Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Păşea în orânduiri numai de ea ştiute

Posted in Poezie by Hopernicus on 15/12/2011


 

Bătrâna cu bastonul e universul centrului

păşeşte greoi, şchiopătând tenace

repetă aceleaşi figuri în fiecare zi şi după masă

până la colţ şi înapoi, până la colţ şi înapoi

Trotuarul e un câmp de luptă

în spate-i moartea, în faţă vitrina vieţii

trece peste borduri şi limite

îşi numără catrinţele, şorţul deasupra

mai bine pe loc decât să facă un pas înapoi

Pauza de respiraţie îi aduce în faţă pruni, meri şi căpşuni

poale umplute cu verze îndesate

sângele circulă anevoios

dacă stai, mori, îi zise doctorul

La opt dimineaţa porneşte la drum lung

între două blocuri ca nişte cazarme

eroina paşilor cunoaşte crăpăturile fără rost

cuvintele bătrânilor în trecere

glasul pârâului de la căpătâiul căsuţei din sat

vocea apei fără de care seara adoarme greu

În piept riduri pergamentizate

pe faţă ochelari fumurii, o apără de soare

privirile n-o mai deranjează de mult

nu ştiu ce gândeşte, dar are soluţii

trotuar, bordură, cotitură

capota maşinii roşii, rezemată două minute

sute de metri, cotitură, pauză

bordură, trotuar şi de la început   

 

Autor:Deac Suzana

 

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Păşea în orânduiri numai de ea ştiute

„Eu zbor! Veniţi cu mine?”, vol. 3, Suzana Deac şi Maia Martin

Posted in Arte by Hopernicus on 12/08/2011

Dragii mei,
cu bucurie vă anunţ apariţia unei noi cărţi din seria „Eu zbor! Veniţi cu mine?”. Este cel de-al 3-lea volum, semnat de Suzana Deac, proză şi poezie, şi Maia Martin, pictură.

Puteţi citi cartea aici

http://www.calameo.com/books/000310051486f4a3fb9e1

Având ca inspiraţie picturile mele, Suzana Deac a scris proză sau poezie de o sensibilitate ce  o simt foarte apropiata cu a mea. Joaca, Jocul se imbina cu meditaţie, reflexia, dar şi cu actualitatea de zi cu zi.

Vă ofer ca preambul un dialog între pictură şi literatură pe tema „Melancoliei”.

Melancolie, artist Maia Martin

„De unde vin cuvintele? Din pomii ascultători cu inele de logodnă, pe care i-am admirat într-o primăvară timpurie, cu o foame de flori şi desenam ramurile laterale, nevăzute de trecătorii pământeni, iubeam frunza care îndrăznea să se trezească pentru fiecare zi, piţigoiul din decor cânta imnul singurătăţii. Copacii s-au unit cu dealul, un lanţ verde contra timp. Ştiu că visele mele se întorc într-o iarnă lipsită de rugăciunea pădurilor.”
Suzana Deac

Cartea „Eu zbor! Veniţi cu mine?” vine in continuarea vol. 1 semnat de Violetta Petre şi a antologiei (vol.2) ce cuprindea picturi din perioada 2006-2008 (autori Maia Martin, Dorina Şişu, Ion Vanghele, Suzana Deac, Adrian Grauenfels, Delia Stăniloiu, Emanuel Pope, Eugen Dorcescu, Ion Ionescu-Bucovu, Ioan Mircea Popovici, Slavomir Almăjan, Ion Toma Ionescu, Mariana Bendou, Mihaela Dumitriu şi Tibick Indrikova)

Lectură plăcută!

A consemnat pentru dumneavoastră, Maia Martin

Tagged with: ,

Atenţie, în seara asta se joacă

Posted in Proză by Hopernicus on 31/07/2011

În seara asta se joacă o piesă fără cap şi coadă, când războinicii se iau de cap şi-şi smulg părul şi devin toţi de aceeaşi vârstă, pin experienţă, ani şi inteligenţă.

Terapia de grup îi învălmăşeşte şi le impune tot felul de paradoxuri, fiecare ar vrea să ţină cont de ele, dar se termină sponsorizările, nu şi impunerile, şi atunci se transformă în nişte nomazi născuţi înafara de reguli…  poeţii încearcă vadul inspiraţiei cu impozite răscolitoare, care printr-o teză de absurdum, le vine ca o mănuşă, ei  se hrănesc din propriile frământări… scriitorul pune pe tapet, în cusături adânci, de motive populare, tot ce a văzut neavenit pe munte sau la şes.

