Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Poezii ale tinerilor scriitori

Posted in Tineri by Hopernicus on 15/12/2011

foto Natalie Schor

Semne

 

Felinarele îmi făceau semne disperate,
n-am observat.
Paul mi-a spus că mă iubeşte
într-o noapte rece şi umedă.
Eram la etajul şase
ca doi nebuni euforici.
Şopteam iubiri,
fixam explozii sentimentale în pulberi nocturne.
Cred că lupii iubesc mai credibil decât oamenii.
Ei nu au nevoie de cuvinte,
de sinceritate, înălţimi şi alte chestii umane.

Felinarele gesticulau teatral,
lupii nu urlau
şi niciun semn de disperare
în sărutul lunii.

 

Autor: Maria Fărâmă

 

Inel de singurătate

 

Noaptea e un ochi trist din care plâng.
Vreau uneori să se facă linişte în mine,
dar apocalipsele nu-mi tac.

Înăuntrul meu locuiesc omuleţi albaştri.
Când mi se par fericiţi, cardiograma
îmi răsuceşte un inel.
Mă aşez într-un pat trist şi
plâng despre nimic ca şi cum
aş plânge despre toate.
Lumina stinsă îmi acoperă faţa
şi asta mă face
să nu mor.
Dacă aş sta în faţa oglinzii
m-aş privi ca pe o ghilotină.

 

Autor: Diana Frumosu

 

doar

 

aştept
amiaza
ieșită în drumul unei veri târzii –
pe treptele vârstei
sub lumina mișcată
iarba cenușie
pașii mei gustul tăcerii
sonorități de blues infinit
și timpul ce-mpletește
paloarea sublimă a zilei…

 

Autor: Doru Emanuel Iconaru

http://cititordeproza.ning.com/profile/DoruEmanuel?xg_source=profiles_memberList

 

schimbare

 

să-mi iei inima, s-o duci în război, să știu
că mi-au împușcat-o barbarii

și-apoi să vii s-asculți
cum în locul ei o să-mi bată uneori
ploaia.

 

Din iubire

 

Făt-Frumos, împungeai cu sabia ta soarele

și picurase sânge peste buzele noastre

însingurate, sărutându-se.

Mă mulțumisem cu puritatea pielii tale,

buzele tale mi-erau nopți, mi-erau stele,

mi-erau zori,

și-n însângerarea lor, tu, Făt-Frumos,

îmi lăsai trupul să-și odihnească pașii

lungului drum

din nou peste tâmplele tale.

Atunci te iubeam, așa te iubeam.

Îmi așezasem bătaia inimii deasupra sufletului tău

ca o lună.

 

Autor: Roxana Lixandru

 

poveste stângace

 

uitasem de mult ochiul acela de geam
unde balerina
se rotea adunând lumina-n mănunchiuri pe trup
ce degete lungi și frumoase
ce umeri rotunzi avea balerina
iar sânii sub corset miroseau
a miresme de vară
buricul ei plin cu polen ca un crin carnivor
și fesele-i îmbujorate de dulci promisiuni
scăpărau plăcere pe buzele bărbaţilor
și ei fiuiau ca nuiaua

dansa nebună balerina în timp ce femeile
își înfigeau unghiile în carnea ei iar pruncii
învățau că un cântec începe cu primul țipăt

balerina trasa cu vârful poantei forme ciudate
ceasurile încremenite în mâl așteptau
să coboare iubiții pe jugulara gâtului alb

 

de vorbă cu tine

 

lui vt

 

spune-mi un alt nume pentru frică
tu care le știi pe toate prietenul meu de dincolo
și atât de aproape totuși
ai putea să-i spui foc sau pasăre
știi aceasta nu e o poezie desuetă despre păsări
vreau doar să-ți spun că mi-e teamă de ele
din ziua în care graurul intrat prin fereastră
ciugulea din aluatul proaspăt frământat
pe atunci încă mai credeam că stelele sunt gogoşile maiei
puse la dospit sub ştergar

