Arhiva revistei literare Faleze de piatră

regrete în fugă

Posted in Poezie by Hopernicus on 27/01/2013

 

un sfârșit oarecare și-a întors fața pe dos
a văzut din afară singurătatea lui
sărbătorile și secretele
a văzut femei plângând și copii mirați
bărbați dând din umeri și violând
bărbați mințind și înjurând
a văzut bătrâni privind la fereastră oftând
nepăsarea ploilor tinere de vară
dar mai ales a văzut dureri în egale iubiri

i s-a făcut sfârșitului milă
și a întors pe dos suferințele
dar a urmat doar tăcere
țipetele se priveau și amuțeau
se rupea lumina în ochi
și lacrimi de regret tăiau fața sfârșitului
pentru că știa ce mult timp a stat în fața omului
el simțea cum se făcea trup
și cum se scurge otravă pământului

 

DorinaSisuautor Dorina Şişu 

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la regrete în fugă

Să nu mă spui că am mâncat fasole

Posted in Proză by Hopernicus on 22/10/2012

 

˗˗ Costeleeee, unde dracu te-ai băgat, măăăă?

˗˗ Ce-ai, fă, de strigi ca nebuna? Uite-mă aci. Ai dat în orbu’ găinilor?

˗˗ Vezi, mă, că a venit aia mică a lu’ tușa Ioana.

˗˗ Unde-i, fă, că aci pă hol nu-i?

˗˗ Vezi, mă, prostule, că-i la ușă. Dă dracu’ perdeaua din ochi și-o vezi…

˗˗ Făăă, Leano, dacă mă mai faci prost, io te bat de te caci pă tine, țiganca dracului care ești tu cu mă-ta și cu tac-tu…

˗˗ Da’ tu ce dreacu oi fi? Vreun pui de rumân? Bagă, mă, fata în casă!

O mână dă deopartea perdeaua din ușă. Apare Costel. Mă privește mirat apoi mă întreabă:

˗˗ Eleno, stai de mult la ușă?

˗˗ Nu.

˗˗ Și de ce nu intri tu direct în casă, dacă tot vii pă la noi?

˗˗ Mamaia a zis să nu intru.

˗˗ Și adică di ce, fă, Eleno, să nu intri tu la noi direct în casă? Hă?

˗˗ Că nu e frumos să intru fără să mă cheme cineva.

˗˗ A-ha! Fă, Leano, da’ tu ce dreacu faci, fă, acolo? Nu vii încoace să stai cu asta mică?

˗˗Ho, mă, că viu acuma!

Ceaunul cu mâncarea de fasole era în casă. Era un ceaun imens, mai mare decât mine. Mai era mâncare pe fundul lui și o lingură mare ședea deasupra. Ziua era prea cald să-l lase în bătătură. Fasolea s-ar fi stricat, așa că, după ce era gata mâncarea, aduceau ceaunul în casă, în prima cameră. Ei spuneau că e hol, dar parcă nu semăna cu nimic. Pe jos nu aveau preșuri. Nici masă nu aveau. Două scaune verzi, murdare și ele, stăteau lângă perete. Muștele intrau și ieșeau din ceaun. Erau mai puține ca afară. Mamaia nu mă lăsa să vin la Lenuța, dar eu veneam mereu pe furiș. Știa că-mi place fasolea lor și atunci când mă prindea că ies din curtea lor mă certa.

˗˗ Ce faci?

˗˗ Bine, zic.

Priveam spre mâncare.

˗˗ Ia, fă, Eleno și mănâncă. Ai vinit la fasole, hă?

˗˗ Da. Da’ să nu mă zici la mamaia.

˗˗ Nu te zic. Ia și mănâncă.

Și am mâncat. Era puțin prinsă și afumată. Mâncam cu o poftă pe care nu am să o uit niciodată.

˗˗ Vrei și mămăligă rece?

˗˗ Vreau.

˗˗ Ia d-aci.

A rupt dintr-o mămăligă cu mâinile.

˗˗ Ia și întinde dacă vrei. Mănâncă, fă, că e bună. Costeleeeee, unde ești măăăă, dar-ar dracii în tine?

˗˗ Pă prispă, fă, nebuno.

˗˗ Bă, mai avem vreun pepine?

˗˗ De unde, fă, pepini?

˗˗ Era, mă, aseară unu’ afară pă prispă. L-ai mâncat cu tăticu, mă?

˗˗ Făăăă, io aseară am fost acasă? Loaza pământului și proasta satului!

˗˗ Taci, mă, că te aude asta mică….

˗˗ Fă, Leano, vezi că vine tușa Ioana după ea.

˗˗ Mă, ești prost?

˗˗ Uită-te, fă, la poartă!

˗˗ Aoileu, Eleno, te prinde la ceaun. Ridică-te, fă, și fă-te că nu mănânci.

˗˗ Lenuțo, Costeleeee, Elenăăăă! Unde sunteți, mă?

Am ieșit repede din casă în fața ei.

˗˗ Da, mamaie, aici sunt.

˗˗ Ce-i la gura ta? Ia treci încoa’ mai aproape, ia, ia să văz io ce ai la…

˗˗ Săru’mâna, tușă Ioano! Ce faci, bre?

˗˗ Iar a mâncat la voi? Păi nu ți-am zis io, Lenuță, să nu-i mai dați fasole, că are ce mânca și acasă. Nu așa am vorbit io cu voi?

˗˗ Da, bre, tușă Ioană și io ce să fac la fată, dacă-i place și vine? Să o dau afară?

Mamaia m-a luat de mână și m-a tras după ea. Tot șușotea în barbă, să o aud doar eu, mergând grăbită cu mine spre casă:

˗˗ Nu ți-am zis io, Elenă, că nu ai ce căuta la ăștia? Ai dracului de țigani jăgoși și bețivi, Doamne iartă-mă, că în loc să meargă la muncă, ia, numai stau în bătătură cât îi ziulica de mare. Stau și beau. Și tu? Să nu te mai prind pă la ei, că-ți rup picioarele. Ai auzit, Elenă? Hir-ar ai dracului, să hie!

˗˗ Mamaie, da’ mie îmi place la ei….

˗˗ Zici că te-a făcut mă-ta în șatră. Nu știu cu cine oi semăna așa, că tac-tu era un om educat. Mă-ta e o fudulă.

˗˗ Ce e aia fudulă?

˗˗ Ce, nu am văzut io cum se gătește când merge duminica la biserică? E-he, am văzut io!

˗˗ Are o rochie neagră, mamaie. Și un batic negru. Atât. Adică are mai multe baticuri negre. Pot să mă gătesc și eu ca mama?

˗˗ Doamne ferește, Eleno, mamaie! Mă-ta e vădană, de-aia trebuie să poarte negru. Săracu’ Ionel, a murit de tânăr, dar dacă așa a vrut Măicuța Domnului, ce să-i faci? A luat la ea un om bun și a lăsat pă pământ răutățile.

˗˗ Și ce face Măicuța Domnului cu tata în cer?

˗˗ Nu știu mamaie, nu știu.

˗˗ Atunci de unde știi matale că e tata la Măicuța Domnului?

˗˗ Că așa se zice, na!

˗˗ Mamaie, da’ de ce porți batic pe căldura asta?

˗˗ Adu niște paie să pun peste baliga asta. Vai de capu’ mieu, că se strica prispa și nu are cine să mi-o facă! Așa să poartă, mămăiță, batic, că suntem babe.

˗˗ Da’ mama nu e babă.

˗˗ Nu e babă, dar e vădană.

˗˗ Dar nici mama lui Viorica nu e babă și nici vădană și are batic. De ce?

˗˗ Așa e civilizat la țară. Și la biserică nu ai voie să mergi în capu’ gol că nu ești curvă.

˗˗ Mamaie, eu sunt curvă?

˗˗Ptiu, Doamne, Maica-Domnului, cum spui mamaie așa? E păcat, să nu mai spui, mămăiță.

˗˗ Dacă nu am batic și merg cu mama la biserică, matale ai spus, că numai curvele intră așa.

Am început să țopăi fericită și să cânt prin curte: sunt curvă, sunt curvă, la, la, la, tra-la, laaaa, suuuunt cuuuuurvăăă!

˗˗Șttt, taci din gură, Elenă, taci mamaie din gură că e păcat ce zici tu acolo. Gura mea slobodă, de ce nu-mi văz io de ale mele?

Soarele ardea și simțeam cum pielea se strânge la gură. Am luat un măr de pe jos și am început să-l mănânc, ocolind viermele. Era zemos și dulce. Mărul. O priveam pe mamaia cum frământă balega cu paiele. După ce se făcea o pastă mai groasă, acoperea găurile din prispă.

˗˗ Pot să pun degetul?

˗˗ Unde să-l pui?

˗˗ Acolo unde pui balega.

˗˗ Nu, că rămâne gaură. Șu, șu d-aci, boală dă găină, șu, șu!

˗˗ Mamaie, tataia e tot la Maica Domnului?

˗˗ O hi. Nu știu pe unde l-or plimba sfinții.

˗˗ De ce ai călcăiele crăpate? Mă frige părul, mamaie.

Umbla toată ziua desculță prin bătătură. Își lua șoșonii doar atunci când pleca în sat cu treabă ori la biserică, duminica.

˗˗ De la praf, de la vreme, că sunt bătrână, mamaie și multe drumuri au umblat picioarele astea. Mergi și vezi ce are câinele ăla, de latră așa și aruncă-i o coajă de mămăligă.

Făcuse răni pe la gât din cauza lanțului. Se zbătea toată ziua.

˗˗ Vrei mămăligă?

