aşa, Tudosie plecase singur spre Sinaia. Nu întorsese capul, dar era sigur că ceilalţi privesc în urma lui. Dacă, totuşi, ar fi întors capul, ar fi văzut că muntele dispăruse din nou. Ca şi cei trei de la poalele stîncii.

Iar acum era obosit, tot mai obosit… De ce oare. Ridică mîna în faţa ochilor. Era străvezie, mîini de bătrîn, ridate, pătate… Ce se întâmplase? Da, timpul trecuse. Ce spusese ciobanul care nu era cioban? Că aici timpul are alte legi? Ai zice că trecuse timp, mult timp, poate zeci de ani. Era într-o lume complet necunoscută…

– Te-am avertizat, auzi vocea ciobanului. Acesta stătea în picioare, lîngă el, învelit în cojocul lung, miţos. Semăna atît de bine cu păstorii Bucegilor, prea bine cunoscuţi de el. Doar oile lipseau… Au trecut ani mulţi de la venirea ta pe munte. Aproape o sută cincizeci de ani. Nu îi e dat omului să trăiască atît. De mult aşteaptă moartea întîlnirea cu tine. Te aşteaptă, cum glumea cineva, acasă. I-am trimis vorbă că tu nu vei mai ajunge acasă… Vine.

Ciobanul dispăru. În locul lui era altcineva… o fiinţă. Părea o nălucă, lipsită de consistenţă, unduindu-se parcă în adierea brizei. Se întuneca. Cu vederea dintr-odată limpezită, bătrînul zări cu claritate clădirea din vale. Pe o tablă scria „Cabana Babele, cota…”

– Era timpul, şopti năluca. Am ştiut că nu vei rămîne pe Munte, de aceea te-am aşteptat. Cam mult, nu credeam că mai vii. Obosisem să mai aştept…

– Da, hîrîi bătrînul. Bine ai venit. Şi eu am obosit…

Chiar obosise. Ce bine că a căzut întunericul. Acum se putea odihni.

autor Nick Sava

http://cititordeproza.ning.com/profile/NicksAVA

Tagged with:

Comentarii închise la Un om obosit

Eheu, fugaces, Postume, labuntur anni

Posted in Articole de fond by Hopernicus on 11/12/2010

Traduc, pentru cei care nu cunosc versul lui Horațiu – Eheu, cum trec de repede anii, Postume ( un amic al poetului). Voi scrie despre relația dintre tineri și bătrâni, din păcate m-am încadrat benevol în categoria bătrâni din două motive-  nu am murit mai tânăr,  iar azi aud prea..des..adresări..referitoare..la..vârsta..mea.

Nu sunt un predicator,  nu voi cita din Decalog, respectă  pe mama și tatăl tău, voi porni din alt punct. Revoluția sau Loviluția de la 1989

a creat o falie socială, dar nu numai. Ea a dizolvat și anumite tradiții de familie. Nu laud sistemul socialist care nu a adus  nimic nou în educația  de bază, dimpotrivă, dar  atunci era puțin pe dos. Exista gerontocrația, partidele comuniste erau conduse de oameni în vârstă. În China, Den Siao Pin era trecut de 80 și conducea din umbră, Ceaușescu era trecut de 70 dar arăta mai bătrân. Gorbaciov a fost mai tânăr și a răsturnat tot sistemul, a vrut sau nu a vrut, așa a ieșit.

Tinerii din 1989 au azi  în jur de 40, alții, apoi sunt cei care s-au născut după 1989, toți se gândesc cu ură la trecut și au  și unele motive întemeiate. Dar starea națiunii de acum este o rezultantă a incapacității întregii societăți. Inclusiv a tinerilor. Nu cred că vârsta cuiva este o vină prin numărul de ani. Fiecare are la activ o sumă de fapte. Bune, rele, unii nu au nimic la activ dar judecă înverșunat pe cei care au mai făcut ceva. Fatalitatea face că toți îmbătrânim, toți murim. Nu ne respectăm, uneori nici respectul nu este obligatoriu, dar trebuie să știi de ce nu respecți un om.

artist Nick Sava, Porti

În domeniul literar și artistic, dar și în cel științific situația celor în vârstă este la fel de tragică, generalizând, ca pentru toți pensionarii modești. Ați auzit de cazul chirurgului Pesamosca, o somitate care , ajuns pensionar cu o mie de lei pe lună, trăiește într-o cameră de spital? Nu mai are spațiu. A salvat mii de oameni, acum nu mai are spațiu.

Sunt scriitori și scriitori. Unii nu sunt scriitori și se declară ca atare. Nu cred că este cineva în stare să califice taelntul  altcuiva, fără a-i lectura atent textele, sine ira et studio. Un „neam prost” , cândva șef pe la un post de radio,  desigur, mai tânăr decât mine mă acuză de incapacitate. Un poet de pe la o revistă online mă numește „dobitoc bătrân”.  Nu mai continui, că mi se face greață, nu mi-este milă de mine, îmi este greață de mediul în care trăiesc. Incultura face pași MARI ÎN DOMENIUL  NE- EDUCȚIONAL. Falși intelectuali înjură ca la ușa cortului, provoacă scandal,  ignoră pe cei mai buni decât ei. Orice argument calomniator este bun

Sexul, etnia, trecutul securist, fie el  inventat de un mincinos, ceva ce poate fi lipit ca  o marcă pe orice plic, toți comuniștii au devenit antisomuniști, toți anticomuniștii au devenit securiști, o lume cu susul în jos. A fi antisemit acum este o floare la ureche. A fi neo-legionar  mai este ceva, desigur lăudabil. Singura lege care nu s-a aplicat NICIODATĂ ÎN ROMÂNIA  a fost pedepsirea celor care  propagă idei, simboluri  ale extremismului politic fascist  sau comunist, dar în special  fascist, legioanaroid,nazistoid, etc. Primarul Mazăre de la Constanța este un excentric duios. Pe Internet te jidănește cine vrea. Limbajul unora este identic cu cel de la străvechile PORUNCA VREMII, SFARMĂ PIATRĂ. . O, Tempora!

NU m-aș mira, la un viitor scrutin electoral, ca în starea de criză în care ne aflăm să nu vedem în fruntea țării tineri legiponari la fel de frumoși, arătoși, carismatici, necorupți precum acel Zelea Codreanu lăudat pe postul TVR 1 de  sâsâitul de Ion Cristoiu,  aflat într-o seară în admirația rozuliei doamne Eugenia Vodă.  O, Tempora!!!

autor Boris Marian, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/borismarianmehr

Tagged with: ,

Comentarii închise la Eheu, fugaces, Postume, labuntur anni

Poveste valahă

Posted in Povestire, Proza redactorilor by Hopernicus on 10/12/2010

Maica Filofteia priveşte pata de lumină care cade pe masa de lemn lucios, lustruit de coatele măicuţelor care au stat la ea de-a lungul timpului. Opaiţul nu poate da o lumină prea puternică, iar fitilul şi uleiul sunt de proastă calitate. Dar lumînările sunt scumpe… Iar cele de la „Vii şi morţi” sunt de o calitate mai proastă decît opaiţul. De fiecare dată cînd priveşte pata de lumină îşi aminteşte de anii cînd lumina ar fi fost ultimul gînd care să o macine.

