Declaraţie

Cum mă cheamă? Cum adică „cum mă cheamă”?! Când aţi completat „invitaţia”, aţi ştiut. Da-da, e acelaşi nume. Da, aşa îl chema pe tătuţa. Nu, poreclă n-avem. Am pierdut-o pe firu’ vieţii. Dacă cineva vrea să ne găsească după poreclă, zice: „Ai lui Mitrache, mă!”, că tătuţa şi-a făcut numele renume. Bănuiesc de ce m-aţi chemat, dar vreau să aud şi de la d-voastră, aşa… oficial, ca să zic aşa. Staţi-staţi! Nu ştiu cum de reuşiţi să vă enervaţi  pe căldura asta, că pe mine, şi dacă aş vedea o trufanda, nu m-ar stimula… Huo, drace, cum de am putut aduce vorba despre asta?! Obsedat? Eu!? N-oi fi băiat bun, dar nu mă pretez la aşa ceva. Ce să am eu cu baba aia? Am văzut că aţi adunat aici pe toate poamele din zonă, da’ vă spun că eu nu fac aşa ceva! Cum? Păi aia a fost altă poveste. Nu, nu l-am aşteptat pân’ a ieşit din pârnaie. Nici nu ştiusem că ieşise. Întâmplarea dracului a fost că aveam o treabă în satu’ ăla. Mergeam îngânduraţi fiindcă vedeam că ne apropiem de crucea lui tătuţa şi-l aud pe frate-miu că şopteşte aşa, ca pentru el: „Mă, ce-ai avut cu tătuţa, mă?!” şi nici nu am simţit cum a şters-o de lângă mine şi s-a dus la nemernicul de se-nvârtea pe-acolo prin poartă şi i-a dat un pumn, un singur pumn i-a dat, mă jur pe Dumnezeul Mare din Cer, şi criminalului i-a sărit ochiu’. Nu ştiu cum l-a recunoscut, nu ştiu cum şi-a dat seama că e criminalul, că eram mici de tot când ne-a năpăstuit. Poate că are alt sânge… Ce criminal dom’le? De ce de criminal?! Păi, sigur că mă supăr! A stat în pârnaie aproape patru ani. Ani frumoşi de tinereţe pe care nimeni nu ţi-i dă înapoi. Da’ şi noi ne răzbunăm. În fiecare an, de ziua lu’ tătuţa din calendar şi în ziua crimei, închiriez popa din satul lor şi fac parastas în poarta casapului, lângă crucea sfinţită. Pun masă mare în mijlocul drumului şi dau de pomană şi amintesc sătenilor că acolo a sfârşit, nevinovat, tătuţa. Unii primesc pomana, alţii nu. Nu! Nu l-am atacat amândoi. Eu am sărit ca să-i despart, altfel intram la alt psalm. Am avut martori, martori străini. Altfel… Mă gândesc, săltat de draci, la anii pierduţi de bietul frate-miu. Dacă ştiam că aşa e legea, îi scoteam şi eu un ochi, ca să rămână şi el chior, că’ chiori am rămas fără tătuţa. Ei, cum să spun că nu mâncam papară atunci când nu învăţam? Mereu când venea rupt de muncă ori aghezmuit, ne spunea o pildă pe care târziu, prea târziu am priceput-o. Pe când era el elev, se făceau doar patru clase primare. Şcolile aveau, ca anexă, locuinţa învăţătorului. Învăţătorul avea gospodăria lui: un coteţ, o poiată… Curăţenie făceau elevii. Când i-a venit rându’ lu’ tătuţa, acesta s-a pus sârguincios pe treabă. Nici nu avea cum – învăţătorul era dat dracu’. În mintea lui puţină de copil, şi-a agăţat ghiozdanul, o traistă din păr de capră, într-un răzlog din ţarcul porcilor. Afurisiţii au tras la ei traista şi au început s-o mozolească. Numai ce-mi vine în control învăţătorul, şi când vede cărţile, tăbliţa şi tibişirul tăvălite în scârnăvie de porc, l-a apucat, frate, pandaliile. Doar udat cu apă tătuţa a fost în stare să se mai ţină în picioare. Sărăcuţul, n-ar fi vrut să spună acasă ce-a păţit, da’ prea erau mari vânătăile. Tata lui, adică bunică-miu, l-a luat de mână şi a plecat înspre sfatul popular. Când i-a văzut pe drum, învăţătorul le-a ieşit în cale: „– Hai, măi nea Tudore, că mă ştiţi că sunt mai nervos de felul meu… Că nici el nu trebuia să fie atât de neatent!…” Bunicu’ o ţinea tot pe-a lui, nu şi nu: „– Vreau să văd ce zice noul sistem de trebuşoara asta.” Când a auzit învăţătorul de „noul sistem” a schimbat omenaşu’ placa: „– Hai să mergem să vedem cine îi făcea parastase lui Moţa şi Marin. Cine purta cămaşă verde?” Năduşind, bunicul îl târa pe tătuţa de mână înapoi spre casă. La cimitir, în timpul prohodului, mi-am amintit că nim’nea nu l-a răzbunat pe biet tătuţa. Şi cum aveam un cui ruginit prin buzunare, am hotărât să zgârii poza învăţătorului de pe crucea de ceramică, însă mi-o luase altcineva înainte. Da’ mă bucur că n-am fost eu ticălosul ăla… Asta spuneam: dacă-l aveam pe tătuţa, aveam şi noi un Dumnezeu. Mămuţa, săraca, a trebuit să se ducă jurnă la mină. Ce-i aia „jurnă”? Spălătoreasă, dom’le! Femeie de serviciu! Cu salariu ei, cu alocaţia noastră, cum credeţi că ne-am descurcat? Ne vedea la două-trei săptămâni. Acasă eram de capu’ nostru. Băteam prundu’ cât era ziulica de mare, da’ la şcoală mergeam, că ne snopea nebuna de soră-mea. Ea nu ştia că noi nu învăţam, că era mai botă ca noi la carte. Ce, credeţi că mie mi-a căzut bine când domnu’ profesor m-a scos la tablă şi m-a pus ca să scriu: „Mama lucrează în mină!”? Eu, în loc de „mină” am scris „mine” şi eram în clasa a şaptea, cu un an de repetenţie în spate. Au râs colegii ca apucaţii, cu toate că fiecare îmi ştiau de frică, însă la grămadă…