Mă privea fericit și sărea în sus de bucurie făcând praf în jurul lui cu lanțul. Îmi era frică să îl mângâi. Poate că m-ar fi mușcat de supărare că el niciodată nu a fost liber. Nu am stat mult. I-am dat mămăliga și am plecat.

˗˗ Mamaie, merg în drum.

˗˗ Mergi. Elenă, nu te culci de amiază?

˗˗ Nu.

˗˗ Nu e nimeni, mămăiță, pă drum în căldura asta.

˗˗ Nu e, dar io merg.

˗˗ Mergi, mergi.

În praful din fața porții mi-am desenat un șotron. Degetele se lipeau așa că le-am tăvălit pe pământ, pe sub praf. Era rece. Voiam să cânt dar nu știam niciun cântec. Mi-am adus aminte de film și mă întrebam dacă știu să cânt ca Veronica. Veronica, Veronica, fată bună, Veronica, Veronicaaaa, Verooonica, fată bunăăă, Veronica…

 

autor Dorina Şişu

Tagged with:

Comentarii închise la Să nu mă spui că am mâncat fasole

Colaj pentru Georg Baselitz

Posted in Poezie by Hopernicus on 19/10/2012

                                      

Autori : 

Ioan Mircea Popovici,  Gabi Shuster, Dorrina Sisu,

 Luminiţa Ciobanu, Adrian Grauenfels

 

fumătorule de pipă
ce eşti
sper să nu fiu prea poetic
şi nici ermetic
şi să întrezăreşti
că-s pe bune
hotărât să cultiv livada bucuriei
vin ele
unele umbre
şi rup crengi încărcate de floare
nu le poţi opri
ele nu ştiu ca-n dragoste
mişcă ambele părţi
fără hărţi cu puncte
sau alte lucruri mărunte
trebuie să-ţi spun
aşa
ca uvertura
că numele hadrian
mi-e sâmbure de prietenie
ca stânca -s
în bătaia ploilor
corabie-n bătaia valurilor
marea-n stăpânirea malurilor
călăreţ de inorog
prin spaţii abstracte
rareori întâlnind
om
naufragiat de bună voie
prin arhipelag
Ioan Mircea Popovici= IMP
 
pe când vânăm himere şi melci
mi s-a arătat Arcimboldo atacat de liane şi ciuperci maladive
care îi curgeau din urechi, ca Amazonul la a treia cotitură
iar de vale, femei cu coşuri pline cu ardei şi alte matrapazlâcuri culinare
se culcau cu tovarăşii cosaşi, plugari, fermieri şi tractorişti cu legitimaţie
în schimbul unor bucate organice bine asezonate
în desfăşurarea deplină a gesturilor materne
sub totală bunăştiinţă a dictatorului
care încuraja adulterul
orgia
mersul cu spatele
datul cu var
prăjirea castanelor
sărutul pe furiş
viaţa în trei, patru şi cinci dar nu şapte
caprele mulse deseară
capitalismul de consum
dorul de tine.
AG
 
prin lampă curge mirosul de om
l-am dibuit din rătăcirile vântului
ca un păianjen am țesut visele
într-un salon plin cu oameni
am crezut în lumină
dar gheara mă apuca și mai tare de gât
aplecând ființa spre pământ
pe ochi s-a prins lutul
și am modelat viața în gri
neștiind culorile cum vin
am târât mai departe voința
poate mult prea în ocean
și mult prea în adânc
șoaptele nopților au îndesat în mine voința morții
prea curând pentru a înțelege condiția mea
și prea târziu pentru a mă ridica în fața altora
presupunerile au bătut piroane ostenite
iar pe tâmple încă mai curge un fir de iarbă
din rouă se chinuie sufletul să bea
pentru că știe drumul spre maluri
spre acest val sub care mă ascund
dar nu
stau lipită de pământ ca o salamandră
încercând să înțeleg nerosturi
doar atât
Dorrina Sisu
orizontul calculat
în ochii iubiri e infinit
pentru cei cu suflet sec
e în buza privirii
tot ei sunt cei din cârmă orânduirii
ştiu totul în absolut
şi poate chiar mai mult
şi ne învaţă cum să nu privim
în infinit
că e dureros şi e frustrant
şi nu e bine să te visezi
alergând în infinituri
când aici lângă umărul lor uscat
e finit , cald şi sigur
nu poţi ieşi cu fluturii la plimbare
şi nu poţi râşni cuvinte albe
folosind o strecurătoare,
e o nebunie curată
să priveşti în infinit
când nu ai nimic de iubit..
 Luminiţa Ciobanu
ţi-ai tras tu pleoapele peste orizont
şi-ai înfipt în piatra norocului
un cui bont
ciupeşti corzile visului
şi dai drumul ploilor
când vin ploile-n celebra cetate
tomiris aleargă desculţa prin tomis
poetul îşi leagă aripile
cu frângerea clipei
urcă-n cuibarul acela
din ancorarea velelor
se uita de jur împrejur
şi asculta-n priviri
amintiri
vin ele
nereidele
şi-l cheama-n locul
în care prometeu îşi ascunsese focul
nimic nu lasă să se întrevadă
bucuria tristeţii pusă pe rod
în florile din livada ţărmului
ca-nta-n turnul de scoici
înălţarea de ieri
mărturisirea
deschide parantezele
luminându-şi acolo unde
ca o şcolăriţă prinsă asupra faptului
marina zice:
„Ehhh, nu m-aş lăsa dar adevărul e că are dreptate. Ce-mi veni!?!”
IMP
 
tropăind decişi printre ecuaţii,
eclipse şi semne zodiacale certe
între naştere şi moarte
ne vieţuim , viaţa…
segment incert în univers
de doar o clipă
cu spaima privim graniţa
dintre existent şi inexistent
ceasuri date de-a dura
cu limbile amuţite
în dans înşelător
pe o unghie de picior
şi un evantai de vise
ascunse în pumn
şi acum deschise
spuse în urechi închise,
de primăvară şi de cu iarna
cu înţelepciuni de toamnă
şi o iubire de o vară…
 Luminiţa Ciobanu
 
eu am bucuria celor implicaţi pentru că aşa am decis
 să ne auzim măcar
 să ne implicăm în lumina vieţii
şi să scurtăm umbrele….
IMP-udice ghetele de joi
n-au pingele
degetul mare ojat
joacă rolul oglinzii
ţi-e trupul galben
ochii sticloşi
auzul cordial
dansezi vijelii
de şaman
miroase a marihuana
de ghiveci în fereastră
o petală de vânt
flutură peste pădure
piticii fug valma în scorburi
şi umerii rămân la orizont
aşteaptă eclipsele
totul în lume este calculat
destinele traiectoriile
iubirile războaiele
YANNELIS şi-a răscumpărat ghidonul
încearcă frenetic să treacă prin lume
săpând urme în tympul fără tympan
Gabi Schuster
 
stau piticii pe umerii uriaşului
să vadă departe
itinerarul
departe de calul lui aznavour
gândaci prin cozonaci
în urma lor
fărâmituri
zoaie şi bâzoaie
iniţiale pe negativ
tarantula se îneacă-n miere
cu traista ciobanului
un voiaj ratat
soluţia generală
pe butuci
aici este
sămânţa logodnei
lui Zero cu Infinit
„dulce minune atinge ţărâna
cu degetul inelar…
şi-a schimbat numele”
IMP
 
Sistemul dirijează trupul întâmplărilor
iese apoi din el însuşi şi geme
jurul se umple de incertitudini
gravitează molcom ca bile lucioase
traiectoriile susură metalic la ureche
destine şi sfinţi
dantele şi braţări la glezne
pe frunte adânciturile întretaie
sudoarea virginităţii
a rămas repede în urmă
suntem stupizi
plini de vervă
pe malul vieţilor necâştigate
dulce minune atinge ţărâna
cu degetul inelar…
şi-a schimbat numele
Gabi Schuster
 
Oare devin un Arlechin?
Lucruri ciudate înconjoară cuvintele.
Un arlechin se-aşează pe zodie, devine crab şi dispare.
Femeile strâng aburii trezirii lor în cutii, aranjate după principii.
Cercul concentric face grimase dar nu poate scăpa din perimetrul sau cotropit.
Din mine  ţâşnesc fântâni cu susur echidistant,
apa lor îmbie curajul reflectat al corăbiilor de hârtie efemeră.
Îţi scriu pentru că nu am alte gânduri sau scamatorii de făcut.
Himerele devin durere şi pleacă, eu rămân singur la oglindă, duşmănit de axiome.
Trecătorii merg pe muchia străzii agăţaţi de realitate şi teama de abject.
Sistemul dirijează trupul întâmplărilor. Şi nu, nu la Marienbad te-am cunoscut
dantelă şi feerie, trenuri trenuri spintecând ecoul, îmi citeai din Dante
fermecaţi de nepăsare, paradisurile cădeau ca muştele lângă noi, ceaţa avea
textură  de steag bizantin, ascultăm paşii tăi în nisip, în băltoace, emulsia fotografiilor
se  înfiora atinsă de buze, de atâta nesperată frumuseţe, clipele ireversibile, noaptea
se scutură ca un prunc şi timpul se contractă în braţele tale, devenisem eu, invers, bătrân şi uitat.
  AG -2012

Comentarii închise la Colaj pentru Georg Baselitz

tra la la

Posted in Poezie by Hopernicus on 22/03/2012

am derivat doar privirea lui venus

pe urma muntelui urcă acum umbra mea
nu știam că sunt apropiate depărtările tale
sunt așa de aproape că le aud șoaptele
mângâierea vântului încolțește în ochii mei
am atins acea sprijinire a durerilor încât nu mai simt nimic
și apa mi-a dat acordul de a mă face valul ei
doar cerul privește sarcastic la neputința primatelor
se adună pietrele grămezi
fac bilețele sorții și împarte viața la doi
să ne cerem iertare pământului pentru că nu știm să fim păsări
să adunăm cuvintele și să le separăm de gânduri
precum lumina cenușie ridicăm idealuri
apoi cântăm pasivi
tra la la tra la la
strigaseră infinitul la o scară cu flori
prinsese mucegai și poarta ruginită de la capătul vieții
își împarte cenușa bolile
o flacără mai arde cu nostime jocuri pe flori
autor Dorina Şişu

Comentarii închise la tra la la

Încotro?