E frig. Deşi are pe ea nu numai două rase, ci şi o pelerină de lînă groasă – una din puţinele lucruri permise să le păstreze din viaţa de mirean – dar al maicii stareţe, semn de mulţumire pentru daniile bogate primite de-a lungul anilor pe cînd ea, Elisaveta, le-a putut face mînăstirii -, frigul se strecoară prin papucii de pîslă tociţi şi pe sub poalele rasei. Nu, nu mai era tînără, căldura trupească a părăsit-o aproape de tot. Uneori se întreabă de ce Dumnezeu nu a luat-o şi pe ea, punînd-o alături de toţi ai săi: soţul şi fiii în cripte pe la Mînăstirea din Deal, fiicele înmormîntate în srăini… Mai are o nepoată, măritată tocmai în Ţara Ungurească, de care nu mai auzise nimic de aproape un deceniu. Cu rudele mai îndepărtate se stricase de mult…

În mijlocul petei de lumină gălbuie stă foaia de pergament pe care îşi scrie jurnalul. E, de fapt, o foaie de Biblie mai veche, papistaşă. După ce părintele Nestor o declarase eretică, fusese ruptă – dar foile de pergament sunt preţioase! Aşa că foile au fost răzuite cu grijă cu cuţitaşe de os, pînă au rămas curate de orice urmă de pană sau înfloritură. Şi aceste foi de pergament (mai are două, pitite în aşternutul patului) sunt tot dar de la Maica Stareţă. O fi curioasă şi ea să citească ce are de spus măicuţa care odată – de fapt, nu cu prea mult timp în urmă – fusese Doamna Ţării.

artist Dorina Padineanu, Manastire Benedictina la Palermo

Nu e lucru uşor să scrii despre tine. Nu este uşor să fii sincer cu tine însuţi – aşa cum nu e uşor şi nici bine să fii sincer cu alţii. Gîndul că după moartea ei, această spovedanie va fi citită de ochi străini, poate răuvoitori, o fac să dea înapoi. Sunt multe lucruri pe care nu vrea să şi le mărturisească, pe care nu le-a spus niciodată în nicio spovedanie – deşi arhimadritul Arhonic, cel ce a stat alături de famila ei încă de pe cînd ea era doar o copilă domniţă iar el simplu diac, era un prieten apropiat. Nu, sunt lucruri care o sperie şi nu vrea să şi le amintească. Cum, deci, să le pomeneşti altora? Nu e neaparat vorba despre greşeli făcute cu voie sau fără de voie – dar cerute de crugul vremii -, pe acelea le-a spus şi părintelui Arhonic, uneori şi soţului şi copiilor – dar sunt alte fapte, gînduri, trăiri, simţiri care au speriat-o mereu. Acum, cu atît mai mult….

Ştie că nu toată lumea poate ţine un jurnal. Nici scrie o spovedanie. Nu numai datorită faptului că nu toată lumea ştie a scrie. Ea a învăţat de copilă, pe lîngă Arhonic, diac şcolit la sud de Dunăre. Venise ca secretar al tatălui ei, os domnesc – a şi suit o vreme în tronul ţării – care, iată, nu ştia să scrie, ci doar să pună sigiliul inelului în ceara roşie a hrisoavelor. Secretarul i-a învăţat carte pe cei trei copii ai biv-spătarului, i-a învăţat a citi şi a scrie greceşte ca la Ţarigrad. Dar pe ea, care a arătat har şi dragoste de scris, a învăţat-o şi latineşte şi slavoniceşte, de a putut să citească toate cărţile avute în ladă, la conac. Asta a ajutat-o mai tîrziu să fie secretar de taină tuturor domnilor din familia ei, înţelegînd de atunci că în familia ei, ca de fapt în toate familiile domneşti ale ţării, sunt taine pe care nici chiar ochii iubitului Arhonic nu le poate vedea!

I-au mai plăcut Elisavetei şi toate poveştile despre vechimea familiei, încă de la Descălecat şi de la Voievozii din vechime, fiind ea mîndră de tradiţia ei. Faptul că printre rude se numărau femei măritate în alte familii mari, care născuseră ţari şi despoţi şi baroni şi voievozi în mai toate ţările acestui Răsărit de Evropă îi dădea conştiinţa apartenenţei la un neam ales de către Dumnezeu. De la o vreme se întreabă, e drept, dacă alegerea nu a făcut-o altul… Cel Rău… Pentru că faptele nu pot fi ascunse, deşi le pot fi date alte înţelesuri – dar cele mai rele sunt gîndurile, care rămîn ale tale şi nu le poţi răstălmăci. Şi mai ştie că aceste gînduri i-au muncit şi tatăl, şi fraţii, şi fiii. E posibil ca şi duşmanii să fie munciţi de ele, fiind ei înrudiţi. Doar cu ei s-au luptat cei din neamul ei pentru Domnie, avînd şi ei drepturi care vin din negura timpului.Priveşte puţinele rînduri scrise pe pergament:
„Vă leat …. Biv-vornicul Dan a suit în tron, fiind uns voievod atotstăpînitor de către arhimadritul Tudosie, la Crajna, după ce voievodul Io Radu, fratele său, a căzut prins şi ucis de năvălitorii tătari, Dumnezeu să odihnească sufletul lui. Voievodul Io Dan a domnit patru ani şi a avut lupte cu tătarii de două ori şi a construit Mînăstirea din Deal, mulţumire lui Dumnezeu pentru ajutorul dat în luptă. Dar apoi a căzut în lupta de la Tei cu voievodul Ardealului şi fratele lui, Vlad, a venit la Domnie.”

Da, nu poate spune că Radu a căzut pentru că tatăl ei, Dan, îi întinsese o cursă acestuia, cu ajutorul tătarilor. Voievodul Io Radu, unchiul ei, domnise deja şapte ani. Acum oamenii nici nu îşi mai amintesc de domnia lui. Trecuse ca un fum, nu lăsase nimic în urmă. O fată a lui se măritase cu un Despot, avînd astfel ţara pace la Dunăre. Nici faptul că oamenii tatălui său puseseră foc la cula lui Radu, ucigînd acolo întreaga lui familie. Vina a căzut pe nişte năvălitori nomazi de la sud de Dunăre, pe care Despotul i-a căutat zadarnic… Io Dan credea că prin asta se asigurase de linişte – nu se uitase că mai avea alţi doi fraţi… Unul din ei, Vlad, promisese jurămînt de vasalitate voievodului Ardealului dacă îl alungă pe Io Dan al Valahiei. Tatăl ei nu bănuise nimic, probabil. Suliţa lefegiului plătit de Vlad îl luase pe la spate, pe nepregătite.

„Vă leat …. Vel logofătul Mircia, fratele cel mic al Domnului, a lovit la Stînceşti, unde voievodul Io Vlad era la o nuntă a slujbaşului lui, Vel Vistiernic Preda, şi a tăiat pe Domnul. Vel Vistiernicul, deşi acum înrudit cu Vlad, al cărui fiu se însurase cu fata lui, Mălina, a pus genunchiul în faţa lui Mircia, supunîndu-se. Voievodul Io Mircia a domnit atotstăpînitor unsprezece ani, construind mînăstirea Cernoviţă, mulţumire lui Dumnezeu pentru liniştea dată lui.”