 

mai bine învață-mă salutul cu două degete la tâmplă
m-am gândit că lucrurile capătă sens dacă devin soldat
o să am libertatea de a trage cu arma în oameni din mucava
mai târziu voi câștiga un război de dragul treselor de pe umăr
iar tu o să-mi zici yes sir, yes sir, mon capitain
astăzi se despică aerul ca și cum Dumnezeu
desparte altă mare-n văzduh pentru o nouă prigoană
eu am să-ți pun degetul pe buze taci prietene, taci
dă-mi eșarfa ta verde să-mi croiesc o rochie de gală
ce dacă nu-mi acoperă genunchii și ce dacă port în picioare bocanci
nu-mi măsura urma pașilor cu privirea nu mă certa
atinge-mi doar veșmintele acestea și spune-mi
dacă raiul ar exista pe pământ
ce ai vedea dincolo de zbaterea lor

 

nevoia de surâs

 

îmi amintesc zilele când adunam zăpada
așteptând să răsară surâsul în buricele degetelor
auzisem că așa se întâmplă dacă pictezi altarul înainte
de primul îngheț și săruți un poet pe câmpiile unde caii
sunt păscuți la gleznă de corb

aurul sfinților mei era verde și îngerul
își făcea de lucru cu rotundul semnului mirării
doar poetul, poetul
știți, nu-l sărutasem decât în vis
de teamă să nu se lipească tristețea de buze
și s-o risipesc la prima suflare

 

Autor: Ioana Cătălina Roşculeţ

http://cititordeproza.ning.com/profile/ioanacatalinarosculet

 

 

 

 

Reclame

Comentarii închise la Poezii ale tinerilor scriitori

Nu ne lăsati să devenim Van Gogh!

Posted in Tineri by Hopernicus on 21/07/2011

Un zid. Două ziduri. O mie de ziduri.

Oriunde întorci privirea dai de ziduri. Poate că ar trebui să le ocoleşti, dar înainte uită-te cu atenţie: în mijlocul zidului există întotdeauna o poartă pe care poţi intra, dacă ştii cum să o deschizi. Dacă nu reuşeşti,  uită-te încă o dată şi o să descoperi o portiţă, undeva ascusă sub un mănunchi de iederă, pe care trebuie să intri cu spatele încovoiat.

Dincolo de zid poate că ai să găseşti doar o cheie din fier ruginit, dar ea deschide, la rândul ei, o altă poartă.

Nu-ncerca să te gândeşti că doar tu vezi zidurile şi că alţii pot să treacă prin ele cu uşurinţă.

De-a lungul timpului zeci şi zeci de oameni s-au lovit de ziduri, poate de aceleaşi ziduri ca şi tine, astăzi. Unii au trecut de ele, dar alţii nu.

 

Vânzătorul de „cartoane”…, artist David Croitor

 

Van Gogh nu a vândut cu adevărat nici un tablou în timpul vieţii, obţinând doar preţuri simbolice, pe altele dăruidu-le prietenilor sau  cunoscuţilor, ca peste ani tablourile sale să se vândă la preţuri exorbitante. A înnebunit din iubire şi durere şi mai ales din cauza barierelor impuse de societatea contemporană lui.

Poate că a fost prea mândru să intre pe uşa din spate în lumea artei, poate că n-a vrut să se înjosească pentru a vinde un tablou sau poate că nu a ajuns în faţa zidului la momentul potrivit.

Chiar dacă ne lovim zi de zi de bariere impuse de oameni care niciodată nu au ştiut cât este de greu să reuşeşti în viaţă, deoarece li s-a dat totul de-a gata; chiar dacă nu întotdeauna putem trece de bariere impuse de oameni care nu s-au lovit niciodată de ele; chiar dacă nu descoperi nimic bun în spatele aceloraşi bariere, mai târziu îţi vei da seama că ai făcut ceva important,  măcar încercând. Ai creat, ai iubit, ai trăit.