Posted in Proză by Hopernicus on 17/03/2012

Ne facem din vieți povești. Alunecăm sărutând pământul, încercăm iubirile cu vârful gândului apoi ne întrebăm de ce crengile ne sunt goale și seamănă cu propriile brațe. Spunem iubirii să se îndure, să prindă rădăcină pe o frunză care șade pe tâmplă pentru a odihni lumina din crivăț cu alb.

Pretindem totul vieții dând puțin din noi.

Când seara se lasă iar la masă ești singur îți propui să iei viața în serios. Dai încredere singurătății și o accepți ca pe o umbră plină de dureri.

Mergi, viața e o artă plină de concluzii. Trage de firul acesta și nu se va rupe. Trage de aerul din jur și leagă lumina de ochi. Nu mai aud clopotul bisericii. Duminicile par suspendate în eter. Camarazii sunt departe. Dansul lumânării devine continuu.

Șoptește-mi o poveste. Mâna ta, a prins aripi pe suflet. Privește zâmbetul lângă plâns. Să fugim de timpul sculptural, să urcăm pe drumuri înghețate și să spargem gheața de la marginea drumului.

– Unde mergeți?

-Poftim?

-Unde mergeți? Am ajuns la capăt. Coborâți.

Unde merg? Capăt? Îmi înghețase mâna pe creion. Am scris câteva pagini de gânduri. Unde să merg?

-Nu mai pot rămâne? Mă întorc tot cu dumneavoastră. Mai plătesc un bilet. Vă rog!

-Nu se poate domniță. Coborâți aici și luați altă mașină. Asta e.

Hm, ce ușor! Cobor. În stație mai așteaptă câțiva oameni. Stau zgribuliți de frig. Cred că așa ne ținem viața. Zgribulită de griji, nevoi, sentimente, vise. Mai luăm o pauză apoi o luăm de la început. La un moment dat dăm de un capăt. Coborâm, așteptăm apoi mergem iar. Încotro?

 

autor Dorina Şişu 

Tagged with:

Comentarii închise la Încotro?

9 AV (“TIŞA BE-AV”): ISTORIA TRANSMISĂ PRIN LEGENDE

Posted in Studii by Hopernicus on 11/08/2011

Ce reprezintă ziua de 9 Av (cea de a noua zi a lunii ebraice Av din calendarul mozaic; în limba ebraică: Tişa be-Av)? Mi-am pus această întrebare în repetate rânduri şi totodată mi-am răspuns mie însumi: ziua distrugerii primului Templu de la Ierusalim (în anul 586 înaintea erei noastre) şi a celui de al doilea Templu de la Ierusalim (în anul 70 al erei noastre). Faţă de aceste evenimente istorice, mi-am pus încă două întrebări. Prima este: în ce mod s-au transmis aceste evenimente evreilor (precum şi altor neamuri) dealungul mileniilor? Cea de a doua este: ce avem de învăţat din aceste evenimente istorice tragice? Prin acociaţii de idei, gândurile mi-au zburat la evenimente istorice şi la aspecte morale, la probleme de credinţă şi la aspecte sociale, la aspecte politice şi la elemente culturale.

EVENIMENTELE DIN ZIUA DE 9 AV ÎN TALMUD ŞI PROBLEMA LEGENDELOR ISTORICE

 

Menţionez că, în pofida caracterului lor tragic, evenimentele din ziua de 9 Av  sunt prezentate în Talmud cu lux de amănunte. Prezentările sunt însoţite de legende istorice cu caracter moralizator,  cu scopul de a arăta că urmările acestor evenimente sunt resimţite până astăzi din punct de vedere istoric, dar şi din punct de vedere psihomental şi moral.

Unii istorici afirmă că prezentarea trecutului ar fi searbădă dacă nu ar fi însoţită de legende. Înclin să cred că această idee este corectă. În acest caz există două forme de scriere a istoriei: cea strict academică, destinată savanţilor, specialiştilor şi publicului de nivel intelectual înalt – şi cea popularizată, literară, uneori sub formă de cronici, romane, povestiri, poeme şi piese de teatru istorice (în zilele noastre chiar sub formă de filme istorico-artistice şi programe de radio şi televiziune), sau picturi, sculpturi şi prezentări muzeistice, destinată publicului larg, cu scop informativ şi educativ. Acest public cititor mediu are nevoie de o lectură plăcută, atractivă, incluzând legende povestite şi repovestite, care să-i ajute nu numai să cunoască şi să înţeleagă evenimentele istorice din punct de vedere cronologic, ci să şi înveţe ceva din istorie. Trecutul este o sursă de exemple, el reprezintă o lecţie pentru generaţiile mai noi. De aceea, un eveniment istoric este interpretat diferit în fiecare generaţie. Autorii cărţii biblice Eikha (Plângerile), învăţaţii din Talmud şi ulterior comentatorii cazuişti şi rabinii hasidici  au înţeles că vor putea prezenta evenimentele tragice din ziua de 9 Av pentru a fi înţelese de generaţiile viitoare numai dacă vor sublinia caracterul lor moralizator, exemplificator, cu ajutorul legendelor. Mai mult: ei au văzut intervenţia divină în fiecare eveniment şi aspect istoric petrecut. De fapt, aceasta idee – a prezenţei şi intervenţiei directe a lui Dumnezeu în viaţă, societate, pace şi război – există în întreaga istorie evreiască antică, după cum prezenţa zeilor este considerată ca existentă în întreaga istorie antică a altor popoare. Dar raportul între cauzalitate şi efect, între faptă şi răsplată nu se limitează la pure întâmplări. Istoria nu este vulgarizată de învăţaţii din Talmud, ci explicată de ei într-o formă specială, moralizatoare. De aceea gasim în prezentarea tragediei distrugerii Ierusalimului şi a Templului de la Ierusalim (în special al celui de al doilea Templu) legende şi norme morale care trebuie respectate pentru a se evita asemenea nenorociri în viitor. Este vorba şi despre raportul între Dumnezeu şi poporul lui Israel, aşa cum a fost interpretat de rabinii înţelepţi din Talmud. Pedeapsă? Da, însă neamul lui Israel supravieţuieşte şi îşi va reveni la măreţia lui  atunci când va dovedi că a atins normele corectitudinii şi perfecţiunii morale cerute de Dumnezeu, care îl va trimite pe Mesia (Maşiach) şi va începe era mesianică a lui Israel şi a lumii întregi.

 

Dincolo, artist Dorina Şişu

 

LEGENDA  DESPRE  KAMŢA ŞI BAR-KAMŢA, ŞI ASPECTUL EI MORALIZATOR

 

Pintre legendele talmudice care vin să explice distrugerea celui de al doilea Templu de la Ierusalim este cea a lui Kamţa şi Bar-Kamţa. In Ierusalim erau un număr de oameni bogaţi, printre ei doi ale căror nume erau Kamţa şi Bar-Kamţa. Unul dintre ei era prietenul altui bogătaş ierusalmitean, iar celălalt era duşmanul lui. Acest al treilea bogătaş ierusalmitean şi-a măritat fiica  şi a trimis un mesager pentru a invita prietenii la nuntă. Dar mesagerul a greşit într-un caz şi, în loc să-l invite pe Kamţa, prietenul stăpânului lui, l-a invitat pe Bar-Kamţa, duşmanul lui. Atunci când tatăl miresei a constatat greşeala, la nuntă, era prea târziu: Bar-Kamţa era prezent. Nici mai mult, nici mai puţin, el îi cere lui Bar-Kamţa să plece, nesuportând prezenţa lui. Acesta nu putea accepta să fie dat afară şi se oferă să-i plătească toate cheltuielile de nuntă tatălui miresei, numai să nu îi fie făcută ruşinea de a fi alungat. Ocazie care ar fi putut fi fericită: cei doi s-ar fi împăcat, ar fi putut deveni prieteni. Dar tatăl miresei persistă şi îl izgoneşte. Nici oaspetele nedorit nu s-a dovedit a fi un om drept: în afară de onoare nu îl interesa nimic şi plecă blestemând mirii şi nuntaşii. Ura s-a dovedit mai puternică decât respectul faţă de om şi decât omenia. Cei doi nu erau oameni învăţaţi şi morali, preocupaţi de spiritualitate şi credinţă, ci oameni preocupaţi numai şi numai de câştiguri materiale şi onoruri. Nuntaşii erau oameni din aceeaşi categorie, prieteni ai socrului mare, care s-ar putea să fi fost chiar stăpân al lor sau asociat al lor în afaceri. Ei nu au intervenit  pentru stingerea conflictului, ci au tolerat ura, ambiţia, concurenţa exacerbată între cei doi oameni de afaceri (în sensul de atunci) care se învrăjbeau între ei. Concurenţă bazată pe gelozie, din care se naşte ura, poate chiar ura gratuită. Spre deosebire de învăţaţii în Tora, care înţelegeau că gelozia unui învăţat faţă de altul conduce la aprofundarea studiului, cei doi devenind prieteni. Deci, Ierusalimul şi Templul din Ierusalim au fost distruse din cauza urii gratuite, ca pedeapsă. Morala este: iubire gratuită în loc de ură gratuită pe de o parte – şi studiu, care implică cunoaşterea cât mai profundă a Torei, respect faţă de oameni şi credincioşie, pe de altă parte. Îndreptarea va veni prin morală.