Da, Mircia a avut linişte. Mama îi luase pe ea şi pe cei doi fraţi şi trecuse Dunărea la Tîrnovo, unde o soră a ei mai mare era măritată cu fiul ţarului. Acolo au stat adăpostiţi, deşi Io Mircia ameninţase cu război dacă nu sunt întorşi domniei. Odată trecuse Dunărea cu un buluc de oaste amestecată –valahi, tătari şi cîţiva valahi din Ardeal, cu care avea prietenie. Dar bulgarii şi aliaţii lor, valahi armâni, i-au fugărit înapoi, însîngeraţi. Între timp, ei, copiii fostului domn Io Dan, au crescut. Singura fericire a ei a fost prezenţa constantă a credinciosului lor Arhonic, şi o cutie plină de cărţi.

„Vă leat …. Io Mircia, voievod atotstăpînitor a toată Ţara Vlahilor a căzut bolnav şi a murit cu două săptămîni înainte de Ziua Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. A fost pus în mormînt la mînăstirea zidită de el la Cernoviţa, aibă milă Dumnezeu de sufletul lui.”

Şi de al Mamei, care plătise pe bucătarul Domnului, cumnatul ei, să pună otravă în mîncarea lui. O poate judeca ea pe Mama? Nu făcuse alta decît îşi ferise copiii de moarte: cît timp Mircia, unchiul lor, trăia, viaţa lor era în pericol. Şi apoi, ce drept ar avea Elisaveta să o judece, cînd sîngele de pe mîna ei este încă mai gros?…

„Vă leat …. Io Marcu ot Stînceşti, fiul Predii, ginerele domnului Io Vlad, a fost uns în Cetatea de Scaun de arhimadritul Vasile Athonitul, vlădica. A domnit trei ani şi a murit străpuns de săgeată la o vînătoare…”

Marcu, fiul Predii, stătuse ascuns în Ţara Vlahilor Negri de la nord, spre Poleaci, de teama lui Io Mircia. Acesta îl iertase la urcarea pe tron, avea ajutorul vistiernicului – dar pe urmă începuse să pună la cale căderea capului cumnatului său. Marcu a fugit iar Mădălina, soţia lui, fusese zavorîtă în mînăstire – unde a şi murit. De foame, se zice… Marcu, la întoarcerea în ţară, nu o mai găsise. După ce tăiase toată familia Mircii, fusese uns Domn, dar putere nu avea: boierii mari nu îl recunoşteau a fi de os domnesc. Nici nu a domnit pe toată Ţara, părţi lăturalnice rămînînd slobode, în mîna boierilor. L-au susţinut fraţii ei, în schimbul permisiunii întoarcerii de la Tîrnovo şi cinuri mari, în Sfatul Domnesc. Marcu acceptase – şi plătise cu viaţa. Mîna ucigaşului fusese plătită de fratele ei, Iovan.

„Vă leat …. Io Iovan zis Cel Palid a fost uns domn atotstăpînitor pe toată Ţara Vlahilor la Cetatea de Scaun în Săptămîna Mare de Vlădica Vasile. A zidit Mînăstirea de maici Izvorul Tămăduirii, unde s-a adăpostit pînă la moarte Doamna Mama voievodului. A domnit nouă ani, ducînd lupte cu tătarii şi cu păgînii de la sud de Dunăre, de două ori. În anul opt de domnie a trebuit să jure supunere acestora. În anul al nouălea, cînd era la capitala acestora să plătească haraciul şi să fie confirmat în domnie, a fost ucis de păgîni. Aibă Domnul Dumnezeu milă de sufletul lui, căci trupul i-a fost aruncat hrană la peşti.”

Cei nouă ani de domnie ai fratelui ei mai mare au fost ani fericiţi. Atunci ea se măritase cu Vlad, fiul mezin al lui Mihai, vărul tatălui ei. Aceşti veri fuseseră şi ei domni, nu se prea vorbea despre ei în familia ei. Pieriseră pe rînd, niciunul de bătrîneţe. Cel mai mult domnise Lup, tatăl lui Mihai – despre care se spuneau pe ascuns poveşti de teamă. Dar Mihai aceala, cel mai mic fiu al lui Lup, se călugărise – nu înainte de a da naştere la doi fii şi trei fete. Fiul cel mare domnise şi el, doi ani – după care înnebunise, se pare. Iar Mihai se călugărise, fără a urca în tron. I-a fost soţ bun, era deştept şi viteaz, bun prieten cu Iovan, fratele ei pe care l-a ajutat în luptele şi muncile lui. I-a născut trei fii şi patru fiice, fiind în acealşi timp secretar de taină fraţilor ei şi, mai tîrziu, fiilor. Vlad, iubitul Vlad, nu a ajuns să domnească, nici nu voia. Boala familiei l-a ajuns pe timpul cînd domn al Ţării era fratele ei Roşca. A murit în bolniţa mînăstirii Izvorul Tămăduirii – aceeaşi în care ea însăşi e maică, acum.

O să scrie şi povestea celorlalte domnii, a fraţilor ei, a fiilor ei, chiar şi a doi dintre ginerii ei. Mama a fost pusă în Mînăstire pentru că voise să se implice prea mult, ceea ce îl supărase pe Io Iovan. Şi ea se implicase, mai ales pentru că ştia ca nimeni altcineva toate tainele Domniei. Dar ea o făcuse pe ascuns, fără a supăra pe nimeni. Folosise şi ea cînd cuţitul, cînd otrava, cînd punga de bani… Stabilise prietenie cu vizirii sultanului păgînilor, cei susţinuţi de ea primeau firman de Domnie… Da, aşa ajunsese Ţara roabă păgînului şi peşcheşurile crescuseră iarăşi şi iarăşi – dar cei din familia ei urcaseră pe tron! Şi Ceilalţi, desigur, folosind şi ei aceleaşi mijloace… Mai viteji se arătaseră, ca Domni, Roşca, cel care reuşise să învingă Păgînul – pe atunci îl avea căpitan pe Vlad al ei! -, dar şi Matei, unul din Ceilalţi. Pe vremea lor Ţara fusese liberă… dar ce folos?
Da, o să scrie, fără a aminti însă de toate crimele, tainele şi, mai ales, de Taina familiei ei şi a Celorlalţi. Taină pe care ea însăşi nu o înţelege întotdeauna…

La uşa din lemn auzi bătăi şi, înainte să apuce să răspundă, uşa se deschise. În cadrul ei se ivi o lumină – o siluetă ducînd un opaiţ cu lumină tremurîndă în mînă. O figură înaltă, slabă, cu faţa în umbră. Dar ea o cunoştea – o recunoscuse. Se ridică în picioare, tremurînd de oboseală:

„Binecuvîntează, părinte. Nu ştiam că mai eşti călător pe lumea această pieritoare…

„Încă o vreme, maică Filofteia şi iubită fiică a mea, Elisaveta”, răspunse arhimadritul Arhonic. „Nu puteam să plec înainte de a vorbi cu tine…”

Bătrînul se apropie de masa din lemn luminată de opaiţ. Se opri lîngă ea şi privi foaia de pergament.