În seara asta se joacă o piesă adâncă de 90 de metri ori km, brodată pe motive populare şi rezervaţii naturale. Care atrage străinul, înstrăinatul, nu să nu mai plece dar să revină ori de câte ori. E important să revii… Acolo unde crezi că se află bulbul neamului, hologramele pământului şi ale celulelor intrinseci.

 

Comedia, la braţ cu tragedia. Proza se rupe în două la cap de pod nerestaurat, nici măcar reparat, şi te duci cu masina între rugăciuni, te ţine, nu te ţine, nici nu-ţi mai pasă de petale: te iubeşte, nu te iubeşte… Poezia se caţără la cer. Poeţii strangulaţi de propriile nopţi neîmplinite. Iubirile dorite îşi îngroapă morţii. Nu e cale de întoarcere. Dacă vrei să înaintezi, ia cartea de bucate şi citeşte reţeta de trecut noroaie, mlaştini, cârciumi şi gândiri degenerate cu aurola de genii neînţelese. Nu ar fi ele genii dacă ar fi înţelese.

Ştim cu toţii că niciunul dintre noi nu suntem înţeleşi – la scara mică. La acest etaj suferinţa are mize mici. Dar te urci spre miazăzi, la nivele superioare şi soarele dogoritor îţi ia minţile şi-ţi plantează atomul de supremaţie, care te domină ca un cancer social.

În seara asta se joacă tragedia comică a omului care se zbate în vise, a literaţilor care visează, şi mulţi bat toba pe tuşe, în derâdere semiotică, se ridică sau nu, poetul la ceruri?!

Poetul se ridică la ceruri încă din stadiul de a fi pe pământ.

 

În seara asta se joacă ziua românului când a apucat să treacă mările şi oceanele şi a ajuns să atingă malurile Canadei care strigă după populaţie. Se vroia să fie populată şi s-au dus români din toate părţile, inclusiv bucovineni şi şi-au împărţit durerea de mamă cu durerea de pământ. Nu-s de invidiat. Pe fiecare îl doare tocmai ce nu are. Şi pe noi, şi pe ei. Dorul naşte minuni sau monştri. Vă vrem sau ne vreţi. Forma contează întotdeauna.

V-aş întreba acelaşi lucru, cum aţi împăcat pseudonimul cu identitatea personală? Sau aveţi două identităţi? Cum aţi slujit gândul de ţară din depărtare? Şi ce vă lipseşte în momentul de faţă?

Stând în balcoanele vieţii, ne plac dizidenţii, emigranţii, liberi cugetătorii, prin ei reuşim şi noi să ne eliberăm! De istorie, de juguri, de neputinţe.

 

autor Suzana Deac

http://cititordeproza.ning.com/profile/DeacSuzana

 

Tagged with:

Papagalul Kea

Posted in Pt.copii by Hopernicus on 22/01/2011

Papagalul Kea


-Iarăşi ne-a murit o oaie! – striga mâhnit fermierul din Nouă Zeelandă, când a deschis uşa la casa lor micuţă.

-Dar ce s-a întâmplat, tătucule? – întreba unul dintre băieţi.

-Nu-mi dau seama nici eu ce le atacă, dar am observat că fiecare oaie ce a murit până acum, avea blană lipsă pe spate, cât o palmă.

-Haideţi măi băieţi la masă, v-am pregătit mămăliguţă cu lapte!- îşi chema mămuca băieţii, crescuţi şi ei mari după atâţia ani.

-În ritmul acesta nu ştiu când ne-om putea apuca de casa nouă, ofta fermierul. Aşa am chibzuit cu mama voastră, vindem o sută de oi şi ne apucăm la primăvară de fundaţie. Doar pământ avem berechet, numai casa s-a strâmtorat rău de tot, de când v-aţi făcut voi mari.

-Dar ce crezi tătucule, ce li se întâmplă totuşi?! – întreba feciorul cel mare.

-La început am crezut că suferă de ceva boală, dar fiindcă numai câte una îşi dădea duhul, a căzut teoria mea. Dacă era vorba despre vreo boală, ar fi murit cu zecile!

-Ai chemat veterinarul, tătucule? – a întrebat cel mijlociu, interesat şi el de întâmplările petrecute.

-L-am chemat, sigur, dar  până ajunge el aici, la o asemenea distanţă de sat, oaia trebuie îngropată să-şi găsească şi ea pacea în pământ, iar doctorul în acest caz, nu mai are pe cine examina.

-Dar, tătucule, când ai examinat dumneata fiecare oaie în parte, ce ai observat?

