Taraba cu vise

Cuvînt înainte

 

De cînd s-a pripit, cu nesăbuinţa ucenicului vrăjitor, să multiplice pînă la saţietate mijloacele de comunicare, omul contemporan trăieşte acut drama lipsei de comuniune. Însingurat în faţa monitorului ca o albină  în propria-i alveolă, el nu mai secretă mierea parfumată a con-vorbirii agapice, a frăţietăţii, a dialogului „faţă către faţă”.

Iată, sublimat la o imagine metaforică, mesajul forte al romanului pe care urmează  să-l parcurgeţi, Taraba cu vise al lui Nick Sava. Ţipătul mut al solitudinii internautice (p 80: „Mi-e dor să vorbesc cu oamenii – chiar ascunşi sub identităţi false. Sînt atît de singur…”) străpunge, tragic, reţeaua globalizantă a internetului. Trauma fundamentală a protagonistului (victor37, vick46) nu e dată de suma dramoletelor cotidiene (Ţuşcă, soţia agasant – pragmatică nu-l mai iubeşte, iar diversele figuri feminine, întîlnite mai mult sau mai puţin întîmplător pe mirc nu-i umplu vidul sufletesc). E un biet exilat, un român stabilit de circumstanţă în Canada, cu un potenţial crescut de tandreţe care se iroseşte. Nu întîmplător, conversaţiile anoste de pe net sînt întrerupte (ca şi cum ai stinge lumina) printr-un „klick-klick” care proiectează scurte – şi intense – secvenţe de solitudine reflexivă, de obicei noaptea, în natură.

Mîzga defunctului „socialism ştiinţific”, erotismul aleatoriu care goleşte în loc să împlinească, poncifele corecte politic („Dacă ne iubeşti, să nu mai gîndeşti rău despre ţigani”, p 148), pragmatismul exacerbat („Poţi fi fericit cu un buletin?”) – iată balastul oricărui emigrant, „praful patriei” luat pe tălpile sandalelor, pe care nici diluvienele ploi canadiene nu-l pot spăla. Pe alocuri aforistic (poate dintr-un deficit de romantism existenţial), naratorul întrerupe uneori fluxul conversaţiilor internautice pentru cîte-un insert narativ de cea mai bună extracţie realistă: descrierea Pieţei din Seattle are vigoarea şi relieful Halelor balzaciene.

Schimbarea frecventă a unghiului de focalizare (oarecum inerentă genului conversaţional) nu impietează asupra caracterului homodiegetic (în termenii lui Gérard Genette) al naraţiunii: Taraba cu vise rămîne la punctul de vedere al lui Nick Sava, prin sensibilitatea – din ce în ce mai şubrezită – căruia se filtrează toate întîmplările, afectele, imaginile. Autorul ar fi putut foarte bine împrumuta fraza lui Montaigne: „Je suis moi-même la matière de mon livre”.

Concluzia survine cumva de la sine: „Am făcut tot felul de lucruri în viaţă, şi bune şi rele. Nu am fost în stare să nasc un copil, pomii plantaţi de mine s-au uscat, o casă nu am construit, dar am ajutat la construirea unei biserici! ’’(p.149). Pînă şi aparentele vulgarităţi, filtrate printr-o senzorialitate matură, devin crîmpeie / şuvoaie de existenţă brută, expresia frustrărilor şi a alienării unui idealist care-şi pierde – balzacian, iarăşi! – iluziile în malaxorul globalizant al civilizaţiei tehnologice contemporane. Drama e cu atît mai sfredelitoare, cu cît naratorul – personaj nu şi-a putut (n-a vrut ?) expatria rădăcinile: „Dar sînt şi alte rele decît acela de a fi sărac. Să fii singur. Să nu ai prieteni. Să fii rupt de cultura neamului tău. Să trăieşti într-o societate cu alte valori decît ale tale.”

Chestionat mai demult în legătură cu noile tehnologii, un părinte înduhovnicit a pus degetul pe rană într-o formulare demnă de Pateric : „Calculatorul nu e bun, pentru că nu are mamă…”. Desigur, nu putem sări peste umbra noastră, şi deja nu ne mai putem imagina existenţa cotidiană în absenţa computerului. Fundamental însă, omul nu s-a schimbat prea mult în ultimele, să zicem trei decenii. IT-ul nu extirpă nici gena sacralităţii („Dacă Dumnezeu nu există, totul e cenuşă”, spunea Eliade), nici nevoia irepresibilă de poveste. Eul – narant e o amprentă atavică, un arhetip co-substanţial speciei, în absenţa căruia viaţa aşa cum – deocamdată – o ştim noi devine imposibilă sau, în orice caz, insuportabilă.

O ultimă precizare se impune: titlul e întotdeauna un pact de lectură, iar „taraba cu vise”, arena virtuală a internetului în care oamenii fac schimb de iluzii şi idealuri rămîne (mai exact: devine) „locul cibernetic” prin excelenţă, forma contemporană de agora sau de şezătoare la gura sobei. Literatura e aşadar – indiferent de formulă – soteriologică, dacă acceptăm că marele nostru  duşman e întotdeauna uitarea („Mă gîndesc că o să-ţi păstrez toate scrisorile. Poate vreodată vei vrea să le pui într-o carte. Nu vreau decît să pomeneşti şi numele meu acolo pe undeva.”, p 90).

Nu întîmplător, protagoniştii tragediei clasice erau de extracţie aristocratică. Schimbînd ce se cuvine schimbat, însingurarea tragică a omului zilelor noastre îi conferă, implicit, nobleţea. Or, nu-i aşa, noblesse oblige.

Mulţumim, Nick Sava!

 

 autor Prof. Virgil Borcan