Pâine şi circ, artist David Croitor

Sigur că era pluralul la „mină”… Ce, ori era chirurg, săraca, să lucreze în mine? Atunci mi-am dat seama că ştiinţa de carte îţi dă adevărata putere, or era târziu, prea târziu. Şi tătuţa şi-a dat seama de asta… De-aş fi avut mintea de-acu’, mă puneam cu burta pe carte şi n-aş fi ajuns să fiu chemat aici, ca un cal breaz. Cum, nu am voie să îmi aprind o ţigară? Am văzut scrumiera pe masă, plină cu chiştoace, am văzut geamul deschis, şi-am crezut că… Bine, am înţeles! Unde rămăsesem? A, pentru că i-a scos un ochi, frate-meu a făcut ceva pripon, cică l-am vătămat, dar el, el că ni l-a omorât pe tătuţa, nu ne-a vătămat vieţile? Şi nu o viaţă, două, ci şapte! Credeţi că mi-a fost uşor când, pentru prima oară, soră-mea cea mică a mers cu pluguşorul, singură printre băieţi, că era treabă doar de băieţi, ca să mai câştige un ban? Ori atunci când a dat-o cu gaz prin păr că avea păduchi şi copiii o strigau „păduchioaso”? Pentru asta cât a luat? Hai, spuneţi-mi, a luat ceva?! Soră-mea cea mare s-ar fi măritat cu un beţiv? Frate-miu cel mare s-ar fi însurat cu o japiţă? Ceilalţi fraţi ar fi fost acum argaţi? Eu sunt în vorbă cu o fată mai acătării, da’ tac-so ce-o să zică de-o auzi c-am fost pe aici, că şi aşa nu mă prea înghite? Şi pentru ce l-a omorât? Că s-a dus şi i-a cerut banii pe lemnele ce i le dusese cândva, că avea nevoie de ei, că ne avea pe noi acasă? Păi asta-i dreptate?! Nu sunt furios deloc, doar întreb. Şi-acum veniţi, îmi luaţi amprentele şi mă acuzaţi de viol. Sigur că ştiu unde am  fost aseară, dar nu spun! Eu vorbesc doar cu dom’ şef. Cum, şi dânsu’ are voie să întrebe? Bine, răspund: am fost la o damă. Nu vă spun la ce damă. Nu pot. V-am spus că nu pot. Cum ar veni asta să întrebaţi dama dacă am fost la ea? Discreţi pe dracu’. Iertaţi-mă dom’ şef. Nu înseamnă nimic! Dacă nu vreau să vă spun, nu vă spun şi gata. Nevoit? Când oi rămâne singurul suspect de pe listă, poate. Şi nici măcar atunci! Trebuie ca d-voastră să demonstraţi c-am violat baba, şi nu eu că nu am violat-o. Io-te, că ştiu. Eu nu sunt nicicum suspect! Nu spun şi gata. Păi, dacă nu-mi daţi voie s-aprind o ţigară… Domnule, suntem gentilmeni! Putem să vorbim despre curve în crâşme, nu la poliţie. Cum să-mi imaginez că sunt în cârciumă dacă nu mă lăsaţi s-aprind măcar o ţigară, ce să mai zic de-o cinzeacă rece?! Ba, eu sunt foarte-foarte calm. D-voastră v-aţi pierdut firea. Sărut mâna! Sunteţi mulţumit? Nu fac mişto de nimeni, vă rog să mă credeţi. Uitaţi ce… Nu vreau să fac niciun târg. Ce, nici d-voastră n-aveţi voie să pipaţi aici? Aha!… A, nu-nu! Cu cât mă ţineţi mai mult aici… Oricum ar fi, eu vă fac un serviciu spunându-vă că nu eu sunt cel pe care îl căutaţi. Ştiţi una şi bună, da’ şi eu ştiu una şi bună. Acum mă luaţi cu „domnule”, nu ţine vrăjeala. Nu, n-o aprind, mă joc cu ea doar. Că eu n-am voinţa lu’ tătuţa. El când a zis că nu mai fumează, n-a mai fumat în veci. Să vă spun cum a fost: era cărăuş. Ei, cum traficant de lemne de construcţie? Bine, aşa să fie! Fără traista cu mâncare pleca la pădure, dar fără pachetul de ţigări, nu. Într-o dimineaţă, pe lângă boi, urcând un pripor mare (trăgând din ţigară, fireşte) simte o slăbiciune în tot corpul. Nedumerit, îşi freacă barba şi se urcă în căruţă. După alte două-trei fumuri trase tot cu sete în piept, vede că ameţeşte şi mai şi. Stinge ţigara şi o aruncă. Toată ziua s-a chinuit ca peştele pe uscat. Tovarăşii lui îl îndemnau întruna cu ţigări, crezând că a rămas fără. Seara, după ce am terminat de mâncat, mămuţa, văzându-l dus pe gânduri, scoate un pachet de ţigări şi i-l aşează pe masă. Tătuţa îl împinge din faţa sa, zicând: „Pe ăsta fumează-l tu.” În noaptea aceea, diavolu’ l-a vizitat în somn. Se făcea că i-a dat o ţigară. Tătuţa a luat-o şi a sfărâmat-o în deşte. Diavolul i-a tras una peste braţul drept, cu un retevei mâzgos de sânger, ocărându-l: „Eu ţi-am dat-o ca s-o fumezi, nu ca s-o rupi!” Dimineaţa, uite-aşa de mare avea o vânătaie. O lună întreagă a umblat cu pachetul de ţigări început şi cu amnarul la el. Zicea: „Ia, să văd dacă rezist ispitei.” Şi mai zicea: „Călugărilor le e uşor să nu păcătuiască fiindcă stau pustnici, da’ ia să stea cu măicuţe tinerele, ce-şi ţin poalele-n brâu, ce arată un decolteu, un braţ gol…” Ehei, dacă la tutun a rezistat, la femei, nu. Păi cum naiba să poată? Cum o atingea pe mămuţa, cum mămuţa rămânea gravidă. Îl ştiţi pe Sorin, mecanicul? E fratele nostru vitreg. E făcut cu Muta. Aşa era şi tătuţa – înalt, frumos, puternic. Noi, feciorii lui din căsătorie, suntem nişte stârpituri, nişte amărâţi, nişte… Care oi? A, am înţeles. Ce-aţi spus, adică a fost o pildă, o fabulă ceva. …Aha! De multe ori stau şi mă gândesc dacă lui tătuţa nu i s-o fi tras din blestemu’ gestionarului. Că chiar în cap i-a dat cu toporul călău’ ăla. Staţi-staţi că e interesant. Şi asta e o pildă! E vorba despre un miliţian bun, dom’le. Om cu doxă, nu glumă. Veneau, tătuţa cu alţi doi cărăuşi, dintr-o cursă. Bine, dacă asta vă face plăcere, spun ca d-voastră: erau hoţi de lemne! Da-da! Ei, săracii, furau cu căruţele cât să trăiască, acum se fură cu peridoacele, cu trenurile, cu vapoarele. Le faceţi ceva? Îi prigoneşte cineva pe hoţii ăştia de azi? Să zicem că… Da’ să lăsăm… Cum spuneam, veneau pe înserate spre casă. La un moment dat, îi depăşeşte un Steag, o basculă de aia pe benzină, cum nu mai sunt astăzi. Gestionarul din Holişca îşi aducea marfă la cooperativă. Marfa era acoperită cu o prelată de celofan. Maşina trece, tătuţa şi ăilalţi îşi cătau amărâţi de drum… Căruţele erau răsfirate după cum îi ţineau picioarele pe fiecare. Cam începuse să răsară luna, ceva-cumva, că se vedea pe unde calci. Deşi tătuţa era ultimul, tocmai el observă o mogâldeaţă mică, neagră la marginea drumului. Dă cu piciorul în ea. Moale-moale. Se apleacă, o ia, şi ce descoperă? Mândreţe de căciulă. Din aia cu urechi, rusească. Mai găseşte câteva. Dumnezeu ştie câte. Mai găseşte chiar şi din cele pentru copii. Ălea erau ca nişte ceaune, doar că în loc de toarte aveau nişte apărători pentru obraji, pe care le înnodam cu nişte şnuruleţe cu motocei. Mi le amintesc de parcă le-am purtat ieri. Ci nu doar eu şi fraţii mei am purtat dintr-ălea, c-a dat şi la alţii, tot săraci ca noi. A cules tătuţa la căciuli şi le-a îndesat în raniţă, de nu se putea. Atent să nu-i scape vreuna, se duce şi îi atenţionează şi pe ceilalţi. Dumitru găseşte două. Una după alta. Se părea că înţărcase bălaia. Celălalt, Fănică, vede şi el, după un timp lung, una. Cum Dumitru era mai tânăr, mai sprinten i-o cam smulge din mână. „Nu, că eu am văzut-o primu’!” „Nu, că eu am pus mâna pe ea…” Ciondăneala era gata. „Bă, dacă nu mi-o dai acu’, mâni dimineaţă mă duc la miliţie!” le hotărî uncheşul. Tătuţa a încercat să-i împace pe amândoi, ţinând cu adevărul. Văzând că niciunul nu renunţă, ia o căciulă de la el şi i-o bagă în sân uncheşului. Ăsta nu şi nu: că aia e căciula lui, că el a văzut-o primul, că el pe aia o vrea şi numai pe aia! „Dă-i-o, măi, Dumitre, că ţi-o dau pe asta!” A început ăsta să se jure ca un milog turbat la capra podului că el a prins-o întâi, că nu i-o dă, că e a lui, că… Tătuţa, om cu minte, când a ajuns acasă, le-a pitit. Da’ nu pe toate într-un loc. Ce versat, dom’le, ce versat?! După cum se aştepta, pe la prânz a venit gestionarul cu miliţianu’ la noi. Tătuţa a scos câteva, legându-se că atâtea a găsit. La plecare, miliţianu’ îl trage deoparte şi-i arată cât a fost de prost că le-a dat şi pe-acelea. Dar eu zic vorbă veche: „Ce e de haram, de haram se duce!” Că uite, stau şi am inima îndoită şi întristată – după cum spuneam, dacă din blestemu’ gestionarului i se trage lui tătuţa? De fiecare dată când punem o masă pentru sufletu’ lui, dăm şi-o căciulă de pomană. Că aşa sunt unii: spurcaţi la gură. Parcă pagubă mare i-a făcut gestionarului? Să vedeţi ce gospodărie şi-a trântit omu’. Ce, credeţi că doar din muncă cinstită? Uite că eu nu m-am rugat să i se întoarcă blestemu’. Are Domnul grijă de asta. De atunci m-am ferit de furat! Că trec printr-o grădină şi iau un buzunar de mere, de pere, de ce o fi acolo, iau! Nimic mai mult. Să trecem iar la oile noastre? Păi mai aveam una cu… A! Să nu întind coarda? Am înţeles, am înţeles! Pot să aprind şi eu una? Nu?!… Păi, la o ţigară mi s-ar dezlega şi mie limba. Hă, ştiu că aveţi timp şi răbdare. Pe asta vă şi bazaţi. Dacă aveţi timp, v-o spun pe aia cu… Bine, renunţ. Uuf, ce zăpuşeală mare, dom’le!… Nu au de ce să mă taie apele! Ce, d-voastră nu sunteţi leoarcă? Asta înseamnă că… Bine, văd că n-am încotro: aseară am fost la Ana lu’ Neculai. Aia, sigur. Cum să nu o ştiţi, fiindcă aţi fost şi pe acolo. Scuzaţi-mă, dar toată lumea ştie. Asta-i bună! D-voastră când vă duceţi la gagici vă luaţi martori? Noi, nu. Numai dacă mă lăsaţi să aprind ţigara. Nu mă târguiesc, dar asta nu priveşte cazu’. Pot? Aşa mai merge. Acum se poate discuta. Un fum de ţigară, tocmai când îţi arde gura, e ca un fum de ţigară când îţi arde gura. Şi cum spuneam: tătuţa, după ce i-a dus lemnele de casă… A, v-am spus asta? Pe cumnată-miu să îl chemaţi aici şi să-i daţi câteva scatoalce zdravene, că o tot scarmănă pe sora-mea. Nu se pune problema, l-am aranjat de câteva ori, eu cu frate-miu, da’ sora-mea a spus să nu ne mai băgăm. Ticălosul! Trebuie să reclame ea? Şi care-i diferenţa? Păi, bătaia luată aici nu i-o dă soră-mii, înzecită? Nu-l bateţi pe dracu’! Nu, pe mine nu m-aţi bătut, da’ mai ştiţi cum vi se pare cumnată-miu, că are o mutră să-i dai numa’-n gură, ca la coasă, nu alta. Când am vorbit… Cum să bat câmpii? Vroiam să vă spun că atunci când am încercat să trec… Bine, văd că sunteţi curioşi… De unde atâta grabă? N-aţi spus d-voastră că vă prieşte zăpuşeala? Lăsaţi-i să fiarbă olecuţă, că unii chiar par suspecţi. Bine. De fapt nu vreau să vă mai spun nimic. Am spus ce aveam de spus. Staţi-staţi! Păi ziceaţi că nu vă bateţi clienţii. Hai să considerăm că a fost o glumă şi-acum îmi iau şapca şi-o şterg de aici. Da’ n-am ce să vă mai spun. Recunosc: n-am fost la dama de care am zis, ci la bărbatul său. Are să-mi dea nişte bani pentru nişte lemne ce i le-am dus mai pe toamnă. Cum să mint? Şi de unde o să aflaţi? A, dacă eu spun o sumă şi el spune altă sumă înseamnă că eu mint. Dar dacă el nu mai vrea să-mi dea banii şi când o să mă duc să îi cer el mă omoară, aşa cum a păţit-o bietul tătuţa? Că noi om fi vreun neam blestemat, mai ştii? Mă jigniţi! Cum să mă copilăresc? Să mă arestaţi? Ce, sunteţi nebuni?! Pardon! Am înţeles că mă puteţi priponi. Hai să vă spun: Neculai, omul Anei, nu poate. Înţelegeţi? Adică nu poate să-i facă nimic femeii. Înainte de a se căsători, omu’ i-a spus care-i baiu’. Ba i-a spus c-o lasă ca să-i mai facă un plod – unul îl avea de fată mare – şi uite că are deja trei. Curele, hamuri, vibratoare? Pe vremea aia nu se pomenea de aşa ceva. Cel mijlociu cred că-i al popii, că prea mult seamănă cu el. S-o fi spovedit femeia, săraca, iar popa, auzind asta, o fi iertat-o şi el de câteva ori. Ei, ia staţi aşa! Dacă-i punem o caschetă de poliţai lu’ ăla micu, chiar că seamănă cu… Glumeam-glumeam! Am tăcut! Am tăcut!! Uoau… ce pumn greu aveţi! Coastele mele!… V-a mai spus şi altcineva că vă seamănă… A! vă refereaţi la pumn?… Gata-gata! Tot nu înţeleg de ce atâta zel. Ce dacă a trecut parlamentarul ăla? Vă e frică de ei cum vă era pe vremuri frică de secretarii de partid. Numai că atunci era unu pe judeţ, iar acum sunt cinci-şase. Doar că  ăştia sunt şi ciocoi pe deasupra. Să judecăm drept: a trecut, neică, parlamentarul în gipanul lui măreţ. Cum se benocla după temenele, a văzut o babă în şanţ, zgâriată şi cu poalele în cap. A coborât tacticos din gipan, regretând că prin preajmă nu-i televiziunea, şi a întrebat-o dacă a fost violată. Baba, mahmură, a zi că da. Ştie baba ce-i ăla un viol? Du-te dom’le, că e colea în dispensar, şi întreb-o pe româneşte dacă a fost sau nu fu… După cum mă priviţi, îmi dau seama că nu v-a dus capu’. Că eu o cunosc pe baba asta: caută şi suge toate sticlele din ograda barului. Ei, ce-aţi aflat? Da, mă interesează şi pe mine! Chiar dacă nu-mi spuneţi, eu ştiu că am avut dreptate. Să semnez? Nu semnez nimic. Sunt liber? Aşa, tam-nesam, sunt liber? Şi eu cum mă spăl? La cişmea?! Păi nu mă refer la tuşul de pe mâini. Obrazul, obrazul cum mi-l spăl?

