Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Prin eul liric blagian

Posted in Eseuri by Hopernicus on 13/12/2010

În scrierile lui Lucian Blaga, cu caracter poetico – filozofic şi filozofico – poetic, considerate ca o prelungire în timp şi spaţiu a unei poetici care răscolise întreg contextul literar uman al perioadei interbelice, până în cele mai profunde straturi ale sale, ciclurile – Vârsta de fierCorăbii cu cenuşă, Cântecul focului, Ce aude unicornul păşesc timid în atenţia criticii literare, cerându-şi dreptul la replică. Postumele lui Lucian Blaga ar putea reprezenta o etapă necesară consolidării unei opere care după scurt circuitul produs de chiar moartea poetului, nu-şi consumase energia creatoare. Aceste poeme au fost încredinţate, la 31 martie 1961, de autorul lor, George Ivaşcu; acesta urmând să selecţioneze aproximativ o sută de texte în vederea tipăririi. Evenimentul îşi găseşte împlinirea în 1962, după ce poetul se stinge din viaţă. Cert este faptul că în 1952, Lucian Blaga devenea într-o epistolă adresată lui Ion Chinezu, primul exeget al acestor poeme, pe care le considera: „poeziile cu care sper să schimb faţa literaturii noastre”. Astfel se lansa o primă ipoteză interpretativă a poemelor postume, de însuşi creatorul lor. George Ivaşcu răsfoind manuscrisele poetului, descoperea o însemnare a acestuia, care reprezintă dincolo de intuiţia înnoirii lirismului românesc, de care poetul era conştient, un adevăr general revelat: „Iau seama gândindu-mă astfel că faţă de visurile mele de altădată (…) noua mea poezie se adânceşte pe un plan mai organic şi mai omenesc”. În aceste versuri vom regăsi redate sugestiv atât atitudinea contemplativă a eului aupra universului exterior, cât şi privirea retrospectivă asupra trecutului şi asupra iubirii, pe baza cărora eul liric ajunge la resemnare şi pe care sufletul său mistuit de criza unei existenţe aflată spre „marea trecere” le simte ca fiind izvorul din care sufletul său se adapă. Eugen Simion, într-un studiu eseistic, publicat în chip de postfaţă la volumul Ce aude unicornul – o selecţie de texte din ciclurile postume – vedea în acestea practic o continuare sub semnul desăvârşirii a procesului început în 1943, prin publicarea volumului Nebănuitele trepte. Poemele, aflate încă într-un haos primordial datorat faptului că poetul nu a mai avut timp să revină asupra lor pentru o mai bună structurare şi ordonare, erau aşezate de Ion Pop sub semnul unei reveniri la „unitatea creaţiei din care a ieşit”. Blaga apelează la elementele deja consacrate ale poeticii anterioare – cu lumina, tăcerea, misterul, vântul şi reversul acestuia necuvântul, metafora ca principal instrument de lucru – pe care le ordonează, le regrupează într-o formulă poetică de tip paradigmatic, cu totul inedită, ce ne dezvăluie imaginea unui creator aproape de necunoscut. Aflate la limita dintre trăire prin cunoaştere şi cunoaştere prin trăire, postumele blagiene atestă dincolo de formula poetică uşor recogniscibilă a tradiţionalităţii, un profil al eului construit între două momente: criza ca incipit sau ipoteză de la care merge actul poetic şi resemnarea ca o concluzie de atitudine perfect argumentată a aceluiaşi act. Postumele lui Lucian Blaga, ivite în plină modernitate nu se îndepărtează de la esenţa acesteia. Astfel vom regăsi în cele patru volume de versuri postume, criza eului generată de obsedanta depresie a perisabilului din fiinţa umană. Pe calea reflexivităţii pure – trăsătură definitorie a eului poetic modern – trecând prin evantaiul nevoii de identificare eu / Cosmos, eu / ceilalţi, eu / sine, prin cel al nevoii de a retrăi iubirea ca într-un trecut eternizat, poetul ajunge la resursele sale interioare, la acceptare. Nevoia identificării Eu / Cosmos, Eu / Sine, Eu / Ceilalţi aruncă eul liric într-o cugetare permanentă, de aici conştiinţa morţii, a efemerului, pentru ca aceeaşi conştiinţă contemplativ obiectivă să nască soluţia: liniştea, puterea, pregătirea interioară pentru Marele Pas, resemnarea. Primele două volume de versuri Vârsta de fier şi Corăbii cu cenuşă sunt construite pe o permanentă nevoie a eului de a se raporta la Marele Tot, de a se integra lui, pe o permanentă atracţie spre misterele firii. Din această nevoie trăită ca o profundă criză, trecând prin timp şi moarte, se conturează profilul eului blagian.

artist Maia Martin, Să ne gândim înainte

În Vârsta de fier ne aflăm în faţa contrastuluiEu / Cosmos, recunoscut ca celebră antiteză romantică, dar supus unui tratament liric distinct. Să nu mai vorbim despre două entităţi diametral opuse, aparţinând a două planuri diferite, etern / efemer, aşa cum le descoperim în lirica romantică, ci mai de grabă în faţa reprezentării a două matrici colcăitoare, aparţinând distincţiei interior/exterior, în care prima – matricea eului- îşi cere dreptul la incluziune în matricea mamă – matricea Universului -. Ceea ce părea iniţial un abis – condiţia eului / vs condiţia universului – dispare, devenind după scăldatul în marea sa interioară, o apropiere evidenţă a celor două entităţi, după cum criza devine resemnare. În apele tristeţii şi melancoliei se oglindeşte zenitul interior, cerul liniştii şi al puterii, la care eul ajunge în urma unui proces de coborâre în propriul infern şi de înălţare contemplativă de aici spre eternul naturii. Practic acesta este traseul cu valoare iniţiatică pe care îl străbate eul liric blagian, în poemele postume. Acest demers este evident în poezia Nu sunt singur, în care elementele Cosmosului oferă eului perspectiva liniştii şi a puterii, a resemnării, în vederea parcurgerii drumului firesc spre nevăzut: „Jaruri sfinte, nor fierbinte / trec pe cer, să nu ard singur / Inimii bat, se spun cuvinte / pe pământ să nu cânt singur/”. Contemplarea izvoarelor, a florilor, a păsărilor, a înaltului, oferă o maximă de viaţă eului care nu se mai simte singur, nu se mai teme de neant, pentru că universul l-a învăţat să-şi poarte „umerii la înălţimea pieptului”, l-a învăţat biruinţa: „Focuri sunt şi e credinţă / Acest gând cât mai palpită / Schimbă moarte-n biruinţă / nu sunt singur, nu sunt singur/”. Cetatea moartă subliniază prin folosirea condiţionalului – optativ „aş mângâia” criza neputinţei integrării eului în cele veşnice. Gestul aproape cu conotaţie erotică, al atingerii frunzei, este de fapt gestul dorinţei contopirii cu Nepătrunsul ascuns: „Aş mângâia-ntr-un loc o frunză / ce mai sună în urechi / şi soarele mâncat de greieri / pe sub ziduri vechi/”. Poezii ca: Norul, Ceas, Ecce tempus, Gotterdammerung, 21 Decemvrie, În timp, aduc în prim plan experienţa scurgerii timpului,, simţită ca factor declanşator al crizei eului, dar şi ca instalator al liniştii şi al resemnării, ca şi atitudine fundamentală în faţa firescului mister al existenţei umane: „Târziu pe la ceasul amărăciunii, când am văzut că- zadar / cuvintele toate mi le-am rostit,/ că până la tine –nţelesul lor n-a ajuns, / în noapte-am ieşit/.” La Blaga eul se pierde în genericul tu sau noi, modalitate prin care poetul sugerează această nevoie de integrare, dar şi depersonalizarea, ca în poezia Cântec despre regele Ion „Avem acelaşi nume, tu şi eu, / că-i iarnă sau că-i vară / ne cheamă azi pe toţi la fel: / Ion fără de ţară/”. Contemplarea universului, nevoia identificării cu elementele acestuia, precum şi întoarcerea la origini sunt pliuri din marele evantai al resemnării şi al puterii de a trece obstacolul morţii. Cu postumele lui Lucian Blaga ne aflăm în faţa unei poetici a maturităţii, în care eul liric, un spirit încărcat de reflexivitate, melancolie, linişte şi generalitate, fără a rămâne vieţii dator, dar datorându-i acesteia viaţa întreagă, se scufundă în valurile crizei, pentru a se înălţa pe aripile sufletului, la norii fericirii veşnice.

autor Dorina Şişu, administrator al proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/DorinaSisu

Reclame
Tagged with: ,

Comentarii închise la Prin eul liric blagian

Carducci-Poezia militanta

Posted in Eseuri by Hopernicus on 11/12/2010

Anul acesta (in februarie) s-au implinit 100 de ani de la moartea marelui scriitor si politician italian Giosue Carducci, autorul celebrelor ODE BARBARE si politician republican nationalist ale carui cuvantari electrizante tinute in Parlamentul italian, veritabile lectii de oratorie, le imita cu oarecare abilitate dl Corneliu Vadim Tudor.Despre Giosue Carducci (1835-1907), laureat al Premiului NOBEL pentru literatura pe anul 1906, se pot scrie mii de pagini. Nu s-a mai scris in ultimii 20 de ani nici una. De pe wikipedia (enciclopedia internet)  in limba romana a fost practic scos.