LEGENDĂ EXPLICATIVĂ ASUPRA DATEI

 

Alegerea zilei de 9 Av pentru cele două mari catastrofe este explicată cu ajutorul altei legende. În ziua a noua a lunii ebraice Av (numită ulterior Menachem Av, respectiv luna Av care consolează), fiii lui Israel ar fi cârtit împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moşe (Moise) în pustiul Sinai. Ei erau nemulţumiţi de noua lor situaţie, pe care o vedeau ca fiind tot mai grea. Pierduseră speranţa că vor intra într-o ţară bună, credeau că vor intra într-o ţară primejdioasă şi săracă, erau flămânzi şi însetaţi, voiau apă. Nu mai ştiau ce se va întâmpla, Moşe se înălţase pentru a primi Tora de la Dumnezeu, iar ei au păcătuit făcându-şi viţelul de aur. De aceea această zi a devenit ziua nenorocirilor. Toate pedepsele căzute asupra lui Israel, toate nenorocirile care s-au abătut asupra lui s-au petrecut în această zi din cauza păcatului comis. Distrugerea primului şi a celui de al doilea Templu (deşi petrecute cu diferenţă de o zi pe baza unor izvoare istorice) au fost atribuite aceleiaşi zile de pedeapsă, data fatidică 9 Av.

O LEGENDĂ OPTIMISTĂ

Dar legendele exprimă şi speranţa. După distrugerea Templului de la Ierusalim, fiii lui Israel ar fi venit la locul unde se aflase Templul şi ar fi binecuvântat pe Dumnezeu: “Binecuvântat Fii Tu Doamne, Atotputernicul nostru, Rege al universului, care Ţi-ai revărsat mânia asupra pietrei şi asupra lemnului, iar poporul lui Israel trăieşte şi există”. Deci, poporul lui Israel a fost pedepsit, dar nu a fost distrus. Pentru a-l pedepsi, Dumnezeu a distrus Templul, care deşi era Casa Lui, era totuşi piatră şi lemn. Este ideea supravieţuirii şi a refacerii, sperată în viitor.

O LEGENDĂ HASIDICĂ

Această legendă povesteşte despre intrarea împăratului Napoleon într-un târguşor evreiesc din Polonia în fruntea armatei lui, în seara de ajun de 9 Av. Conform tradiţiei calendaristice iudaice, ziua incepe în seara din ajun, atunci când apar trei stele pe cer. Ajunşi în târguşorul evreiesc, soldaţii francezi, cu împăratul Napoleon în fruntea lor, au constatat că toate casele erau întunecate, numai sinagoga era luminată şi de acolo se auzeau bocete şi vaiete. Napoleon ar fi trimis un om de încredere să vadă ce s-a întâmplat. Acesta s-a întors şi i-a spus că evreii plâng distrugerea Templului lor de la Ierusalim, din urma cu peste 1700 de ani. Napoleon şi-ar fi exprimat respectul faţă de evrei, faţă de devotamentul lor pentru Dumnezeu şi Ierusalim, faţă de un popor care îşi respectă propria lui istorie.

IDEEA MESIANICĂ

 

Altă legendă afirmă că Maşiach (Mesia) s-a născut la 9 Av şi aşteaptă numai ca Dumnezeu să-i lumineze drumul. Să sperăm, să-l aşteptăm, să respectăm normele morale pentru a grăbi venirea lui. Şi, până atunci, să avem grijă de Ierusalimul unit, întreg, capitala Israelului şi Oraşul Sfânt al celor trei religii monoteiste.

O ELEGIE DE 9 AV

 

Adaug în continuare traducerea (originală, a subsemnatului) a unei  elegii (“plângere”) de 9 Av, o poezie frumoasă, care mi s-a părut că pătrunde la suflet. Este ultima elegie, citită în ziua de 9 Av, după toate celelalte, de fapt, cântată într-o gamă minoră, trista, ca un bocet. Ea nu provine din cartea Eikha din Biblia Ebraică (Vechiul Testament), ci a fost scrisă şi compusă probabil în evul mediu. Această elegie are un caracter simbolic, ea poate fi pusă în legătură cu suferinţe îndurate de evrei (sau de autorul ei în mod personal) în perioada în care a fost scrisă. Descrierea suferinţei Sionului, a distrugerii lui, poate fi interpretată şi ca descrierea propriei sale suferinţe, sau reunită cu aceasta. Ea poate fi văzută ca un simbol, reunind perceperea distrugerii Templului de la Ierusalim cu suferinţa autorului, din cu totul altă generaţie. Nu ştiu dacă am reuşit să ofer o traducere literară suficient de reuşită şi retuşată; nu sunt poet. Am făcut o simplă încercare, pentru a prezenta această elegie frumoasă cititorilor care nu cunosc nici limba ebraică, nici ritualul rugăciunii în ziua de post 9 Av. Prima strofă este şi refrenul, se repetă după fiecare strofă; nu am făcut această repetiţie.

 

 

 

PLÂNGEREA SIONULUI

                                                                                                 Traducerea: Lucian Zeev Herşcovici

 

Dumnezeule, Ţara Sionului şi oraşele tale

Arată ca femeia care naşte în dureri 

Şi ca fecioara ce o întâlneşti în cale, 

Îndoliată după iubitul tinereţii ei de ieri.

Vai de palatul părăsit, rămas deşert,

Din vina turmei care-l locuia e la pământ;

Intrat-au cei ce-L insultau pe Dumnezeu,

În camerele Templului cel Sfânt.

Vai, preoţii care-l slujeau pe Dumnezeu sunt astăzi alungaţi;

Unde e cântul lor ca de privighetoare?

Sânge curge valuri-valuri din trupuri de morţi neîngropaţi,

Precum apele Nilului spre mare.

Vai de cei căzuţi, plecaţi pe drumul spre vecie,

Al căror sânge pe uliţi se prelinge;

Oraşele Sionului sunt pustiite pentru veşnicie

Şi Adunarea Învăţaţilor se închide şi se stinge.

Vai, jertfe în Templu nu mai pot fi aduse,

Răscumpărarea primilor născuţi nu s-a făcut,

Vasele din Templu sunt profanate, distruse,

Şi nu mai e adusă jertfa tămâiată, cu miros plăcut.

Vai de pruncii regilor Sionului luminat,

Urmaşi ai regelui David, domnul lui cel avut;

Frumuseţea lor s-a întunecat

Şi coroana lor falnică a căzut.

Vai de cei cu cinstea dovedită,

Atunci când Sfânta Sfintelor s-a prăbuşit;

Şi vai, cu cu ce putere fu ea atunci lovită,

Şi-ncinşi în saci de doliu bieţii fii al cinstei au ieşit.

Vai, sărmanii, cum i-au zdrobit,

Câte lovituri au dat călugărilor săi;

Ziduri de piatră la pământ s-au prăbuşit,

Stânca a tresărit, a tremurat lovită de cei răi.

Vai, cum s-au bucurat duşmanii înrăiţi,

Şi au dansat pe ruinele Sionului;

Bărbaţii liberi şi drepţi din Sion au fost chinuiţi,

Ei, oamenii cinstiţi şi curaţi la suflet ai lui.

Vai, fărădelegea s-a întins ca o mare,

Pe drumul pe care au venit duşmanii;

Oamenii Sionului au căzut, arşi de vii sub soare,

Acolo unde îşi trăiseră toţi anii.

Vai, se aud glasuri ce înjură

Şi în Sion mulţi morţi zac pe pământ;

Vai, păcatul iese din gură

În curtea Templului cel Sfânt.

Vai, Numele Tău, Doamne, fu chemat,

De cei ce se aflară la strâmtoare;

Din suflet, ei, sărmanii, Te-au rugat:

Ascultă şi auzi plângerea Sionului, strigată tare.

 

 