autor Ion Lazăr da Coza

Văpăi epigramistice de iarnă

De câte ori m-au acroşat irezistibilii domni , Filipicul şi Elegiacul, mă rugam să iasă din uz, să fie cenzurată epigrama, numai să nu fac eu  cronica umoriştilor legitimaţi şi parafaţi oficial. Domnii aveau un aer subversiv şi sumbru, erau purtătorii de catrene rimate pe tema iernii, semnate de confraţii responsabili cu râsul în Baia Mare. Făcură ce făcură şi mi-au dat în custodie capodoperele de umor amărât. Îi luăm pe rând, cu alicele lor versificate şi pomădate stylistic. Ioan Fîrte Adi , marele comparatist sociologic, a descoperit că aleşii moţăie în parlament: Pot s-afirm făr* de emfază/ Că la noi, cu mult talent/ Nu doar urşii hibernează/ Ci şi cei din parlament. Epocală descoperire!

Filipicul Romică e subtil , eludează Hibernarea plăcută a  lui Adi şi dezbate o temă socială de mare fierbinţeală electorală, Ger în Casa de Cultură. La spectacol de umor/ Cât pe-aci era să mor/ De-atâta literatură/ Şi de frigul din …cultură. Victimizează seraphic Romică, trecând sub tăcere marele secret al culturii maramureşene, metafora stropită cu palincă.

Din Tazlăul mitologic, se aude clinchetul de zurgălăi de la pintenii duduii Viorica Găinariu. Cu profunzimea şi geniul feminin  characteristic , grăieşte versificat această porumbiţă mefistofelică: La sfârşitul anului/ Este vremea Moşului/ Unii îl aşteaptă în silă/ Că-i un fel de Moş Gerilă. Superbă această tranşare politică a moşilor, poeta cu nume de floare are o viziune lucidă şi cumva aguridă asupra dărniciei congelate din bătrâni.

Distinsul Domn Vasile Mureşan practică o severă satiră socială, asociind reumatismul cronic cu patologia guvernamentală: Simţi că-n iarna asta rece/ Frig prin oase îţi tot trece/ Cu-ajutorul de căldură/ Dârdâie dinţii din gură. Spirit critic şi mare progresist, Mureşan oferă Ajutor călduros tropăitului social democrat al protestelor de stradă.

 

Winter haystacks, artist David Croitor

Marele şi inevitabilul Guru al prozodiei captive în poezia cu forme şi idei fixe, ne propune o şaradă cu un tâlc abscons, misterios: Iarna nu-i ca vara, citând cu smerenie civică din vorbele cârmaciului de la Cotroceniul aflat în deranj oranj: Zis-a ca un şiretlic/T. Băsescu bun de gură/ În sfârşit să-l contrazic/ Apelat- am la natură. Mă înebunesc după sintaxa aeriană, după inversiunea topică arhaizantă, şi după abisul tenebrous din spatele  abrevierii T. (Numel de Ioan Şiman e păstrat în arhivele secrete ale Spinului)

Vasile Tiucaş e străbătut de fiorii emoţiei hibernale, şi gângureşte Vine Moş Crăciun: Pe aşa cumplite geruri/ Prin nămeţii adunaţi/ Moş Crăciun aduce daruri / Numai la copii bogaţi. Urlă din toţi bojocii, dincolo de gânguritul primordial, vocea luptei de clasă. Numai că primarul Cătălin Cherecheş cel cu inimă bărbată, va veghea ca urbea să nu se troienească, copiii străzii vor fi duşi la adăpost, creştinii bisericoşi şi miloşi vor milui săracii, iar epigrama militantă se va goli de conţinut, că formula estetică e seacă şi blegită de demult.

Alt răsculat al sorţii, Mircea Micle cel oropsit şi viteaz, clamează sibilinic în Iarna Înfometatului: Nu mai am de ce mă teme/ Iarna este un câştig/ Dacă vine mai devreme/ Moare foamea mea de frig. Ce revoltă dreaptă şi deşteaptă, demnă de vechea şcoală de partid a proletarului cu stilou şi cască.

Nistor Bud îşi scaldă reveriile De revelion în paharul cu vin şi se încarcă de ciudă până la sughiţ : Unii îl petrec la mare/ Alţii peste trei hotare/ Numai eu ca pensionar/ Trag cu ochiul la pahar. Mare impostură cu acest poem veninos şi oţeţit. Domnu Bud, cu state vechi de plată la Caspev, se lamentează şmechereşte de singurătate ca să-l audă diva din vecini şi să-l cheme la pomana porcului când bărbatul ei e beat şi prăbuşit în adormire .

Alt glumeţ abil. Toma Rocneanu chipurile se dă la primar cu ironie creatoare. El descrie cu talent cum arată o fictivăBucurie de primar: Iată iarna ca un dur/ Ce-l încântă pe primar/ Tot ce nu e de văzut/ Sub zăpadă e căzut. Comparaţia dulcinenei de iarnă cu bărbatul dur se pretează la o interpretare psihanalitică . Toma Rocneanu are , se pare predilecţie pentru transexualitate, îi prieşte iarna în travesty. Apoi el plonjează cu freza spre  orhideea sălbatică şi absconsă de sub volanele înzăpezite ale străzii, rămâne de văzut dacă invizibilul metafizic se relevă în viaţa de noapte sau de zi. Nu înţeleg ce profit cu bucurie ar avea primarul cu nume de seducător luciferic din plonjonul erotic al lui Rocneanu.

Regalul poemelor întroienite poartă o cunună a graţiei ţepoase În seara de Crăciun. Epopeea antimioritică a Aureliei Velea, căci de ea e vorba, are două părţi. Prima parte, o parte cugetătoare şi contemplativă: Pe la uşi ni se perindă/ Dă necazul până-n grindă…Punctele de suspensie sugerează o pauză de gândire. Apoi urmează şi trama narativă: Urătorii fortuit/ Ne colindă… gratuit. Se deduce că trecerea bruscă de la singular la plural, trozneala lexicală fortuit/ gratuit, îmbălsămează stilistic gospodăria omului necăjit care îşi agaţă deznădejdea existenţială în grindă.

Şi acum, bomboana pe colivă. Doctorul poet frisonează şi el în stih epigramistic. Mihai  Ganea suspină şi jeleşte dupăO doamnă la Caspev: Vara o plimbă veselia../ Pe la cor şi e fudulă/ Iarna, ţâfna şi prostia/ Le ascunde sub căciulă. Hotârât lucru, omul o caută cu lumânarea şi-mi aprinde şi mie paie-n cap. Şi-a pus în gând să poarte sub pălărie, eticheta de misogin. O fi vreun amor din prima tinereţe, şi, în cel mai sadic stil ultramaramureşean, se răzbună acum pe domnişoara care i-o fi refuzat asalturile amoroase. 

E miezul nopţii, eu mă opintesc cu făcăturile epigramistice, mi s-a dat şi metrajul cronicii pentru capodoperele de la Spinul, eu mă strofoc pentru ei şi ei se gândesc cum să profite de mine ca să-i tămâiez şi să-i nemuresc. Filipicul şi Şoimanul elegiac , vigilenţi, îmi vor da un telefon abstract şi innocent, de bineţe. Am citit până la desfiinţarea sinelui meu epigrame de iarnă, ce e mai rău e că mai sunt şi alte anotimpuri şi dulăii ăştia vânjoşi şi antrenaţi nu se vor opri din scris, vor recidiva. Şi vor şi publica, iar la divinele lansări de carte vor veni oficialii municipali şi judeţeni ca să facă poza electorală de oameni iubitori de cultură. Om mă fac dacă mă apuc şi eu de epigrame, să mă bucur şi eu de fudulie auctorială şi să mă dea, la oră de vârf, la ştiri, pe sticlă:

Iarna cu asfalt

             Dezgheţatul Cătălin, în plin avânt electoral

             Se opinteşte metafizic cu infrastructura.

             Îngroapă-n găuri negre devizul şi factura

             Cu smoală rece ctitoreşte-un paradis fiscal.

Notă: Epigrama mea este cea mai bună, mai frumosă şi incitantă.

 

autor Virginia Paraschiv 

Experiment

Iar pe drum, Şerpilici mi-a dezvăluit din proprie iniţiativă cum trebuie interpretată cât mai aproape de realitate intervenţia, altfel demenţială, a profei de fizică.

Deci, clasele la care Fizicoasa se prefăcea că predă (destul de multe, ţinând cont că, în general, avea o singură oră pe săptămână) erau organizate după principiile cele mai înaintate ale  fermelor experimentale de vaci cu lapte, în aşa fel încât eficienţa să fie maximă, iar investiţiile, eforturile şi riscurile să fie minime – ştiindu-se bine, pe baza unei largi şi vechi experienţe, că, odată cu creşterea efectivului de animale supus exploatării, va deveni obligatoriu ca exploatarea să se desfăşoare pe baza unui program de lucru judicios stabilit şi riguros respectat.