„Da, e bine că îţi aminteşti. E bine. E mai puţin bine să încredinţezi hîrtiei tot ce îţi aminteşti… Deşi, te cunosc prea bine ca să mă îndoiesc că vei ţine multe ascunse…”

„Mă cunoşti, părinte”, oftă Filofteia, aşezîndu-se. Nu se miră cînd o tinără maică intră în chilie cu un taburet în mînă, pe care îl aşeză în spatele oaspetelui. Pe cînd ieşea, arhimandritul făcu un gest scurt cu mîna, interzicînd să mai pătrundă cineva în încăpere. Se aşeză pe taburet, în partea opusă femeii. Filofteia adună pergamentul, deşi era convinsă că Arhonic nu va pierde timpul încercînd să descifreze scrisul ei. Erau întîmplări mult prea bine cunoscute lui.

„Elisavetă, ce ai vrea să mă întrebi acum, la ultima noastră întîlnire?”

Erau multe lucruri care ar fi vrut să îl întrebe. I-a stat alături în toată viaţa ei, poate nimeni nu o cunoştea mai bine. A urcat şi el în ierarhia bisericii pînă la cinul de vlădică al Ţării – alături de ea şi de familia ei. Şi de familia Celorlalţi. L-a bănuit că a întreţinut întotdeauna relaţii şi cu ei…

„Care a fost rolul tău la mazilirea lui Ionuţ?” îl întrebă cu glas şoptit. Ionuţ, fiul mijlociu. A domnit şase ani, pînă au venit trimişi ai vizirului cu actul de mazilire. A fost sugrumat pe cînd ieşea din Sala Sfatului…

„Eu l-am convins pe vizir să dea ordinul.”

„Am bănuit. Nu ştiu de ce…”

„De ce am făcut-o, sau de ce ai bănuit-o?”

„Şi una şi alta… De ce ai făcut-o? Pe Ionuţ l-ai crescut pe genunchii tăi, ca un tată bun. De ce l-ai scos de la inimă?”

„Nu l-am scos” răspunse trist bătrînul. Am plîns cu lacrimi de sînge cînd am decis că trebuie să plece. Şi cînd am trimis solie de taină la vizir. Şi cînd am primit veste de împlinirea rugii. Cel mai tare, cînd am făcut slujba de înmormîntare a lui Ionuţ…”

„Şi atunci, de ce?”

„Ca să răspund la această întrebare, trebuie să răspund la alte întrebări. Vrei să afli răspuns la acele întrebări?”

Maicii Filofteia îi săltă inima în gît. Da, va trebui să întrebe şi despre ACEL lucru… Amînă, întrebînd în schimb:

„Am ştiut că ai murit, aşa se zvonise pe aici. Dacă trăieşti, de ce nu m-ai scos?”

„Pentru că eu te hotărîsem acestei vieţi de monahă.” Bătrînul dădu capul puţin pe spate, privind-o cu ochi atenţi, arzători.

„De ce oare nu mă miră aceste vorbe ale tale?” spuse, cumva împăcată, Filofteia. „Cred că acest lucru îl bănuiam. Mă încurca vestea morţii tale…”

„Eu am cerut maicii stareţe să îţi dea acea veste. Ştiam că asta îţi va aduce linişte…”

„Dar, de ce?”

„Poate ar fi trebuit să o fac mai devreme, Elisaveto. Dar nu eram nici eu sigur. Eu sunt străin de neamul vostru, mi-a trebuit o viaţă să vă pătrund Taina. Poate aş fi salvat vreun fiu, vreun nepot de-al tău…Deşi, nu cred. Vlăduţ, ultimul, umblă pe la Ungureni ca să adune oaste să urce pe tron. Îşi va da şi el viaţa, pentru nimic…”

„E datoria lui să o facă!” şuieră Elisaveta. „E dat neamului nostru să urcăm treptele tronului – chiar dacă ele ne duc la butucul călăului. Şi nu numai nouă ne e acest dat, ci şi celorlalţi…”

„Da, şi Celorlalţi. Nici din ei nu mai sunt mulţi. Ştefan, cel ce e Io acum, e ultimul. Fără urmaşi. Cu asta, lungul măcel dintre voi şi ei va fi ajuns la sfîrşit…”

„Vlăduţ?…”

„A avut un accident. Nu va avea niciodată copii. Poate va înfia vreun băiat, dar nu mai e acelaşi lucru… Nu setea de mărire, de tron, e blestemul vostru. Îl au multe neamuri, din întreaga Evropie, ba chiar din întreaga lume. O au şi păgînii, şi tătarii, ba chiar şi chitaii! O au şi alte neamuri pămîntene. Cei ai Predii, de-o pildă, şi ai Voicului… Din ei se vor ridica viitorii domni. Dar voi, voi veţi fi terminaţi. Deşi…”

„Ce ai tu cu noi? De unde această ură?”

„Nu e ură, Elisaveto. V-am iubit. Poate nu e vina voastră, e blestemul lui Dumnezeu. Sunteţi… eraţi prea… vechi. Nu mai e vremea voastră.”

Da, se pare că ştie, îşi spuse Filofteia. Ştiam şi eu, ştiam cu toţii. Nu vroiam să o spunem, să o recunoaştem…

„De unde ştii? De unde ai aflat?”

„Deci, am ajuns la Taină. Da, de aceea am venit, să îţi spun ce ştiu. Să îmi confirmi sau să îmi infirmi bănuielile.”

„Ha, rîse bătrîna, fără veselie. „Sunt, deci, numai bănuieli?”

„Mai mult decît bănuieli. Trăiesc de prea mult timp alături de voi, am văzut prea multe. Boala Lupului… care loveşte cînd şi cînd. Sau a Vîlcului, Elisaveto? Aşa o numiţi voi, nu-i aşa?”

„Da, a Vîlcului. Vechiul nume al neamului nostru. Vîlcii…”

„Ceea ce oamenii simpli numesc Vîrcolacii, nu? Ce ştii tu despre aceşti Vîlci? Ce ai ştiut, de la ai tăi, şi nu mi-ai spus?”

Filofteia plecă fruntea. Da, asta era Taina…

„Da, suntem de mult… Se zise că şi dacii din vechime erau vîlci. Ăsta era numele lor secret: Lupii. De teama lor fugiseră de-a lungul timpului alte neamuri dintre noi: iranii, latinii, grecii, celţii… Steagul lor era balaurul cu cap de vîlc. Nu aveau teamă de zei, de moarte… Ungurii, cînd au venit, ne-au numit Farkaş. Şi noi am fost os de domni!”

„Dar blestemul sîngelui nu v-a lăsat să trăiţi în pace. V-aţi sfîşiat între voi, frate cu frate, părinte cu copil şi fiu cu tată. Nebunia sîngelui! Cînd vine, Elisaveto? Că uneori sunteţi oameni ca toţi oamenii, dar altădată sunteţi mai răi ca lupii. Şi lupii trăiesc în haită, îşi apără puii, vînează împreună. Numai voi…”

„Nu suntem lupi. Suntem vîlci!”

„Da. Am văzut. Cînd ura voastră nu se poate revărsa asupra altora, se revarsă asupra voastră înşivă. Alecu s-a sfîşiat singur, în bolniţă – ştiai?”