autor Lucian Zeev Herşcovici

http://cititordeproza.ning.com/profile/LucianZeevHerscovici

eu

Posted in Proză by Hopernicus on 29/07/2011

Viaţă, autor Dorina Şişu

“sunt un om neinteresant.” Aceasta era singura descriere pe care bătrânul obișnuia să și-o facă. Nu doar în zilele de iarnă care se regăsea singur în fața ferestrei ovale,  privind aiurea strada îngustă, închistat în gânduri banale, dar și atunci când era rugat să povestească câte ceva despre propria sa persoană. Apoi, observând cu neplăcere că mulți dintre tineri se considerau astfel (ori în oricare alt mod ce ar putea stârni interesul ori simpatia celor din jur) se văzu nevoit să renunțe la această formulare de teamă c-ar putea s-atragă inversul efectului scontat. Trebuia neapărat să găsească altceva, ceva pe cât de simplu pe atât de anost, o înșiruire de cuvinte care să-l reprezinte și totodată în spatele cărora să se poată ascunde. Din fața hărții plastifiate, o reprezentare mult distorsionată spre poli a globului terestru, privea chipurile îmbujorate ale elevilor. Nu înfăţişarea lor îl deranja, ci personalitățile șterse, pierdute undeva la mijlocul distanței dintre căutarea unor apelative prin care să se remarce și neputința de-a găsi ceva, orice, care să le ofere un motiv ca să-și dorească această ieșire din anonimat. Când totul devine atât de ușor de obținut de ce să-ți mai dorești să dobândești calități ce-ți sunt în ultimă instanță nefolositoare? Lumea ți se servește pe tavă, cu tot ce-nseamnă ea, până și aceste informații pe care le primesc nepăsători fără să arunce asupra lor vreo umbră de-ndoială. Dacă le-ar zice bunăoară că Saturn va face implozie peste câteva ore sau că lumea a fost plămădită acum șase milenii de o ființă barbară cu toții l-ar crede fără cea mai vagă urmă de ezitare. Ar căsca poate pentr-o clipă ochii, dar văzându-l că-și păstrează calmul s-ar retrage în indiferența lor absolută. În copilăria sa lucrurile n-au stat așa, cei de-o seamă cu el își doreau să iasă-n prim plan, chiar și dacă (sau mai ales dacă) nu aveau nimic de spus ci doar scoteau la iveală un caracter hâd, promovat prin meschinării ce le erau degrabă acceptate și chiar încurajate. Nu știa cum e mai bine, ambele purtări părându-i-se deopotrivă de năroade; cea dintâi, ce înnăbușă din fașă, prin lene și moleșeală, orice tentativă de formare a unei personalități este chiar rodul celei de-a doua, ce născuse un întreg sistem de nonvalori care-a guvernat pentru o vreme oarecare. Bătrânul își scutură capul și încercă să fie atent la vorbele ce-i ieșeau mecanic din gură. Ah, da, tocmai ce le povestea elevilor despre dificultățile existente în datarea fosilelor umane. “Pe lângă incongruențele ce apar în mod inevitabil când se recurge la stratificare, descoperirea de acum câteva decenii a ratei diferite de dezintegrare a izotopilor elementelor chimice, rată pusă în directă legătură cu variația activității solare, ridică și ea nenumărate probleme.” “Însă oferea și anumite soluții”, ar fi dorit să spună în continuare, dar se mâhni imediat știind că, deși are cui să i le împărtășească, în clasa aceasta nu era nimeni care să le-nțeleagă. Elevii îl priveau din spatele pupitrelor albe cu niște ochi tâmpi și goi, de vită îmblânzită. Ignoranța lor desăvârșită îl descuraja. Oare ei cugetă în aceste clipe? Mai au putința s-o facă sau sunt doar simple animale surprinse într-o stare de stază? Existențe vegetative ce-și așteaptă tăcute rândul pentru a interpreta mai apoi, preț de câteva minute, un rol secund, anodin. Ar putea să-l ridice pe unul în picioare doar pentru a-și demonstra că are dreptate, dar știa prea bine că nu i-ar aduce nicio satisfacție. Când oare, de-a lungul acestor ani în care se străduise să învețe generații după generații, ajunsese să se simtă atât de inutil? Își aducea cu exactitate aminte de ziua în care a absolvit facultatea și se-ndrepta voios spre casă, imaginându-și pe drum cum o să-i stea la catedră în costumul cel nou pe care și-l cumpărase. Terminase geografia, deși a urmat pentru trei ani și cursurile facultății de istorie (de unde fusese dat afară pe motiv că viziunea sa asupra trecutului nu corespunde întocmai faptelor unanim acceptate). El însă se ghida după logică și nu după niște manuale scrise de învingători, manuale al căror conținut oricum diferă de la o țară la alta. Dar cine era să-l creadă? Supărarea i s-a stins repede, iar cât timp a stat la catedră și-a făcut o mulțime de planuri și speranțe. Dar în zadar, căci nimic nu-i mai hidos decât realitatea descărnată de aparențele pe care omul i le atribuie doar pentru a o mula perfid în jurul propriei incapacități de-a o accepta și înțelege așa cum este. Refuzase să se schimbe o dată cu lumea, să creadă în niște adevăruri nedemonstrabile, servite cu zâmbetul pe buze de niște persoane aservite unor interese străine. Putea să-și folosească propriul intelect, iar adevărurile geografice nu doar că sunt mai greu de manipulat, modificarea lor n-ar avea nicio utilitate. Cui i-ar fi fost de folos mutarea muntelui Chimborazo în Africa de Sud sau ștergerea de pe hartă a mării Negre? Teoretic vorbind, pentru că-n practică… nici nu dorea să-și imagineze cum ar sta lucrurile dacă s-ar lua după motivele unora sau altora. Evita, desigur, subiectele legate de cucerirea spațiului sau supozițiile cu privire la descoperirea unor civilizații extraterestre; intențiile semenilor săi, ce împânzeau canalele de știri cu manipulări ordinare prezentate sub forma unor repetate intervenții naive, îi rămâneau pe mai departe absconse. Existase însă o perioadă în viața sa când îi făcea plăcere să-și expună părerile, plăcere alimentată probabil și de interesul celor ce-l ascultau și stinsă de-a lungul vremii prin întrebări tot mai neghioabe. Ce rost mai avea orice strădanie când trecerea timpului clădise ziduri în calea înțelegerii, ziduri prin care nici măcar curiozitatea nu mai are suficientă putere pentru a săpa firide firave? O fi din cauza vârstei, a diferenței dintre generații? Nu știa, dar cu siguranță orișice răspuns i-ar fi fost la fel de indiferent.

De cum se termină ora de curs, ultima din viața sa, le aruncă elevilor o privire fugară, deschise ușa și ieși grăbit afară. Nu mai trecu pe la cancelarie, nu mai avea rost să joace teatru, să zâmbească forțat și să răspundă din obligație. Dar ce-i părea încă și mai îmbucurător era că nu-i mai determina pe ceilalți profesori să se prefacă. Dacă de părerile lor putea face abstracție, de prefăcătorie îi era pur și simplu lehamite. Știa prea bine că nu este nici respectat, nici agreat, le auzise șoaptele infame, simțise tăcerea ce se așternea brusc ori de câte ori trecea pe lângă ei, le văzuse privirile iscoditoare. Dar acum nu mai conta nimic din toate acestea, ieșise în sfârșit la pensie și putea să se dedice lucrurilor ce-l interesau cu adevărat. Înainte vreme ar fi vrut să călătorească ținând în mână un caiet în care să-și noteze idei, să schițeze portrete și locuri și să consemneze întâmplări și legende ce supraviețuiseră trecerii implacabile a timpului. Oh, cât de mult și-a dorit în tinerețe să vadă măcar o dată-n viață Machu Pichu, să pășească pe străzile sale pietruite și să admire rezemat de blocurile colosale de piatră cerul înstelat; citise mult despre vechii incași, de orânduirea lor socialistă și construcțiile atent planificate. Dar voința îi slăbise cu vremea. Acum câțiva ani s-ar fi mulțumit și cu vizitarea piramidelor de la Giza și a Sfinxului îngropat și dezgropat de atât de mult ori în (și din) nisipul fierbinte încât nici istoria nu mai purta în paginile ei data făuririi sale, dar repetarea hipnotică a reclamelor agențiilor de turism parcă-l înhumase-n nepăsare. Aruncase peste el năframa cunoașterii, îi smulsese orișice secret și îl văduvise de misterul ce-l învăluise pentru atâta vreme. Nu mai era decât o statuie decrepită de calcar, ce simbolizase cândva ceva.  Bătrânul se văzu nevoit să revină treptat și să se limiteze la cea mai arzătoare dorință a sa, născută încă din anii copilăriei, când refuza să iasă ca să se joace alături de ceilalți copii și rămânea închis în casă ca să citească. Voia să scrie. Citise enorm în vederea realizării acestui lucru, strânsese în micul său apartament vrafuri întregi de cărți și manuscrise pe care le îngrămădise, după epuizarea spațiului din bibliotecă, prin toate cotloanele. Se mai documenta și de pe internet, însă-l atrăgea mai mult mirosul hârtiei. Știa că opera unui scriitor, mai ales a unuia ce are de gând să prezinte idei filosofice, va fi pusă în strânsă legătură cu modul său de viață, de aceea dusese un trai cât mai simplu, departe de plăcerile deșănțate ale lumii. Nu se avânta în polemici și doar arareori își susținuse în public ideile. Nici măcar nu se căsătorise, i-ar fi știrbit oarecum din autoritate. Crease-n schimb, în mintea sa, un univers propriu, aparte de cel ce se lasă cunoscut, un univers distinct, în care normalitatea nu mai era văzută prin prisma unei majorități labile, ci a unei etici ireproșabile. Exersase replici, își imaginase romane, urmase până departe firul unor acțiuni interesante, clădind un întreg eșafodaj bine pus la cale. Își cumpărase o mulțime de caiete, penițe, călimări vechi, dar nu mâzgălise încă niciun cuvânt. Era mai bine să aștepte, să acumuleze cât mai multe date, să închege totu-n gând și abia când o să aibă suficient timp să le lase să se reverse pe hârtie. Necesita desigur și o atmosferă specială, de aceea și-a vândut apartamentul de la ultimul etaj al unui bloc din capitală și s-a mutat la țară. Și-a cumpărat o casă încăpătoare și primitoare, cu pridvor lung și ferestre largi, cu tocul din lemn, așezată pe dale năpădite de mușchi și felurite plante. Acoperișul era puțin putregăit într-o parte, unde tabla, din cine știe ce motiv, fusese dată la o parte, dar asta nu-l deranja prea mult, îi făcea chiar plăcere gândindu-se c-o să-l repare. Ceva mai la deal avea o pădure de brad, iar  mai la vale o fâneață, vreo zece hectare în total. Își cumpără câteva oi, găini, vreo două capre, le făcuse chiar și un țarc și un staul pe care le admira mulțumit imaginându-și că de acum înainte n-o să mai depindă de nimeni. După ce termină toate treburile făcu o plimbare prin împrejurimi, inspirând cu nesaț aerul de munte, amintindu-și cu plăcere cum tatăl său obișnuia să-l ducă cu trăsura în zilele de iarnă prin aceste plaiuri mirifice de pe valea Bistriței. Când se întoarse se privi posomorât pentru o clipă în oglindă și zise “Mda”, apoi își trecu limba peste buzele crăpate: “sunt Viorel”. Aceasta era noua formulă de care se servea pentru a se prezenta țăranilor ce locuiau la oarece depărtare, deși era cât se poate de conștient că nu aceasta-i numele său adevărat. Consideră totuși că era mai bine decât să se declare din capul locului neinteresant, deși n-ar fi stricat să atragă asupra sa puțină atenție. Dar, cum nu mai era vorba de niște tineri teribiliști, ci de persoane pe care le aprecia datorită simplității modului lor de trai, se temea că n-or să-l înțeleagă. Se așeză la birou și scoase pentru prima oară penița din tocul ei de os, frumos ornamentat, și deschise unul dintre caiete. Rămase îngândurat și încântat totodată, imaginându-și mulțimea de cărți pe care avea să le scrie. Privea prin geamul translucid ulița îngustă ce șerpuia de-a lungul râului, trecând de pe-o parte pe cealaltă a acestuia. Însă nu reuși să aștearnă pe hârtie nicio silabă, cuvintele toate îi erau purtate de gânduri ca frunzele de vânt toamna. Când, după clipe îndelungate, își recăpătă concentrarea, încercă să schițeze un zâmbet și se aplecă peste foile albe, îndreptându-se din șale. Dar nicio literă nu părăsi vârful strălucitor al peniței. “Nu-i a bună.” Citise despre personajul acela ciudat din Ciuma lui Camus ce se poticnise chiar de la prima propoziție, nereușind să stabilească o cadență care să-l mulțumească. Autorul francez luase desigur ca model o persoană din viața reală, dar el nu-și dorește niciun ritm, nu intenționase să placă sau să impresioneze, voia doar să se elibereze, nu doar pe el de gândurile ce nu-i dau pace, dar mai ales pe semenii lui din ghearele stupidității și ignoranței ce i-a cotropit de ceva vreme și să contribuie prin ideile sale la formarea unei lumi mai bune. Avea viziunea necesară, știa exact pe ce să pună accent și ce să scoată la iveală. Nu-i mai rămânea decât să transpună toate acestea pe hârtie, să le dea viață și să spună omenirii ceea ce ea nu era în stare să vadă. Vorbise deja cu un editor din București, singurul său amic în afară de preotul ce-l sfătuise să vină aici, schimbaseră într-o doară câteva păreri, uimindu-l cu vastele sale cunoștințe și lăsându-l să-nțeleagă că înăuntru său zace un cărturar mai de seamă decât bătrânul Bernard dintr-o operă (nu-și mai aducea pe moment aminte care) de-a lui Anatole France. Spusese destule ca să-l convingă să publice de-ndată orice manuscris i-ar trimite, amicul chiar îi promisese că așa o să facă (deși sincer nu era nevoie), însă suficient de puține ca să rămână cu inima împăcată că n-a dezvăluit nimic important. Care va să zică treaba era aranjată. Tot ce-i rămânea era să scrie. “Floare la ureche” își zise și se aplecă iarăși deasupra foii albe de parc-ar fi pornit călare într-o expediție de cucerire a unei cetăți insuficient fortificate. “O pradă ușoară!”. Cetatea probabil, nicidecum cuvintele… Ah, cuvintele! Nu doreau să iasă din vârful peniței, i se îngrămădeau doar de-a valma-n creier. Puse capacul la loc, se ridică și se plimbă puțin prin cameră. Se chinui să doarmă vreme de jumătate de ceas, își făcu o cafea fierbinte, dădu o fugă pe afară, apoi reveni înarmat cu forțe proaspete. Însă nici de această
dată nu putu să dea glas frământărilor sale. Povestea se repetă și-n zilele următoare. Deși nu reușea să priceapă ce i se-ntâmplase, își spuse că nu-i nimic și se afundă în recititul cărților groase, roase de timp, pe care le luase cu sine și de care uitase. Erau câteva sute bune.