Astfel, într-o primă etapă, bovinele producătoare erau împărţite, cu toată prudenţa, în trei categorii aparent omogene (pentru că, prin folosirea culorilor de demarcaţie şi a unor ezoterice sisteme de subliniere se va fi schiţat, de la bun început, şi o încrengătură de subcategorii ceva mai subtile, care scăpau fatalmente observaţiei comune), iar această proformă, ca un fel de proiect perfectibil, se realiza de către Magna Scaryphisica numai după studiul atent al fişelor completate de către elevi în prefaţa evaluării iniţiale, coroborate mereu cu informaţiile primite de la secretariat, de la directori sau în urma unor atente verificări personale, atunci când se înfiripau mici dubii sau mari suspiciuni.

 

Un loc liniştit, artist David Croitor

 

În primul lot, cu productivitate slabă sau medie, intrau de-a valma elevii din familiile plasate la un nivel mai jos sau mediu în ierarhia socială postrevoluţionară (Copii săraci şi sceptici ai plebei proletare), care, oricât ar fi învăţat, nu se puteau ridica niciodată la nivelul a două note consecutive de cinci, care să le asigure promovarea sigură sau măcar dulcea speranţă înşelătoare a promovării. După principiul lui Damocles, orice notă de cinci era iute urmată de o pereche de trei sau de patru, ceea ce mărea, nu  numai colesterolul părinţilor, dar şi generozitatea lor artificial stimulată. Drept urmare, procreatorii, supuşi unor neîncetate valuri seismice, se prezentau la şcoală, mai curând sau mai târziu, fie ca, din naivitate, să solicite ceva ore de pregătire în particular, din moment ce loaza nu vrea să înveţe din proprie iniţiativă, fie ca să doneze diferite bunuri materiale sau pecuniare, fără discuţii şi târguieli colaterale, cu condiţia, desigur, ca gestul să se repete ritual, ori de câte ori degetul avertizorului de cutremure începea să li se agite ameninţător prin faţa ochilor. (Mulgerea mai multor vaci, spune Manualul Mulgătorului Fruntaş, trebuie să aibă loc în aceeaşi ordine şi la intervale regulate, pentru a favoriza menţinerea reflexelor condiţionate.)

Alteori, în funcţie de specializări sau abilităţi, părinţii erau solicitaţi pentru prestarea voluntar-obligatorie a diferitelor servicii de uz curent în gospodărie: precum zugrăveli, reparaţii de mobilier, de aparate electrice, calorifere şi alte instalaţii, precum şi  întreţineri garaje, lăcătuşerie, depanări auto şi multe altele, fiind chemaţi şi rechemaţi periodic, iar uneori cu amare sau chiar cu acide reproşuri, în ceea ce priveşte calitatea prestaţiilor anterioare.

În al doilea lot, mult mai restrâns, dar de mare perspectivă, erau incluşi norocoşii elevi ai căror părinţi puteau oferi protecţie şi relaţii sus-puse, căci nimic nu e mai important pe lumea asta decât un set de relaţii bine plasate. Şi aici intrau procurorii, notarii, inspectorii, medicii, înalţii funcţionari de tot felul, poliţiştii cu influenţă etc. Iar copiii acestora îşi primeau regulat cinciul sau şasele cel de toate zilele, care se transforma automat în şapte, doar atunci când legătura era, întâmplător sau necesar, activată – pe baza postulatului ştiinţific care stipulează că: Dacă vacile nu sunt tratate cum trebuie, acest fapt duce la reformarea anticipată , cu mult înainte ca acestea să atingă întregul lor potenţial productiv. 

În sfârşit, în categoria superperformantă, a standardelor de peste 1000 de euro la o singură mulgere, se aflau, dacă se nimereau prin Euxin, oamenii de afaceri din umbra puterii (se rătăcise şi un astfel de exemplar, anul trecut, timp de un semestru)- sateliţii baronilor locali, directorii de companii şi de holdinguri, patronii unor reţele de magazine şi de hoteluri, împăraţii neîncoronaţi ai lumii subterane etc.

 

După ce am ieşit din Tomis III, Şerban a aprins două ţigări şi mi-a plasat una pe şest, ca şi cum am fi fost la un pas de gardul şcolii. Pe urmă, am râs amândoi complice şi, fumând fără teamă, am traversat umăr la umăr şantierul pustiu al unei viitoare biserici.

– Şi ce înseamnă totuşi: Fata asta îmi aparţine mie? am rupt eu tăcerea, după ce am încercat zadarnic să descopăr singur un răspuns satisfăcător.

– Asta înseamnă că Fizicofaga a trecut-o, de pe lista iniţială, direct în categoria a doua sau poate (semnul crucii) chiar a treia, acolo unde nici măcar profa-scrofa nu îndrăzneşte să-şi pună în practică şantajul ei ordinar şi neruşinat… Aici, trebuie diplomaţie… căci, zise Păcală, vorba asta scurtă / E ca scărpinarea porcului pe burtă… Ceea ce vrea să însemne că, în zona Business-Upper-Class, părinţii sunt abordaţi cu toată deferenţa şi umilinţa, fiind frumos periaţi, bine piguliţi şi metodic scărpinaţi pe buric, până când li se inoculează persuasiv ideea că progenitura lor este un geniu precoce al fizicii şi că ar fi o crimă împotriva umanităţii dacă nu ar fi încurajată să participe la toate olimpiadele de specialitate, pentru căăă… Adică, bla-bla-bla şi tura-vura, până ţi-am halit friptura… Hai că ştii tu!

– Dar ce înseamnă: Fata asta îmi aparţine mie? am repetat eu întrebarea.

– Ai răbdare! Deci, după ce s-au declanşat fumigenele şi după ce gazele toxice s-au răspândit uniform în tot organismul, urmează sugestia că precocul sau precoaca  Ainstain sau Ainstainica nu ar reuşi niciodată să treacă pe cont propriu prin câmpul minat al intereselor şi conspiraţiilor de tot felul, dacă nu va fi pregătit şi îndrumat permanent de o invincibilă luptătoare larg deschisă la minte şi buzunare, reprezentând, carevasăzică, combinaţia ideală dintre o savantă vulpe multilateral dezvoltată, unsă cu toate secretele profesionale, şi un fel de arici 007, înfăşurat sferic în cele mai ascuţite şi mai sigure paratrăsnete de ultimă oră. Şi nu ştiu dacă te-ai prins, dar se pregătesc astfel şi motivaţiile beton ale unui previzibil eşec. (Păi, nu v-am prevenit eu!?) si urmeaza,evident, nota de plata.

– Bine, bine, bine… Dar ce înseamnă: Fata asta îmi aparţine mie?

– M-ai omorât! M-ai omorât! M-ai omorât! Asta înseamnă că, având şi întregul consimţământ al părinţilor, elevul sau, în cazul nostru, eleva va fi anexată, izolată, dresată şi transformată într-un fel de apatic animal de companie, dar unul menit să aducă mari şi regulate profituri dresoarei. O să constaţi asta singur şi foarte curând. Adică un ultraperfecţionat-aparat-de-transformat-omu-n-rahat, bazat pe un uriaş tub digestiv cu dinţi la ambele capete, care te înghite în dureri, pe o parte, şi te scoate în dureri şi mai mari, pe cealaltă, dar perfect curăţat şi perfect eliberat de toate vrăjelile, bucuriile şi tentaţiile zadarnice ale lumii acesteia.

APEL CĂTRE PĂMÂNTEANUL LUCID

1. Cu bună ştiinţă

În mod normal un astfel de demers nu ar fi trebuit să folosescă internetul pentru a fi lansat. Uzanţele academice impun folosirea canalelor care au suficientă autoritate pentru a atesta că materialul provine dintr-o sursă demnă de încredere, sau recomandate sunt, desigur, canalele oficiale pentru a putea provoca reacţii ale autorităţilor. Cu bună ştiinţă vreau să folosesc internetul la difuzarea acestui material, ţinând cont tocmai de spiritul extrem de frivol al acestui canal de propagare. Dacă televiziunea se dovedeşte a fi cea mai superficială formă de jurnalism, internetul întrece, cu largheţe, măsura oferită de aceasta consumatorilor săi. Credem, aşadar, că reacţiile faţă de acest Apel ne vor da o anume imagine al coeficientului de luciditate din societatea contemporană. Desigur nu cea mai exactă, desigur nu cea mai precisă. La fel de cu bună ştiinţă putem afirma că aşteptările ca reacţiile să fie bogate nu sunt foarte optimiste, pentru că cei mai mulţi internauţi nu vor avea curiozitatea să citească materialul; o altă largă categorie va citi primele rânduri, şi atît; apoi sunt cei care vor frunzări, ici, colo, şi-şi vor întări vechile convingeri; rămâne doar un coeficient neglijabil care îi vor da atenţia cuvenită, şi la urmă vor ofta neputincioşi. În sfârşit vor fi şi unele reacţii, cele mai multe paradoxale. La asta ne referim mai ales când vorbim despre luciditate.

 

 anul 2011…, artist David Croitor

 

 

2. Evenimentele

În cercuri de specialişti se vorbea de mai multă vreme despre o revenire a crizei economice şi financiare. Se prevedea că undeva în primăvara anului viitor (2012) vor apărea primele semne. Dar iată că recidiva a explodat neaşteptat de repede şi de violent. Evenimentele care au debutat nu sunt decât începutul a ceva ce nu poate fi nici prevăzut şi nici evitat. Desigur, oficialii trebuie să evite panica şi atunci ne sunt prezentate scenarii în care situaţia este sub control. Doar că nimeni nu mai crede în aceste situaţii controlate, dar, pentru că aşa se obişnuieşte, fiecare îşi bagă capul în nisip, cu speranţa că năpasta va trece fără să-l facă să sufere prea mult. Doar că de data aceasta sunt serioase semne de întrebare, şi, după cum arată, se pare că lucrurile nu vor sta deloc aşa. Ne simţim obligaţi să vă atragem atenţia că nu mai vorbim despre evenimente care se vor petrece cândva, undeva în viitor, că nu ne vor privi, că ar trebui să ne gândim la cei ce vin după noi etc., că alte generaţii vor trebui să facă faţă problematicii. Nu, de data asta vorbim despre lucruri copleşitor de grave care se vor petrece în prezent, ne vor privi în mod nemijlocit, şi noi vom fi cei care vom plăti nota de plată, care poate fi şi ultima. Nu luaţi aceste afirmaţii ca pe o figură de stil, ci gândiţi-vă că, dacă acum câţiva ani am realizat că stăm pe un butoi cu pulbere, acum am aprins şi fitilul. În scenariile prezentate public se vorbeşte despre o perioadă dificilă de aproximativ zece ani. Toate evită să pomenească de varianta ca în aproximativ trei, cinci ani, odată cu adâncirea fără precedent a efectelor crizei, situaţia să scape cu totul de sub control, şi pământul să fie cuprins de cele mai distructive forme ale violenţei. ( Oare când, în istorie, omenirea a arătat luciditate în perioadele grave de criză?!) Pentru că o scânteie este suficientă să inflameze până la distrugere o situaţie tot mai tensionată. Şi noi către asta ne îndreptăm, după cum ne-o arată evenimentele ce se produc cu o frecvenţă îngrijorătoare. Şi mai lipseşte un lucru din scenariile prezentate: nevoia contribuţiei noastre active, creative, contribuţia oamenilor de rând în găsirea unor soluţii. Oficialii ne prezintă soluţiile de la vârf, din birourile elegante, ni se cere doar să le finanţăm. Soluţiile acestea sunt tot mai scumpe şi mai nesigure, efectele lor sunt tot mai neimportante, dar costă tot mai mult; în toate planurile, sub toate formele.
Ne tot întrebăm de ce n-am putea contribui şi noi la identificarea unor soluţii. E adevărat, asta, abia asta, ar fi o noutate în istoria omenirii. Şi totuşi, schemele evoluţiei cosmice arată că soluţiile adevărate ale unui proces stau în materia invizibilă, impalpabilă.