-Că lipseşte fiecăreia câte o palmă de lână de pe spate.

-Iar la restul oilor, nu?

-Aşa cum zici tu, oile sănătoase au blana întreagă.

-Mâncaţi dragii mamei, să nu se răcească mămăliga – îşi îndemna mama feciorii.

-Stai, mămucă, să ne organizăm, apoi vom rade tot ce-i în farfurie, glumea feciorul cel mare.

-Părerea mea este, zise cel mijlociu, să stăm planton câte unul în fiecare zi ca să vedem ce se întâmplă cu oile!

-Dar şi noaptea ar trebui să veghem, completa cel mic, dacă vrem să aflăm ceva!

-Bine zici, se înghesuiau toţi să-i împărtăşească părerea.

-Ne împărţim pe zile şi nopţi, interveni capul familiei, se cuvine ca să încep chiar eu,  astăzi. Deci ziua şi noaptea voi sta eu de veghe! Tare aş vrea să prind ucigaşul!

-Sunt de acord, se entuziasma cel mare, dar mâine toată ziua şi toată noaptea eu voi urma la rând, aşa să ştiţi!

-Eu cum să vă ajut? – întreba sfioasă mama băieţilor.

-Tu eşti stâlpul casei, mămucă, tu ne speli, ne faci de mâncare şi veghezi asupra somnului nostru, zise cel mare, conştient că treaba pusă la cale îi privea doar pe bărbaţi.

-Apoi urmez eu! – continua planificarea cel mijlociu. Veţi vedea că eu voi afla secretul cel mare! – şi-şi bătea pieptul cu mândrie.

-După tine voi face şi eu planton, completa cel mic, mai modest din fire.

Lucrurile astfel hotărâte aşteptau împlinirea.

Prima zi şi noapte era rândul fermierului. Ziua a trecut foarte uşor, mai dădea de mâncare la oi, le mai număra, le mai examina, le mai cânta şi le mai povestea. Seara când se plictisise de stat într-un loc, a intrat în casă să ia cina caldă de pe sobă. Dar vai, necazul s-a înfăptuit tocmai atunci, până a servit masa de seară, pe când se întorcea la staul, o oiţă abia mai stătea în picioare, a plâns,
apoi s-a prăbuşit la pământ şi şi-a dat duhul. Fermierul s-a repezit la oaie s-o vadă şi observă din nou că lipseşte un smoc de păr din blană. De acolo îi venea moartea, dar nu-şi putea explica cauza precisă.

-Of, Doamne, de ce mi-ai distras atenţia tocmai când eram de pază?! Mi-am făcut familia de ruşine!

A doua zi era rândul feciorului cel mare. Ca un viteaz a stat toată ziua, a îngrijit oile cumsecade, dar noaptea s-a plictisit rău de tot, de singurătate. Ce s-a gândit, că dacă-şi aduce ceva vinişor din pivniţa tatălui, o să treacă noaptea mai uşor. Dar s-a înşelat amarnic. După ce a băut două pahare de vin, l-a
surprins somnul şi numai cântatul cocoşilor l-a putut trezi, iar necazul fusese deja înfăptuit! A găsit o oiţă chinuindu-se pe paiele grajdului.

-Of, Doamne, de ce mi-ai luat auzul tocmai când eram de pază?! L-am făcut de ruşine pe tătucul meu!

A treia zi feciorul mijlociu a preluat stăpânirea peste oi, el fiind foarte încrezător în forţele sale, era sigur că va avea mai mult noroc în depistarea ucigaşului enigmatic. Ziua a văzut de oi, a făcut curat, a aranjat prin grajd că doar timp avea berechet, iar seara a aprins mai multe lămpaşuri ca să vadă când apare duşmanul nenorocit. Dintr-odată aude mişcările unei fiinţe, se înarmează cu coasa şi
aşteaptă în dosul uşii grajdului. Dar ce să vezi? Era o fată frumoasă cu cosiţe galbene care, neştiind ce s-a întâmplat cu prietenul ei, a venit în vizită tocmai ce s-a înserat. Ce s-a bucurat băiatul, oricum îi ducea şi ei dorul, acum noaptea o va petrece mai plăcut în mod sigur, gândise el. I-a făcut şi
fetei loc pe paiele moi din colţul grajdului şi după ce s-au aşezat amândoi comozi, n-au mai încetat cu poveştile până zori, când pe fată o fură somnul.
Flăcăul a sărit în picioare, era timpul să vadă de oile care dormeau şi ele, numai una părea că se crispa din cale afară, se lupta săraca cu moartea cu ultimele forţe, însă până la urmă s-a predat vlăguită de putere.