De cum căzuse prima zăpadă lăsă de-o parte ideea cu scrisul, deși aceasta, în rotocoale nevăzute, continua să-i dea târcoale. După ce ducea de mâncare orătăniilor, ca să-și mai odihnească ochii după o noapte întreagă de citit, ieșea pe afară și se pierdea printre trunchiurile brazilor, în omătul moale ce-i trecea de glezne. Nu-i păsa câtuși de puțin de lupii ce urlau la miez de noapte, ba dimpotrivă, le căuta urmele pentru a se lua după ei ca să vadă unde și cum viețuiesc. Într-o zi se avântase chiar să facă o vizită amicului său preot ce-și avea parohia pe undeva, printr-o localitate din apropiere. După ce-au stat ceasuri de vorbă, a purces chiar înainte de lăsarea serii spre casă, însă nu mai avu norocul de la venire, când o mașină-l luase de cum ieșise la drumul cel mare, și se văzu nevoit să se întoarcă pe jos. Fără să remarce la-nceput, căzuse pradă unei răceli năprasnice. Încercă să se doftoricească singur, dar metodele băbești nu prea dădeau cine știe ce roade și la o săptămână de la nefasta sa plimbare căzu bolnav la pat. Gândurile însă nu-l lăsau în pace și-l îmboldeau, în ciuda vizibilei sale neputințe fizice, să umple caietele cu acele povestiri pe care le păstrase în sine, povestiri mai frumoase decât poveștile pe care yemeniţii i le spuneau la ceas de seară lui Malraux. “Trebuie, trebuie”, își zise și-mpinse scaunul ce-i stătea în cale, dădu la o parte toate creioanele împrăștiate pe masă și luă penița aproape uscată. În noaptea aceea, fie ce-o fi, trebuia să scrie ca să schimbe lumea prin cuvinte, idei și istorisiri cu tâlc. Era dator să facă asta! Se chinui vreme de ore, până când, într-un final, reuși să aștearnă ceva pe foaia albă. O privi apoi blajin, iar ochii-i lăcrimau de-o adâncă mulțumire. Se ridică febril, trase pe el câteva haine și se repezi să-i dea de veste editorului c-a putut în sfârșit să se libereze de blestemul ce-l urmărise. Ah, cât de fericit era că poate să scrie! Mergea cu greu, dar bucuros, prin zăpada ce ușor, ușor creștea, trecându-i de glezne, de genunchi și ajungându-i până la brâu. Însă bătrânul n-o lua în seamă și înainta tot mai înflăcărat prin neaua ce-l îngropa și îngheța. Pe pagina albă, ținută strâns între degetele sale degerate, trona un singur cuvânt: “sunt”.

 

autor Ion Alexandru Despina

 

 

 

Comentarii închise la eu

''Incursiune în romanul greco-latin'' (Dorina Şişu)

Posted in Art., Prezentări de carte by Hopernicus on 12/02/2011

Apărut  la Editura Transilvania,  în cadrul Colecţiei Cititor de Proză, – volumul  Incursiune în romanul grec-latin, autor Dorina Şişu, se constituie în unul dintre evenimentele editoriale de marcă ale anului 2010.

Nu trebuie să citeşti toate cele aproape 150 de pagini ale cărţii pentru a te dumiri că un astfel de demers, literar, nu a fost gîndit pentru  ,,ronţăitorii,, romanelor roz-bombon şi nici pentru cei care nu deţin dorinţa de incursiune în ceea ce ne place să credem că este matricea culturii europene,- avem aici geneza însăşi a Literaturii pe care,  noi o disecăm  mai mult  dintr-o memorie colectivă, la îndemînă, decît după studii aprofundate, de gen.

Dorina Şişu sparge pojghiţa blazării contemporane, coboară în tainiţe străvechi şi, cu uneltele  căutătorilor de comori intelectuale indubitabile, reuşeşte să scoată pe piaţa de carte o lucrare care, cred eu, ar trebui să îşi aibă locul său pe raftul bibliotecilor şcolare, locul de unde  încep, sau ar trebui să pornească,  mai toate călătoriile spirituale.

Dorina Şişu nu face Teorie de dragul teoriei  şi fiecare idee  folosită drept cheie a logosului  ziditor de pagini extrem de interesante nu doar ca istorie literară, dar şi ca Viaţă de dinainte ca romanul ca gen să aibă viaţă,- fiecare idee, zic, aici este aidoma unei cariatide. Structuri arhitectonice elevate şi stil particular, muncă de creaţie dar şi sisifică trudă de cercetare,- iată spaţiul  prin care autoarea  se mişcă elegant, – aşa, ca şi cum ar caligrafia, pe falii de nisipuri nemişcătoare, codul cel prin care, noi, cei mai mult sau mai puţin igoranţi, să putem dibui universalitatea Cuvîntului, să reuşim să ne împărtăşim din trezirea aceea, urieşească, a două civlizaţii, a două fenomene colosale care stau la baza vremurile în care  trăim. Prezentul se datoreza trecutului.

Incursiune in romanul grec-latin este un studiu vast, ambiţios şi pe măsura unei penelope care ţese cu şi printre însemne prăfuite de vechime.  Autoarea prinde în pagini  distincte toate cuvintelor potrivite, împodobeşte textul-la-subiect cu ,,purupra şi aurul ,, călătoriilor de iniţiere pe care, intelectual vorbind, le ducem cu toţii, noi muritorii, pe vîrful aripilor, sau… şontîc-şontîc.

Ecuaţiile componistice, de ,,laborator,, – tehnica mînuirii ştiinţifice a sintagmelor ce fac pod între lumea greco-romană şi  Aventura umanităţii,  cu apogeul său în Mileniul Trei,- raţiunea descifrării pasajelor peste timp,  demersul făcut pas cu pas pe calea cunoaşterii  pornind din punctul  zero al prozei europene,  şi implicit a celei romaneşti,- ar fi putut duce la o inapetenţă pentru informaţie pentru cititorului de azi,- care, vai,   optează  mai mult pentru  lectura  pe ,,diagonală,, în devafoarea unei lecturi  sistematice, serioase. Nu a fost să fie aşa! Cartea te atrage magnetic.