3.Istorie

Nici pe departe nu am vrea să acredităm ideea ca oficialii nu sunt competenţi şi de bună credinţă. Sunt competenţi, şi sunt de bună credinţă, doar că sunt cuprinşi în rigorile scorţoase ale unor principii eronate şi depăşite, principii care îi obligă să nu privească niciunde în altă parte decât în interiorul sistemului. Un sistem ce se află acum în agonie profundă, trage să moară, un sistem care dovedeşte că este mai periculos, mai scump şi mai nerentabil, să fie salvat, decât să fie lăsat să dispară. Doar că oficialii nu-şi pot permite asta, lor le-a fost încredinţat spre bună gestionare. Ei nu-şi pot permite, dar noi da.

4. Greşeli

Greşelile nu au început de ieri, de alaltăieri, au început de mult, cam imediat după terminarea celui de al doilea război mondial, când au fost puse în mişcare principii care atunci păreau fertile şi, mai ales, funcţionau. Acum însă, ne costă foarte scump să le mai ţinem active, ne costă atât de scump, încât foarte curând vom asista neputincioşi la părăduirea ultimilor rezerve. Din nefericire, un sistem social nu poate fi schimbat aşa cum schimbi o locuinţă. El se schimbă prin contribuţia celor care încep să pună în mişcare mecanisme noi, mecanisme care fac să apară funcţii noi, şi principii noi. De asta este nevoie de luciditate. De luciditate şi de credinţă, ceea ce – în perioade istorice ca aceea prin care trecem – sunt cele mai evitate trăsături morale. Şi mai este evitat un factor fundamental al fiinţei sociale: binele general. Toate acţiunile sunt trecute prin filtrul binelui individual, din care cauză toate, dar absolut toate, poartă pecetea distrugerii, însingurării şi suferinţei. Pe această planetă şi cel mai firav fir de apă îşi duce obolul în oceanul planetar, care, la rândul său îi asigură supravieţuirea. Circuitul funcţionează atâta vreme cât fiecare parte are credinţă, şi se lasă în seama celeilalte.

5. Soluţii

Pentru că trăim în vâltoarea aceasta şi suntem dependenţi de ea, nu putem găsi noi soluţii de salvare din perioada tristă pe care ne e dat s-o străbatem. Putem căuta şi găsi soluţii de evitare a momentelor cruciale, de ameliorare a unor efecte degajate din cauze pe care nu le-am controlat la vreme. Nu putem folosi panacee, ci doar pune cataplasme, dar este oricum mai bine decât să asistăm la cum suntem târâţi către o situaţie fără ieşire. Or, pentru asta ar trebui să ne impunem o gândire care să aibă în centru imaginea binelui general, acel bine care mă cuprinde straşnic, care mă protejează şi-mi aisgură viitorul. Ca să gândeşti la binele general este musai să realizezi că starea ta cea mai adecvată este iniţiativa. Fie că este scornită şi cultivată de tine, fie că este una la care participi, iniţiativa pune în valoare efecte desprinse direct dintr-o realitate nemijlocită. În această stare empirică vom găsi soluţii pentru viitorul noastru, cel adevărat, nu cel prezentat pe hârtie, într-un scenariu scrobit şi tributar tuturor viciilor politice şi diplomatice. Acesta nu este un material de promovare şi ca atare vă rugăm să iertaţi toate clişeele pe care le-aţi regăsit în el. Am crezut de cuviinţă să nu evităm aceste clişee, atâta vreme cât ele definesc exact ceea ce ne dorim să comunicăm.

 

6. De ce: NOI?

Noi, pentru am încercat să păşim dincolo de vorbe şi, la Iaşi trudim să ia fiinţă o iniţiativă care să folosească luciditatea noastră aşa cum este ea la momentul actual. Este vorba de o asociaţie economică: CENTRU PENTRU PROMOVAREA ECONOMIEI LOCALE REGIONALE ŞI INTERREGIONALE. O asociaţie care aşteaptă spiritele ce cred că pot să-şi depăşească limitele, inerţiile şi, mai ales, îi aşteaptă pe cei care au atâta curaj, încât au devenit conştienţi că e musai să scormonim după noi soluţii.

De crezi că poţi să te laşi atras într-o astfel de aventură ne poţi contacta:

Ion Mânzatu

imanzatu@gmail.com

GSM: 0740-508345

Dar gândeşte-te bine, începuturile presupun abnegaţie şi credinţă, presupun altruism şi trudă. De simţi mai degrabă aplecări către curiozitate şi interes, cel mai bine este să stai acasa, aşa cum o vor face şi ceilalţi semeni ai tăi.

Dar un gest tot poţi să faci: să pui în cirulaţie acest material.

Nu ne lăsati să devenim Van Gogh!

Un zid. Două ziduri. O mie de ziduri.

Oriunde întorci privirea dai de ziduri. Poate că ar trebui să le ocoleşti, dar înainte uită-te cu atenţie: în mijlocul zidului există întotdeauna o poartă pe care poţi intra, dacă ştii cum să o deschizi. Dacă nu reuşeşti,  uită-te încă o dată şi o să descoperi o portiţă, undeva ascusă sub un mănunchi de iederă, pe care trebuie să intri cu spatele încovoiat.

Dincolo de zid poate că ai să găseşti doar o cheie din fier ruginit, dar ea deschide, la rândul ei, o altă poartă.

Nu-ncerca să te gândeşti că doar tu vezi zidurile şi că alţii pot să treacă prin ele cu uşurinţă.

De-a lungul timpului zeci şi zeci de oameni s-au lovit de ziduri, poate de aceleaşi ziduri ca şi tine, astăzi. Unii au trecut de ele, dar alţii nu.

 

Vânzătorul de „cartoane”…, artist David Croitor

 

Van Gogh nu a vândut cu adevărat nici un tablou în timpul vieţii, obţinând doar preţuri simbolice, pe altele dăruidu-le prietenilor sau  cunoscuţilor, ca peste ani tablourile sale să se vândă la preţuri exorbitante. A înnebunit din iubire şi durere şi mai ales din cauza barierelor impuse de societatea contemporană lui.

Poate că a fost prea mândru să intre pe uşa din spate în lumea artei, poate că n-a vrut să se înjosească pentru a vinde un tablou sau poate că nu a ajuns în faţa zidului la momentul potrivit.

Chiar dacă ne lovim zi de zi de bariere impuse de oameni care niciodată nu au ştiut cât este de greu să reuşeşti în viaţă, deoarece li s-a dat totul de-a gata; chiar dacă nu întotdeauna putem trece de bariere impuse de oameni care nu s-au lovit niciodată de ele; chiar dacă nu descoperi nimic bun în spatele aceloraşi bariere, mai târziu îţi vei da seama că ai făcut ceva important,  măcar încercând. Ai creat, ai iubit, ai trăit.

Mulţi „oameni mari” nu au reuşit să trecă de ziduri, dar lupta lor cu societatea a rămas într-un fel sau altul în istoria umanitătii. Pentru asta merită să lupţi cât de mult poţi, să baţi la fiecare poartă, chiar dacă „să baţi” înseamnă să te întorci şi să intri pe fereastră de fiecare dată când eşti dat afară pe uşă.

Nu contează dacă o sută de oameni ţi-au zis că nu ai talent, că nu poţi, că nu ai să reuşeşti, că nu o să ajungi nimic în viaţă, contează o singură încurajare care-ţi dă  încrederea şi puterea să mergi mai departe.

Deşi societatea din ziua de azi încearcă să impună un tipar, al persoanelor fără talent sau mediocre în ceea ce fac, undeva, într-un colţ al unei ţări sărace şi îndepărtate un Mozart, un Rembrandt, un Shakespare sau un Charlie Chaplin aşteaptă să fie descoperit.

Tentat să renunţe la fiecare întorsătură de drum, la fiecare uşă închisă, acelaşi copil înnebuneşte, încetul cu încetul precum Van Gogh. Important e să i se deschidă o singură uşă, să găsească o cheie, fie şi din fier ruginit, să reuşească să scoată câteva cărămizi dintr-un zid, la momentul potrivit şi să intre în lumea dorită.

Important e să aibă, fie şi o singură persoană lângă el, care să-l încurajeze, să-i spună că toţi ne lovim de ziduri, găsim uşi închise sau avem chei care nu se potrivesc în încuietorile dorite de noi, dar că este îndeajuns să dărâmăm sau să fim ajutati să dărâmăm un singur zid, să găsim o  singură uşă deschisă, să avem o singură cheie potrivită, ca să reuşim.

Newton spunea că se construiesc prea multe ziduri şi prea putine poduri, lucru adevărat, dar totodată şi fals, pentru că omul poate găsi întotdeuna mai multe poduri decât şi-ar putea imagina, atunci când îşi doreşte ceva cu adevărat.

Omul poate, nu înseamnă că va şi face, dar e păcat abia atunci când cineva poate şi nu este lăsat să facă.

 

autor Agatha Cristina Georgescu

 

 

 

 

Frig

Îi îngheţaseră picioarele…

Trăia acut dureroasa senzaţie că degetele urmau să se spargă în bucăţi dacă ar fi primit câte un bobârnac, însă ideea de a-şi scoate bocancii pentru a pune în aplicare acel gând care nu-i dădea pace de câteva secunde i se părea de-a dreptul monstruoasă. Deschise gura. Aerul rece, sticlos, îi înfipse nenumărate ace în cavitatea bucală, cu satisfacţia nedisimulată a unui torţionar decis să experimenteze rapid noi metode, în compania unei victime neputincioase care nu putea decât să accepte, resemnată, supliciul. Pielea buzelor stătea să plesnească, iar el îşi închipui alarmat cum propria limbă devine instantaneu o bară mobilă ce loveşte pereţii unui clopot… cu dinţi. Încercă să râdă în faţa unei astfel de imagini, dar nu reuşi…
Din momentul în care simţise primele frisoane, panica se căţăra nonşalantă pe picioarele sale, pe şolduri, pe abdomenul muşcat de spasme, încetul cu încetul, frenetică, pofticioasă, prinzându-i inima cu degete metalice insensibile.