S-a afirmat ca daca generalul Garibaldi (cu care marele poet a fost contemporan) si Giosue Carducci nu ar fi exitat Italia nu s-ar fi nascut niciodata.

artist Maia Martin, Să ne gândim înainte

Recent am cautat in trei mari biblioteci din Capitala o carte cu poeziile de Carducci. Nu am gasit. Dupa cum nu am gasit nici pe internet prea multe poezii de ale lui. Biografia lui Giosue Carducci, poet national italian, a suferit pe internet  modificari insemnate. El este inregistrat  acum francmason in wikipedia de limba franceza, desi a urat Francmasoneria. Oculta Mondiala il uraste pe Carducci pentru ca genialul poet a fost nationalist si cauta sa-l impinga in uitare.  Din mai multe cauze. Una este poezia pe care o vom reda mai jos si care a fost scrisa de Carducci prin 1870, cand armatele Angliei, Frantei si Spaniei au invadat Mexicul  si au inabusit in sange revolutia populara a lui Benito Juarez, restabilind ulterior Imperiul Mexican. Alta este crezul patriotic al unuia dintre cei mai mari scriitori nationalisti ai lumii si vom reda, dupa poezie, cateva fragmente dintr-una dintre cele mai celebre cuvantari ale lui Carducci, tinuta cu ocazia mortii generalului Garibaldi, unificatorul Italiei.

Marina CALIOPE

IMPOTRIVA EXPEDITIEI DIN MEXIC

de Giosue Carducci

O, cuib de zbiri, o, iad ferecator

Al stinselor popoare oprimate,

Esti, Europa, forja  un’se bate

Lanturi si zgarda oricarui popor!

Tu moartea indrumi si ea se din nou se abate

Ca sa macelareasca vieti de zor

Si  imparte-n tarmu-ti eliberator

Vicii, catuse  mandra-ti libertate!

Lingavei Frante si ferocei Spanii

Si precupetei Anglii spui anume

Spre ce victorii  hoarda sa-si indrume

Alti sefi de tara amagind, misei,

Cu bani si onor! O, vitejesti campanii,

Cat creste lumea in josnicia ei!

PER LA MORTE DE GIUSEPPE GARIBALDI -LA MOARTEA LUI GIUSEPPE GARIBALDI

(discurs  rostit de Giosue Carducci la 4 iunie 1882forma prescurtata)

Aplauzele voastre, italieni, cand sufletul imi este atat de indurerat, ma fac sa regret ca v-am promis sa  iau cuvantul azi.

Chiar de dimineata am primit a treia telegrama prin care mi se cerea sa compun o poezie inchinata Generalului Garibaldi la moartea sa. Nu tin minte sa fi dat pana acum dovada de sentimente atat de meschine sau sa ma fi aratat vreodata atat de lipsit de simtaminte incat sa se poata crede ca as fi capabil sa ma apuc sa fac rime atunci cand o durere atat de mare loveste poporul meu, tara mea si sufletul meu, atunci cand in fata ochilor mei sta corpul nemiscat al omului pe care l-am adorat cel mai mult intre cei vii…Se obisnuieste (stiu) ca atunci cand natiunea este lovita de o nenorocire, tribuni si versificatori sa apara indata si sa combine trei versuri la repezeala. Eu nu sunt dintre acestia.(Aplauze in multime).

Va rog din suflet sa nu aplaudat! O, nu apludati! Fiindca daca aplaudati tulburati tacerile sfinte ale mortii si pacea eroului pe care il plangem. Ganditi-va ca Generalul zace nemiscat, cu fata palida de ceara intre luminile funebre! Sa plangem si sa fim plini de jale pentru destinele tarii noastre! Revelatia gloriei asa cum s-a aratat ea copilariei noastre, epopeea tineretii noastre, viziunea ideala a anilor maturitatii au disparut si s-au incheiat odata pentru totdeauna! Capul superb cu coama  blonda de leu si stralucirea de arhanghel care a trezit la viata victoriile de altadata ale Romei si care a aruncat spaima printre straini de-a lungul lacurilor Lombardiei,  acel cap zace acum nemiscat si rece pe catafalc! Mana glorioasa care a stat la carma navei tarii noastre si a condus-o  pe marile Siciliei pentru a-i croi Italiei o soarta mai glorioasa, acea mana neinvinsa care la Milazzo i-a doborat pe dusmani cu vitejia neclintita a manuitorului de palos zace acum moarta si supusa, vai, nimicirii!

S-au inchis si s-au stins pentru vecie ochii dezrobitorului care de pe muntii Gibilrossa au privit catre Palermo,  s-au stins ochii comandantului care au transformat in victorie infrangerea de pe malurile Volturnului si care a intemeiat patria noastra Italia! Nu vom mai auzi de azi inainte niciodata glasul lui, glasul acela mandru si sonor care la Varese si la Santa Maria a strigat: „Inainte, soldati! Inainte, copiii mei! Cu patul pustilor inainte, mereu inainte!”. Glasul acela a amutit acum pentru totdeauna. Inima lui nu mai bate nici ea, inima care nu s-a frant la Mentana!  Generalul Giuseppe Garibaldi zace aici fara viata, iar soarele straluceste mai departe pe Alpii Italieni care nu mai sunt ai Italiei azi si pe marea care nu mai este Marea Noastra!

Garibaldi ne-a parasit. Nu ne mai ramane decat sublima bucurie de a fi fost contemporani cu el. El a imbinat in el insusirile multiple ale neamului nostru. A fost un razboinic care nu poate fi incadrat in nici un tipar, un erou lipsit de poza, un politician care a dispretuit  viclenia.

Era deasupra partidelor. Garibaldi a fost italian si om al libertatii. A iubit poporul si unitatea tarii mai mult decat pe sine. A trecut muntii si marile imbarbatand pretutindeni pe cei asupriti. Polonezii, ungurii, grecii, sarbii il asteptau si-l rugau sa le fie conducator in lupta. Oriunde a fost vorba de o idee dreapta el a sustinut-o si a luptat pentru ea. A fost un cavaler al neamului omenesc!

Curaj, partidelor, curaj! Desfasurati-va gloria in jurul catafalcului eroului! Inainte, partide de dreapta, anarhisti si socialisti, inainte ca sa apucati Puterea! Inainte,  partide  „de stanga”, ca s-o pastrati! Si voi,  „progresisti”, cu abuzurile voastre, proprii tuturor celor ajunsi pe culmile Puterii, si voi, republicani, cu retorica voastra rasunatoare, cu frazele voastre care se prefac ca ameninta si pe care poporul nu le intelege, voi , care v-ati  faramitat  in atatea  „aripi” , in atatea secte cate sunt formulele si ideile, cate sunt vanitatile si ambitiile! Si in aceasta Italie unde din slabiciune sau  superstitie  atat popor  este inconstient de viata, mai pot exista academii unde tinerii inteligenti sunt  impiedicati sa fie folositori patriei, iar tinerii  slabi si nestiutori sunt ademeniti pe cai a caror tinta nimeni nu poate sa o intrezareasca!

Dar toate acestea, spuneti voi, sunt erori care vor trece si se vor sterge, iar steaua Italiei va urca din nou luminoasa la orizont fiindca gloria lui Garibaldi va fi mereu cu noi,  caci eroii nu mor niciodata! Eu insa va spun ca el a murit cu adevarat, iar mortii, dupa ce au trecut de vadul marii indoieli se simt prea bine acolo ca sa se mai inapoieze aici pe pamantul oamenilor. Il asteptam, dar nu va mai veni niciodata la noi! Tot astfel celtii l-au asteptat in Britania  pe regele lor Arthur, tot astfel slavii cred ca Marko Kralievici va iesi din pestera calare pe calul lui alb si se va porni sa-i alunge iar pe turci si pe nemti de pe meleagurile lor! Poetii germani mai canta pe imparatul Barbarossa, iar ungurii il mai asteapta si azi pe Sandor Petoffi mort intr-o mlastina in timpul bataliei! Dar pentru asemenea asteptari popoarele au nevoie de o temelie puternica si de idealuri. Italia are ea aceste idealuri astazi?

autor Marina Caliope

Tagged with: ,

Comentarii închise la Carducci-Poezia militanta

Poezia mistico religioasă. Structură şi interpretare

Posted in Eseuri by Hopernicus on 11/12/2010

Poeţilor tineri, care îmi sunt prieteni

Specie îndeajuns de clar configurată azi, după o perioadă de inevitabile tatonări, mimetisme şi naivităţi, poezia religioasă ar avea, credem, tot dreptul la un comentariu avertizat, evoluat, profesionist, la un studiu nu doar descriptiv, ci şi teoretic, la o abordare capabilă să vehiculeze şi să stârnească idei, să propună un metalimbaj, să se revendice de la un sistem şi să furnizeze modele. Până când o asemenea cercetare va fi, pe deplin, înfăptuită, rămân multe de făcut, inclusiv primul pas. De fapt: Cum stau lucrurile cu poezia religioasă (creştină), în general, şi, mai cu seamă, cu aceea care se manifestă, tot mai îndrăzneţ, la noi, în contemporaneitate? În cele ce urmează, vom încerca să avansăm câteva răspunsuri la această legitimă întrebare. Presupunem că, referindu-se nemijlocit la poezie, aceste răspunsuri ar putea viza, într-o măsură apreciabilă, literatura mistico-religioasă în întregul ei.

x

Poezia religioasă aparţine domeniului cuprinzător al creaţiei de factură spirituală. Se ştie că spiritul este cel care dă viaţă, formă, durată, energie, în timp ce materia e amorfă, inertă, străină de orice iniţiativă şi refractară la orice remediu. Materia e moartă, numai duhul e viu: „Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care Eu vi le-am grăit, ele duh sunt şi viaţă sunt” (Ioan 6, 63).
Literatura de orientare spirituală (inclusiv poezia religioasă) este opera unor autori cu necesităţi spirituale conştientizate, şi se adresează unor cititori cu acelaşi tip de viaţă interioară, fiindcă ea (în reuşitele ei, mai cu seamă atunci când atinge inflexiuni mistice) porneşte de la fundamente (nu de la imanenţă, nu de la aparenţe) şi se întoarce la fundamente. Într-adevăr, fiinţa noastră ne depăşeşte pe noi înşine, fiindcă aparţine Fiinţei. Toţi oamenii, absolut toţi, au nevoi duhovniceşti, atâta doar că mulţi şi le ignoră, spre nefericirea lor, diminuându-şi, în acest fel, fiinţa.
Or, cantitatea de fiinţă absorbită în operă îi asigură acesteia trăinicie şi valoare. Exact acest fapt conferă poeziei de factură spirituală nobleţe şi anvergură.
Celelalte categorii lirice, „materialiste”, sunt, mai mult sau mai puţin, minore. Istoria literaturii o dovedeşte întru totul (să-i comparăm pe Arghezi, Voiculescu, Blaga cu, spre exemplu, contemporanul lor Mihai Beniuc).
S-ar putea aduce, drept contra-argument, creaţia lui George Bacovia. Replica noastră, în acest caz, ar fi că atitudinea marelui poet faţă de imanenţă este violent repulsivă (nicidecum adulatorie) şi că, în traseul ascensional al impulsului liric, el intuieşte vidul dindărătul oricăror aparenţe, fixându-se, însă, e drept, în teritoriul tragic dintre angoasă şi revelaţie, dintre neant şi Existenţă.
Dar, evident, aceasta poate fi o discuţie separată. Să revenim la ceea ce ne preocupă acum.