„Cum să nu ştiu? Mîndruţa şi-a scos ochii şi muşcat sînii… Alina, şi-a sfîşiat pieptul cu un ciob de lut. Se zice că însuşi bunicul Lup a ucis cinci îngrijitori pînă l-au străpuns cu ţepuşe…”

„Da, aşa am aflat şi eu. Am adunat taine bob cu bob… Le-am pus cap la cap. Mi s-a confirmat pe timpul lui Ionuţ. Cînd privea la luna plină, îl apuca nebunia. Făcea spume la gură, îi creştea păr sur pe faţă… Dacă era cineva în preajmă, îl sfîşia. Au murit două ţiitoare, trei băieţi de strajă. Îi găseam în
zori prin tîrg, cu gîtlejul sfîrtecat. Am întrebat vînători domneşti: erau urme de lup. Lup, în mijlocul tîrgului? Dar am găsit picături de sînge în iatacul lui. Avea grijă, curăţa cu grijă – dar tot a lăsat urmă. Şi prea se întîmpla de fiecare dată pe Lună Plină. Iar el era bolnav în acele perioade, stătea în
iatac cîteva zile… Se şi ferea să aivă pe cineva în preajmă la acele zile, uneori pleca la vînătoare şi se pierdea singur în codru. Nu era om rău, nu căuta victime cu orice preţ. Nu o făcea de foame, ci de o furie nestăpînită. Poate, din ură faţă de soarta ce i se dăduse…”

„Da, furia…” şopti Filofteia.

„O simţi şi tu, nu-i aşa?” întrebă bătrînul implacabil. „Am început, de mult, să aflu crîmpeie de taină despre Mama Lupilor. Despre Vîlcea. Mult timp nu am ştiu cine este. Treceau anii şi ea devenea un fel de fiinţă de legendă:
Vîlcea care nu moare… Pînă cînd, eliminînd toate posibilităţile, am ajuns la o certitudine: numai tu puteai fi! Tu ţi-ai distrus toată familia, tu i-ai distrus pe Ceilalţi. De aceea te-am adus aici, ca să nu mai poţi face rău. De aceea am şi cerut să fii încuiată de fiecare dată cînd e Lună Plină. Deşi nu am auzit să fi sfîşiat pe cineva…”

„Nu am sfîşiat”, scînci Filofteia. „Mă pot controla… cît de cît.” Desfăcu pelerina, arătînd urme de colţi pe braţe. „Uneori mă muşc singură… Am ştiut, am simţit tot răul din sîngele nostru, de aceea m-am hotărît să îl distrug. Tata a vrut să ne înece pe toţi, nu l-a lăsat Mama. Ea l-a stîrnit pe Vlad să îl uzurpe, ea a pus ucigaşi la bătălia cu ungurenii… A încercat să mă ucidă şi Iovan, la Tîrnovo, eram încă doar nişte copii. Soţul, Vlad, ne-a ucis un fiu şi, înainte să îl îchidem, o fiică… Dar tot mai mult îmi dădeam seama că eu sunt Vîlcea – şi să cred că e rolul dat mie de Dumnezeu să scap neamul valahilor de sîngele vîlcilor.”

Bătrînul o privi cu milă, apoi se ridică greoi.

„E ultima dată că mai vorbim. Eu mă duc. Nu îmi pare rău că am venit în această Ţară, deşi mi-a fost dor de a mea. V-am iubit… la început. Pe urmă mi-a fost milă de voi. Mi-a fost milă de acest norod. Să ştii: nu ai cum să îi scapi de blestemul vîlcilor! De mult, de pe timpul dacilor, sîngele vostru s-a amestecat cu al lor. Acum nu există valah, nici aici, nici în ungurime, nici la moldoveni, care să nu aibă sînge blestemat în vine. Sunt răi, răzbunători, lesne vărsători de sînge – dar laşi, dînd dosul, supuşi celor tari. Ucigaşi de frate, lipsiţi de cuvînt… Nu ai cum să îi scapi, Vîlceo. Aşa cum nu poţi scăpa nici tu de destinul tău!” Se întoarse şi porni spre uşă. Prin deschizătura ferestrei văzu luna plină luminînd grădina mînăstirii.

„De ce ai venit azi? şuieră întrebarea ei din spate.

„Pentru că nici eu nu pot scăpa de soarta mea…”

Hangerul care îi străpunse ficatul îl făcu să nu mai simtă colţii Vîlcei sfîşiindu-i gîtlejul.

autor Nick Sava, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/NicksAVA

Tagged with: ,

Comentarii închise la Poveste valahă

Georges Rouault (1871 – 1958)

Posted in Republica artelor by Hopernicus on 10/12/2010

Născut la Paris dintr-o familie săracă, micul Georges arată semne de talent la desen, ceea ce îl va face pe tatăl său să -l de la vârsta de 14 ani ucenic la un atelier de pictură pe sticlă. Acest fapt îi va marca întreaga creaţie: nu va uita niciodată desenul precis conturat, în care, bucăţelele de sticlă intens colorate sunt prinse în vergele de plumb pentru a figura vitralii. La maturitate, după ce va trece prin Ecole de Beaux Arts, Rouault va găsi un stil propriu transpunând în culoare – mai ales când va trece la pictura în ulei – metoda învăţată în copilărie: contur puternic, de vopsea neagră, delimitând suprafeţe „glazurate” de culoare aproape pură.

Georges Roualut, Bătrânul rege

Nu mult timp după aceea începe să frecventeze cursurile serale la Şcoala de Arte Plastice. La 20 de ani, devine student la Ecole des Beaux Arts, la clasa lui Gustave Moreau, unde se va întâlni cu alţi câţiva studenţi care vor deveni faimoşi în anii ce vor urma: Matisse, Marquet, Camoin. Deşi nu îi vor fi colegi, tot în cercul lui Moreau va întâlni alţi tineri pictori: Derain, Vlamink, Duffy. Ei, inspiraţi de colorismul lui Moreau, vor deveni la rândul lor colorişti de valoare, aderând la curentele care apar la începutul secolului 20: simbolism, dar mai ales fovism. Alături de Vlamink, Rouault va fi cel mai viguros fov francez, nepărăsind acest curent toată viaţa. Mai mult decât atât, prin expresionismul social şi religios, el poate fi considerat unul din puţinii „expresionişti” francezi.

Mai ales după 1910, la început în acuarelă şi gravură, Rouault, îşi găseşte temele principale: clownii, femeile prostituate, lumea circului. Are revelaţia că, în dosul grimei lor, paiaţele, clownii, circarii, prostituatele, sunt cumplit de trişti, de singuri, opresaţi de societatea ipocrită care defila cu morala socială şi religioasă. Lucrările lui, ca şi ale înaintaşulu Daumier, sunt o critică la adresa ipocriziei şi mediocrităţii. Simţea că, de fapt, fiecare dintre noi este o „paiaţă”, forţat de către societate să devenim la rândul nostru nişte mediocri ipocriţi.

Georges Roualut, Circul

Aceasta a făcut ca pictura lui să fie respinsă, chiar condamnată – chiar şi de critici pe care îi admira, ca de exemplu Huymans şi Bloy. Era considerată „insultătoare”, „înspăimântătoare”, chiar „vicioasă”. Publicul nu înţelegea că Rouault arăta viciile tocmai pentru a le „arde cu fierul roşu”. Că el avea o imensă milă şi înţelegere faţă de cei pe care îi picta. Că prin culorile lui intense, dar deseori mohorâte, el punea un contrast conştient faţă de luminozitatea sufletelor personajelor lui.