Brusc, i se făcu poftă să fumeze, ca şi cum ideea de trage fum în piept ar fi devenit soluţia ultimă în calea îngheţului anticipat. Reuşi să scoată o ţigară din pachetul mototolit. Găsi cu mare greutate bricheta, însă flacăra izbăvitoare refuză să apară, în pofida încercărilor repetate. Filtrul ţigaretei i se lipi de buze şi, înainte de o scuipa în zăpadă, se temu să nu plece împreună cu ea şi o fâşie de piele. Imaginaţia zburda cu o viteză colosală, ceea ce nici nu îl miră foarte tare, putea să simtă, deja, căldura insignifiantă a sângelui care ţâşnea din buză şi se prelingea pe bărbie, îngheţând instantaneu, o dâră roşie brăzdând stratul alb şi rece care îi acoperea faţa.

Iarna în lunca Bistriţei la Dorna, artist David Croitor

Deveni conştient de greutatea genelor care se transformaseră, insensibile, în ţepi. Ţepi mişcaţi în sus şi în jos de pleoapele chinuite, o posibilă ameninţare pentru ochii împăienjeniţi, traumatizaţi de albul desfăşurat de-a lungul şi de-a latul câmpului, arşi de frigul pătrunzător, înţepaţi până în străfunduri de imagini în care un trup prăbuşit agoniza acoperit încetul cu încetul de giulgiul troienelor.

Mirosul de vin fiert îi excită nările aproape lipite, iar soba mare, albă, spoită cu var, îi apăru în faţă ca o paradoxală Fata Morgana. Ştia că nu poate  fi decât o iluzie, prima treaptă a scării care ducea către despărţirea definitivă de realitatea îngheţată, dar motanul tolănit lângă sobă îşi mişca lasciv coada şi părea decupat din cărţile cu poveşti pe care le răsfoia în casa bunicilor, atunci când gerul broda pe geamuri, cu o măiestrie magică, flori înfiorător de frumoase. Cana de lut, smălţuită, era fierbinte, iar palmele sale o primiră ca pe o binecuvântare. Ducând-o către gură, se îmbătă înainte de a simţi pe limbă licoarea stoarsă de la sânul toamnei trecute. Şi-i fu bine…

Picioarele refuzară să mai meargă, iar el se aşeză turceşte în zăpadă şi strigă mai vreau o cană, bunico, măcar una şi o felie de cozonac, aşa cum faci matale, cu multă nucă… Cât mai multă nucă, ţinea minte că în copilărie fura nucile din bucătăria bunicii, îşi îndesa buzunarele şi fugea în camera de la stradă pentru a înghiţi miejii pe nemestecate, uitându-se pe fereastră spre uliţă, minunându-se de puterea armăsarilor focoşi care trăgeau sănii acoperite cu cergi. Auzi clopoţei şi pocniturile bicelor. Iar dinţii se înfipseră cu poftă în miejii de nucă, permiţând gustului de copilărie trecută să depăşească barierele timpului şi spaţiului. Înghiţi încă o gură cu vin şi murmură spune-mi o poveste, bunicule, dar nu aceea cu Harap-Alb, o ştiu, nu de Gerilă am nevoie acum, totuşi…

Se trase mai aproape de sobă, deschise uşiţa şi privi încântat dansul mângâietor al flăcărilor. Acum aş putea să aprind şi ţigara, trase o concluzie care îl binedispuse. Am crescut, nu mă mai ceartă nimeni dacă fumez… Pufăi îndelung. Şi sorbi încă o gură de vin… Apoi, ca şi cum prezentul şi trecutul ar fi ajuns la un compromis spre a întoarce copilăria dintr-un drum cu sens unic, mâna caldă a bunicii îl mângâie pe frunte şi îl acoperi cu pledul până sub bărbie… Închise pleoapele.

Iar gerul năprasnic, înfierbântat şi cuprins de tremurul pătimaş al artistului de geniu, dădu viaţă unor flori înfiorător de frumoase şi le lipi, măiestru, pe sticla cerului…

autor Cristian Lisandru

http://cititordeproza.ning.com/profile/CristianLisandru

http://lisandrulisandru.wordpress.com/

Augustin Buzura, Raport asupra singurătăţii

După o tăcere epică de aproape un deceniu de la ultimul său roman, Recviem pentru nebuni şi bestii, perioadă în care autorul a abordat formula confesivă, memorialistică, dar şi cea eseistică, Augustin Buzura revine în peisajul editorial cu un nou tom, Raport asupra singurătăţii (Editura Polirom, 2009), care este subintitulat „Primul caiet”. Perspectiva narativă este una subiectivă, iar protagonistul, doctorul Cassian Robert devine într-o oarecare măsură un alter ego al prozatorului, un dublu aflat la vârsta senectuţii care-şi rememorează itinerariul biografic amplasat sub pecetea tăcerii, solitudinii şi, nu o dată, al ratării.

Temele redundante ale volumului, conjugate în descendenţă freudiană sunt Erosul şi Thanatosul, focalizate prin prisma insului matur, care priveşte regresiv, melancolic, ironic şi sarcastic deopotrivă. În ceea ce priveşte simbolistica şi geneza creaţiei Augustin Buzura menţionează faptul că acesta relevă „neajunsurile vârstei ultime”, dar şi bucuriile ei, ipoteza secundă fiind anihilată dubitativ prin adagiul „dacă există ceva”. În pofida faptului că începe să-l redacteze încă în anul 2000, pe când se afla internat la o clinică din Viena, travaliul este intensificat abia în ultimii ani, editarea volumului fiind trenată şi de pierderea consecutivă a numeroase variante intermediare, aflate pe suport electronic, dar şi de acribia prozatorului care, în manieră rebreniană „îşi şlefuieşte” productul livresc. Titlul anticipează şi refrenul obsesional, reiterat constant pe parcursul tomului, aria solitudinii fiind investigată nu numai clinic („raportul” metamorfozându-ne într-o dare de seamă a recluziunii), ci şi evenimenţial. Spre deosebire de creaţiile precedente, notele singurătăţii deţin şi o componentă epică dinamică, din care nu sunt eludate anomalii post- şi antedecembriste, portretizarea faunei interlope, descrierea episoadelor hedoniste, într-un limbaj pudibond însă, abstras consumismului lubric frecventat purulent în epica postmodernă. Pe de altă parte, romanul devine un creuzet de destine, personajul-narator încercând să suplinească pauperitatea propriei biografii în perimetrul erotic prin inserarea în paginile cărţii a istoriilor celorlalţi, deseori spectaculare. Dacă Mircea Cărtărescu utiliza copy-right-ul de vise, făcând apel la materialul oniric al unei prietene din adolescenţă, în cazul lui Augustin Buzura putem releva un copy-right biotic, autorul „împrumutând” episoade din viaţa celor din anturaj, care-i servesc simultan şi ca adjuvant scriptural.

artist David Croitor, Stradă la Vatra Dornei, toamna

Dedicat „Domnului dr. Michael Marberger, profesor la Universitatea din Viena,” „în semn de recunoştinţă pentru şansa de a mai trăi şi scrie”, romanul este însoţit de un motto din Lucian Blaga, care are ca temă „Marea trecere”. Incipitul narativ demarează lapidar, printr-o telegramă… neexpediată de doctorul Cassian Robert familiei. Retras la o cabană montană, în apropiere de o staţie meteorologică, protagonistul oscilează între angoase, anxietăţi şi infuzii de vitalism sau afectivitate, cultivând o atitudine retractilă în faţa urbanului, dar şi a anturajului, din pricina faptului că nu mai poate suporta „umilinţa de a fi îngrijit, înţeles, îngăduit cu toate infirmităţile mele: pentru că mă durea bunăvoinţa lor nefirească”. Demnitatea insului care-şi analizează prob limitele, dar şi deformaţia psihiatrului de a pune sub spectru autoscopic şi empatic gestica sau atitudinea membrilor familiei vor glisa înspre o odisee a atingerii Marginii Vieţii, veritabil axis mundi, pârghie de testare a nimicniciei fizice, dar şi posibil translator, mesager al neantizării. Diagnoza paseistă fructifică motivaţiile actului scriptural, văzut ca o necesitate inexpugnabilă, marcată de imperativul „trebuie”. În pofida faptului că nu există un program bine stabilit, personajul-narator problematizează perpetuu, filosofând asupra futilităţii, a insignifianţei insului aflat în proximitatea extincţiei, a adevărurilor existenţei, a receptării. Diaristul-narator semnalează insuficienţa bagajului lexematic, imposibilitatea cuantificării persuasive a fapticului în sentimente, a translării stărilor intime. Personajul se simte incapabil să facă faţă contemporaneităţii, bizareriilor mundane. Tergiversarea confesiunii era generată în trecut de ritualuri similare celor din Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade, grefate pe infantilisme expuse caricatural, cu o condescendenţă ironică. Acum însă eroul se confruntă cu tirania alterităţii, a dualităţii cu celălalt, astfel încât sinele se divide oximoronic între eul-diurn, vitalist, optimist, aparţinător oarecum, conform taxonomiei instituite de Aristotel, tipului Eucolos, respectiv eul-nocturn, hipercerebral, sceptic (Dyscolos), dar turmentat de viziuni angoasante şi aprehensiuni thanatice. Moartea devine epicentrul fabulei, personajul tentând profilaxii sau amânări ale întâlnirii cu aceasta. Antidotul este unul dublu: scrisul şi erosul, văzute ca virtualităţi provizorii de trenare a morţii.