x

De obicei, dată fiind lipsa de rigoare şi graba diverselor abordări, atâtea câte există, se pluteşte într-o foarte incomodă confuzie tipologică (şi gnoseologică), anume aceea dintre poezia religioasă şi poezia mistică. Este necesar, prin urmare, să se clarifice, pe cât posibil, această dichotomie, spre a se asigura demersului analitic o minimă limpezime.
Poezia religioasă (religio,-onis „credinţă în forţe supranaturale şi adorarea lor”) este legată de o formă determinată a unei religii (ca instituţie) şi-i exprimă acesteia simbolurile, ritualurile, manifestările exterioare. Poezia religioasă este trăire mediată de ritual a misterului.
Poezia mistică (mysticus „ascuns”, „tainic”) exprimă substanţa relaţiei intime dintre spiritul individual şi Spiritul universal, dintre făptura umană şi Creatorul ei. Poezia mistică este trăire directă a misterului. Potrivit lui Tomas d’Aquino, mistica, în întregul ei, este „cognitio Dei experimentalis”.
Să se observe că am spus „trăire a misterului” şi nu „comprehensiune a misterului”, întrucât taina rămâne, oricum, de nepătruns: „Lucrurile ascunse sunt la Domnul, Dumnezeul nostru, dar cele descoperite sunt la noi şi’n veac la fiii noştri, ca să plinim noi toate cuvintele acestei Legi” (Deuteronomul 29, 29). Participarea la mister este, însă, posibilă. Orice operă, cât de cât semnificativă, se naşte dintr-o criză a fiinţei, dintr-o interogaţie fundamentală, dintr-o mare idee trăită, ce-şi are rădăcinile în ceea ce este, pe veci, pecetluit. Pare straniu, mai cu seamă pentru generaţiile noastre scientiste (care, pornind de la cultul iluminist al raţiunii, au eşuat în idolatrizarea instinctelor primare), dar nu cu înţelegerea putem spera a înţelege, la asemenea niveluri, ci, aşa cum se spune uneori, mai degrabă cu inima: „Cunoştinţa însă îngâmfă, dar iubirea zideşte” (1 Corinteni 8, 1. Cf. şi Isaia 6, 10; Ioan 12, 40: „El ochii lor i-a orbit şi inima lor a împietrit-o, pentru ca ei cu ochii să nu vadă şi cu inima să nu’nţeleagă, ca nu cumva ei să-şi revină şi Eu să-i vindec”).

x

Între mistic şi religios există o diferenţă de arie şi de intensitate. Poezia mistică poate fi, la rigoare, şi religioasă, dar poezia religioasă nu este, neapărat, mistică. Misticul cuprinde mai multe perimetre religioase, în principiu, pe toate, şi, concomitent, reprezintă esenţa lor spirituală, eliberată de contingenţele cultului, chiar dacă se manifestă, deseori, şi prin acestea. În spatele unei cărţi de poezie religioasă se află o religie, nu neapărat o metafizică, trăită în profunzimea ei aşa-zicând abstractă. În spatele unei cărţi de poezie mistică, se află o metafizică „abstractă”, esenţializată, redusă la pilonii ei cei mai fini şi mai durabili, la eşafodajul ei de rezistenţă.
O precizare, asupra căreia vom reveni: Fiind vorba de poezie (nu de teologie sau de filozofie), ceea ce validează textele, în toate cazurile pomenite mai sus, este lectura estetică. De altfel, autenticitatea spirituală nu poate fi mimată, ea pulsând, ca atare, doar în originalitatea şi pregnanţa expresiei. Altitudinea proiectului pretinde, în mod obligatoriu, altitudinea realizării. Încercările ce nu satisfac criteriile de performanţă estetică (cf. infra) se exclud din discuţie.
Un text care nu este poezie nu poate fi, în nici un chip, poezie mistico-religioasă, indiferent ce doreşte să fie, ce încearcă să fie sau ce pretinde că este.
Nu se poate ajunge, cu un talent mediocru, cu o învăţătură redusă (inclusiv în domeniul Scripturii), cu instrumente artistice rudimentare, la nucleul literaturii de această orientare, nucleu pe care, în ce ne priveşte, îl găsim în celebrul enunţ biblic „Abyssus abyssum invocat” (Psalmul 41, 9). De altfel, orice act duhovnicesc (şi chiar intelectual) major este rezumat în această rostire.

x

Întrucât, dată fiind factura ei, poezia mistico-religioasă este, din punctul de vedere tematic, structural şi atitudinal, previzibilă (cea esenţialmente mistică – mai puţin, sau chiar deloc), se poate concepe (imagina) o lectură ideală, tip, la care urmează a se raporta numeroasele texte concrete. Aceste texte concrete se situează fie deasupra, fie dedesubtul lecturii normative (lectură, de altfel, strict formalizată), ceea ce le plasează corespunzător pe scara valorii. Cât despre valoare, ea este confirmată de această lectură, în excelenţa ei.
E bine, cred, să reamintim că previzibilitatea tematică, în sine, nu exclude, câtuşi de puţin, valoarea: ne gândim la tragicii greci, la Dante, la Milton, la Michelangelo şi la mulţi alţii. Ceea ce contează este imprevizibilitatea răspunsurilor, a perspectivei, a unghiului de abordare, a soluţiilor (inclusiv a celor de ordin retorico – stilistic). Ceea ce contează este forţa artistică a mărturiei de credinţă. Mărturia are un caracter individual, diferenţiat, imprevizibil, ea decurge din unicitatea unui destin, a unui eu particular.
De altfel, noutate absolută, sub raport tematic, nici nu există. În plus, previzibilitatea poate fi privită şi invers: absenţa unei teme (în context, a celei mistico-religioase) este la fel de previzibilă, la cutare autor, pe cât de previzibilă este prezenţa ei la un altul. Dar, subliniem, chiar şi atunci când schema tematică, decelabilă în operă, pare a fi de-a dreptul tiranică, dăinuie, totuşi, în afara ei, anumite imponderabile, provenite din datele personalităţii, ale eului profund, din autenticitatea, adâncimea şi sinceritatea, din caracterul vital, nu convenţional, ale trăirii, precum şi, evident, din măiestria stilistică, din armonia gândului şi a cuvântului.
Aşadar, competenţa este, oarecum, dată. Urmează a se constata performanţa. Interesant e faptul că, în plan ontologic şi chiar hermeneutic, competenţa şi performanţa, în situaţia analizată, par a fi coextensive şi concomitente.
Altfel spus, acest proiect de lectură, la care ne încumetăm acum, este, totodată, o descriere a poeziei religioase.

x

Cadrul tematic, ideatic şi vizionar include patru entităţi: eu (identitate), lume (istorie; desfăşurarea umanităţii în timp, şi chiar în spaţiu), Dumnezeu (eternitate), text – acesta din urmă (textul) fiind rezultanta exprimată a interacţiunii primelor trei.
Textul (volumul, poezia) este chiar ţesătura de relaţii stabilite între actanţii marii drame cosmice: eu (fiinţă) – lume (istorie) – Dumnezeu (veşnicie şi fiinţă în sens absolut: ebr. Ehyeh Asher Ehyeh, lat. Ego sum qui sum „Eu sunt Cel ce sunt”, Exodul 3, 14). Pe de altă parte, se ştie prea bine şi se acceptă cvasi – unanim că un poet adevărat, un artist, în genere, „se inspiră” din realitate, nu din ideologii. Or, realitatea nu se confundă cu aparenţa, cu imanenţa. Ce anume (mai exact: Cine) este realitatea, sub-stanţa tuturor lucrurilor, ne spune acelaşi enunţ din Exodul, pe care ne îngăduim a-l cita, de data aceasta, spre edificare, în greceşte: Ego eïmi ho on („Eu sunt Cel ce sunt”; să se observe gr. on „fiinţă”, suport pentru derivatul ontologie „teorie asupra a ceea ce există”, „ştiinţa fiinţei în sine”). Se poate adăuga un enunţ din Coloseni 2, anume versetul 17, pe care îl reproducem, mai întâi, după câteva ediţii franţuzeşti şi englezeşti: „Tout cela n’est que l’ombre des choses à venir, mais la réalité, c’est le corps du Christ” (La Bible de Jérusalem); „car ces choses sont une ombre des choses à venir, mais la réalité relève du Christ” (Les Saintes Ecritures); „These are a shadow of the things that were to come; the reality, however, is found in Christ” (The Holy Bible, New International Version); „These are only a shadow of wat is to come; but the substance belongs to Christ” (The Holy Bible, Revised Standard Version). Textul românesc, în versiunea Bartolomeu Valeriu Anania, sună astfel: „ele sunt o umbră a celor viitoare, dar trupul e al lui Hristos”, cu o notă infrapaginală: „Trupul: realitatea; substanţa (în opoziţie cu umbra)”.
Subscriem, deci, cu toată convingerea, la o afirmaţie precum următoarea: „În afară de Dumnezeu nu poate nici să existe, nici să fie concepută o altă substanţă” (Spinoza, prop. XIV).
Se vede limpede, în aceste împrejurări, miza elanului liric de factură spiritual-mistică, rezonând, pe întregul parcurs, din marile culmi ale acestui tip de creaţie, până în palierele mai joase, mai domoale, ale enunţurilor religioase propriu-zise („…le culte de la douleur, le christianisme, contient le vrai secret du passage de l’homme sur la terre” – Madame de Staël).