Mulţi „oameni mari” nu au reuşit să trecă de ziduri, dar lupta lor cu societatea a rămas într-un fel sau altul în istoria umanitătii. Pentru asta merită să lupţi cât de mult poţi, să baţi la fiecare poartă, chiar dacă „să baţi” înseamnă să te întorci şi să intri pe fereastră de fiecare dată când eşti dat afară pe uşă.

Nu contează dacă o sută de oameni ţi-au zis că nu ai talent, că nu poţi, că nu ai să reuşeşti, că nu o să ajungi nimic în viaţă, contează o singură încurajare care-ţi dă  încrederea şi puterea să mergi mai departe.

Deşi societatea din ziua de azi încearcă să impună un tipar, al persoanelor fără talent sau mediocre în ceea ce fac, undeva, într-un colţ al unei ţări sărace şi îndepărtate un Mozart, un Rembrandt, un Shakespare sau un Charlie Chaplin aşteaptă să fie descoperit.

Tentat să renunţe la fiecare întorsătură de drum, la fiecare uşă închisă, acelaşi copil înnebuneşte, încetul cu încetul precum Van Gogh. Important e să i se deschidă o singură uşă, să găsească o cheie, fie şi din fier ruginit, să reuşească să scoată câteva cărămizi dintr-un zid, la momentul potrivit şi să intre în lumea dorită.

Important e să aibă, fie şi o singură persoană lângă el, care să-l încurajeze, să-i spună că toţi ne lovim de ziduri, găsim uşi închise sau avem chei care nu se potrivesc în încuietorile dorite de noi, dar că este îndeajuns să dărâmăm sau să fim ajutati să dărâmăm un singur zid, să găsim o  singură uşă deschisă, să avem o singură cheie potrivită, ca să reuşim.

Newton spunea că se construiesc prea multe ziduri şi prea putine poduri, lucru adevărat, dar totodată şi fals, pentru că omul poate găsi întotdeuna mai multe poduri decât şi-ar putea imagina, atunci când îşi doreşte ceva cu adevărat.

Omul poate, nu înseamnă că va şi face, dar e păcat abia atunci când cineva poate şi nu este lăsat să facă.

 

autor Agatha Cristina Georgescu

 

 

 

 

Roşu

Posted in Tineri by Hopernicus on 21/07/2011


Pe foc se coace roşul

Care a topit un cuptor,

Cald, impulsiv, exploziv, arzător,

Se odihneşte pe vatra topită, roşul.

 

Sânge curge din roşu

În picături mari pe pământ

Pe un verde jurământ

Şi sângele curge din roşu.

 

O vioară arde în roşu

Două mâini fug să o prindă, topite,

De sângele pur ademenite,

O pasiune transformată în roşu.

 

Comentarii închise la Roşu

Ziarul de la ora patru

Posted in Tineri by Hopernicus on 21/07/2011


 

 

Podeaua îşi face timp să tremure sub zecile de paşi ai călătorilor. În staţia de metrou Tineretului, ceasul de pe peretele aşezat în faţa ghişeului, arată ora patru fără un sfert.

Aştept o amică. A întârziat, dar nu mă deranjează. Cu o carte în mână, pe a treia treaptă de la baza scărilor, aştept.

Se pare că nu sunt singura care aşteaptă ceva sau pe cineva.

O bătrână bondoacă, cu ochii mici şi bărbia ascuţită aşteaptă lângă ghişeu, ţinând în mâna împodobită cu inele de aur, o sacoşă de plastic. La câţiva paşi de ea, doi bărbaţi şi ei trecuţi de a doua tinereţe discută şoptit. Unul e ciufulit, cu pantalonii prea strânşi pe mijlocul gras, cu o curea din piele jerpelită şi cu ochi blânzi, în timp ce al doilea e pricăjit şi priveşte pereţii reci ai staţiei de metrou, .

Din direcţia celor doi bărbaţi  aud o frântură de discuţie care-mi atrage atenţia, nu ştiu din ce motiv.

– Îi luăm  şi lu’ Costică  vreo zece-douăzeci? întrebă cu fruntea uşor încreţită bărbatul ciufulit.

– Ia-i tu, Georgele. Eu îmi iau doar pentru mine.