-Of, Doamne, mi-ai luat vederea, tocmai când eram de pază! Cum am să spăl ruşinea de pe mine?!

Băiatul cel mic abia aşteapta să-i vină rândul. Avea numai 18 de ani, dar a citit mult la viaţa lui şi a învăţat felurite căi de a face faţă unor momente grele. În cazul de faţă de pildă, ce s-a gândit el, să pândească pe fiecare pe rând ca să înveţe din experienţa lor şi ce a reţinut? Prima oiţă a murit când taica a intrat în casă să mănânce, deci el nu va veni în casă după mâncare, mai bine va duce cu
el o traistă cu pâine, slănină, cârnaţi şi o ceapă roşie. Fratele cel mare a vrut să scape de plictiseală cu vinul din beciul încărcat de bunătăţi. Va lua cu el de dimineaţă o sticluţă mică de vin şi când i se face sete, doar atunci va bea câte o picătură. Şi el umbla după o fată, cu păr negru ca smoala şi ochi
negri ca noaptea înstelată, dar îi va spune să stea acasă şi să doarmă liniştită până când o va căuta el. Nu vroia să-i fie distrasă atenţia deloc.

Şi aşa a şi făcut. A pregătit cele trebuincioase, şi-a salutat mama, că fraţii şi taica erau plecaţi la pădure, după lemne. Straja o vedea ca o treabă serioasă, de care depindea chiar existenţa familiei. Nu a zis taica că nu se pot apuca de o casă nouă dacă pierd oile rând pe rând?! Deci trebuia să slujească cauza cu cea mai mare fermitate. A ţesălat caii, a făcut curat la vaci şi la oi, aşternând
paie uscate la picioarele lor. Apoi s-a odihnit chiar un pic, timp în care şi-a scos fluierul din buzunar şi a început să cânte animalelor cele mai frumoase cântece de păscut. Periodic trecea prin rândurile oilor ca să vadă dacă totu-i în ordine. Când s-a făcut amiază, a desfăcut traista de la maică-sa şi a
început să mănânce din merindele de acasă, după care a băut o gură de vin. Seara a luat fluierul în mână şi a pornit printre oi, vroia să vadă tot ce se întâmplă în jurul lui. Era conştient, el a rămas cel în care familia vrând-nevrând şi-a pus speranţa, trebuia să fie la înălţime, trebuia să prevadă tot ce se poate întâmpla. Stând aşa între oi şi cântând de jale şi de veselie, observă cu mare
mirare că pe geamul cel mic al grajdului se strecoară un papagal cu pene verzi-măslinii şi zboară către oi. S-a oprit din cântat, nici nu se mişca de uluit ce era, pândea orice mişcare a papagalului neînsemnat, despre care ştia de mult că mănâncă doar flori şi ierburi. Dar ce să vezi, mare minune, papagalul perspicace şi-a ales oiţa potrivită şi a început să smulgă un smoc de lână de pe spinarea ei. Băiatul cel mic nu se mişca, zicea că încă nu-i pericol, trebuie să vadă şi ce urmează ca să înţeleagă tot ce se întâmplă.

Papagalul Kea, că aşa se chema pasărea ucigaşă, după ce a smuls lâna de pe oiţă, s-a apucat să-i smulgă din grăsimea aşezată tocmai la rinichi. Dar staţi oameni buni, că a sărit feciorul nostru şi a dat o lovitură zdravănă păsării de pradă, de s-a îngropat ciocul feroce pe loc în penajul său.

Dis de dimineaţă tătucu a trecut pragul grajdului să vadă ce s-a mai întâmplat şi când a văzut că toate oile trăiau, l-a ridicat pe fecioraş de bucurie. Familia a sărbătorit izbânda, dar cel mic nu s-a lăsat până nu au căzut la învoială să-l lase o săptămână întreagă să păzească turma de oi. Cu perseverenţă şi vitejie a răzbit ca într-o săptămână să omoare toţi papagalii care atacau mişeleşte oile din spate, ca ele să nu să poată apăra şi să se hrănească cu unsoarea lor, pentru a se proteja de frigul iernii.

Cine şi-a imaginat că papagalul Kea poate recurge la o asemenea faptă?!