x

Aşa stând lucrurile, vom înţelege că poezia mistico-religioasă (cea demnă de acest nume) este definită, în plan interpretativ, de două noţiuni, de două categorii hermeneutice: pe de o parte, complexitatea; pe de altă parte, profunzimea. Complexitatea şi profunzimea, deseori considerate, în mod eronat, echivalente, sunt, în fapt, complet diferite una de cealaltă (iată, spre exemplu, opinia unui mare scriitor: „…la complexité est prise – erreur fort commune – pour de la profondeur”, Edgar Allan Poe, Histoires extraordinaires, Editions d’antan, 1982, p. 5). Complexitatea se referă la orizontalitate, la extindere în suprafaţă, în sintagmă, are în vedere alteritatea. Profunzimea se referă la verticalitate, la extindere în adâncime, în paradigmă, are în vedere identitatea.
Or, spre a descifra structura complexă a orizontalităţii şi structura profundă, abisală, a verticalităţii, va trebui să recurgem la o suită de lecturi, ordonate succesiv, în trepte, în scară, fiecare dezvăluind un nivel, un orizont semantic, un strat de înţelesuri, o posibilitate de analiză a realităţii, un limbaj. Fiecare dintre ele exprimă o anumită substanţă şi se desfăşoară într-un amplu evantai de teme şi motive.

x

Prima este lectura biblică, având, drept substanţă, suportul scripturistic, identificat în onomastică, în diverse paralelisme, în similitudini, citate, concordanţe. Există modele tutelare: Psalmii, Pildele, Apocalipsa, Cântarea Cântărilor, Ecclesiastul, Proorocii, parabolele evanghelice etc. Un cititor ipotetic se poate opri aici, satisfăcut de evidenţa surselor. Un altul, însă, se simte îndemnat a înainta spre un nivel încă mai elaborat al mesajului. Şi, avansând, va descoperi că lecturii biblice îi urmează lectura etică. Substanţa acesteia este Legea. Cât despre teme şi motive, enumerăm doar câteva: Intervenţia lui Dumnezeu în istorie; Ideea de păcat; Relaţia conflictuală dintre păcat şi curăţie; Lupta dintre carne şi duh; Seturile de interdicţii şi de îngăduinţe; Drama omului firesc ş.a..
Este foarte interesant de observat şi de reţinut că, la fiecare nivel, apar, ca un corolar, anume motive particulare, care asigură trecerea spre nivelul următor. Ele evocă şansa, dezideratul, ţinta şi reprezintă, în plan strict textual, elementul de autopropulsare, indispensabil dinamicii semantice. În cazul lecturii etice, aceste elemente de autopropulsare sunt oferite de motivele ce configurează comportamentul creştinului, ce evocă omul ideal şi lumea ideală din punct de vedere etic.
În consecinţă, asistăm la schiţarea unui nou pas, organic, logic determinat, orientat, dinspre Lege, către cronotopul ce s-ar cuveni s-o încorporeze, orientat, mai exact, spre mulţimea umană, cu timpul şi spaţiul ei. Deţinând Legea, cunoscându-i preceptele, urmându-i îndreptările, umanitatea ar trebui să înceteze a fi haotică şi să se preschimbe într-o comunitate organizată spiritual, cu atât mai stabilă, cu cât ordinea nu este exterioară, impusă, străină şi constrângătoare, în raport cu eul, ci ea răspunde necesităţilor spirituale constitutive, vitale, înnăscute, ale fiecărui individ, mai mult, răspunde şi intereselor sale vremelnice, nu doar celor metafizice. Din nefericire, acum intervin căderile şi dezamăgirea.
La cel de al treilea nivel, se află, aşadar, lectura social-istorică, cea mai dramatică dintre toate. Substanţa ei poate fi definită foarte exact recurgându-se la numele pe care-l poartă îngerul adâncului, îngerul nimicitor, Abaddon (Apocalipsa 9, 11). Ea descoperă tabloul lumii reale şi al omului real, vehiculând, spre a-l zugrăvi, teme şi motive precum: Dezastrul; Prăbuşirea; Falimentul omului şi al istoriei sale; Eroziunea spaţiului; Moartea treptată a timpului; Ravagiile păcatului; Agonia conştiinţei etc. Pentru a lămuri lucrurile, mai cu seamă în ce priveşte domeniul mentalităţilor contemporane, ni se pare potrivit a porni de la spusele Sfântului Apostol Pavel, din 1Corinteni 1, 22 – 24: „Şi’n timp ce Iudeii cer semne şi Elinii caută înţelepciune, noi Îl propovăduim pe Hristos-Cel-Răstignit…Hristos-Puterea-lui-Dumnezeu-şi-Înţelepciunea-lui-Dumnezeu”. Sunt evidenţiate aici cele trei căi prin care conştiinţa recuperează misterul: semnul (miracolul), înţelepciunea (raţiunea), Hristos (credinţa). Or, omul vremurilor moderne, în anume ipostaze ale sale, refuză, spontan, şi miracolul, şi înţelepciunea, şi credinţa, alegând, drept unică lege a (supra)vieţuirii, instinctualitatea, asociată, eventual, cu gândirea măruntă, adaptativă, şi corelată cu un mister difuz şi cu o totală confuzie lăuntrică.
Aşa se face că, pe locul gol, lăsat în conştiinţe de diversele tipuri de ateism, se insinuează şi se instaurează, treptat, printr-o palingeneză sui-generis, mentalităţile păgâne. Emergenţa păgânismului primar, primitiv (nici măcar a celui „înţelept”, „clasic”, greco-roman, care era elaborat, subtil, care deţinea un panteon sui-generis), este un fenomen de necontestat, în lumea de azi, şi constituie un amplu spaţiu de explorare pentru poetul (pentru scriitorul) cu vocaţie mistică.
În plus, emergenţa păgânismului, această rătăcire, acest delir, această tragică alienare, generează demenţă (nu neapărat în sens patologic), ştiut fiind că, mai devreme sau mai târziu, omul, ce se încăpăţânează să trăiască departe de Dumnezeu, omul de-spiritualizat, în genere, îşi pierde minţile, înnebuneşte. Încă Gustave Flaubert vorbea, în L’Education sentimentale, de „la démence universelle”.
Idolatria (fie şi neconştientizată) şi demenţa – iată temele ce întregesc lectura social – istorică.
Identificăm şi aici, în zonele sumbre ale acestei lecturi, mecanismele autopropulsării textuale, altfel spus: teme ce fac posibilă ieşirea din coşmarul realităţii imediate. Acestea sunt: Jertfa răscumpărătoare; Iisus pe cruce.
Trecerea spre cel de al patrulea nivel, cel al lecturii spirituale, se face, deci, ca şi în etapele anterioare, firesc şi necesar. Ne aflăm, aici, pe un palier istoric şi post-istoric, substanţa fiind Treimea, iar temele decurgând din destinul omului duhovnicesc: credinţa, dragostea, splendoarea nădejdii în mântuire. Centrul, izvorul iradiant, al lecturii spirituale este Iisus în slavă.
Evident, aşa cum anticipam, acest nucleu complex şi dens de sensuri se cuvine comunicat în coordonatele specifice limbajului artistic. De fapt, toate celelalte lecturi se realizează, implicit, prin grila estetică, prin lectura estetică, cel de al cincilea tip de contact cu opera mistico-religioasă.
Lectura estetică are în vedere, ca substanţă, prezenţa textului în spaţiul artistic, urmărind eficienţa limbajului, a comunicării, diversele niveluri de organizare a discursului. Simplificând, reţinem, dincolo de ceea ce este inefabil şi, în fond, inanalizabil, straturile retorice consacrate şi care nu pot fi ignorate într-o cercetare profesionistă: Prozodia (rimă, ritm, măsură, strofă), Imaginea (metafora, comparaţia, epitetul), Sintaxa poetică. Interesează, de asemenea, lexicul şi frazarea, construcţia de ansamblu a enunţului, compoziţia, tectonica.
O lucrare literară trebuie să înceapă convingător, să se încheie convingător şi să conţină, în ţesătura ei, amintitele elemente de autopropulsare.