– Ţi-am zis că Nineta lui e în spital şi s-a dus azi la ea …

– Nu mă interesează. Să vină şi să-şi ia singur. Măria-i moartă de mult şi nu mai fac atâta caz …

Cel numit „Georgel” vrea să-i răspundă pricăjitului, dar închide gura posomorât.

Ce să-i ia lui Costică, ce-şi iau doar pentru ei, nu ştiu.

După doar câteva momente văd un bărbat, nu prea înalt,  cu mânecile suflecate şi blugii prăfuiţi, care coboară scările cu două teancuri de ziare în braţe. Sunt aşa-zisele „ziare moca de la ora patru”.

Cei doi bărbaţi şi femeia aşteaptă ca muncitorul să ajungă cât mai aproape de baza scărilor, undeva aproape de locul unde stau eu. Se grăbesc să-i ia ziarele din braţe, dar nu vor  să-l ajute. Femeia pune mâna pe ambele teancuri, autoritară şi brutală în acelaşi timp.

De data asta le aud clar vocile.

– Georgele, Mircică, ia lăsaţi voi ziarele şi duceţi-vă acasă, sau pe trotuar, la cărţile voastre. Nu vă lăcomiţi. Luaţi câte un ziar, zice, luându-şi mâna stângă de pe ziare şi punând-o în şold, încercând să se prefacă indignată.

– Nu ne iau degeaba ăştia banii din pensie ca să aibă ce să scrie în ele. Nu le luaţi voi pe toate, continuă ea prinzând şi mai mult curaj.

– Dar, Maricică, ştii şi tu că Nineta lu’ Costel e gata-gata să se stingă şi el nu poa’ să vină. Îi luăm şi lui câteva ziare, zice cu vorbă moale cel al cărui nume îl cunoşteam deja, Georgel.

– Eu am câine acasă, aşa că nu mă abureşti pe mine cu d-astea, spuse femeia, luând un teanc de ziare mai gros decât cartea din mâinile mele, pe care le strecoară în sacoşă şi-şi pune şi cea de-a doua mână în şold.

Cei doi bărbaţi iau două sau trei ziare, sub privirea  împietrită a femeii şi urcă scările spre standul improvizat de pe asfaltul încins, unde vând zeci de cărţi pe câţiva lei.

În acest timp bărbatul care trebuie să împărtă ziarele se îndreaptă spre suportul în care cineva aruncase o cartelă folosită şi o ţiplă mototolită. Aruncă ziarele, oarecum uşurat.

O urmăresc cu privirea pe bătrână. Urcă cu scara rulantă ca mai apoi se se întoarcă şi să coboare lent scările.

În faţa suportului pentru ziare se face o coadă de câteva persoane, la care şi bătrâna de mai devreme se aşează. Aşteaptă liniştită, de data asta. Când îi vine rândul, mai ia un teanc de ziare, mai subţire de data asta şi aşteaptă să plece toţi cei care au stat la coadă. Scoate un ziar din tenculeţ şi se apropie de ghişeu, uitându-se fals afectuasă la funcţionară.

– Ţi-au dat  ziare şi ţie, drăguţă? o întrebă rânjind.

Funcţionara vorbeşte la telefon. Nu-i răspunde, dar îi face semn că nu vrea ziare.

Pune şi restul ziarelor în sacoşă. Urcă pe scara rulantă, dar nu se mai întoarce. Nu are pentru ce. În suport a ramas doar un ziar şifonat şi gunoaiele lăsate de călători.

Lumina soarelui păleşte pentru o secundă şi întunericul se întinde în valuri reci de pe podeaua cadrilată, pe scări, până pe asfaltul de afară.

Tresar. Cineva mă atinge pe umăr.

– Îmi pare rău dacă te-am făcut  să aştepţi prea mult timp, îmi spune amica mea, zâmbind sinceră de după ochelarii prin a căror sticlă îi strălucesc ochii căprui.

– Nu-i nimic, îi răspund mecanic. Nu m-am plictisit

 

Comentarii închise la Ziarul de la ora patru