Pe lângă aceste trei teme majore, Rouault a pictat, desigur, şi peisaje, naturi statice – mai ales flori -, în special la maturitate. Dar cea mai profundă şi extinsă temă a fost cea religioasă. Creştin sincer, urăşte Răul cu intensitatea cu care este atras de Bine. Zicea el că la Rai nu se  poate ajunge decât trecând prin Iad – şi asta numai păşind alături de Iisus. A pictat numeroase portrete ale lui Iisus, i-a pictat viaţa şi patimile. Chiar şi peisajele lui conţin subiecte biblice. Mai ales după războiul din 1914, a pictat deseori Răstignirea, folosind culori sumbre. În timp, totuşi, a trecut de la paroxism la seninătate, pictând mai ales pe Iisus Înviat, sub ipostaza de Mântuitor, culorile devenind şi ele mult mai luminoase.

Georges Roualut,  Dansatoarea

Desigur, el s-a recunoscut toată viaţa un „meşteşugar”. S-a întors deseori la vitralii, la pictura pe sticlă, dar şi la gravură. Temele întâlnite în pictură, fie în acuarelă, pastel sau ulei, pot fi întâlnite şi în gravuri şi vitralii.

Georges Roualut,  Răstignirea

Seninătatea ultimei perioade de creaţie i-a făcut pe mulţi critici să descopere în pictura lui Rouault bucuria: bucuria de a picta a artistului, bucuria simplă, chiar şi cuprinsă de deznădejde, a personajelor lui şi, aproape egală, bucuria privitorului în faţa lucrărilor sale

Georges Roualut,  Ecce Homo

Georges Roualut,  Nocturna (Ghetsimani)

autor Nick Sava, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/NicksAVA

Tagged with:

Comentarii închise la Georges Rouault (1871 – 1958)

Jean-Michel Basquiat

Posted in Republica artelor by Hopernicus on 10/12/2010

Artist american ( 22 decembrie1960 -12 august 1988), născut în New York din mamă portoricană şi tată haitian, Basquiat vorbeşte de copil fluent engleza, spaniola şi franceza. Deşi părăseşte de timpuriu şcoala, în urma lecturilor dobândeşte o temeinică pregătire în simbolistică, antropologie, mitologie, poetică şi, bineînţeles, estetică picturală. Printre cărţile de referinţă sunt Anatomia lui Gray şi Jurnalul lui daVinci.

De la 17 ani începe să se producă, pe zidurile clădirilor din Manhattan (şi din staţiile de metrou), devenind primul artist de street art (grafitti). Faimoasa lui semnătură SAMO devine cunoscută în lumea artiştilor. La 20 de ani, după ce declară că „SAMO is death!”, începe să picteze în atelier – nu numai pe pânză, ci şi pe carton, placaj, planşee, uşi, afişe (postere). Faimosul critic al epocii, Rene Ricard, scrie elogios despre el, lansându-l în lumea galeriştilor de artă şi într-o carieră internaţională. Prietenia tânărului artist cu mai vârstnicul Andy Warhol (materializată prin mai multe lucrări comune) dă substanţă faimei lui. Scurta carieră (moare la doar 27 de ani), întreruptă pe parcurs de perioade de inactivitate datorate depresiei şi consumului de droguri, îi asigură, totuşi, o faimă mondială. După moartea lui, lucrările vândute la faimoase case de licitaţii (Sotheby, Christie) aduc preţuri de milioane de dolari (cel mai scump, 14.6 milioane) una din lucrări a fost achiziţionată de U2, cu 13.5 milioane.

După 1982, prin faptul că expunea alături de artişti ca Julian Schnabel, David Salle, Clemente, Enzo Cucchi, este considerat aparţinând curentului Neo-Expressionist, Trans-avangardist, promotor al Noii Figuraţii. Aceasta, fără a fi o mişcare artistică coerentă, este mai curând o viziune asupra omului contemporan, fiind o prelungire a picturii informale şi gestuale. Este un protest la adresa non-figurativului şi a artei informale, promovând revenirea la o artă informativă. Printre predecesorii săi se numără Picasso, Soutine, Rouault, Dubuffet.

Basquiat, ca de altfel şi ceilalţi artişti aparţinînd Noii Figuraţii, are un stil inconfundabil şi greu de încadrat în curente. Prin faptul că a debutat ca street artist, folosind ca tehnică graffitti, lucrările lui continuă să folosească texte, semne, simboluri proprii acestui mod de exprimare. Chiar şi când a trecut la munca de atelier şi la pânze, el rămâne credincios acestui stil. Întreaga suprafaţă a lucrării este acoperită de graffitti, peste care revine cu sprayuri de culoare, pensulaţii largi, gestuale, colaje şi creioane pastel de ulei. Simbolurile, ca şi figurile, îşi trag inspiraţia din arta primitivă africană, din mitologie – aducând însă conotaţii moderne. Personajele sunt imigranţi, cântăreţi, boxeri, personaje întâlnite de artist în Bronx, Brooklyn – locul unde şi-a petrecut scurta lui viaţă. Apar în lucrările lui, deseori, clădiri, maşini, benzinării, şotroane şi alte jocuri de caldarâm ale copiilor,

Folosirea de cuvinte, colaje de fragmente de postere, simboluri, aduc în discuţie problema rasială, identitatea celor numiţi „displaced people” – ca şi propria identitate ca artist şi fiinţă umană. Printre altele, a avut relaţii sexuale atât cu Madonna, cât şi cu David Bowie. Artistul îşi caută identitatea ancestrală, dar şi cea modernă, mai ales ca membru al comunităţii afro-americane, alături de muzicieni, sportivi – dar şi muncitori necalificaţi, cerşetori, homeless („boschetari” le spunem noi).

Neavând o pregătire clasică în domeniu, nu a încercat să redea lumea prin desen. În schimb, a urmărit expresia, folosind la maxim ceea ce ştia: măzgăleli, stereotipuri, cuvinte pictoriale (ca „faţă”, „mână”, „trup”). Folosea cele învăţate din Jurnalul lui Da Vinci, arta boşimană, pictura murală egipteană… A avut o linie foarte expresivă, o coloristică de mare rafinament, ritm şi modulare a elementelor – dar „teama” lui „de gol”, ca şi folosirea stupefiantelor, a făcut ca, în calitate şi consistenţă, lucrările să varieze foarte mult. Sunt perioade în care aproape nimic din ceea ce a făcut nu poate fi considerat de valoare. Totuşi, prin simbolistică şi iconografie, fiecare lucrare are un mesaj.
Mai toate lucrtările lui Basquiat încorporează cuvinte şi imagerie. Unele cuvinte apar în mai multe lucrări, uneori cu sensuri diferite. De exemplu, „sare” are înţelesul de „salariu”, bani; „tar”(= jeg, murdărie) este o anagramă a cuvântului „art”. Dar a şi creat un grup de imagini-simbol cu semnificaţii precise (însemnul copyright – posesiunea artistului; coroana – admiraţie, acceptare; ştampila notarului – aparenţă). Pictând personaje vestite ale epocii, nu a încercat să le redea trăsăturile faciale recognoscibile, ci doar le numea – căutînd însă să le redea personalitatea. Celor pe care le admira (Duke Ellington, Count Bassie, Joe Luis, Cassius Clay, Dizzi Gillespie) le punea „coroana”, sau o aură (ca la sfinţi în icoanele ortodoxe). Ei erau eroii lui şi ai puştimii din cartierele sărace newyorkeze.