Dorina Şişu are stil, şarm personal şi  harul scriitorului făcut nu născut, şi care, dacă ar vrea, ar putea scrie poeme pînă şi într-un caiet de Algebră.

Împărţirea cărţii pe capitole şi, mai apoi,  zidărirea fiecărui capitol în mai multe eseuri  structurate pe teme interesante prin unicitatea abordării ,- toată structura cărţii de faţă vine şi accetuează  procedeul prin care studiul se derulează firesc, prin potrivite într-un puzlle care te incită prin inedit şi enigmă. În acest sens, consideraţiile critice nu pot fi decat unele favorabile.

Poveşti şi umbre de ,,basm,, antic se prefiră între tradiţiile care, aşezate fiind în oglindă, ne arată pe noi, oamenii,- aşa cum am fost, cum încă mai suntem: amatori de vise şi de  aventuri fantastice.

Plonjarea, cu sau fără lonjă de siguranţă, în golul de sub cupola Circului lumii atemporale, – iată forţa şi raţiunea Dorinei Şişu, -talentata şi harnica autoare a unei cărţi în care zeii şi oamenii devin  persoanje.

Pe parcursul lecturii nu poţi să nu te detaşezi de mediul ambiant modern, să nu uiţi pentru o clipă că  există ornice electronice şi maşini infernale, cu combustie.

Lectura te fură şi … te laşi în voia cuvintelor anume alese, aşa, precum Ulise însuşi se lăsa dus de vîntul opintindu-se-n pînza corăbiei.

Dorina Şişu deţine o filosofie  (care ţine de exerciţiul exploratorilor, a eroilor din romanele dintotdeauna) are tenacitate şi forţa nativă prin care  discerne lucrurile importante din noiamul informaţiei de bibliotecă.

Iată esenţa care stă la baza scrierii cărţii sale,- carte zidărită ca un pod de legătură între  Odiseea, Metamorfozele  şi Don Quijote.Ne deschide porţi interesante către autorii din antichitate, apoi doar sugerează jaloanele care, odată urmate ar trebui să ne ducă spre taina şi destinul coloşilor literaturii din secolul tuşat de ritmul diabolic al industrializării.

Incursiune în romanul grec-latin este o lectură necesară, în aceste vremuri de redefinire, fie şi numai pentru a ne smeri, a recunoaşte că nu noi, cei de Acum şi de Aici, suntem Alfa şi Omega minunii ce se numeşte Literatură.

autor Melania Cuc

.

Tagged with: ,

Comentarii închise la ''Incursiune în romanul greco-latin'' (Dorina Şişu)

femeie final

Posted in Poezie by Hopernicus on 11/02/2011


Înalţă picătura sângele şi sârma ghimpată
Femeia nu speră
Ea tace
Stă ancorată
În anotimpuri
Îşi trece privirea în urmă
Îşi duce pasul desprins
Muribund
Târâş
În murmur chircit de durere.
Sugrumă cântec de iubire
Între degete
Uneşte ruga cu o clipă
Foşnetul prezentului
Şi-l trece peste buze
Dintr-o mistuire
Într-o renunţare
Finalul e aici
Are chipul meu
Priveşte femeia lumina peste umăr

autor Dorina Şişu

http://cititordeproza.ning.com/profile/DorinaSisu

http://republicaaudiovizualului.podbean.com/2010/12/03/am-crezut-ca-exist12-dorina-sisuproza-online-bianca-dobrescu-lectii-de-viata-pentru-printesa-iii/



Tagged with:

Comentarii închise la femeie final

Prin eul liric blagian

Posted in Eseuri by Hopernicus on 13/12/2010

În scrierile lui Lucian Blaga, cu caracter poetico – filozofic şi filozofico – poetic, considerate ca o prelungire în timp şi spaţiu a unei poetici care răscolise întreg contextul literar uman al perioadei interbelice, până în cele mai profunde straturi ale sale, ciclurile – Vârsta de fierCorăbii cu cenuşă, Cântecul focului, Ce aude unicornul păşesc timid în atenţia criticii literare, cerându-şi dreptul la replică. Postumele lui Lucian Blaga ar putea reprezenta o etapă necesară consolidării unei opere care după scurt circuitul produs de chiar moartea poetului, nu-şi consumase energia creatoare. Aceste poeme au fost încredinţate, la 31 martie 1961, de autorul lor, George Ivaşcu; acesta urmând să selecţioneze aproximativ o sută de texte în vederea tipăririi. Evenimentul îşi găseşte împlinirea în 1962, după ce poetul se stinge din viaţă. Cert este faptul că în 1952, Lucian Blaga devenea într-o epistolă adresată lui Ion Chinezu, primul exeget al acestor poeme, pe care le considera: „poeziile cu care sper să schimb faţa literaturii noastre”. Astfel se lansa o primă ipoteză interpretativă a poemelor postume, de însuşi creatorul lor. George Ivaşcu răsfoind manuscrisele poetului, descoperea o însemnare a acestuia, care reprezintă dincolo de intuiţia înnoirii lirismului românesc, de care poetul era conştient, un adevăr general revelat: „Iau seama gândindu-mă astfel că faţă de visurile mele de altădată (…) noua mea poezie se adânceşte pe un plan mai organic şi mai omenesc”. În aceste versuri vom regăsi redate sugestiv atât atitudinea contemplativă a eului aupra universului exterior, cât şi privirea retrospectivă asupra trecutului şi asupra iubirii, pe baza cărora eul liric ajunge la resemnare şi pe care sufletul său mistuit de criza unei existenţe aflată spre „marea trecere” le simte ca fiind izvorul din care sufletul său se adapă. Eugen Simion, într-un studiu eseistic, publicat în chip de postfaţă la volumul Ce aude unicornul – o selecţie de texte din ciclurile postume – vedea în acestea practic o continuare sub semnul desăvârşirii a procesului început în 1943, prin publicarea volumului Nebănuitele trepte. Poemele, aflate încă într-un haos primordial datorat faptului că poetul nu a mai avut timp să revină asupra lor pentru o mai bună structurare şi ordonare, erau aşezate de Ion Pop sub semnul unei reveniri la „unitatea creaţiei din care a ieşit”. Blaga apelează la elementele deja consacrate ale poeticii anterioare – cu lumina, tăcerea, misterul, vântul şi reversul acestuia necuvântul, metafora ca principal instrument de lucru – pe care le ordonează, le regrupează într-o formulă poetică de tip paradigmatic, cu totul inedită, ce ne dezvăluie imaginea unui creator aproape de necunoscut. Aflate la limita dintre trăire prin cunoaştere şi cunoaştere prin trăire, postumele blagiene atestă dincolo de formula poetică uşor recogniscibilă a tradiţionalităţii, un profil al eului construit între două momente: criza ca incipit sau ipoteză de la care merge actul poetic şi resemnarea ca o concluzie de atitudine perfect argumentată a aceluiaşi act. Postumele lui Lucian Blaga, ivite în plină modernitate nu se îndepărtează de la esenţa acesteia. Astfel vom regăsi în cele patru volume de versuri postume, criza eului generată de obsedanta depresie a perisabilului din fiinţa umană. Pe calea reflexivităţii pure – trăsătură definitorie a eului poetic modern – trecând prin evantaiul nevoii de identificare eu / Cosmos, eu / ceilalţi, eu / sine, prin cel al nevoii de a retrăi iubirea ca într-un trecut eternizat, poetul ajunge la resursele sale interioare, la acceptare. Nevoia identificării Eu / Cosmos, Eu / Sine, Eu / Ceilalţi aruncă eul liric într-o cugetare permanentă, de aici conştiinţa morţii, a efemerului, pentru ca aceeaşi conştiinţă contemplativ obiectivă să nască soluţia: liniştea, puterea, pregătirea interioară pentru Marele Pas, resemnarea. Primele două volume de versuri Vârsta de fier şi Corăbii cu cenuşă sunt construite pe o permanentă nevoie a eului de a se raporta la Marele Tot, de a se integra lui, pe o permanentă atracţie spre misterele firii. Din această nevoie trăită ca o profundă criză, trecând prin timp şi moarte, se conturează profilul eului blagian.