Datorită feciorului cel mic, toţi fermierii din sat au aflat marea taină şi au hotărât să-şi păzească oile şi peste noapte din cauza prădătorilor periculoşi.

autor Suzana Deac

http://cititordeproza.ning.com/profile/DeacSuzana

http://suzanadeac.wordpress.com/

Tagged with:

Comentarii închise la Papagalul Kea

Zsidó Ferenc: Tăiţel Ludovic face cadou

Posted in Bilingv, română-maghiară, Trad. by Hopernicus on 21/01/2011

Tăiţel are o imaginaţie jalnică când e vorba să ofere cadouri. N-a avut niciodată o idee acceptabilă legat de ce s-ar cuveni, ori ce ar trebui să cumpere pentru alţii. Nici soţiei nu ştia să-i cumpere cadou. Când era vorba să aleagă un cadou pentru ea ajungea într-o dilemă chinuitoare, deşi, ca orice bărbat care-şi cunoaşte soţia, ar fi trebuit să ştie ce cadou ar fi bucurat-o. Ca să-şi uşureze situaţia, de câteva ori şi-a întrebat consoarta, ce şi-ar dori. Dar ea a evitat să-i răspundă direct,  spunându-i : „eu nu vreau nimic, dragul meu, numai pe tine te vreau , să fii întotdeauna al meu”. Replica l-a înfuriat pe Tăiţel. De ce se scutura aşa de el ? De ce nu-l ajuta ?

Şi, din nou, a sosit Crăciunul şi din nou trebuia să-i dea cadou. Tăiţel nu-şi mai găsea locul. Se  şi vedea  încurcat, cu o pălărie sau cu un parfum exotic în mână, iar soţia îl pupa cu graţie şi îl consola: „nu-i nimic, îl schimb eu cu altul”.

S-a săturat de asemenea situaţii. În sfârşit i-a venit o idee salvatoare -să-şi facă o statuie. Nu s-a gândit la marţipan sau ciocolată, că sunt scumpe, dar la jeleu, da. Avea o cunoştinţă cofetar, s-a înţeles cu el şi a reuşit chiar să şi negocieze preţul. Au realizat mulajul din ipsos, pe care cofetarul l-a căptuşit apoi cu o folie. Pe urmă l-a umplut cu jeleu de culoarea verde. Verdele este culoarea speranţei!

În seara de Crăciun, Tăiţel a împins pe uşă, o masă rulantă, pe care trona statuia lui, realizată dintr-un jeleu tremurător. La copiii  săi a avut un succes incontestabil, chiar dacă nu pricepeau de ce-a primit mama lor un astfel de cadou. Partenera nu-i salută ideea în aceeaşi măsură. Nu înţelegea care-i sensul. Tăiţel s-a împăcat deja cu calmul înfrânţilor veşnici.

Cântecele obişnuite de Crăciun, deşi cu un entuziasm mai moderat, le-au cântat. Despre statuia de jeleu pe care Tăiţel a  aşezat-o lângă pom n-au mai vorbit.

Surpriza adevărată a urmat a doua zi: poate cofetarul n-a utilizat o reţetă bună, sau a economisit ceva din ingrediente, drept răzbunare pentru că Tăiţel îndrăznise să se târguiască cu el, în orice caz, statuia peste noapte a început să se topească şi să curgă de pe masă, transformându-se într-o băltoacă slinoasă-lipicioasă. Ca un lac verde, perfid şi furios. “Scufundă-te în el – glumea Tăiţel forţat, cu nevasta, deşi ştia că nici asta nu ajută – ca şi cum ai face baie în mine”. Zărind privirea plină de reproş a soţiei, a căutat o plasă de naylon şi cu făraşul a început să toarne în ea compoziţia moale. Nici prin gând nu i-a trecut s-o ducă înapoi la cofetar să-i facă reclamaţie. Sacul plin l-a aşezat într-un colţ, apoi a ieşit din casă. Din uşă a mai zis: “întotdeauna mi-ai spus că nu aştepţi alt cadou, decât pe mine; acum să ştii că eu sunt acolo. Într-o altă ipostază!”
Helikon, revistă literară, anul XXI. 2010. Nr. 24. (566.)  — 25 decembrie, Cluj-Napoca