x

Toate aceste tipuri de lectură, perfect îndreptăţite şi valide, vorbesc, într-adevăr, despre complexitate şi o atestă. Ce se întâmplă, însă, cu profunzimea, de care pomeneam la începutul acestor şiruri? Într-adevăr, ne întrebăm, cum reacţionează eul, individul, fiinţa umană, în faţa lumii şi a misterului? Eul, singur, în faţa infinitului şi a morţii?
Ajungem, astfel, la lectura existenţială, lectură puternic tensionată, rezultând din parcurgerea, în mare, a trei trepte epistemologice, pe care le reamintim: cunoaşterea senzorială (sensibilă), cea care relevă diversitatea şi plasticitatea aparenţei şi care – aidoma cunoaşterii raţionale (inductive sau deductive) – este durativă; cunoaşterea intuitivă, cea care relevă, în ultimă instanţă, neantul, generează, în plan subiectiv, angoasa şi se manifestă instantaneu; cunoaşterea prin revelaţie, instantanee şi ea, cea căreia i se descoperă Realitatea divină şi are, drept corolar, iluminarea (extazul).
Trebuie reţinut, deci, că intuiţia şi, mai cu seamă, revelaţia dejoacă ceea ce am putea numi farsa ontologică, adică pretenţia imanenţei, a ambianţei, a aparenţei, de a fi realitate. Ele trec dincolo de acest văl, îi recunosc şi farmecul (eventual, mizeria), dar şi nimicnicia, căutând şi, cât priveşte revelaţia, chiar găsind ceea ce este. Şi încă ceva: nici intuiţia, nici revelaţia (şi, implicit, nici aportul lor cognitiv) nu se află sub controlul voinţei subiective, ele nu depind de buna intenţie, de orgoliul, de ambiţia sau de stăruinţa eului. Intuiţia şi revelaţia sunt date, ţin de har, de dar, de chemare (chiar în sens biblic). Tocmai de aceea, ele sunt completamente străine de trufie, de exacerbările ridicole ale egoului, de infatuările demiurgice ale sărmanului om de pământ (ha’ adham).
Poetul mistic parcurge toate aceste trepte. „Iniţierea” sa porneşte de la euforia (sau disforia) simplă, empirică, a simţurilor (pe care nu le ignoră, nici nu le alungă, ci le asimilează, le păstrează cu sine şi le valorifică în elaborarea propriului limbaj, a idiolectului său artistic), trece prin şocul şi prin cutremurarea contactului cu neantul şi cu angoasa (şoc şi cutremurare, pe care, iarăşi, le absoarbe, ca pe nişte experienţe inevitabile şi definitive) şi ajunge la momentul suprem, situat, deopotrivă, în timp şi în afara timpului, în spaţiu şi în afara spaţiului, în zona percepţiei şi dincolo de orice percepţie şi de orice înţelegere, moment însoţit de acel tremendum evocat de Rudolf Otto, moment al mult aşteptatei, şi al mereu surprinzătoarei descoperiri: „Domnul este!” „It is the Lord!” „C’est le Seigneur!” Aşa exclamă apostolul Ioan, în capitolul 21, versetul 7, din cea de a patra Evanghelie, singurul din cei şapte ucenici care L-a recunoscut pe Iisus, atunci când Acesta li s-a arătat la Marea Tiberiadei. Într-adevăr, din orice punct ai porni şi, eventual, pe orice direcţie ai lua-o, dacă îţi este dat să ajungi suficient de departe, ţi se relevă Universul, Universalul, Spiritul.
Pe de altă parte, se poate admite, desigur, că celor trei niveluri de aprehensiune lirică a lumii le corespund trei niveluri diferite în ierarhia axiologică. Una este să te delectezi (sau să te întristezi) scriind, cu măiestrie, poate, dar sub un orizont limitat, autosuficient, despre pârâiaşe, nori, întâmplări şi emoţii, desfăcând şi refăcând, maniacal, cuvinte; alta este să cuprinzi, în propriul sine, şi în propriul text, vidul dindărătul a tot ce oferă simţurile şi, fireşte, dindărătul unor asemenea jocuri; şi alta, în fine, să ai şansa de a traversa acest vid în prea-plinul revelaţiei. Ca să nu mai vorbim de capacitatea sintetizării celor trei paliere gnoseologico – estetice: ea este apanajul capodoperei.

x

Prin urmare, substanţa lecturii existenţiale este fiinţa. Identificăm, aici, mari, adesea copleşitoare teme, derivând din explorarea abisului interogativ al lăuntricităţii: Raporturile eu – lume, eu – Dumnezeu, eu – sine; Conştiinţa de sine a fiinţei (altfel spus, şocul thanatic, moment esenţial, de altfel, în orice biografie); Spaima; Depresia; Angoasa; Iluminarea; Nădejdea mântuirii; Viziunea Împărăţiei. Şi astfel, textul, pornind de la neliniştite căutări în sine şi în afara sinelui, de la dureroase incertitudini şi de la timide nădejdi, ajunge la fundamentale încredinţări – ele însele, deşi generatoare de beatitudine, strivitoare şi tragice, totuşi, fiindcă se încadrează, fatalmente, în datele condiţiei umane, în statutul ontologic al unei făpturi care, încă de la începuturi, şi-a ratat şansa.
Acesta este, într-adevăr, omul: Fiinţa care şi-a ratat şansa! De aici derivă întreaga sa suferinţă. Pe statutul său ontologic, iremediabil conflictual, se întemeiază caracterul insuportabil al vieţii („…l’insupportable douceur d’exister” – Jean-Paul Sartre).
Redutabila substanţă – angoasa, trăită profund, însă preschimbată în evidenţa lăuntrică a mântuirii individului ca fiinţă (mântuire adusă de jertfa hristică, prin har, ca un dar nemeritat, ca un „dar fără plată”: „don de faveur”, „faveur imméritée”, „don gratuit”, „grâce”, „free gift”, gr. kharisma, lat. gratia; cf. Romani 6, 23; Efeseni 2, 5 etc.), infuzează întreaga poezie mistico-religioasă, este diseminată în text. Or, aşa cum am afirmat anterior, cantitatea de fiinţă înglobată în operă îi conferă acesteia durabilitate şi valoare. După cum armonia şi cursivitatea organică dintre complexitate şi profunzime, dintre primele cinci lecturi amintite şi cea de a şasea, sunt probe convingătoare ale aceleiaşi valori – în plan uman, spiritual şi artistic.
x

Dacă ar fi să extragem din această succintă dezbatere câteva enunţuri concluzive, ne-am opri la următoarele:
1. Substanţa poeziei mistico-religioase este angoasa depăşită spre conştiinţa de sine a fiinţei salvate;
2. Arhitema poeziei mistico-religioase este crepusculul anunţat şi inevitabil („sfârşitul lumii”, sau, mai degrabă, „sfârşitul veacului”, ori, chiar, „sfârşitul veacului acestuia”; „la fin du monde”; „l’achèvement d’un système de choses”; „the end of the age”; cf. gr. synteleia, lat. consummatio „sfârşit comun”; gr. aionos, lat. saeculi, ebr. ha’ olam „o anumită lume, o stare de lucruri”), urmat de instaurarea Împărăţiei (gr. basileia ton uranon, lat. regnum caelorum, ebr. malkhuth shamayim);
3. Ideea, mesajul poeziei mistico-religioase, este existenţa întru mântuire;
4. Definiţia omului, potrivit perspectivei existenţiale propuse de o atare poezie, se cuvine, cred, reţinută cu deosebire. Anume, după opinia noastră, omul este fiinţă întru mântuire, nu „fiinţă (existenţă) întru moarte” („Dasein – zum – Tode”, Martin Heidegger). „Atitudinea” sa nu are nimic de-a face nici cu pesimismul nici cu optimismul, în înţelesul curent al acestor termeni, fiindcă, pe de o parte, omul duhovnicesc nu speră oricum, în maniera optimiştilor naivi, ci speră ştiind; iar pe de altă parte, spre deosebire de pesimişti, el acceptă că există salvare pentru suflet. „În măsura în care pesimismul sistematic se confundă cu ateismul radical, ceea ce nu ezit să cred (doctrina conform căreia nu există sprijin posibil pentru suflet), el poate fi privit ca respingere a unui teism obiectiv sau empiric, după care divinul există” (Gabriel Marcel). Exact din acest motiv, Ecclesiastul, spre exemplu, împotriva a ceea ce se afirmă în mod curent, şi dincolo de tragismul său incontestabil („toate sunt deşertăciune şi vânare de vânt”; „all is vanity and the striving after wind”, „tout est vanité et poursuite du vent”, Ibidem 1, 14) , nu este un text pesimist, deoarece el proclamă doar deşertăciunea lumii terestre, nu şi absurditatea ei. Atitudinea omului duhovnicesc este (sau ar trebui să fie), deci, încredinţarea (supravieţuind oricăror nihilisme, dubii, eşecuri, pseudo-evidenţe, dezastre). Încredinţarea se sprijină pe „fiinţarea”, „substanţa”, substanţierea, pe ceea ce se află dedesubtul (gr. hypostasis, lat. substantia) lucrurilor (gr. pragmaton) nădăjduite, pe „dovada”, proba evidentă, dovedirea (gr. elegkhos, lat. argumentum) celor nevăzute (Cf. Epistola către Evrei 11, 1). Acesta este universul de elecţie al misticului (poet sau nu);
5. Filozofia implicită a poeziei mistico-religioase (avem în vedere ceea ce se întâmplă în zilele noastre) este un gen de existenţialism creştin, modern ca factură şi peren ca substanţă.

x

Ar fi o greşeală de neiertat să se trateze cu uşurinţă un atare domeniu.

________
*Text publicat, mai întâi, în revista „Banat”, Lugoj, 2/ 2006, şi reprodus, cu acceptul autorului şi al redacţiei „Banat”, în „Rostirea românească”, Timişoara, 4–5–6/ 2006; „Poezia”, Iaşi, 2/ 2006; „Orient latin”, Timişoara, 4/ 2006; „Caligraf”, Drobeta Turnu-Severin, septembrie şi octombrie, 2006; „Reflex”, Reşiţa, 7–9/ 2006, „Columna 2000”, Timişoara, 27 – 28/ 2006, „Viaţa Românească”, 10/ 2008, „Philologica banatica”, vol. I, Timişoara, 2010. A fost preluat, de asemenea, în numeroase publicaţii on-line. Este inclus în volumul Poetica non-imanenţei, ediţia I, Editura on-line Semănătorul, Bucureşti, 2008, ediţia a II-a, revizuită, Editura Palimpsest, Bucureşti, 2009.

autor Eugen Dorcescu,colaborator la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/EugenDorcescu

Tagged with:

Comentarii închise la Poezia mistico religioasă. Structură şi interpretare

Evanghelia după Nichita

Posted in Eseuri by Hopernicus on 11/12/2010

I. La început a fost cuvântul

1. În zilele regelui Carol al II-lea, pe vremea când legionarii îl asasinau pe Duca în gara din Sinaia, s-a născut la Ploieşti, printre sonde de petrol şi rafinării, cel numit în acte Stănescu Nichita Hristea.
2. Mai târziu, după ce a învăţat să vorbească, Nichita a zis: “Din moment ce m-am născut, mesajul meu este să încurajez viaţa, şi, din moment ce m-am născut om, lucrarea mea este să încurajez umanismul.” (Antimetafizica, 1985, p. 183)
3. Aurelian l-a întrebat: “Ţi-a fost vreodată ruşine că te-ai născut în mahala?”
4. “Cum să-mi fie ruşine? Ce, lui Iisus i-a fost ruşine că s-a născut într-o iesle? Iar lui Romulus şi Remus că au fost puşi într-un coş pe apă şi că i-a alăptat o lupoaică?”, a întrebat la rândul său Nichita. (Antimetafizica, 1985, p. 142)
5. Pe el l-a alăptat o rusoaică. Dar a purtat numele tatălui.
6. În copilărie a fost frumos ca un înger cu părul bălai. Şi a rămas un înger toată viaţa.
7. Adevărat a spus Nichita: “Îngerul se uită posomorât la mine: Eu aş fi vrut să fac din tine un om, iar nu un înger. De ce mă dezamăgeşti?” (Respirări, 1982, p. 67)
8. Grigorescu, prietenul său din copilărie, mărturisea: “Nichita a fost mai întâi înger. Cu el însuşi vorbeşte în poezie, cu el, copilul, atunci când se adresează «îngerului», acel înger în stare să-i traducă totul – iarba, frunza, stelele, până şi gândul pietrelor”. (Ioan Grigorescu, Album, 1984, p. 27)
9. N-a fost un Hristos sau un trimis al lui Dumnezeu, un Mesia sau un Profet, ori un făuritor de religii. Discipolii săi mărturiseau: “Se considera trimisul lui Eminescu, sluga lui întru slujirea limbii române”. (Ion Horea, înAlbum, 1984, p. 236)
10. Se căsătoreşte, divorţează, se căsătoreşte din nou, până la completa golire a ceremonialului de semnificaţia de contract.
11. Se mută din casă în casă, găzduit de diferiţi prieteni, şi nu întreprinde nimic ca să obţină o locuinţă proprie. Discută şi bea nopţi întregi, pentru a o lua dimineaţa de la capăt.
12. Călătoreşte în străinătate şi îşi face prieteni pretutindeni.
13. Este contestat, glorificat, iar la un moment dat gloria lui ajunge atât de mare, încât contestaţiile – câte mai apar – nu reuşesc decât să i-o sporească.
14. Toate evenimentele, inclusiv cele intime, poetul le trăieşte la o scenă deschisă. Mănâncă şi bea în văzul tuturor, iubeşte în văzul tuturor, improvizează versuri în văzul tuturor. (Alex. Ştefănescu, 1986, p. 28)
15. Căci, înainte de toate, pentru Nichita, cuvintele erau ca un fel de umbră de aur în conştiinţă, pe care o arunca structura materiei. (Despre limbajul artistic, în Respirări, 1982)
16. Destul de devreme a descoperit cu uimire că există o civilizaţie a cuvintelor, aşa cum există o civilizaţie a materiei organizată în cristale.
17. A devenit, în timp, cel mai aprig cercetător al acestei civilizaţii. În caietele sale stă scris:
18. “Ca şi animalele, cuvintele se înmulţesc, au familia lor, se organizează în grupuri, pornesc la vânătoare, hăituiesc sau sunt hăituite.
19. Sau aidoma plantelor, înfloresc din timp în timp, cresc în anumite zone geografice, fac fructe, se scutură, însămânţează cel mai fertil pământ al lumii, creierul uman”. (Despre limbajul artistic, în Respirări, 1982)
20. Aflând că la început a fost Cuvântul, Nichita a făcut un experiment. A apucat acel Cuvânt cu amândouă mâinile şi l-a îndoit ca o coardă de lumină.
21. Apoi a scris în caietele sale: “Prima literă a oricărui cuvânt se află în trecut. Ultima literă – de asemeni. Numai trupul cuvântului e în prezent”. (Împotriva cuvintelor, vol. Laus Ptolemaei, 1968)
22. Din acel moment, el însuşi s-a transformat în cuvânt, părăsind regnul în care s-a născut, devenind Dumnezeul cuvintelor.

II. O fântână de iubire

1. Discipolul său favorit, Aurelian, povesteşte: “Nu am văzut vreodată o casă mai plină de străini care cer, cum este casa lui Nichita.
2. Şi nu am văzut vreodată un om care să aibă atât de puţin şi să împartă atât de mult.
3. Nu am văzut decât puţini care să iubească oamenii atât de mult cum îi iubeşte el şi care să-şi ajute confraţii atât de mult cum îi ajută el”. (Aurelian Titu Dumitrescu, Antimetafizica, 1985, p. 231)
4. Nichita a respectat cu sfinţenie porunca : Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi! El n-a venit să strice Legea, ci s-o întărească.
5. De la Băieşu citire: “El era un om atât de generos încât se simţea în stare să strângă în braţe toţi oamenii pământului. Îi iubea pe toţi.
6. Cel mai mare poet român din ultima jumătate de secol avea o calitate extraordinar de rară: îşi iubea confraţii. Îi iubea pe prozatori, pe critici, pe dramaturgi şi – lucru surprinzător – îi iubea pe poeţi”. (Ion Băieşu, Prea curând, în Album, 1984, p. 222)
7. Uneori, prietenii îl iscodeau: “De unde atâta iubire, Nichita?”. Iar el răspundea: “Ce să fac, bre? Leoaică tânără, iubirea mi-a sărit în faţă”. (Leoaică tânără iubirea, vol. O viziune a sentimentelor, 1964)
8. Se spune că revărsa din El atâta lumină şi atâta bucurie, atâta magnetică speranţă, încât, rând pe rând – chiar şi cei ce nu-l iubeau îndeaproape – se întorceau de la El mai bogaţi, mai încrezători, dar, înainte de toate, mai înţelepţi”. (Constantin Crişan, în Album, 1984, p. 227)
9. “În ţara asta e loc pentru toţi poeţii!” se mira Nichita de gelozia şi răutatea unuia sau altuia dintre cei pe care îi considera mai departe bunii săi prieteni,
10. întinzându-le şi celălalt obraz, şi despre nimeni nu ar fi spus «fostul meu prieten». Pe toţi i-a iertat.” (Ion Coja, în Album, 1984, p. 226)
11. Ioana a zis: “Cred cu încăpăţânare că a fost unul dintre acele nobile fiinţe care nu a făcut vreodată rău cuiva. Şi avea generozitatea învingătorului”. (Ioana Diaconescu, Zodia de foc, în Album, p. 318)
12. Nu puţini au băgat de seamă că a fost prea darnic cu neputincioşii. “Şi mă întreb: oare a făcut bine? Niciodată nu l-au dat banii afară din casă, dar el nu venea la editură să se târguiască.
13. Îi repugnau asemenea lucruri şi nu întâmplător a părăsit această lume atât de sărac materialiceşte”. (Gh. Constantinescu, în Album, 1984, p. 258)
14. În înţelepciunea lui, avea puterea să zâmbească în faţa durerii şi să se întristeze în faţa bucuriilor, ştiindu-le trecătoare. (Nicolae Dragoş, în Album, 1984, p. 320)
15. Pe toţi i-a impresionat zâmbetul lui fermecător. Uneori acesta exprima stânjenirea omului delicat căruia-i repugnau bruscările, alteori zâmbetul omului superior care ştie că prietenie cu de-a sila nu se poate.
16. Dar zâmbetul lui mai însemna şi detaşare. O superbă detaşare a omului care se cunoaşte, care-şi cunoaşte forţele, forţe ce trebuie închinate artei, gândului care doare şi cuvântului adresat oamenilor. (Eugenia Tudor Anton, în Album, 1984, p. 248)
17. Cei apropiaţi mărturiseau că “el nu avea toate acele griji domestice şi meschine ca noi toţi ceilalţi”. (Marin Mincu, Album, 1984, p. 239)
18. E scris: “Nichita n-a fost un simplu poet, n-a fost un simplu om”. (Nicoale Dragoş, Album, 1984, p. 320)

III. Opera sa mărturiseşte

1. Student fiind, s-a dus, emoţionat, la Ion Barbu. Marele poet-matematician i-a cerut să-şi deşarte buzunarele. “Acuma hai să ne împrietenim cu manuscriptul” a zis, citind şi recitind cu glas tare poeziile palidului ploieştean.
2. În final, a rostit stupefiat: “Se vede că iubeşti poezia, dar, dragul meu, ascultă-mi sfatul: lasă-te! N-ai nici o picătură de talent, dar ştii, niciuna..” (Gheorghe Tomozei, Scriu Nichita, în Album, 1984, p. 405)
3. Nichita n-a fost dezamăgit şi nici nu s-a supărat pe bătrân. L-a iubit în continuare tot restul vieţii.
4. După tainice şi lungi experienţe în laboratoarele alchimiei, căutând piatra filosofală, Nichita a descoperit secretul transformării cuvintelor în poezie.
5. Preoţii templului îl întrebau: “Ei, ce vezi, spune-ne, spune-ne!” “Văd cuvinte”, a răspuns Nichita. “Spune-le, spune-le”, l-au îndemnat preoţii. Dar el a tăcut sub ciocârlii ca şi-nainte. (Ce?, vol. Necuvintele, 1969)
6. Avea de învăţat şi limba îngerească, limba în care cuvintele se leagă între ele după regulile unei gramatici inedite. (Eugen Simion, O neasemuită vorbire, în Album, 1984, p. 244)
7. Dar n-a fost de-ajuns. Pentru ca opera sa să dureze, avea nevoie de o jertfă pe care să o îngroape la temelie, după cum săvârşise ritualul un alt meşter de mănăstiri.
8. De aceea, imaginile sale poetice au fost însufleţite cu preţul pierderii vieţii sale personale. Condeescu depune mărturie:
9. “El a acceptat să «moară» încă din timpul vieţii, trăind numai pentru cuvinte, jertfindu-se pe sine, schimbându-se în cuvinte, în speranţa de a supravieţui spiritual prin creaţia sa, care-l va renaşte perpetuu…” (Alexandru Condeescu, Ordinea cuvintelor, 1985, p. 33)
10. Abia atunci a cutezat să strige: “Te iubesc, prezent al vieţii mele”. Şi strigătul i s-a desfăcut în comete. (Îndoirea luminii, vol. Dreptul la timp, 1965)
11. Cuvintele lui s-au desfăcut în silabe şi în litere. Nichita povesteşte: “Luam câte o literă în mână, pe A să zicem, şi o ridicam sus, în dreptul ferestrei.
12. Îi vedeam scheletul subţire de hipocamp, şi, deodată în vis, mi-am dat seama că A este o literă a tuturor literelor lumii”. (Despre limbajul artistic, în Respirări, 1982)
13. Biograful său, Condeescu, scrie: “Prezenţa sa se identifică cu însăşi starea de graţie uluitoare şi fascinantă,
14. căci omul trăia permanent întru receptarea tensiunii poetice transformând prin metaforă lumea reală în miracol, făcând-o mai amplă şi mai plină de mister, deplasându-i limitele, conferindu-i măreţie”. (A. Condeescu,Ordinea cuvintelor, 1985, p. 28)
15. Nu încape îndoială: “Opera sa mărturiseşte şi va mărturisi pentru el în veac”. (Neculae Crişan, în Album, 1984, p. 285)
16. “Uneori, rareori, Poezia se face om pentru a cunoaşte, în carnea şi sângele său, în nervii săi, trăirea condiţiei umane”. (Paul Georgescu, în România literară, 15 dec. 1983)

