Atenţie, în seara asta se joacă

Posted in Proză by Hopernicus on 31/07/2011

În seara asta se joacă o piesă fără cap şi coadă, când războinicii se iau de cap şi-şi smulg părul şi devin toţi de aceeaşi vârstă, pin experienţă, ani şi inteligenţă.

Terapia de grup îi învălmăşeşte şi le impune tot felul de paradoxuri, fiecare ar vrea să ţină cont de ele, dar se termină sponsorizările, nu şi impunerile, şi atunci se transformă în nişte nomazi născuţi înafara de reguli… poeţii încearcă vadul inspiraţiei cu impozite răscolitoare, care printr-o teză de absurdum, le vine ca o mănuşă, ei se hrănesc din propriile frământări… scriitorul pune pe tapet, în cusături adânci, de motive populare, tot ce a văzut neavenit pe munte sau la şes.

În seara asta se joacă o piesă adâncă de 90 de metri ori km, brodată pe motive populare şi rezervaţii naturale. Care atrage străinul, înstrăinatul, nu să nu mai plece dar să revină ori de câte ori. E important să revii… Acolo unde crezi că se află bulbul neamului, hologramele pământului şi ale celulelor intrinseci.

Comedia, la braţ cu tragedia. Proza se rupe în două la cap de pod nerestaurat, nici măcar reparat, şi te duci cu masina între rugăciuni, te ţine, nu te ţine, nici nu-ţi mai pasă de petale: te iubeşte, nu te iubeşte… Poezia se caţără la cer. Poeţii strangulaţi de propriile nopţi neîmplinite. Iubirile dorite îşi îngroapă morţii. Nu e cale de întoarcere. Dacă vrei să înaintezi, ia cartea de bucate şi citeşte reţeta de trecut noroaie, mlaştini, cârciumi şi gândiri degenerate cu aurola de genii neînţelese. Nu ar fi ele genii dacă ar fi înţelese.

Ştim cu toţii că niciunul dintre noi nu suntem înţeleşi – la scara mică. La acest etaj suferinţa are mize mici. Dar te urci spre miazăzi, la nivele superioare şi soarele dogoritor îţi ia minţile şi-ţi plantează atomul de supremaţie, care te domină ca un cancer social.

În seara asta se joacă tragedia comică a omului care se zbate în vise, a literaţilor care visează, şi mulţi bat toba pe tuşe, în derâdere semiotică, se ridică sau nu, poetul la ceruri?!

Poetul se ridică la ceruri încă din stadiul de a fi pe pământ.

În seara asta se joacă ziua românului când a apucat să treacă mările şi oceanele şi a ajuns să atingă malurile Canadei care strigă după populaţie. Se vroia să fie populată şi s-au dus români din toate părţile, inclusiv bucovineni şi şi-au împărţit durerea de mamă cu durerea de pământ. Nu-s de invidiat. Pe fiecare îl doare tocmai ce nu are. Şi pe noi, şi pe ei. Dorul naşte minuni sau monştri. Vă vrem sau ne vreţi. Forma contează întotdeauna.

V-aş întreba acelaşi lucru, cum aţi împăcat pseudonimul cu identitatea personală? Sau aveţi două identităţi? Cum aţi slujit gândul de ţară din depărtare? Şi ce vă lipseşte în momentul de faţă?

Stând în balcoanele vieţii, ne plac dizidenţii, emigranţii, liberi cugetătorii, prin ei reuşim şi noi să ne eliberăm! De istorie, de juguri, de neputinţe.

autor Suzana Deac