Zsidó Ferenc: Laska Lajos ajándékoz

Laska pocsék ajándékozó volt. Soha nem akadt egyetlen épkézláb ötlete sem, mit illene, kellene venni a megajándékozandónak – bárkiről volt is szó. A feleségének sem tudott ajándékot vásárolni. Vagy talán így: neki aztán pláne nem tudott. Ha neki kellett valamit választani, még nagyobb kínban volt, mert ugye, az ember a feleségét ismeri a legjobban, igazán illene tudni, minek örülne, de ő nem, nem, nem és nem. Hogy helyzetén könnyítsen, párszor megkérdezte élete párját, mit óhajtana, de ő kitért valami olyan válasszal, hogy semmit se kérek, drágám, csak téged, hogy mindig légy az enyém. Laskát a válasz titkon dühítette. Mert, hogy miért rázza le, miért nem segít.
És ismét karácsony jött, és már ismét ajándékozni kellett. Laskát a frász törte ki. Már látta, hogy ismét ott fog szégyenkezni egy kalappal, vagy valami egzotikus illatú parfümmel, s felesége pedig kegyesen megpuszilja, s vigasztalóan annyit mond, semmi baj, majd visszacserélem egy másikra. Elege volt a hasonló helyzetekből. Aztán mentő ötlete támadt. Hogy azt mondja, szoborba önteti magát. Nem marcipánra vagy csokoládéra gondolt, mert az túl drága, hanem zselécukorra. Volt egy cukrászismerőse, azzal meg is beszélte a dolgot, még alkudnia is sikerült. Gipszből elkészítették a negatívot*, ezt a cukrász kibélelte fóliával, s színültig töltötte zöld színű zselécukorral. Merthogy a zöld a remény színe.
Karácsonyestén aztán Laska egy elegáns kerekes asztalon begurította az ajtón életnagyságú, lágyan remegő zselécukor hasonmását. Gyermekei kö-rében osztatlan sikert aratott, bár nem értették pontosan, miért az anyjuk kapta az ajándékot. A párja már nem díjazta annyira az ötletet. Nem értette, mi a pláne benne.  Laska ebbe az örök vesztesek nyugalmával törődött bele. A szokásos karácsonyi dalokat, igaz, mérsékelt lelkesedéssel, de elénekelték; a zseléhasonmásról, amit Laska bekormányozott a karácsonyfa alá, többet nem beszéltek.
Az igazi meglepetés másnap következett: talán nem jó receptet használt a cukrász vagy kispórolt valamit az összetevőkből, bosszúból, amiért Laska alkudni merészelt, mindenesetre ez éjszaka folyamán a figura olvadni kezdett, lefolyt az asztalról, s egy hatalmas, nyálkás-ragadós cukortócsává vált. Mint valami hínáros, haragos zöld tó. Mártózz meg benne – sütött el egy kényszeredett poént Laska, pedig tudta, ez aligha fog segíteni –, pont olyan lesz, mintha bennem fürödnél meg. Felesége rosszalló tekintetét látva aztán előkeresett egy nejlonzsákot, s a szemétlapáttal komótosan merni kezdte bele a híg masszát. Eszébe se jutott visszavinni, a cukrásznál reklamálni. A tele zsákot beállította az egyik sarokba, majd kihúzta a lábát a házból. Az ajtóból még visszaszólt: mindig azt mondtad, más ajándékra nem vágysz, csak rám, hát most tudd, ott vagyok. Más halmazállapotban.

Helikon, irodalmi folyóirat, XXI. évfolyam 2010. 24. (566.) szám — december 25, Kolozsvár

Traducere  Suzana Deac

http://cititordeproza.ning.com/profile/DeacSuzana

http://suzanadeac.wordpress.com/



Tagged with:

Comentarii închise la Zsidó Ferenc: Tăiţel Ludovic face cadou

Pictoriţa

Posted in Proza redactorilor, Proză scurtă by Hopernicus on 11/12/2010

În fiecare săptămână, regele mergea călare la vânătoare; trecând prin pădure, ieşea pe o câmpie  inundată de razele soarelui.  Acolo zărea o domnişoară frumoasă stând pe iarbă, cu o broderie în faţă. Broda crengile copacilor în mai multe nuanţe de verde, apoi pârâul cu peştişori zglobii, galbeni, roşii cu picăţele negre şi-i rămânea loc în goblen şi pentru păsările cerului.

Îl impresiona cu inteligenţa ei şi de fiecare dată se sfătuia cu ea despre mersul lucrurilor din ţară. Fata avea o imagine clară despre cum ar trebui organizată aşezarea lor ca să devină dreaptă pentru locuitori, iar regele la fiecare întâlnire o provoca la discuţii să înveţe din intuiţia şi experienţa frumoasei localnice. Apoi o saluta cu respectul cuvenit şi pleca la vânătoare. Gonacii înconjurau mistreţii cu câinii, iar regele ţintea doar un singur mistreţ. Bucătarul îl tăia să facă bucate alese din el. Regele trimitea şi fetei cu cosiţe galbene, câte o gustare.