Cabana montană este toposul recluziunii care facilitează descătuşarea subteranelor trecutului, dar şi oaza de beatitudine guvernată de femeia-ciută, sălbatică si matură, Mara. Doctorul este unui spirit al amplitudinilor, atins de vocaţia atingerii imposibilului, astfel încât metafora escaladării Marginii Lumii relevă efortul forţării graniţelor fiinţale, dar şi al surmontării etăţii, un pariu cu sinele, neîmplinit până acum. Introvertit, eroul preferă constant refuzul verbalizării, fiind un ins sensibil, cochiliar.

artist David Croitor, Vatra Dornei veche

Planurile narative sunt când paralele, când intercalate, iar pasajele metatextuale amplifică şi sintetizează ideile vehiculate în paginile anterioare, stabilind congruenţe între opiniile eului narator şi cele truvabile în cărţile confraţilor de pe mapamond. Perspectiva asupra sentimentului relevat comportă o paletă poliedrală de receptare. Temporalitatea este când dilatată, când comprimată. Nocturnul impune un univers paralel, cu imagini coşmareşti, de factură expresionistă. Obstinaţia de a conserva normalitatea, dublată de demenţa de a nu accepta semnele decrepitudinii se izbeşte de frontiera adevărurilor biologice care denunţă trecerea timpului. Destinul doctorului este recompus fragmentar, intercalând timpul psihologic cu cel linear, cronologic. În relaţiile sale afective femeile sunt cele care preiau iniţiativa, având rolul de actant. Mara este o copie comportamentală şi estetică a mamei sale, Teodora şi o vreme crede că „moşul” este chiar tatăl ei biologic. Iubirea cu Teodora este însă una idilică din pricina indeciziei bărbatului, care amână infinitival momentul concretizării actului carnal. Atracţia faţă de această fată a pădurilor, de o frumuseţe stranie şi o conduită deconcertantă se vede şi ea trenată de oprelişti morale, dar şi de teama eşecului. În pofida atitudinii ei agresive, a invitaţiilor ferme, succedate de evaziuni şi tăceri stânjenitoare, consumarea fizică a relaţiei lor se va produce abia înspre finalul romanului. Confesiunile Marei constituie in facto somaţii ale luării în posesie, aceasta reclamându-şi dreptul de a fi femeie. Relatarea devenirii ei sexuale este realizată într-un limbaj frust, care instigă simţurile bătrânului psihiatru. Aceasta se petrece, după înmormântarea tatălui, cu părintele Serafim, călugăr a cărui onomastică ironică va contrazice componenta lui preponderent hedonistă, părând a fi extras, în registru grav pe alocuri din prozele lui Damian Stănoiu. Cauzele îmbrăcării hainelor monahale, după un periplu etudiantin la Conservator, Politehnică şi Medicină este o femeie. Abandonat de Madelaine, măritată, acesta se transformă într-un eficient gigolo, care-şi exercită aplecările sardanapalice, acum vidate de sentimente, contra unor beneficii pecuniare. Călugăr la o mănăstire cu legi din evul mediu din care nu erau eludate coerciţiile fizice cu biciul, dar şi beneficiul de-a lipsi o dată pe lună fără a fi nevoit să mărturisească acest lucru confesorului, ajunge să fie sancţionat de stareţul care refuză să-i ofere învoirea, pentru a fi cazat de una dintre beneficiarele graţiilor lui virile, Natalia. Eficientă, aceasta-l ameninţă pe stareţ cu mediatizarea incidentului şi-i oferă azil hedonist până la însănătoşire. Tipologia feminină este restrictivă, majoritatea personajelor fructificând ipostaza frivolităţii, ba chiar a nimfomaniei. Cazurile exceptate sunt binomul Mara-Teodora şi Daria.

artist David Croitor

Un episod memorabil este acela al poveştii de dragoste a socrului său. Vocea narativă îi aparţine acestuia, fiind marcată de adjuvanţi autenticişti de tipul „Povestea Darius:”. Istoria lui era valorificată fragmentar, tăcerile sau omisiunile întreţinând suspansul şi cultivând ambiguitatea. Cassian devine un colecţionar care re-compune puzzle-ul biotic al acum dispărutului socru, contabilizând supoziţiile, cu atât mai mult cu cât prolixităţile pieselor-lipsă se referă la evenimente din război. Istoria lui Darius cu Ella este incandescentă, tensiunea afectivă fiind dublată şi de încărcătura epică, tragică, mai ales în paginile care descriu dezertarea protagonistului care parcurge, în condiţii cvasianimalice mii de kilometri pentru a-şi reîntâlni consoarta care, între timp, terorizată de posibilitatea de a fi expediată într-un lagăr de exterminare din pricina condiţiei ei parţial iudaice, acceptă – nu tocmai stoică – protectoratul social şi viril al unui estetic ofiţer hortyst, care-şi va lăsa în cele din urmă nevasta şi va fugi cu ea în America Latină. Reîntregirea cuplului iniţial nu mai este posibilă, lui Darius amprentându-i-se definitiv pe retină imaginea nevestei sale, transfigurată orgiastic, în vreme ce era ocupată de ocupant.

Meditaţiile asupra propriului material scriptural amplifică dubitaţiile, dar privesc depreciativ demersul. Capcanele scriiturii sunt aservite fie cronofagiei, fie futilităţii: „dacă scrii, te enervezi că nu-ţi iese, dacă nu scrii, te înfurii că nu eşti la masa de lucru, aşa cum ţi-ai propus”.

Prima parte a romanului stă sub pecetea dualităţii viziunilor: cea dintâi, marcată grafic prin caractere italice, înregistrează memoria diaristică, tonalitatea fiind reflexivă şi uneori edulcorată, prin angrenarea unui dialog ficţional cu moartea, în vreme ce prezentul concret conţine o textură epică încartiruită narativului, evenimenţialului. Întocmai ca la Blaga lumina are un sens cosmic, spiritualizat, iar fascinaţia curcubeului este evidenţiată făcând apel la o amintire din copilărie. Fulgerele dezvoltă abilităţi anamnezice, la fel ca în Tinereţe fără tinereţe de Mircea Eliade, iar glisarea înspre vârsta infantilă se petrece gradual. Nu moartea, ci aprehensiunea ei generează anxietate protagonistului, teama de corporalizarea ei animistă. Rememorându-şi existenţa, acesta realizează că raportul dintre eşecuri şi victorii atârnă decisiv în faţa celor dintâi.

Muntele îl metamorfozează în sens negativ: „devenisem exact ce detestam mai mult: un om incoerent, capricios, torturat de stările pe care, odinioară, în condiţii mult mai dificile, le controlam.” Relaţia cu Mara stă multă vreme sub imperiul complexului Codrescu, aceasta fiind un avatar al mamei ei. Fire excesiv analitică (atribut pe care-l descoperim şi la fiul acestuia, Dan, care-l urmează în profesie) Cassian se teme de o posibilă paternitate, limitându-se în cazul Teodorei la îmbrăţişări şi sărutări fugitive.

Racordarea la contemporaneitate este reperabilă şi în meditaţiile protagonistului care-şi deplânge, printr-un lanţ de interogaţii retorice, soarta de individ aparţinător tagmei balcanice, est-ice: „De ce a trebuit să mă nasc aici, în Răsărit, unde totul se fură: dragoste, hrană, linişte, viaţă”. Un exponat definitor pentru această societate de factură mercantilă, pragmatică este nepotul Radu, pentru care universul este divizat maniheic „în tineri şi bătrâni, expiraţi şi valabili, învinşi şi învingători.” În ultima categorie sunt înregimentaţi cei cu bani, avantaj care echivalează cu cvartetul „bun, drept, moral, adevărat”. Recluziunea montagnardă amplifică nota sarcastică a medicului care vituperează climatul social postdecembrist, dar şi frânele fiziologicului, ale senectuţii, care au parte de o cenzură oprimantă, o interdicţie generată de „debilitatea unui organism care nu-şi mai poate păstra sufletul.” Definindu-se ca un sentiment al cărui organism s-a metamorfozat în durere, Casssian încearcă să sisteze efluviile Marei, cultivând încă o atitudine retractilă în privinţa concretizării legăturii.

Istoria lui Darius, amplasată în perioada războiului este doar pretextul care coagulează detalierile personale ale medicului: genealogia, studenţia, sprijinul acordat partizanilor în perioada în care era medic de ţară, amorul carnal cu Florica, o profesoară de desen din Pădureni, revenirea la psihiatrie, legătura cu bizara femeie, Natalia Plopeanu, întâlnirea cu Daria, viitoarea soţie ce avea să moară la Revoluţie etc.

Sarcastică şi ironică este relatarea vizitei lui N. Ceauşescu în satul pe care l-a părăsit odinioară. Mefienţa preotului Calistrat Goga, închis şi bătut de securişti din pricina suportului acordat partizanilor, care-l credea detractor este îndepărtată abia în momentul în care i se spovedeşte în biserică. Primind ingrata sarcină de a supraveghea persoanele cu antecedente psihiatrice sau a celor care au fost încarceraţi, acesta o va cunoaşte pe Daria, doctoriţa de o frumuseţe briantă, cu simţ al umorului, alături de care are de suportat tirania colonelului Onaca şi a puzderiei de securişti ce se ocupă de bunul mers al vizitei de lucru.

Paginile alocate evenimentului par a fi decupate din filmele lui Emir Kusturita, desfăşurarea de „forţe şi mijloace” fiind evocată cu umor: vopsirea gardurilor, amplasarea tribunei oficiale, plantarea copacilor noi, regizarea vânătoarei de iepuri, fazani şi urşi, adăpostiţi în cuşti-tranşee până la venirea Prea-Iubitului, vaccinarea copiilor care trebuie să-i aducă flori, transportarea animalelor (devenite) prezidenţiale – aceleaşi la fiecare vizită etc., totul în speranţa că edilul comunist va dispune construirea unei hidrocentrale şi pe Repedea. Demenţa pregătirilor este focalizată detaliat, urmărind obsesia întreţinerii viziunii idilic-socialiste a bunăstării superlative a cetăţeanului, dar febra manevrelor mistificatoare este întreruptă de anunţul că N. Ceauşescu nu mai vine. Euforia bahică a consătenilor care s-au înfruntat din licorile şi delicatesele mult-aşteptaţilor este din nou sistată de modificarea deciziei prezidentului de a descălica la Pădureni. Beţia localnicilor şi aromele dionisiace se vor anihilate cu mărar şi pătrunjel, iar vocalizele afone ale pădurarilor – percepute ulterior ca un imn la adresa edilului socialist.