IV. Arhanghel citadin

1. Cei ce l-au cunoscut nu au îndoieli: Hristea era un ales, un zeu şi un rege. A spus-o chiar el: “M-a izbit cu aripa un înger şi am devenit rege… Dar mărturisesc că mi-e strâmbă coroana.”
(Schimbarea la faţă, vol. Opere imperfecte, 1979)
2. El n-a fost rege peste vreo seminţie şi nici măcar peste tagma poeţilor. Ci a fost “regele căpşunilor şi al coarnelor de melc”.
3. Biserica lui era ciudată. Avea “clopotniţe înfipte în pământ”, iar “clopotele toate stăteau cu limba spre stele”. (Vedenie, vol. Opere imperfecte, 1979)
4. Evangheliile lui Nichita sunt cu totul profane: “Patru evanghelii scrie-vom despre căderea frunzei în toamnă”. (Evangheliile toamnei, vol. Opere imperfecte, 1979)
5. Ba unii spuneau că era frumos, “cu ochii adumbriţi de melancolii stelare, privind în sus, peste pleoape, ca Iisus în grădina Ghetsimani…”. (Mircea Micu, în Album, 1984, p. 336)
6. Iulian nu a avut nici o poticnire atunci când a spus: “Cu el miracolele devin pământeşti, pentru că el coborâse între noi…”. (Iulian Neacşu, în Album, 84, p. 240)
7. Gheorghe, necredinciosul, s-a căit abia după ce sufletul lui Hristea s-a ridicat la cer: “Ar fi avut toate motivele Nichita să se fi uitat pieziş la mine, ori să se prefacă a nu mă vedea pe stradă.
8. Dar osul său de gentlemen n-a suportat ranchiuna. (…) Mi-a surâs, mi-a strâns mâna; mi-a spus numai vorbe amabile…
9. Mi-am dat seama că mă aflu în preajma unui om neobişnuit, exponent al unei rase mirabile. (…)
10. Aureola ce plutea pe creştetul său m-a convins de realitatea ei, pe mine, necredinciosul, sub aspectul său moral.
11. Printre atâtea moralităţi distorsionate, Nichita se preumbla ca un Arhanghel al unei miraculoase răscumpărări, al unei generozităţi irezistibile, al unei poezii trăite, totale, incandescente, ce îl transfigura, transformând Lumea.
12. Era un Arhanghel citadin, modern, patetic şi ironic, prezent printre vitrine şi automobile, la redacţii şi la baruri, străduindu-se a ne convinge că valorile pe care-i clădită Viaţa n-au dispărut…” (Gheorghe Grigurcu, Un omagiu eretic, în Album, 1984, p. 321)
13. Ca un bun Învăţător ce era, Hristea i-a învăţat pe adolescenţi mersul pe valuri, în picioare. Mai rezemându-se cu braţul de curenţi, mai sprijinindu-se de-o rază ţeapănă, de soare, adolescenţii nu l-au dezamăgit. (Adolescenţi pe mare, Dreptul la timp, 1965)
14. După îndelungi exerciţii, mersul a devenit o obişnuinţă. Adevărat scria Nichita: “…Atunci când trec strada şi calc cu talpa mea pe lucruri, în lumea simultană, cealaltă, ca şi Iisus mă plimb pe ape”. (Certarea lui Euclid, vol. Laus Ptolemaei, 1968)
15. De ce altminteri, Pituţ, prietenul, zicea: Te duceai la Nichita cum se duc credincioşii la biserică, (Gh. Pituţ, în Album, 1984, p. 242)
16. iar Chiriţă spune că poezia lui Nichita “în genunchi ar trebui s-o citim şi s-o ascultăm”. Ca o rugăciune. (Constantin Chiriţă, în Album, 1984, p. 225)

V. Învăţătorul

1. Spre sfârşitul vieţii, a devenit Învăţător. De la Aurelian citire: “Nichita, în ultima vreme, se numea singur «antrenor de îngeri» şi încerca să formeze cât mai mulţi poeţi. A fost un mare pedagog de poezie”. (Aurelian Titu Dumitrescu, Album, 1984, p. 234)
2. Însă tot în acest timp, mulţi îl iscodeau. Unii îi puneau la îndoială talentul, pizmuindu-l pentru harul cu care a fost binecuvântat.
3. Alţii îi cercetau înţelepciunea pentru a se hrăni cu aceasta. Şi mai erau alţii, fariseii, care îl ispiteau, crezând că se va poticni şi îl vor pierde.
4. Dar răspunsurile lui aveau o tărie care îi înspăimânta pe cei care îl iscodeau. Şi toţi se întrebau de unde vine aceasta, fără să se găsească un răspuns pe măsură.
5. Odată, pe când plutea o floare de tei înlăuntrul unei gândiri abstracte, iar deşertul se umplea de lei şi de plante,
6. un bărbat din mulţime l-a întrebat: “Cine este Dumnezeul tău, Nichita?”.
7. Hristea a răspuns: “Nici eu nu ştiu bine. Ştiu doar că el începe cu sine şi se sfârşeşte cu sine. Mai ştiu că nu-l vesteşte nici o aură şi nu-l urmează nici o coadă de cometă.
8. Din el nu străbate în afară nimic. De aceea nu are chip şi nici formă. De văzut nu se vede”.
(Elegia întâia, 11 Elegii, 1966)
9. Altcineva s-a ridicat şi a întrebat: “Omul este plămădit de Dumnezeu din lut?”
10. Plimbându-se printre oameni, Hristea îi privea printr-o prismă de culoare albastră: “Henry Coandă a spus că omul este un accident hidraulic. Eu vin şi zic: omul este un accident al luminii”. (Timpul ca lumină, Respirări, 1982)
11. “Dar lumina?”. “Lumina?”, a spus Nichita. “Întunecaţi întunericul şi veţi găsi porţile luminii”. (Soclul pentru punct,Respirări, 1982)
12. Un gladiator l-a cercetat: “Există un singur Dumnezeu sau nu?”
13. Nichita l-a apostrofat: “Ai grijă, luptătorule, nu-ţi pierde ochiul, pentru că vor aduce şi-ţi vor aşeza în orbită un zeu”. (Elegia a doua, getica, vol. 11 Elegii, 1966)
14. Mulţimea se minuna de răspunsurile Învăţătorului şi se făcea noapte şi-apoi zi şi nimeni nu cuteza să plece.
15. “De unde vine înţelepciunea?”, a întrebat o adolescentă.
16. Aşezându-se pe un butuc de lemn, Nichita a zis: “A fi înţelept înseamnă a stabili o ordine în mijlocul absurdului”. (Temporara suprimare a absurdului, în Respirări, 1982)
17. “Spune-ne, Învăţătorule, tu cine eşti? Eşti Mesia?”, îl rugau discipolii săi.
18. “Prin faptul că sunt, lumea este”, a spus dintr-o răsuflare Nichita. Cuvintele sale au agitat mulţimea. Dar el a continuat:
19. “Prin faptul că văd, lumea se lasă văzută. Prin faptul că simt, lumea se lasă simţită…”
(Înavuţirea lucrurilor, în Respirări, 1982)
20. Un bătrân din apropierea lui l-a tras de pulovăr: “Şi ce ai inventat?”
21. “Ştiinţa pe care eu am inventat-o este atât de subtilă, încât uneori se confundă cu firescul. Ea se numeşte hemografie, adică scrierea cu tine însuţi.
22. Această scriere încearcă să oprească în loc ceea ce nu poate fi oprit niciodată în loc; starea fericirii adică. Speranţa secretă a celui care există, adică.
23. Pricina secretă de a exista a celui care există, adică”. (Hemografia, Respirări, 1982, p. 66)
24. “Tu, care le ştii pe toate, spune-ne cum e dincolo de moarte?”, a întrebat un bărbat sorbind dintr-o cupă cu vin.
25. “Am să vă spun ce cred. Luminiscenţa putregaiului dintr-o pădure, copil fiind, m-a pus pe gânduri. Starea lui de vis mi-a dat un sentiment ciudat.
26. Mai târziu mi-am imaginat lumina ca fiind starea de dinainte de naştere şi starea de după moarte”. (Timpul ca lumină, Respirări, 1982)
27. Deşi se bea vârtos, butoaiele de vin parcă nu se goleau. Cineva a întrebat: “Trebuiesc crezute visele?”
28. “Nu”, a răspuns Nichita. “Visele nu trebuiesc crezute. Ele trebuiesc, ca şi vinurile bune, degustate, niciodată cu un alt gând în cap, decât acela al soiului de viţă de vie din care au fost trase”. (Despre limbajul artistic, înRespirări, 1982)
29. “Şi-atunci cum putem cunoaşte viitorul?”, l-a întrebat un tânăr.
30. “Nu ştiu voi cum îl veţi cunoaşte”, a zis Nichita. “Mie viitorul mi se înfăţişează sub forma unei vorbiri pronunţate de nişte guri cu mult mai perfecte decât ale noastre”. (Omul-fantă, 11 Elegii, 1966)
31. Un preot s-a ridicat în picioare şi a zis: “Dacă e aşa, vin şi întreb: putem cunoaşte şi noi, oamenii, prezentul, trecutul şi viitorul? Deci totul? Deci Adevărul?”
32. Abia în acel moment mulţimea băgă de seamă că Învăţătorul ezită.
33. După un minut de tăcere, Nichita a zis: “Unul dintre vechile mituri ale gânditorilor este acela de a descoperi adevărul într-o singură cifră.
34. Vă amintesc mitul foarte frumos şi foarte vechi, mitul literei Aleph, care reprezintă nu numai făptura omului, dar, totodată, reprezintă punctul din Univers în care, dacă eşti plasat, realizezi tot Universul în mod global”. (Realul social şi realul estetic, Respirări, 1982, p. 115)
35. Spunând toate acestea, Hristea s-a ridicat şi a ieşit din pustie împreună cu discipolii săi.
36. Pe când a rămas singur, s-a întrebat: “Doamne, ce fel de pâine voi mai fi fiind şi eu, şi pentru cine?” (Somnul şi trezia).