artist Maia Martin, Autoportret din nisip

A treia săptămână după ce şi-a luat rămas bun de la fată să meargă la vânătoare, s-a întâmplat un lucru curios. Nu mai avea tragere de inimă pentru vânătoare, aşa că şi-a trimis slugile acasă, cu câini cu tot, dorind să rămână singur cu gândurile sale. A pornit călare către muntele din depărtare. Vântul îi atingea obrajii, soarele îl făcea să transpire, dar până n-a obosit de tot, nu s-a oprit. A găsit în calea lui o fântână, acolo s-a dat jos de pe cal şi a scos o găleată de apă. Când s-a uitat în apă, a văzut chipul frumoasei fete reflectat în apă. A întors capul şi fata era în spatele lui.
-Eu m-am îndrăgostit de tine, i-a spus regele, ai părul ca spicul de grâu, ochii de azur şi o minte ascuţită, dar nu am ce face, sunt căsătorit, iar regina mea este o femeie de treabă, cumsecade şi eu ştiu că pe ea trebuie s-o iubesc. Este un sentiment deosebit pentru mine că te-am descoperit, dar nu te supăra, eu pe tine trebuie să te uit. De acum încolo nu mă mai opresc pe pajiştea ta, nu mai vorbesc cu tine, oricât de dureros ar fi. Şi regele şi-a ţinut cuvântul. Nu se mai oprea pe câmp, unde stătea şi cosea fata, nu mai vorbea cu ea de loc. Ocolea acel loc să nici n-o vadă.

A plâns fata o săptămână întruna, nu mai putea broda de loc. În preajma ei se adunau veveriţele şi iepurii să-i alunge gândurile rele. Se cocoţa ciocârlia pe copacul cel mai apropiat să-i cânte triluri de consolare, broasca făcea acrobaţii s-o înveselească, chiar şi melcul îi apăru în cale. Iar fata începu să spună poezia despre melc, melc, codobelc… şi uită de supărarea ei. Broderia, căzută în iarbă, a rămas neterminată. Un pom era cusut, dar pe celălalt nu mai avea cine să-l coasă. Stând aşa degeaba câteva zile, frumoasei fete cu părul ca spicul de grâu, i-a venit o idee salvatoare. Impresionată atât de culorile naturii, cât şi de amărăciunea interioară, dorea dintr-odată să picteze, simţea în inima ei, că deşi nimeni nu a învăţat-o tehnica picturii, ar putea reuşi.

A cumpărat din târg cele necesare şi a aşezat şevaletul în mijlocul câmpului drag ei şi s-a apucat de pictat. În fiecare zi picta mai frumos, mai iscusit până a realizat nişte peisaje deosebite, cu copaci şi flori, cu animale de pădure, cu munţii din depărtare şi cu păsările cântătoare. Într-o zi a aşezat tablourile în jurul ei şi s-a scufundat în admiraţia lor. A reuşit. A reuşit să-şi învingă supărarea, a reuşit să facă tablouri aşa de frumoase pe care neapărat trebuia  să le arate şi lumii, să se bucure şi alţii de ele, oameni de seamă, iubitori de artă.

A doua zi a venit cu calul şi cu căruţa în târg şi a aşezat tablourile, pe fiecare în picioare, ca să fie vizibile în lumina soarelui, să nu fie umbrit niciunul. A stat prima zi, a doua zi, chiar şi a treia zi lângă tablourile sale, dar numai doi oameni s-au uitat mai bine la ele, fără s-o întrebe, fără să-i spună ceva. De cumpărat nimeni nu a cumpărat nici un tablou, deşi nu erau scumpe.

artist Maia Martin, Dansul iubirii

După trei zile nereuşite, fata aşa de tare s-a supărat că nu mai vroia să stea lângă tablourile ei şi a rugat o femeie, care îi era vecină în sat, să aibă grijă de ele.

-Bine maică, du-te liniştită acasă, am eu grijă de ele, şi aşa nu prea trece nimeni prin faţa lor să le admire, deşi cât mă pricep eu, sunt tare frumoase.

Fata plecă acasă să mai facă şi alte treburi că picturile sale nu trebuiau nimănui. Dar ea, săraca, nu ştia că exact în ziua aceea s-a oprit caleaşca reginei lângă căruţa ei, a coborât regina, o femeie tare cumsecade, cum umbla vorba prin sat. Prima dată s-a uitat după nişte mătăsuri pentru o rochie de bal, dar când a zărit picturile, a lăsat mătăsurile baltă şi s-a dus să admire tablourile

-Vai, dar cine a ştiut să picteze aşa de frumos ? întreba tocmai pe vecina fetei care era în apropiere, tare impresionată de entuziasmul reginei. Trebuia să vină chiar regina ca să recunoască valoarea adevărată a picturilor săracei fete.