artist Maia Martin, Să ne gândim înainte

În Vârsta de fier ne aflăm în faţa contrastuluiEu / Cosmos, recunoscut ca celebră antiteză romantică, dar supus unui tratament liric distinct. Să nu mai vorbim despre două entităţi diametral opuse, aparţinând a două planuri diferite, etern / efemer, aşa cum le descoperim în lirica romantică, ci mai de grabă în faţa reprezentării a două matrici colcăitoare, aparţinând distincţiei interior/exterior, în care prima – matricea eului- îşi cere dreptul la incluziune în matricea mamă – matricea Universului -. Ceea ce părea iniţial un abis – condiţia eului / vs condiţia universului – dispare, devenind după scăldatul în marea sa interioară, o apropiere evidenţă a celor două entităţi, după cum criza devine resemnare. În apele tristeţii şi melancoliei se oglindeşte zenitul interior, cerul liniştii şi al puterii, la care eul ajunge în urma unui proces de coborâre în propriul infern şi de înălţare contemplativă de aici spre eternul naturii. Practic acesta este traseul cu valoare iniţiatică pe care îl străbate eul liric blagian, în poemele postume. Acest demers este evident în poezia Nu sunt singur, în care elementele Cosmosului oferă eului perspectiva liniştii şi a puterii, a resemnării, în vederea parcurgerii drumului firesc spre nevăzut: „Jaruri sfinte, nor fierbinte / trec pe cer, să nu ard singur / Inimii bat, se spun cuvinte / pe pământ să nu cânt singur/”. Contemplarea izvoarelor, a florilor, a păsărilor, a înaltului, oferă o maximă de viaţă eului care nu se mai simte singur, nu se mai teme de neant, pentru că universul l-a învăţat să-şi poarte „umerii la înălţimea pieptului”, l-a învăţat biruinţa: „Focuri sunt şi e credinţă / Acest gând cât mai palpită / Schimbă moarte-n biruinţă / nu sunt singur, nu sunt singur/”. Cetatea moartă subliniază prin folosirea condiţionalului – optativ „aş mângâia” criza neputinţei integrării eului în cele veşnice. Gestul aproape cu conotaţie erotică, al atingerii frunzei, este de fapt gestul dorinţei contopirii cu Nepătrunsul ascuns: „Aş mângâia-ntr-un loc o frunză / ce mai sună în urechi / şi soarele mâncat de greieri / pe sub ziduri vechi/”. Poezii ca: Norul, Ceas, Ecce tempus, Gotterdammerung, 21 Decemvrie, În timp, aduc în prim plan experienţa scurgerii timpului,, simţită ca factor declanşator al crizei eului, dar şi ca instalator al liniştii şi al resemnării, ca şi atitudine fundamentală în faţa firescului mister al existenţei umane: „Târziu pe la ceasul amărăciunii, când am văzut că- zadar / cuvintele toate mi le-am rostit,/ că până la tine –nţelesul lor n-a ajuns, / în noapte-am ieşit/.” La Blaga eul se pierde în genericul tu sau noi, modalitate prin care poetul sugerează această nevoie de integrare, dar şi depersonalizarea, ca în poezia Cântec despre regele Ion „Avem acelaşi nume, tu şi eu, / că-i iarnă sau că-i vară / ne cheamă azi pe toţi la fel: / Ion fără de ţară/”. Contemplarea universului, nevoia identificării cu elementele acestuia, precum şi întoarcerea la origini sunt pliuri din marele evantai al resemnării şi al puterii de a trece obstacolul morţii. Cu postumele lui Lucian Blaga ne aflăm în faţa unei poetici a maturităţii, în care eul liric, un spirit încărcat de reflexivitate, melancolie, linişte şi generalitate, fără a rămâne vieţii dator, dar datorându-i acesteia viaţa întreagă, se scufundă în valurile crizei, pentru a se înălţa pe aripile sufletului, la norii fericirii veşnice.

autor Dorina Şişu, administrator al proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/DorinaSisu

Tagged with: ,

Comentarii închise la Prin eul liric blagian

toanta tontului tont….

Posted in Poezie by Hopernicus on 12/12/2010

Da, te aud…un nenorocit nostalgic şi-a băgat cuvintele în buzunarul de la spate şi a fugit.
Mi-am reamintit că nu aveam vedere.
Semaforul se lăfăie în culori …văd negru.
Hei, toantă fiinţă blondă, mă calci….
Mă răstignesc în faţa miciunilor, ce univers, ce verde mi-a intrat în tălpi…
Nu vă supăraţi, e roşu?
Soarele râde sarcastic prin pielea mea.
Simt buzele tale, Eden străin îmi calcă pe urme.
Mai stai, dă-mi numărul zilelor tale.
Nu dau risipirea foşnetului pe degeaba.
Mi-am schimbat lanţul de la picioare, vei ştii unde sunt după dâra de sânge.
Lemn nelegiut ce eşti…
Iubeşte-mă, decimează sărutul, lacrimile îşi arată colţii.
Dă-mi mâna, gustă mărul acesta, mărul ce melancolic mă urmăreşte aproape de-o viaţă.
Eşti un trecător, deci mă treci.
Cuvintele au rămas biciuite de zâmbetul tău sarcastic, tu destin ce-mi vâsleşti sufletul…tu viaţă ce-mi bârfeşti numele, tu iubire ce-mi bei fiinţa..socoteşte-mi paşii înger ucis pe umerii mei…unde e capătul punctului?

http://republicaaudiovizualului.podbean.com/2010/12/08/o-idee-aberanta-anda-bejan-poeme-dorina-sisu-muzica-creator-bina-mihaita-ficu/

artist Nynna Vizireanu

autor Dorina Şişu, administrator al proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/DorinaSisu

Comentarii închise la toanta tontului tont….

Fără cruce

Posted in Proză scurtă by Hopernicus on 10/12/2010

– De ce vrei să te măriţi?
– Nu vreau, trebuie să mă mărit.
– Nu eşti normală.
– Iar tu nu eşti în locul meu.
– Lasă dragă, nici eu nu o duc super. Toată lumea e săracă. Dar ce faci tu e de condamnat.
– Cine eşti? Dumnezeu? Cu ce drept mă judeci? Ai dat vreodată gândacii de bucătărie, jos din farfurie? Răspunde numai la asta.
– Bleah.
– Da, bleah. Te ridici deasupra imaginii mele, nu ai acest drept.
– Vroiam să te ajut. Uite, mergi la biserică?
– Şi noaptea unde dorm? Ce mănânc? Nu am nimic cu biserica. Hm, câtă distanţă se află între sufletul meu şi zidul bisericii….de fapt aluneci pe ziduri şi speri la o lume mai pură. Nu ştiu de ce-ţi spun toate astea. Tu nu ai gândaci în farfurie, sub pernă, pe masă sub masă….tu ai sfaturi pentru paşii mei spre nicăieri.
– Nu înţeleg ce spui. Îţi place să te victimizezi.
– Du-te la dracu, nu mă arunca în partea opusă a ceea ce sunt de fapt.
– Ok, tac. Când ajunge viitorul tău soţ în ţară?
– Mâine.
– Stai cu el la hotel?
– Sigur. Îţi voi povesti
– Sper să fie bine. Ştii ce faci acum? Te vinzi.
– Aşa, şi?
– Nu e bine.
– Ştiu, ştiu.

Priveam un om bătrân. Avea peste 72 de ani. Diferenţa de vârstă era de 32 de ani. Atingerea lui mă leşina de scârbă. Mutam gândul la viitor, trebuie să fie bine, îl accept, e bine, e foarte bine. Mi-e rău. Mi-e frig. De ce mă tot priveşte? Molfăie des din dinţi. Tuşeşte scurt. Îşi aranjează regulat pantalonii, cămaşa, geanta. E foarte meticulous. Deschide seiful. În seif pune laptopul, o agenda şi telefonul. Mă priveşte lung. Vine spre mine. Mă rog la Dumnezeu să nu mă atingă.

– Lady, what now?
– I do not know.
– Can not, you should know!
– Please forgive me. I do not know English very well.
– Is ok. In Belgium one can learn English and Danish. Learn the first time a Danish. Got it?
– Yes, I understand.

Fără cruce, omul îşi pierde orientarea. Sub greutatea crucilor adunate se îndoaie universul; stelele cad, timpul adoarme beteag. Ce vreau să fac? Mă las de viaţă? Presimt că nu e bine. Poate mă înşel. Sunt un simplu muritor. Mutilez propria-mi voinţă. Rămân cu ochii închişi nu pentru revenire, ci pentru uitare.
Omenirea a fost invitată să-şi înfigă cuiele în trupul lui Hristos; să-şi topească forţa distructivă în oceanul iertării şi al vindecării.

– Lady, up, go faster, up, up.
Cine mă strigă? Unde sunt? Pentru o clipă am adormit.
– Lady, up, up.
– Ok, ok
Omul cu vocea piţigăiată, ţipa la mine. M-am ridicat şi-am ameţit. M-am spijinit de perete. Unde să mă duc? De ce ţipă? Cât e ceasul? M-am îndreptat spre baie. M-am privit în oglindă şi-am văzut un tragic semn. Nu doream schimbarea.
– Lady, what are you doing? Why look in the mirror?
– I wash my face.
– Do let pee urgently and breakfast.
– Ok.
M-am aşezat pe wc şi am făcut pipi. Senzaţia era alta. De ce simt căldură? Privesc în jos. Făcusem pipi fără să-mi dau chiloţii jos. Am început să plâng. De frică. Ce fac acum? Ce fac?

Aş vrea să pot spune că azi mă îmbăt cu cel mai adânc ocean de iluzii. De ce nu? Suntem atât de jos şi atât de plini cu pământ încât nu poţi iubi decât cu o măsură.

Mai departe de noi nu sunt stelele ci lumea în care trăim, timpul ce-l scurgi într-o apă, rămâi suspendat într-o clipă tăcută şi oarbă şi şchioapă şi slută. Păcatul acesta stingher, te strange de pas efemer, un ochi se închide, suspină, o noapte nebună, sublimă. Pereţii pictaţi cu tine, mi-aruncă un timp în spinare. Atârnă o piatră de gât, un lup mă priveşte mirat, prin ce iaduri mai treci, om stricat. Mă urlă o lună nebună, cuvântul prin iarbă mă creşte.

– Honey, I’m a lawyer.
– Yes, I know
There are big differences between us. We can not be together. I love you, but there is no communication.
– I agree with you. No problem.

Pândeşte fiinţarea pe urme. Limbile metafizice, limbile gândirii, rostul vorbirii, tunet răsunet, vaiet de eu-ri. Eternitate dintr-un eu sunt, adevăr fără timp, fără mine, te supui legii efemerului încercând să descoperi cine eşti tu.

Suntem lucruri din amintiri, degajăm visare, rătăcim rătăcirile noastre, ameţim drumuri rătăcind drumul propriu.

autor Dorina Şişu, administrator al proiectului Cititor de Proză

Tagged with:

Comentarii închise la Fără cruce