Toţi criticii recunosc că cele mai valoroase lucrări au fost executate în perioada 1982-83 şi spre sfârşitul vieţii (după 86). Lucrările din aceste perioade sunt considerate a fi printre cele mai complexe şi puternice ale secolului 20. Mai ales după moartea lui Warhol, neputând renunţa la droguri şi presimţindu-şi moartea, picturile lui capătă adâncime. Folosind titlul unei lucrări, putem spune că artistul conştientizează că „is riding the Death” (călăreşte Moartea). Foloseşte simboluri noi – sau adaptează, cu noi conotaţii, simboluri folosite anterior (craniul, de exemplu).
Inspirat de propria tradiţie şi viaţă, Basquiat nu numai că a contribuit la înţelegerea rolului pe care cetăţeaunul modern afro-american îl joacă în cultura americană modernă, dar şi la înţelegerea generaţiei din care făcea parte: austeră, cerebrală, exclusivistă, detaşată de problemele vieţii curente. A fost un „revivalist” prin efortul lui de a face artă înţeleasă de publicul larg. Este însă unic prin faptul că a evitat pastişa, imitaţia (cărora le-au căzut victime atâţi artişti „post-moderni”), ironia facilă – tot ceea ce făcea ca post-modernismul, o mişcare odată revoluţionară, să devină o mişcare modernă perimată.
Keith Haring a afirmat (în 1983) că Basquiat „a făcut a doua revoluţie în arta NY, după pătrunderea femeilor în artă” iar David Shapiro a spus despre el- „un poet al străzii care a pătruns in sufrageria înaltei societăţi”.

Întrebat într-un interviu (în 1983) dacă e furie în picturile lui, Basquiat a recunoscut: „E, cam 80%”. Dar pentru că jurnalistul a spus „Este totuşi şi umor”, Basquiat a răspuns: „Ce este umorul? Lumea râde când te vede căzând „on your ass”…

autorNick Sava, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/NicksAVA

Tagged with:

Comentarii închise la Jean-Michel Basquiat

Quatrocento- între Gotic şi Renaşterea clasică

Posted in Estetică by Hopernicus on 10/12/2010

Mijlocul mileniului aducea schimbări majore în viaţa Europei. Nu numai pe plan industrial-economic, prin dezvoltarea manufacturilor şi liniilor comerciale, cât mai ales, prin acumularea de noi tehnologii – multe împrumutate de la popoarele cu care europenii intrau în contact: hârtia, praful de puşcă, busola, damascul, dezvoltarea sistemului bancar, noi tipuri de ambarcaţiuni. Europenii aveau o cunoaştere mult mai bună a lumii.
Dar cele mai mari schimbări s-au dovedit a fi cele pe plan ideologic. În Vest, Biserica Catolică îşi pierdea primatul, confruntată cu mişcările reformiste din Scoţia până în Germania şi Cehia şi, mai ales, datorită ideilor umaniste care circulau în mediile universitare de la Oxford, Cambridge, Padova, Sorbona, Praga, Salamanca. În Est, odată cu slăbirea puterii bizantine, reduse în acest moment strict la Cetatea Constantinopolului, Biserica Ortodoxă îşi deplasase centrul către bisericile autocefale din Balcani, Kiev, Moscova.
În planul artei, lumea europeană era încă împarţită în arta bizantină şi arta gotică. Schimbări însă începeau să apară, cu precădere în arta apuseană. Începând încă de la mijlocul secolului al XIII-lea, în estetica apuseană apăruseră elemente care prefigurau o îndepărtare faţă de scolastica gotică, faţă de principiile Evului Mediu, mai ales în arta literară. Dante, mai apoi Petrarca şi Boccaccio (iar în politică, di Rienzo), deşi promovau o întoarcere spre tradiţiile clasice, în special cele romane, reprezentate de Cicero, Vergilius, Varo, Quintilian, mergând pe linia deschisă de Toma D’ Aquino şi Lombardo, rămân în esenţă autori medievali.
Schimbarea vine după 1400. Condiţiile politice din Balcani – regiune căzută sub stăpânire turcească – ca şi pericolul continuu de cădere a Bizanţului, au făcut ca mulţi vestiţi autori bizantini (ca de exemplu, Besarion) să-şi caute refugiu în Italia, ducând cu ei manuscrise necunoscute în Occident. Impactul asupra artei a fost imediat: artiştii, în primul rând cei veneţieni, au arătat în lucrările lor influenţa bizantină. Desigur, influenţa bizantină se manifestase de mai bine de un secol, arta lui Cimabue şi Giotto situîndu-se la confluenţa lumii bizantine cu cea italiană. Ruperea de canoanele medievale gotice i-au forţat să caute noi drumuri, lucrările lor dovedind o deplasare spre noi idei estetice.
La aceasta se adăuga aportul artei populare, laice. Acesta se manifestase deja în scrierile lui Dante, mai târziu ale lui Boccaccio. Era vorba atât de producţii literare – poezia de curte, teatrul stradal, marionetele, festivalurile cu măşti şi chiar şi „misterele” religioase, cât şi prin acumulări în artele vizuale (pictura, sculptura, miniaturile, ţesăturile) care aveau loc în ateliere.
„Redescoperirea” artei clasice romane s-a adăugat interesului sporit pentru arta umanistă. Nu putem spune că Roma (şi, în general, Italia) erau lipsite de vestigii romane. Dar ele erau preponderent sub formă de ruine. Abia în secolul XV, cei interesaţi (ca Alberti, Ghiberti) au început să facă pe cont propriu săpături sau pelerinaje la monumente romane bine păstrate în sudul Italiei, în Sicilia. În 1414, în biblioteca din Monte Casino, a fost descoperit Vitruvius – pe care Alberti l-a studiat şi, mai târziu, publicat în latină şi italiană.
Pe de altă parte, artiştii (sculptorii, pictorii) forţaţi de puţina importanţă socială care li se arăta, de faptul că nu exista o breaslă a lor (nu erau recunoscuţi ca „meseriaşi”), au căutat să-şi găsească recunoaşterea de „oameni de ştiinţă”, de filosofi. Mulţi dintre ei au scris studii, tratate, chiar dacă empirice, descriind propriile experienţe. Au profitat de faptul că mulţi „nobili”, mai puţin de sânge albastru cât îmbogăţiţi din negustorie (ca Medici, d’Este) sau din condotierism (Galeazo, Montelfredi) îşi „înobilau” faima prin numele de artişti angajaţi să activeze la curtea lor. Unii din ei şi-au păstrat obiceiul şi atunci când au ajuns pe tronul papal. Datorită mecenatului lor, artişti ca Brunellesci, Ghiberti, della Robia, Rafael, da Vinci, Michelangelo ş.a., filosofi ca Alberti şi Ficino pot activa din Milano la Roma şi de la Florenţa la Veneţia…
Unii, ca Luca Pacioli şi Piero della Francesca, au fost matematicieni de talent, studiind raporturile organice (pornind de la proporţiile dintre elemente ale plantelor/fiinţelor şi întreg) şi, în special, „numărul de aur”. Asta a condus la ideea la care au aderat tot mai mulţi, că există o frumuseţe „naturală” datorată modului în care părţile se integrează armonios în întreg. Aceasta i-a făcut să se îndepărteze de ideile platoniciene, venite prin intermediul scolasticii medievale – prin lucrările lui Plotin, Augustin, Pseudo-Dyonisos şi Toma d’ Aquino -, cum că frumosul trebuie să reflecte utilul, binele, valorile morale, deci, Ideea (pe Dumnezeu). Artiştii şi teoreticienii „de tip nou” susţineau că frumosul poate fi găsit în natură (şi lucrurile inutile pot fi frumoase), ba chiar (mai târziu) se ajunge la concluzia că, în cazuri speciale, chiar şi lucrurile simple care nu au părţi componente aflate în raport de armonie, au calităţi estetice. În centrul tuturor puneau mai ales omul – de unde caracterul umanist al Renaşterii şi ruperea totală de Evul Mediu. Sunt mulţi care numesc Quatrocento şi Umanesimo, pornind de la faptul că în această perioadă, omul însuşi trăise o reînnoire, o renaştere, că se întorcea spre Antichitate doar pentru a o reînnoi.
Desigur, artiştii – respectiv autorii secolului XV – nu au scris tratate de estetică. Cărţile aveau mai curând aspectul unor manuale, tratate de pictură în genul cărţii lui Cennino Cennini(Tratat de pictură) în care se dădeau reţete, canoane, liste de materiale, uneori se prezentau pe scurt biografiile unor artişti – chiar şi Jurnalul lui daVinci are un astfel de format. Din acest motiv, momentul apariţiei Renaşterii e mai greu de stabilit. Artiştii timpului nu erau conştienţi că ar aparţine unui anume curent în artă – ci mai mult de faptul că erau artişti „de tip nou”. La Giotto pot fi întâlnite elemente renascentiste, deşi arta lui e profund medievală. Ca şi la Fra Angelo, Masaccio, Donatello… La Piero della Francesca există totuşi, elemente „clasice” renascentiste: arhitectură romană, volum şi, în special, perspectivă; personajele lui exprimă sentimente puternice.
Lucrările lui Ghiberti de la Baptisteriumul din Florenţa indică mai precis apariţia Renaşterii. Dacă una din uşi e lucrată în stil medieval, cealaltă, lucrată după 1425, are elemente net renascentiste. De aceea, istoricii artelor plastice consideră că Renaşterea, respectiv prima ei perioadă (pre-Renaşterea sau Protorenaşterea) se întinde între 1425-1500. În perioada respectivă apar tratate în care anumite aspecte ale esteticii – arta şi frumosul -, scrise de Filarete, Pacioli, Martini, Granicus, Valla şi Nicolaus Cusanus. Acesta din urmă dezvoltând o teorie proprie şi originală mai apropiată de ideile medievale, în care susţine că rolul minţii e tot atât de important ca al mâinilor, iar frumuseţea nu poate aparţine decât lui Dumnezeu. Acceptă totuşi rolul creativităţii artistului.
Cum observăm, majoritatea autorilor se încadrează în modul de gândire estetic- platonician. Aristotel, deşi cunoscut, a avut o influenţă limitată în această perioadă. Se acceptă totuşi ideea de mimesis, de imitare a naturii. Marea deosebire faţă de Platon era faptul că artiştii noului curent aderaseră total la perspectivă (în timp ce autorul antic o respingea total), cea care făcea unirea dintre Idee şi natură. În ciuda faptului că era doar o convenţie artificială, perspectiva, abstracţie schematică, reda impresia reconstrucţiei percepţiei. Volanterari afirma că perspectiva e necesară în artă, având scopul de-a introduce armonie în fenomene.
Artiştii „moderni” considerau că proporţiile sunt cele care redau frumosul, de unde şi importanţa matematicii. Ghiberdi spunea: „numai proporţionalitatea face frumuseţea”. Aceste constante matematice pot fi descoperite în toate lucrările renascentiste. Unii, precum Pacioli, della Francesca şi, chiar Da Vinci, s-au dedicat întrutotul matematicii.
Acum privim aceste lucruri retrospectiv. Se consideră îndeobşte rolul extrem de important jucat de Şcoala Platoniciană din Florenţa – respectiv rolul lui Ficino şi al lui Alberti la dezvoltarea Renaşterii clasice. Având în vedere că tratatele scrise de ei, deşi datate înainte de 1500, au fost publicate mult mai târziu (unele chiar în secolul XVII) consider că adevărul e undeva pe la mijloc. Autorii au fost prezentat idei care circulau liber printre artişti şi filosofi, care i-au influenţat şi pe care le-au consemnat, dând material de filosofat esteticienilor din secolele ce au urmat.
Nu e de mirare că pe la 1500 centrul artistic de la Florenţa s-a mutat la Roma, acolo unde a trăit şi a lucrat Alberti, cunoscut ca fiind cel mai reprezentativ teoretician al artelor plastice – pictură, sculptură, arhitectură, la fel precum Ficino în estetica literară. Alberti, ca şi consilier artistic al doi papi, nu numai că s-a învârtit în cercurile artistice din Roma, dar în mod cert s-a întâlnit (atât la Florenţa cât şi la Roma) cu Brunellesci şi Ghiberti. Nu este deloc exclus că au avut lungi discuţii, ajungând deseori la idei comune privind arta şi frumosul în „epoca modernă”…
Alberti a subliniat rolul important atât al umanismului cât şi al naturalismului în artă, recomandând artiştilor să introducă în lucrările lor teme antice, mitice, religioase. Să vadă şi conţinutul în artă, nu numai forma. Punea accentul pe frumuseţea obiectivă a lucrurilor, cea rezultată din imitarea naturii. Frumuseţea aparţine întregului în care toate părţile sunt în armonie, în consonanţă între ele şi cu întregul, precum instrumentele într-o orchestră simfonică. Spunea: „nu adăuga nimic, nu înlătura nimic, nu schimba nimic” – prin aceasta apropiindu-se de mimesis-ul aristotelic. Accepta imitarea naturii, dar nu simpla reproducere – datoria artistului era de-a imita şi „aparenţa”, făcând uz de proporţii, compoziţie şi perspectivă.
Tot el recunoaşte rolul detaliilor, alături de profil şi suprafeţe, la frmuseţea unui obiect. Era, poate, o oinfluenţă a artei practicate de el, arhitectura. Dar şi o recunoaştere a faptului că art pre-renaşterii avea un anumit caracter manierist. Această idei şi-a găsit valenţele mai ales dupa 1550, în faza „post-renascentistă – manierismul.
Desigur ideile lui Alberti şi-au găsit materializarea mai ales în perioada clasică a Renaşterii, după 1500. Cum Tratatele lui au fost publicate mult mai târziu, nu ele au fost cele ce au influenţat declanşarea fazei „clasice” a Renaşterii, ci ideile lui deseminate în atelierele de artişti din Cetatea papală. Nu este de mirare, deci, că centru artei italiene s-a mutat la Roma – acolo unde, după 1500, au activat Michelangelo, daVinci, Rafael, Bramante – cei patru coloşi ai Renaşterii italiene. Dar suntem deja în Cinquecento…

autor Nick Sava, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/NicksAVA

Tagged with:

Comentarii închise la Quatrocento- între Gotic şi Renaşterea clasică