Romanul este unul circular: debutează cu apariţia medicului Cassian Robert în munţi şi se termină cu revenirea lui în oraş, meditaţiile fiind amplasate din nou sub semnul disjuncţiei dragoste-moarte. Finalul este unul deschis, iar destinul medicului şi al Marei vor fi urmărite, poate, în Cel de-al doilea caiet. În pofida paginilor edulcorate pe alocuri de infuzii prea puternice de lirism, romanul lui Augustin Buzura atestă din nou vocaţia de portretist a prozatorului, abilitatea translării epice, într-un tempo antrenant a evenimentelor, dar mai ales analiza stărilor intime ale insului care se vede confruntat cu un dublu exil: recluziunea fiinţală şi tirania temporalităţii implacabile.

autor Sitar-Taut Daniela

http://reteaualiterara.ning.com/profile/SitarTautDaniela

fară titlu/ în această încăpere

Fără titlu

pe străzi şi printre cuvinte

casele se surpă în genunchi.

din camionul cerului

se aşează pe vene

zăpada

cu gesturi mecanice

mi-am sortat ultimele cuvinte

într-o fotografie

– se apropie ora de culcare

artist David Croitor, Natură statică cu vase din metal

în această încăpere

se intră

– totdeauna- pe jos

sandalele şi osanalele

îngheaţă în dreptul uşii

scrisorile primite

la post-restant

modelează- modulează…?

iar minutul e un

liliac cu ochii deschişi

orbit de cer, de ger?
autor Alexandru Petria, administrator al proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/AlexandruPetria

Chiriţa – ieri şi azi

Îmi place teatrul. E drept, mai mult citesc piese decât văd spectacole (ultimul – fabulosul „Orfeu şi Euridice” în regia lui Alexandru Darie, la Bulandra, un spectacol atât de dens şi de complex încât nu îndrăznesc să vorbesc despre el; încă lucrează în mine).

Am vrut să mă opresc asupra unui personaj feminin definitoriu al teatrului românesc, ca punct de pornire şi de reflecţie pentru grupul nostru. Primul care mi-a răsărit în minte a fost Chiriţa lui Vasile Alecsandri. Nu, mi-am spus, ce facem, ne-ntoarcem la paşoptişti? Chiriţa e un personaj facil… Am vrut să-i opun un personaj feminin complex şi rafinat: Chiriţa versus X. M-am gândit la Corina din Jocul de-a vacanţa, la Alta din Act veneţian, la Domnişoara Nastasia a lui G.M. Zamfirescu… Chiriţa s-a băgat în faţă peste rând. Şi-a rotit fustele şi evantaiul şi le-a dat pe celelalte grămadă.

artist David Croitor, Decembrie în Bucureştiul vechi…

Chiriţa are tupeu. Chiriţa vrea şi face. Scopul ei e nobil: „să ne cioplim” de la mic la mare, ori cu voia, ori fără voia noastră. Pe Guliţă îl are, cu Guliţă defilează. Dar defilează franţuzeşte! Duducile „ţârlâiesc” la pian, Bârzoi rabdă de foame până seara, când mănâncă „blanmanjele”, „cumnăţâca” face dulceţi, ea însăşi călăreşte, ba se suie şi în balon „dacă-i moda”!

Nu sunt prima care constată că, de fapt, sub haina ridicolă, Chiriţa are – şarjând, desigur – o esenţă luminoasă (aş fi zis chiar luminată, dar să nu mâniem pe Dumnezeu…): femeie din middle-class ca extracţie socială, mamă informată şi receptivă la nou în privinţa educaţiei copiilor săi, oricât de tâmpi sunt ei, soţie ambiţioasă, care conduce cariera soţului molâu, gospodină interesată de o viaţă sănătoasă: dietă şi mişcare, femeie vanitoasă fără ifose şi cochetă fără desfrâu, chiar şi la vârsta a doua. Chiriţa e plină de entuziasm în tot ce face. Se luptă cu torpoarea lumii din jur şi îşi asumă rezultatele rizibile, fiindcă ştie că nu are de ales decât între a ajunge până la „furculision” şi a sta pe loc. Excepţionala Draga Olteanu Matei, în filmul Cucoana Chiriţa (1986, regia Mircea Drăgan) a intuit adevărata natură a Chiriţei, de amazoană a progresului, şi a adus elemente noi pe această direcţie: Chiriţa merge pe biciclu, Chiriţa ia lecţii de înot etc.

Pe Chiriţa nu poţi să n-o iubeşti. Nu te lasă. Te copleşeşte cu entuziasmul şi cu hazul ei inimitabil. Calcă-n străchini fără complexe şi merge mai departe. Chiriţa nu urăşte pe nimeni, nu se răzbună pe nimeni, nu pedepseşte niciodată, nu e la concurenţă cu nimeni decât cu ea însăşi, căci tot ce vrea este doar să trăiască într-o zare mai selectă. E autentică. Debordează de optimism. Râzi de ea, râzi cu ea, devii mai tolerant, mai bun.

Şi lumea românească de azi este plină de chiriţe, dar nimeni nu mai scrie cu adevărat despre ele. Sunt chiriţe meschine, fără haz, roase de patimi, de frustrări şi de invidii, de ambiţii nemăsurate, înverşunate pe ele însele şi pe toată lumea. Iar scriitorii nu mai au nici ei nobleţea şi seninătatea unui Alecsandri. Chiriţele de azi nu mai ştiu să râdă. Şi poate că nici noi. Nu credeţi?

autor Nicoleta Ionescu, moderatorul grupului Teatru şi film http://cititordeproza.ning.com/group/andreirubliov/forum

http://cititordeproza.ning.com/profile/NicoletaIonescu

Autoportret fără copiii mei/ 7 noiembrie 2010

7 noiembrie 2010.

Mi-amintesc de librăria “Kretzulescu” din Bucureşti şi de Zilele Cărţii Sovietice de pe vremea când eram studentă; cum treceam zi după zi pe lângă “Kretzulescu” şi zăream mai mult chirilice decât latine. Dar uitam de fiecare dată repede surpriza: de obicei îmi aminteam… că trebuie să mă grăbesc spre facultate… că sunt în întârziere…
Când a venit Ruud să ia copiii, ne uitam cu toţii, cuminţi, la un film cu Sinterklaas ( Moş Niculaie ) şi cu credincioasele lui calfe negre. La calculator. ( Jozef şi Tanja cu mămica lor. Paul plecase deja.)
A mai trecut o săptămână, un week-end ( chiar relaxat ) cu copiii, au mai murit un mare scriitor olandez şi un mare poet român al căror “narcisism” pe mulţi îi deranjase – acum, brusc, se scrie şi se vorbeşte extrem de frumos despre ei. Şi sincer. I-am explicat şi lui Paul de ce nu simţim nevoia să bârfim un om trecut cu sufletul la cele veşnice. Că oricine te bârfeşte speră ca – prin feluriţi “binevoitori” – să ajungă la tine cuvintele lui şi să te indispună. De-aia când un om nu mai este, Paultje, e cât se poate de firesc să nu mai simţim nevoia să-l bârfim.
Miercuri am interviu de admitere la şcoala sanitară, la sediul ei din Beilen ( nu din Assen ).
Am interviu de admitere la o altă rută existenţială. Şi ştiu asta. Şi trăiesc cu încredinţarea că şi intervievatorii mei ştiu.
Am descoperit că nu mai vreau să “fiu performantă”, să înfrâng societatea cea nedreaptă, hidra cu o mie de capete, şi să devin erou. Am descoperit că sunt mai folositoare dacă îngrijesc pe câţiva dintre răniţii vieţii care şi ei au vrut, la rândul lor, să fie eroi.
Am emoţii de fiu pierdut. Fug, fug din chinurile iadului din care m-am smuls, cu metanoia mea-n dinţi, spre Tatăl. Dar mi-am realizat eu această metanoia la timp?
Am emoţii de fiu cuminte. Alerg bucuroasă, cu încă o lecţie pregătită, spre Tatăl. Dar sunt sigură că ajung la timp, în ritmul ăsta; e bun ritmul ăsta sau m-a cuprins pe nesimţite o suficienţă păgubitoare pentru suflet, şi urc cu mult, cu mult prea încet?
“Vedeţi să nu întârziaţi la destin!” îmi spunea, cu ani în urmă, psihologul şi astrologul Cornelia Stana în Bucureşti.
Nu sunt în întârziere la destin?

artist David Croitor, Iedera

De ce mă simt aşa de liniştită? Şi de plăcut toropită, de ce îmi permit luxul ăsta?
E duminică seara. Duminica seara eram îngrijorată de obicei, îngrijorată că va mai trece o săptămână în care să nu le “fac” pe toate din agendă.
Sunt liniştită, zac, îmi place, dar ştiu că în câteva minute mă voi ridica să scriu.
Îmi place să conştientizez că nu am voie să las aceste gânduri să mă părăsească pur şi simplu.
Să nu înregistrez nicăieri acest moment de har şi de eliberare. Nu am voie. ( Sigur că am voie… Nu-i “păcat” dacă nu scriu… dar e păcat de Dumnezeu! )
Vizualizez o fântână cu apă limpede. Mi-amintesc un vis în care un bărbat ca la vreo 50 de ani cu ochelari îmi spunea să mai încerc o dată să scot apă din fântână; apa trebuia să fie curată, “fără pietricele şi capete de aţă”. Presupun apa aceea şi rece. Parcă simt rece la urechi, chiar pe timpane. ( Devin sinestezică în scris, dar tot “în cap” rămân: la nas, gât şi urechi. Cuvintele se-aud, chiar şi-atunci când se citesc. Cuvintele dor, îngrozitor; toată lumea ştie, cuvintele dor fizic. Mi se desfundă urechile. Mi-am mai fost câteva minute duhovnic începător şi orelist, tot începător.
Dar uite că reuşesc, fără să vreau, să îmi simt şi corpul întreg. Mai uşor. Totuşi, fără să “plutesc”.)
Miercuri am interviu de admitere la o altă rută existenţială. Doamne ajută!

autor Ioana B. Carp, redactor secţiunea limba engleză, germană, flamandă.

http://cititordeproza.ning.com/profile/IoanaBCarp

Din gândirea unui poet/Puterea trandafirului

Din gândirea unui poet

Nu mai ştiu de câte ori
Serile m-am sinucis
Şi în somnul de-o secundă
Tu îmi apăreai în vis.

Miile de morţi din viaţă
Mult mai viguros mă fac
Şi renaşterile toate
Vreau cu moartea să le-mpac.

Am s-o convertesc în stele
Am s-o luminez fictiv.
Cu renaşterile mele
Am s-o-nving definitiv.

Eu la Timp, audienţă
Am cerut dar ea nu ştie
C-a semnat patronul ei
Cererea de veşnicie.

Puterea trandafirului

Din prea multă iubire
oamenii ţi-au dăruit durerea.
N-am putut să te las acolo.

Cu singura-mi torţă
am venit să te însoţesc
pe scările ce urcau în lumină.

În urmă, grota
pe care o pregătiseră pentru tine
a explodat de furie.

La gura ei,
un boboc de trandafir
ţi-a tăiat calea

şi l-ai cules într-un gest
atât de evlavios
încât m-am topit odată cu torţa.

artist David Croitor

autor Ioana Voicilă Dobre, membră a proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/DOBREIOANA