-Cine a pictat aceste tablouri ?

-O fată simplă, cu cosiţe ca spicul grâului, regina mea, dar dacă îi spun că le-aţi lăudat, tare fericită va fi cu siguranţă.

-Nu numai că le laud, dar le şi cumpăr pe toate să-mi împodobesc casa pentru balul pe care îl organizăm în această duminică. Te rog să-i dai pictoriţei aceşti 50 de galbeni din partea mea şi să-i spui să vină negreşit la balul de duminică, va fi musafirul meu de onoare.

Regina şi-a chemat valetul să aşeze tablourile în caleaşcă să le ducă la palat şi să le arate soţului său.

Mare a fost mirarea fetei când vecina i-a relatat întâmplarea din târg. A cuprins-o bucuria că totuşi tablourile sale sunt reuşite, regina care avea cultură şi simţul frumosului, le-a putut aprecia. Sufletul i s-a umplut de fericire, nu mai era supărată ca înainte. Invitaţia reginei, însă, a pus-o pe gânduri, e bine să se ducă ? Nu-i bine ? Era  într-o dilemă ciudată. Pe regină n-o putea refuza, dar nu vroia să-l supere nici pe rege.

Fie ce o fi, se gândea în sinea ei şi a început să caute între hainele ei o rochie potrivită pentru bal. Oricum nu avea rochii aşa de scumpe ca şi regina sau doamnele de la curte, dar avea şi ea o rochie cu dantelă albastră ca cerul senin, cu ea se putea prezenta la curtea regală.

Duminica fix la ora cinci s-a înfăţişat la poarta castelului, unde nu a mai intrat niciodată. Curtea era plină de musafiri cu pahare de cristal în mână, iar în ele strălucea un vin roşu ca rubinul . Se auzea muzică de pian şi peste tot erau mese elegante şi aranjate cu multe mâncăruri, raţe sălbatice, carne de mistreţ, de iepure, de căprioară şi prăjituri cu frişcă. Femeile purtau rochii scumpe şi se plimbau graţios. Fata se simţea intimidată de atâtea impresii noi, dar regina cum a zărit-o, a şi prezentat-o curţii:

-Ea e pictoriţa descoperită de mine, s-o cunoaşteţi pe autoarea frumoaselor tablouri, de acum încolo ea va picta pentru curtea regală şi va fi onorată pentru munca ei.

A apărut şi regele, ocupat până atunci cu primirea musafirilor ,veniţi din ţinuturi îndepărtate şi mare a fost mirarea lui când a zărit-o pe frumoasa fată. Ce caută ea în curtea mea, se tot întreba.Până la urmă regina a clarificat situaţia:

-Hai, dragul meu, s-o cunoşti pe această pictoriţă frumoasă şi talentată, pe care eu am descoperit-o !

Regele i-a întins mâna, a felicitat-o pe fată, dar nu s-a trădat că ar cunoaşte-o dinainte. Nici fata nu a zis nimic şi-a lăsat jos privirea în faţa regelui.

-De acum încolo această pictoriţă va picta pentru curtea regală, că tablourile sale sunt realizate cu talent şi sunt pe placul meu, ce zici dragul meu ? – întreba regina pe regele.

-Bine, dacă asta e dorinţa reginei, să se împlinească, a spus regele şi s-a scuzat, dar trebuia să se ocupe de ceilalţi musafiri.

Când balul s-a terminat şi lumea s-a dus acasă, regina s-a retras şi ea în dormitorul său să se culce, regele atunci şi-a găsit timp să meargă prin salon şi să se uite la picturile mult lăudate.

-Interesantă este viaţa, se gândea, eu vroiam să scap de o amintire frumoasă şi amintirea a intrat în casa mea sub forma acestor tablouri. Se uita la ele şi-i veneau în minte tot felul de impresii din trecut. Până târziu nu a putut să doarmă regele, se gândea ce va fi de acum încolo. Dar nimeni nu ştia, nici el, nici fata şi nici regina.

Din păcate nici povestitorul nu ştie mai mult că v-ar povesti mai departe întâmplările ce au urmat. Imaginaţi-vă voi ce sfârşit doriţi acestei poveşti şi să presupunem că aşa se termină povestea, cum vreţi voi.

autor Suzana Deac, administrator al proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/DeacSuzana

Tagged with: ,

Comentarii închise la Pictoriţa