VI. Pildele lui Nichita

■ Pilda diviziei de cavalerie
1. Într-o noapte, pe când se punea ţara la cale, cineva a pomenit şi de venirea, eventuala venire a unei armate extraterestre, care va hotărî asupra soartei neamului omenesc.
2. Nichita a întrebat: “Poţi oare să crezi că aş ridica arma? Aş ridica dorul de dragoste”.
3. Şi a continuat: “Nişte prieteni de ai mei, care se pricep şi în chestii politice, ca şi în strategie militară, găsesc că a fost ridicolă divizia poloneză de cavalerie, care s-a ridicat contra nemţilor.
4. Se înţelege că au fost zdrobiţi şi caii şi călăreţii, dar spune-mi, este asta o greşeală militară, este o greşeală sufletească?
5. Până astăzi şi în vecii vecilor nu se va uita mândria diviziei poloneze de cavalerie în faţa tancurilor. De mult au ruginit tancurile, şi tanchiştii au ruginit, dar divizia de cavalerie a rămas frumoasă, cum e frumos primul vers din Iliada”. (De ce suferă poeţii, în Album omagial, 1984, p. 89)

■ Pilda hoitului de câine
6. Pe când ţinea o disertaţie despre distanţa dintre gură şi hrană, Nichita a zis:
7. “Iată cu câtă violenţă este resimţită această distanţă (dintre gură şi hrană) într-un mit isusiac conservat într-un agrophon islamic:
8. «Într-o zi, pe când mergea cu apostolii lui, trecură pe lângă hoitul unui câine. Apostolii spuseră: Greţos mai duhneşte câinele acesta!
9. Dar Iisus zise: dar cât de albi sunt dinţii lui!» (în Respirări, 1982, p. 64)

■ Pilda evangheliei după Tomas, descoperită în Egipt
10. Altădată, cineva l-a întrebat: “Câte cărţi ai publicat până în prezent?”
11. Nichita a răspuns: “Nici una! Poate dacă am să izbutesc să traduc un text apocrif al evangheliei descoperite de un ţăran egiptean în Egipt, după divinul Tomas, într-o bibliotecă găsită într-o oală în formă de papyrus, poate, în fine, aş debuta şi eu cu o carte în limba română”. (în Album, 1984, p. 82)

■ Pilda casei pe care nu o vei zidi niciodată
12. Altcineva s-a ridicat şi a spus: “Există un vers definitoriu, cred, pentru travaliul oricărui poet. Versul e scris, desigur, tot de un poet pe care-l ştim şi-l vom recunoaşte citindu-l: «O boală învinsă e orice carte». Ce părere ai despre acest vers?”
13. Fără zăbavă poetul a răspuns: “Of… Doamne!… aşa-i. E tocmai cum zici şi domnia ta, cu atât mai mult cu cât cel care a împlinit 40 de ani şi nu şi-a făcut casă, nici nu-şi va mai face”. (Album, 1984, p. 83)

■ Pilda copacului plin de păsări
14. În altă împrejurare, un cititor superficial de poezie a întrebat în batjocură:
15. “Şi voi, poeţii, o să mai cântaţi acum Luna? Ce-o să mai faceţi voi după ce Luna va fi populată de oameni?”
16. Hristea a întrebat la rândul său: “Un copac singuratic e mai emoţionant oare decât un copac plin de păsări?” (Respirări, 1982, p. 39)

VII. Ridicarea la cer

1. După ce a vizitat Heracleea Lyncestis, curtea de demult a regelui Filip al II-lea, a ajuns la Stip, Astibo cel antic, în Makedonia.
2. Titus, martor al acelei călătorii, spune: “A doua zi Poetul m-a rugat să-l însoţesc în cetate, la o plimbare fără scop. Sau, dacă îmi amintesc bine, exista unul: spera să găsească în drum o farmacie de unde să poată lua un leac împotriva durerilor ce-l încercau.
3. Oamenii se uitau la el cu interes, poate că unii îl văzuseră în ajun (…), alţii intuiau că în faţa lor se află un om deosebit.
4. Nichita m-a întrebat: «Câţi ani sunt de când ţi-am sărbătorit prima carte?», «Cincisprezece», am răspuns eu. «Atât de mult?», s-a mirat el. «O, eu mă pregătesc acum să fac cincizeci», a mai adăugat.
5. Apoi, uitând de lumea care trecea de o parte şi de alta, a îngenuncheat în faţa muntelui din faţa cetăţii spunând acele vorbe pe care nu le-am uitat şi nu le voi uita niciodată: «Doamne, de ce ne laşi atât de puţin în această Irealitate?»”. (Titus Vâjeu, Adolescent pe viaţă, în Album, 1984, p. 356)
6. Altă dată a implorat: “Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp”. (Viaţa mea se iluminează, vol. O viziune a sentimentelor, 1964)
7. Se întorsese de la nunta din Drobeta. Peste plămânii lui s-au aşezat bolovani. A băut un ceai, dar bolovanii nu s-au dizolvat.
8. A şoptit: “În curând voi fi îngăduit de prieteni, de duşmani şi voi schimba planeta”.
(Mă asemui cu un copac, vol. Obiecte cosmice – Alfa, 1967)
9. Speriaţi, cei din preajma sa au chemat Salvarea. A zâmbit şi le-a spus: “Liniştiţi-vă. N-am unde să mor. Moartea este populată de fiinţe”. (Elogiu, vol. Obiecte cosmice – Alfa, 1967)

*

10. A murit, într-un decembrie lăptos, în camera de gardă a unui spital de urgenţă. La ora 2.00 noaptea, în data de 13, medicul l-a întrebat: “Respiraţi mai bine?”
11. Nichita a silabisit: “Res-pir”. Şi sufletul său s-a ridicat la cer, iar trupul se pregătea să ia drumul ţărânei din care s-a născut. (Album, 1984, p. 406)
12. Nu trecuse mult de când, iscodit de Aurelian, Nichita mărturisea: “Amintirile mele nu au nimic asemuitor cu un cimitir. Ele sunt o Golgotă. Câteva cuie, un lemn bătut în pieziş, un adolescent acolo, două-trei femei plângând şi un puşti pierind din vederi îngrozit de natura lucrurilor”. (Antimetafizica, 1985, p. 340)
13. La început discipolii s-au întristat, iar apoi au refuzat să dea crezare zvonului: “A murit Nichita Stănescu…? Dar e o imposibilitate! Logică şi ontologică”. (Dumitru Micu, în Album, 1984, p. 238)
14. Altul a exclamat: “Nichita, tu nu ai murit, nu mori şi nu vei muri!” (Dionisie Duma, în Album, 1984, p. 230)
15. Apoi au început să vorbească despre sacrificiul lui: “Simt şi cred că Nichita Stănescu a fost produsul celui mai sublim-paradoxal capriciu pe care spiritul de creaţie cosmică îl săvârşeşte doar din când în când în rândurile speţei umane.
16. Anume nutresc strania convingere că acest intangibil spirit creator, cu trufaşă şi imprudentă dăruire, l-a plăsmuit pe Nichita numai şi numai din iubire, numai şi numai pentru iubire.
17. Ce i-a fost dat lui Nichita să fie de pe urma divinului blestem genetic, iată, cred, enigma veşnică, asupra căreia cei cu adevărat fascinaţi de geniul său se vor apleca…
18. Nichita-omul nu mai este printre noi…
19. Avem tragica revelaţie a faptului că n-am fost nici pe departe la înălţimea sacrificiului din şi prin iubire făcut de el pentru noi toţi, cei de azi, şi pentru cei ce ne vor urma de-a lungul veşniciei”. (Nicolae Ciobanu, în Album, 1984, p. 224)
20. Alţii au cutezat mai mult, precum Simion, care l-a numit Unul Singur, fiindcă el murise într-un accident de maşină pe Valea Prahovei, dar Hristea l-a readus la viaţă:
21. “Domnul Unul Singur (Nichita Stănescu) a încălcat toate legile pământeşti şi (…) a fost (…) Poetul, Preotul, Medicul, Psihiatrul şi Hristos, fiul lui Dumnezeu, care pătimeşte (precum spune legenda biblică) pentru aproapele său”. (Simion Pop, în Album, 1984, p. 345)
22. Când s-au împlinit 40 de zile, părintele Galeriu a oficiat o slujbă la biserica Silvestru pentru pomenirea sufletului celui care a fost Stănescu Nichita Hristea.
23. Biserica s-a umplut de versuri mirene, iar Tomozei şi-a amintit că Nichita a murit nespovedit, neîmpărtăşit şi fără lumânare… (Gheorghe Tomozei, Scriu Nichita, în Album, 1984, p. 409)

autor Dorin Stef

Tagged with: