„Soarele vieţii mele- Fiodor Dostoievski”

 

“În ziua de 28 ianuarie 1881, la ora 7 dimineaţa, Anna Grigorievna Dostoievskaia s-a trezit şi a văzut că soţul o priveşte.

– Cum te simţi dragul meu? l-a întrebat ea, aplecându-se către el.

–Ştii, Annia, a spus Feodor Mihailovici cu voce stinsă, sunt trei ore de când nu dorm şi mă tot gândesc şi-mi dau seama limpede că am să mor astăzi.

– Dragul meu, de ce crezi asta? Doar acum te simţi mai bine, sângele nu mai curge, se vede că s-a format un „dop”, cum spunea Koşlakov. Pentru Dumnezeu, nu te mai chinui cu temerile, ai să mai trăieşti, te asigur eu.

A deschis Biblia care-i fusese dăruită la Tobolsk [când pleca la ocnă] de soţiile decembriştilor:

– Vezi ce scrie aici: „nu Mă opri”, înseamnă că am să mor.

Anna Grigorievna plângea. El îi mulțumea mereu, o consola, îi încredinţa copiii.

–Ţine minte, Annia, te-am iubit întotdeauna cu o dragoste fierbinte şi nu te-am înşelat niciodată, nici măcar cu gândul!

La ora 11 hemoragia s-a repetat. Bolnavul a fost cuprins de o slăbiciune neobişnuită. El şi-a chemat copiii, i-a luat în braţe şi şi-a rugat soţia să citească parabola fiului risipitor (s.m.). Aceasta a fost ultima lectură auzită de Dostoievski. După o nouă hemoragie, la orele 7 seara, el ş-a pierdut cunoştinţa şi la orele 8 şi 38 de minute a murit.

 

(Leonid Grossman – Titanul. Viaţa lui Dostoievski, trad. George Iaru, București, Ed. Lider, 1998, p. 498-499)

 

Astfel se stingea din viaţă “titanul literaturii ruse”, lăsând în urma lui o văduvă cu doi copii. Să vedem cine a fost Anna Grigorievna Dostoievski.

Spre sfârşitul anului 1866 Dostoievski s-a mutat la Petersburg şi a decis să-şi angajeze o stenodactilografă pentru a-l ajuta să finalizeze romanul Jucătorul. I-a fost recomandată tânăra Anna Grigorievna Snitkina, o fată modestă, liniştită, pe al cărei chip se citea inteligenţa. Încântată să se afle în preajma celebrului scriitor, Anna a acceptat, fiind impresionată, mai ales, de simplitatea şi de sinceritatea lui. În scurt timp l-a îndrăgit, deşi era cu 25 de ani mai tânără decât el. În 1846, când se năştea Anna, Dostoievski începuse să fie cunoscut şi remarcat după publicarea nuvelei Dublul…

 Nu după mult timp s-au căsătorit. Vreme de 14 ani, Anna a fost îngerul lui păzitor: aşa cum Nora Joyce îl salvase pe Joyce de alcoolism, Ana i-a fost aproape în perioadele lui dramatice, când depindea de jocurile de noroc şi, mai ales, în momentele de cumpănă când trecea prin crizele de epilepsie. Anna Grigorievna  a apărut în viaţa scriitorului într-un moment critic – după o căsătorie nefericită şi după câteva poveşti de iubire la fel de nefericite.  Singur şi chinuit de boala lui avea, cu siguranţă, nevoie de un ajutor în redactarea scrierilor, dar şi de un suflet care să-i fie aproape.

În 1881 Dostoievski pleca în lumea umbrelor, Anna supravieţuindu-i 37 de ani, timp în care s-a ocupat în mod special de promovarea operei sale. Aşa cum spune criticul  Leonid Grossman, Anna a fost un adevărat “model al acelui fenomen greu de realizat şi rar întâlnit care se cheamă dragoste activă.”

Într-una dintre convorbirile pe care Anna Grigorievna le-a avut cu Leonid Grossman i-a povestit despre întâlnirea ei cu tânărul compozitor Serghei Prokofiev, încă student la acea vreme. Deja ajunsese să fie cunoscut, dar şi destul de controversat pentru inovaţiile pe care le introdusese în componistică, spărgând toate canoanele timpului. Lucrarea sa, Suita scitică, interpretată în 1916, a produs un val de proteste în lumea academică muzicală pentru limbajul muzical aproape brutal, nemaiîntâlnit. Compozitorul se afla încă într-o febrilă căutare, când s-a apucat de o nouă compoziţe muzicală, opera “Jucătorul”, inspirată de romanul lui Dostoievski. Hotărât să păstreze textul original dostoievskian, Prokofiev n-a mai apelat la un libretist. Lucrarea i-a fost acceptată la teatrul Mariinski din Petrograd, însă, curând, regizorul spectacolului, Bogoliubov, şi-a retras colaborarea iar artişii au început a-şi arăta nemulţumirea faţă de sonoritatea brutală a muzicii dar şi faţă de lipsa de melodicitate a textului. Era 1917. Opera a fost retrasă din repertoriu, iar teatrul a fost închis. În tot acest angrenaj de evenimente, compozitorul omisese să ceară acordul familiei Dostoievski, astfel că s-a mai trezit şi cu un protest şi  din partea acestora.

Acordul însă exista din partea Annei Grigorievna, căreia Prokofiev i-a făcut o vizită oferindu-i partitura operei cu o dedicaţie din partea lui. Ca de obicei îşi luase cu el agenda albastră pe care o purta mai mereu asupra sa. Anna era o bătrânică plinuţă, îmbrăcată după moda veche, purtând pe cap o “nakolka” prinsă de părul cărunt, adunat în coc. “Prevenită de Prokofiev, care o rugase să noteze câteva cuvinte legate de tema soarelui a rămas pe gânduri câteva clipe, apoi, aplecându-se peste paginile albumului a aşternut cu scrisul ei ferm şi citeţ următoarele câteva  cuvinte: „Soarele vieţii mele- Fiodor Dostoievski.” După care a pus data: 6 ianuarie 1917. Şi dintr-o dată chipul ei s-a transfigurat fiind inundat de roşeaţă, ochii strălucind de mândrie, de un profund sentiment de fericire. Nu era pentru prima dată când, unul dintre contemporani observa acea transfigurare a chipului Annei atunci când era amintit numele lui Fiodor Dostoievski.

Altădată, întrebată de un tovarăş de călătorie care o recunoscuse în trenul ce mergea de la Moscova la Sankt Petersburg : “Ce fel de om era Dostoievski?” Anna i-a răspuns cu aceeaşi lucire în priviri: “Era omul cel mai bun, cel mai tandru, cel mai inteligent şi cel mai generos din câţi am cunoscut vreodată.”

Anna Grigorievna a fost un veritabil agent literar pentru opera lui Dostoievski a urmărit toate editările, toate punerile în scenă, s-a opus atunci când a considerat că se aduce atingere renumelui scriitorului. A avut o atitudine pioasă faţă de tot ceea ce-a scris Dostoievski, însă a fost şi o femeie cât se poate de pragmatică. Dorinţa ei a fost ca cei doi copii: Fiodor Fiodorovici şi Liubov Fiodorovna să se ocupe mai departe de moştenirea literară de la tatăl lor. Abia după moartea ei, Fiodor, fiul, a plecat de la Ialta în Moscova şi s-a ocupat o vreme de moştenirea literară. În schimb, Liubov, care s-a stabilit  în străinătate din 1913,  a publicat o carte tendenţioasă la adresa tatălui său în care printre altele nota: “Mama mea a vorbit toată viaţa despre soţul său ca despre un om ideal, iar după ce a devenit văduvă şi-a educat copiii în spiritual unui adevărat cult pentru tatăl lor.”

Deasupra tuturor acestor neînţelegeri rămâne iubirea unică şi atât de profundă pe care Anna Grigorievna i-a păstrat-o lui Fiodor Dostoievski până a închis ochii şi dincolo de mormânt. Forever and a day. Tânăra fată care trecuse într-o bună zi pragul casei marelui scriitor, cu servieta în braţe, oferindu-şi serviciile de stenodactilograf, a lăsat posterităţii una dintre cele mai frumoase şi mai emoţionante poveşti de iubire. De remarcat că Anna n-a fost nici pe departe supusă firii dificile a lui Dostoievski, ci a rămas ea însăşi, independentă, adoptând o atitudine corectă şi demnă. A fost lucrul care l-a impresionat cel mai mult pe scriitor şi, din momentul în care a văzut-o, nu şi-a mai putut închipui viaţa fără “Anecika lui”.

O martoră a convieţuirii dintre cei doi povesteşte: „Ea se purta cu el ca o dădacă sau ca o mamă din cele grijulii. Pregătindu-i cele de trebuinţă când el avea să plece undeva, îi aducea ba una, ba alta până când în cele din urmă îl vedea plecat. Deodată zbârnâia soneria de la intrare.”Cine-I acolo?” “Eu, Anna Grigorievna! Batista! Ai uitat să-mi dai batista!” îi spunea el pe un ton dramatic. Erau firi diferite: ea veselă, plină de viaţă, râdea deseori cu poftă. El lua totul în tragic.

Avea simţul umorului şi-şi cunoştea foarte bine poziţia, deşi era modestă din fire. Aflată în străinătate îi scria fiicei sale: „Hotelierul, aflând de la nevastă-sa , care nu-i străină de ceea ce se cheamă literatură, că sunt soţia unui celebru scriitor, îmi spune acum “madame Tolstoi”. Eu nu protestez. A vrut să-mi prezinte un literat englez, dare eu am refuzat să cunosc asemenea plevuşcă, iar cu Shakespeare el n-are cum să-mi facă cunoştinţă…” iar zece  ani mai târziu după moartea lui Dostoievski fiind întrebată de un gazetar lipsit de tact de ce nu s-a mai recăsătorit, i-a răspuns: „Păi după ce l-am avut de bărbat pe Dostoievski, cu cine m-aş mai putea mărita? Poate doar cu Tolstoi!”

Îl cunoscuse, personal, pe Tolstoi în 1889 când îi aprobase o incintă  în  Muzeul de istorie din Moscova pentru a amenaja “Muzeul memorial F. M. Dostoievski”

Aproape în fiecare an Anna Grigorievna pleca la băi în străinătate. Primul lucru pe care-l făcea când ajungea acolo, vizita librăriile să vadă ce cărţi ale lui Dostoievski se vând, cine le-a editat. Revenea în Rusia cu o cantitate imensă de cărţi.  Niciodată nu renunţase la activitatea ei de corector, deşi vederea îi slăbise foarte tare şi citea cu lupa. Îi plăceau foarte mult pălăriile şi nu–şi refuza plăcerea de a-şi cumpăra câteva. Nu semăna în acele momente nici pe departe cu acea Anna Grigorievna care, cu ani în urmă îşi vânduse paltonul să-i cumpere soţului o pălărie nouă. Rămâsese la fel de modestă, de chibzuită şi de pragmatică.

Munca de  editor i-au atins sănătatea astfel că în 1911 la 1 septembrie şi-a vândut drepturile de editor. Deşi, pe seama ei se colportau zvonuri despre bogăţia imensă pe care ar fi deţinut-o, adevărul era altul. Anna făcea numeroase donaţii, ridicase şcoala din Staraia Russa care-i purta numele lui Dostoievski.

Anna Grigorievna a supravieţuit domniei a patru ţari, a trecut pragul unui nou secol , a fost martora a trei revoluţii, a folosit tramvaiul, lumina electrică, telefonul şi metroul.  Vara anului 1918, în plin război a prins-o la Ialta. Foametea începuse să bântuie şi, într-una din zile, povesteşte nora ei, Ekaterina Petrovna, cineva i-a dăruit două funturi de pâine proapătă. Le-a mâncat toate şi, în urma unei crize de colită, pe 21 iunie 1918 s-a stins din viaţă.

 

“Am devenit soţia lui Fiodor Mihailovici când aveam 20 de ani. Astăzi am depăşit 70, dar şi acum îi aparţin numai lui: prin fiecare faptă, prin fiecare gând al meu aparţin memoriei lui, activităţii lui, copiilor şi nepoţilor lui”, nota ea în Memorii.

 

 

Bibliografie: D. Dostoievski, Soarele vieţii mele, Caiete critice, 1993

 

autor maria sava

 

Orbeţi şi orbi

 

 

În societăţile tradiţionale, bardul orb constituie o funcţie răspândită atât în Europa cât şi în Asia. Orbeţii erau băsmuitorii acompaniaţi de ceteră, mulţi dintre ei fiind orbi. Între orbete şi lume se interpune o pânză de păianjen, astfel încât activitatea lui nu poate fi distrasă de nicio faptă, el rămânând centrul universului.

În Orb sărac, din vol. Hanu Ancuţei de Sadoveanu, orbul transmite auditoriului Mioriţa, întovărăşind povestirea cu sunetul cimpoiului. De obicei rapsodul se rezema de un copac sau de o coloană, suflul din instrumentul său simbolizând Anima Mundi ce străbătea elementul vertical, Axis Mundi. 

Tradiţia şi existenţa povestitorilor orbi s-a prelungit până-n Evul Mediu, iar la noi, mult mai târziu în contemporaneitate.

„Secretul băsmuirii s-a pierdut împreună cu celelalte ştiinţe tradiţionale. Ştim că era o epifanie, o dezvăluire prin enigmă, prin care se strângea convergent roua cerului în fundul unei cupe, reprezentând partea superioară dintr-o clepsidră, de unde se distribuiau divergent, în lumea sublunară.(pg. 30)

 

Voievozilor şi de altfel şi celorlalţi stăpânitori ai lumii li  se spuneau basme, ori li se cântau balade nu doar la ospeţe, ci şi înainte de-a adormi. Atunci când i se recita, voievodul închidea ochii, adică, devenea orb ca şi partenerul său, între ei stabilindu-se o egalitate, un numitor comun: „iară ochiu-nchis afară înlăuntru se deşteaptă.”(Eminescu)

 

În secolul al XV-lea se editează şi se strâng la Alexandria, oraşul lui Alexandru Macedon, zis Bicornul, o colecţie de fabule. Spuse mai întâi în India, apoi în Persia şi Asia–Mică, fabulele au fost scrise în arabă şi compilate apoi în persană. Şi cartea s-a numit : « O mie şi una de nopţi ».  O mie de nopţi, fiind sinonim în mintea cititorului cu « infinite nopţi », „nenumărate nopţi”, cărora li se mai adaugă „una”. O zi. „For ever and a day.”

În limba engleză cartea a fost tradusă de Andrew Lane apoi de Richard Francis Burton care citează cu admiraţie informaţia transcrisă de baronul Hammer Purgstall. Se spune în acel text  că, ajuns în Egipt, Alexandru Macedon suferea de insomnie pe care doctorii au hotărât să i-o trateze aducându-i în dormitor pe acei „oameni ai nopţii”, numiţi „confabulatori nocturni”a căror meserie era chiar aceea de a spune basme şi de a distrage atenţia de la insomnie. Băsmuirea are rol curativ dar şi pe acela  de-a crea punţi către eternitate. A povesti înseamnă a supravieţui, asemeni Şeherezadei şi, totodată,  a trece într-un alt târâm-în cel al visului.

 

Descoperirea Orientului a însemnat pentru lumea europeană conştientizarea existenţei unui spaţiu pe cât de misterios, pe atât de bogat, din punct de vedere cultural. Şi, acest subiect fascinant, nu putea fi ocolit de Borges în conferinţele sale, mai cu seamă că, Nopţile arabe, titlul versiunii engleze a minunatei saga, O mie şi una de nopţi, i-au însoţit copilăria. Dar cum să vorbeşti despre un ţinut a cărui cultură, acoperită de mister, fascinează tocmai prin marea diferenţă faţă de cea occidentală ? Au existat, ce-i drept, întâlniri între cele două lumi, mai mult sau mai puţin dramatice. Unul dintre aceste momente  este legat de campaniile tracului Alexandru Macedon, care « adormea cu sabia şi cu Iliada sub cap » şi, care, a cucerit Persia şi India, murind la Babilon.

 

Legat de personalitatea lui circulă o legendă, conform căreia, n-ar fi murit la 22 de ani, ci s-a despărţit de armata sa cutreierând prin pustiuri.Ajunge astfel lângă un foc în preajma căruia erau câţiva soldaţi cu piele galbenă. Deşi nu-l cunoşteau, l-au invitat  alături de ei la foc şi l-au ospătat ca pe unul de-al lor. A trecut vremea, dar iată că, la un moment dat, când primeşte solda, printre monede descoperă şi una cu chipul său făcută cu ocazia bătăliei de la Arbella. Privind către monedă zise : « Ai îmbătrânit, omule, dacă asta e medalia făcută de tine. Această monedă a fost făcută pe când eram Alexandru Macedon, cu ocazia bătăliei de la Arbella, pentru a sărbători bătălia de la Arbella. » În aceeaşi clipă şi-a amintit tot trecutul său, însă a continuat să trăiască ca un simplu mercenar.

 

Dar întâlnirea dintre Orient şi Occident n-a însemnat numai războaie. Pliniu cel Bătrân aminteşte în Historia Natural despre India, despre Persia şi despre Bactriana.  Au urmat apoi cruciadele şi marile călătorii, aşa cum a fost cea a lui Marco Polo care a adus din Orient o carte, o adevărată revelaţie a acelei lumi mai mult intuite decât cunoscute. Dar să ne amintim şi de poemul lui Samuel Taylor Coleridge- Hanul Kubla ( Kublai Khan) :

«  În Xanadu han Kubla porunci

Un falnic domn al desfătării :

Pe-alfeu, râu sfânt, ce curge-aci

Prin peşteri tainice, sprea-a rătăci

În jos, spre-ntunecimea mării.”

 

În povestirea japoneză  Cântăreţul cu urechile smulse, bardul orb Hoici colindă ţinuturile rostind epopeea prăbuşirii dinastiei Taira.

 

Acelaşi lucru îl aminteşte U-ceng-en în prefaţa la Călătorie spre Soare-apune. „Profesiunea de povestitor a devenit cu timpul foarte populară şi un mijloc de câştigare a existenţei. În Amintiri despre cele întâmplate în Hangdou (Sec. al XIII-lea) se scria că în Hangdou erau 93 de povestitori faimoşi dintre care 52 de meşteri în povestiri romantice, 23 în povestiri istorice, 17 în povestiri budiste şi unul în glume. Pentru a putea fi urmăriţi mai uşor aceştia povesteau în graiul poporului, iar pentru ca firul povestirii lor să fie cât mai curgător şi bine legat , îşi pregăteau textul în scris.   Aceste texte au fost numite huapăn. Cele mai multe au fost adunate şi publicate în antologii.” Notă : S-ar putea face o analogie între povestitorul de profesie chinez şi povestitorii de la noi(în special „Orbeţii”, amintiţi de Ion Budai Deleanu şi de alţi scriitori de Ardeal care au contribuit la păstrarea şi transmiterea creaţiilor populare, mai cu seamă acelor bătrâneşti.) pg. 19 ( U Ceng-en- Călătorie spre soare –apune, Biblioteca pentru toţi, 1971, trad. şi prefaţă Corneliu Rudescu)

 

Există o admirabilă poveste legată de Ţarul Ivan cel Groaznic şi rapsodul orb care-l adormea cu poveştile sale. Pentru frumuseţea lui, redau aici un dialog dintre ţar şi orb :

« -Şi cine v-a învăţat cântece să cântaţi şi poveşti să povestiţi ?

-Însuşi Domnul Dumnezeu, din vremuri de demult ne-a învăţat

-Cum asta ?

-Bătrânii noştri o povestesc şi cântăreţii o cântă.

Odinioară, în vremuri străbune, s-a întâmplat asta. Când s-a înălţat Domnul nostru Hristos la ceruri, au plâns toţi sărmanii cu duhul, orbii, şchiopii, adică toată tagma asta a noastră a milogilor : « Oh, unde pleci tu Hristoase Dumnezeule ? Pe noi cui ne laşi ? Cine are să ne potolească setea şi foamea ? » Şi răspunsu-le-a Hristos, Împăratul Cerurilor : « Am să vă las , zice, un munte de aur, un râu de miere, podgorii săpate şi livezi bogate. Şi-o să fiţi băuţi şi mâncaţi, îmbrăcaţi şi încălţaţi ! » Şi-a ridicat atunci glasul Sfântul Ioan Teologul : « O, milostive Mântuitorule ! Nu le da lor nici munte de aur, nici râuri de miere, nici podgorii săpateşi livezi bogate. Că n-au să ştie avutul să-l stăpânească ; Ci dă-le lor, Hristoase, basmele marilor despre vechime-străvechime, despre oamenii Domnului. Şi-au să pornească milogii să colinde lumea, să povestească basmele-marile, să cânte cântecele-dulcile şi orice om are să le dea de băut şi de mâncat, de-mbrăcat, de-ncălţat. » Şi grăi Hristos, Împăratul Ceresc : « Facă-se voia ta, Ioane ! Ale lor să fie cânticele–dulcile, basmele-marile. Iar cine-i va milui cu mâncare şi băutură, apărat să fie de beznele nopţii şi de un loc în Rai să aibă parte ; deschise să-i fie aceluia porţile Raiului. Amin. »(pg 85)

 

Inspirat de existenţa  orbeţilor dar şi de un fapt divers citit în ziare, Dan Culcer scrie un frumos şi impresionant poem intitulat sugestiv : Homerid. Îl redau mai jos :

 

Homerid

 

Cu ochii albi, senin, stă drept,

Între şuvitele albe, între drumuri de fier.

Şoptind printre dinţi cuvinte

Şuierând cântece aflate, cunoscute doar

de el, învăţate de la Bătrâni.

 

Pe drumul de fier, în gara Sfântului Gheorghe

În centrul Luminii, în centrul lumii, locomotiva năpustită

se opreşte blând fornăind ca un balaur,

sub pod, pe drumul de fier.

Un descântec.

Stăpân e Poetul pe Timp, pe balauri, pe drumuri de fier.

Doar păsările fără cântec pier.(pg 86)

 

«Un cântăreţ orb, rătăcit noaptea între şinele unei gări de triaj, scapă de moarte fiindcă locomotiva se opreşte singură înainte de a-l strivi. Nimeni nu pricepe cum.» Ziarele

(Dan Culcer, Utopia, Editura Ardealul 2010)

 

Spune Lev Şestov în Revelaţiile morţii, că într-o carte veche de înţelepciune stă scris că atunci când îi vine omului sorocul Îngerul Morţii coboară la el spre a-i despărţi trupul de suflet. În acel moment corpul său e acoperit de ochi de care, de fapt, nu are nevoie, nu i-au fost lui hărăziţi. Se poate întâmpla , însă ca apariţia lui să fie prea devreme. Atunci Îngerul Morţii îşi dă seama, nici măcar nu se mai arată şi-i lasă celui vizitat o pereche din mulţimea de perechi de ochi ce-i acoperă trupul. Pe lângă ceea ce văzuse până atunci, omul începe să vadă lucruri noi şi stranii, nu aşa cum le văd ceilalţi oameni, ci cum le-ar vedea locuitorii celorlalte lumi. Nimic din ce văd ochii normali, obişnuiţi, nu seamănă cu ceea ce văd ochii lăsaţi de Înger. Sunt două viziuni total opuse, de bietul om poate să creadă c-a înnebunit. Unul dintre cei vizitaţi de Îngerul Morţii a fost Feodor Dostoievski. Şi lucrul ăsta nu s-a întâmplat nici când a fost condamnat la moarte, nici pe vremea când se afla în Casa Morţii, ci atunci când  a cunoscut subterana. „Subteranul nu înseamnă câtuşi de puţin cotlonul mizer în care Dostoievski hotărăşte viaţa eroului său, şi nu înseamnă, nicidecum, singurătatea lui, ce n-ar fi putut să fie mai desăvârşită în măruntaiele pământului, ori pe fundul mărilor, ca să folosim cuvintele lui Tolstoi.”(pg27) Însă Dostoievski nu e singur în literatura rusă. Alături de el trebuie aşezat Gogol cel despre care însuşi  Dostoievski afirma: „Operele lui Gogol ne strivesc sub greutatea întrebărilor insolubile pe care ni le pun.”

În concepţia religioasă a lui Gogol, spune Merejkovski, „diavolul este esenţa mistică şi fiinţa reală în care s-a concentrat negarea lui Dumnezeu, răul etern.”Unicul obiect al creaţiei gogoliene este diavolul ca manifestare a „nemuritoarei trivialităţi omeneşti.” Gogol a fost cel dintâi scriitor care a văzut esenţa răului în mediocritate, în trivialitate, în lipsa de tragism, în platitudinea sentimentelor şi gândurilor omeneşti. A fost primul care a înţeles că tocmai diavolul este acea micime, acea slăbiciune umană care nouă ne pare măreaţă. El l-a văzut pe diavol aşa cum era, fără mască, real, cu o faţă omenească, mult prea omenească acea faţă a omului când acceptă să fie „ca toată lumea”, când nu îndrăzneşte să fie el însuşi. El vedea asemeni personajului său Viii ale cărui pleoape atârnau până la pământ şi nu le putea ridica.

 

Şi dacă pe unii orbeţi această putere de-a vedea dincolo de trivialitatea lumii în care trăim, miezul ei încărcat de tragism, i-a vlăguit, i-a aruncat într-o agonie din care n-au mai avut puterea să iasă, pentru alţii intrarea în penumbră aînsemnat începutul unei alte vieţi. În cartea sa asupra antroposofiei, Rudolf Steiner afirma: „atunci când ceva se termină, trebuie să ne gândim că ceva începe.” Borges consideră orbirea sa ca pe un dar, artistul având o misiune pe care şi-o poate duce la capăt dincolo de toate nenorocirile pe care viaţa i le oferă. Pasiunea pentru literatură e mult mai puternică, încât până şi suferinţa este recuperată şi filtrată în interesul său. „Tot ceea ce i se întâmplă –inclusiv umilirea, ruşinea, nenorocirile – toate acestea i-au fost date ca material pentru arta sa şi trebuie să-l  folosească.” Conform sentinţei socratice, cine se poate cunoaşte mai bine decât orbul care trăieşte mai mult cu sine însuşi? Îndepărtarea de lumea vizibilă, însingurarea, îl apropie pe orb de lucrurile esenţiale. Şi pentru că am vorbit de însingurare, aş vrea să amintesc aici pe marii creatori care nu şi-au trădat crezul în momentele de claustrare totală în care au fost supuşi de regimul comunist: pictori care pictau în memorie, poeţi care scriau mii de versuri în minte. „Alles nahe werde fern” spune un vers al lui Goethe. „Tot ce este aproape se îndepărtează” . În crepuscul zilei, dar şi al vieţii, lumea vizibilă se îndepărtează dar, „Nimeni să nu reducă la lacrimi şi reproşuri/Această demonstraţie de măiestrie/A Domnului care, cu magnifică ironie/ Mi-a dat în acelaşi timp cărţile şi noptea” (Poemul darurilor – J.L.Borges).

 

Borges descoperă o lume a orbeţilor atinşi de genialitate care au avut o imensă contribuţie la evoluţia literaturii universale. Primul, în lungul şir al orbilor geniali a fost Homer, personalitate reală sau imaginară care a marcat puternic poezia lui Oscar Wilde. Se spune că Homer ar fi fost învins într-o petrecere de către muze care i-au sfărâmat lira şi i-au luat vederea.

„Eu cred că Wilde şi-a dat seama că poezia sa era prea vizuală şi că a vrut să o vindece de acest defect, spune Borges. De aceea, el a dorit să facă o poezie auditivă, care să fie muzicală, să zicem, precum poezia lui Tennyson sau poezia lui Verlaine, pe care el îl iubea şi îl admira atât de mult. Şi atunci Wilde şi-a zis: „grecii au spus că Homer era orb pentru a arăta că poezia nu trebuie să fie vizuală, că poezia trebuie să fie, înainte de toate, auditivă„. De aici, acea maximă: „muzica înaintea tuturor lucrurilor„, a lui Verlaine, de aici simbolismul contemporan al lui Wilde.

Deci, putem gândi că Homer nu a existat dar că grecilor le plăcea să şi-l imagineze orb, pentru a insista asupra faptului că poezia este înainte de toate lira şi că latura vizuală poate să existe sau poate să nu existe la un poet. Eu cunosc şi mari poeţi vizuali, poeţi intelectuali, mentali, dar nu este nevoie să menţionez nume.”

 

Un alt orb în ale cărui versuri, covârşitor este auditivul, a fost Milton care, asemeni lui Coleridge şi De Quincey, a ştiut că unicul său destin va fi literatura.

La 25 de ani a orbit. El spunea că şi-a pierdut vederea scriind pamflete în sprijinul hotărârii Parlamentului de a-l executa pe rege. Pentru pamfletele sale, Milton a fost condamnat la moarte, însă Carol al II-lea, fiul lui Carol I, a refuzat cu nobleţe să semneze lista condamnaţilor la moarte, listă  pe care se afla şi Milton: „Pana din mâna mea dreaptă refuză să semneze această condamnare la moarte”, ar fi spus el.

Iar Milton şi-a urmat crezul, acela de-a lăsa ceva posterităţii. A abordat numeroase teme, însă în poemul Paradisul pierdut s-a oprit la Adam, temă universală, de altfel. Petrecea foarte multă vreme singur şi compunea versuri. Putea să memoreze câte 40-50 de grupe a câte 11 silabe pe care apoi le dicta celor care veneau să-l viziteze. Aşa a compus şi a scris Paradisul pierdut şi Paradisul regăsit. Însă eroul tragic cu care Milton se identifică este Samson, pentru că, asemeni lui, se considera un om puternic învins de soartă. Celebre au rămas versurile: „eyless, in Gaza, at the mill, with the slaves.”(„orb în Gaza, la roata de apă printre sclavi”). Nu avem destulă admiraţie şi nu încetăm să ne uimim de forţa cu care marele poet s-a ridicat deasupra tuturor nenorocirilor care l-au lovit „in this dark world and widte”, lume pe care a dominat-o cu prisosinţă. Însă Milton are şi alte versuri pe această temă precum sonetul de mai jos, versuri pe care le-a dictat unor persoane, ocazional.

 

John Milton – On His Blindness

 

When I consider how my light is spent,

 Ere half my days, in this dark world and widte,

 And that one talent which is death to hide,

 Lodged with me useless, though my soul more bent

To serve therewith my maker, and present

My true account, lest he returning chide,

Doth God exact day-labour, light denied?

 I fondly ask; but Patience to prevent

That murmur, soon replies, God doth not need

Either man’s work or his own gifts, who best

Bear his mild yoke, they serve him best, his state

   

Is kingly. Thousands at his bidding speed

And post o’er land and ocean without rest:

They also serve who only stand and wait.

 

„Eu datorez umbrei, spune Borges, anglosaxona, îi datorez modestele mele cunoştinţe de islandeză, îi datorez bucuria atâtor rânduri, atâtor versuri, atâtor poeme şi de a fi scris o carte intitulată cu anumită falsitate, „Elogiu umbrei”, în care elogiam orbirea mea, deoarece am înţeles că nu a fost în totalitate rău.”

Aşadar, versul lui Shakespeare: „Looking on darkness which the blind to do sie” se referă de fapt nu la bezna totală în care orbul ar fi condamnat să se scufunde definitiv, aşa cum îşi imaginează oamenii lumea lor, ci la o lume diferită, a umbrei, în care lucrurile capătă noi dimensiuni prin misterul de care se înconjoară. Mai ales, când orbul are o vocaţie artistică.

Însă cel mai faimos creator de operă dublă rămâne James Joyce . Pe de o parte sunt cele două romane – „Ulisse” şi „Finnegans Wake”, iar pe de alta, opera lingvistică, Joyce fiind considerat cel mai important creator de limbă engleză. Pătruns în lumea întunericului, Joyce studiază irlandeza, norvegiana, greaca şi latina, inventând el însuşi o limbă de o muzicalitate aparte. „Din toate câte mi s-au întâmplat , spunea Joyce, cred că cel mai puţin important este faptul de a fi rămas orb.” Obişnuia să şlefuiască câte o frază o zi întreagă până o aducea la perfecţiune.

Fără să aibă cunoştinţă de mitica discuţie dintre Dumnezeu şi orb,  Borges conchide că orbirea le-a adus acestor mari creatori un nou mod de viaţă, nu în totalitate nociv, pervers. Orbirea poate fi un mijloc de-a vedea dincolo de micimea acestei lumi. Ca şi-n crepusculul vieţii toate lucrurile-l părăsesc pe Orb. Rămâne doar cu el însuşi- „nosce te ipsum”. Potrivit sentinţei socratice, cine se poate cunoaşte mai bine pe sine decât un orb? Şi nu doar pe sine, ci esenţa acestei lumi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

BIBLIOGRAFIE:1) U Ceng-en- Călătorie spre soare –apune, Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, 1971,

2) Dan Culcer, Utopia, Editura Ardealul, Cluj-Napoca 2010

3) Vasile Lovinescu, Mitul sfâşiat, Editura Institutul European, Iasi 1993

4) Jorge Luis Borges-Cărţile şi noaptea, Junimea, Iaşi, 1988

5) Lev Şestov, Revelaţiile morţii, Editura Institutul European, Iaşi, 1993

 

autor  maria sava

 

Mihai Eminescu – Floare-albastră

 

– Iar te-ai cufundat în stele
Și în nori și-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieții mele.

În zadar râuri în soare
Grămădești-n a ta gândire
Și câmpiile asire
Și întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare –
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

– Hai în codrul cu verdeață,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreață.

Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Și sub trestia cea lină
Vom ședea în foi de mure.

Și mi-i spune-atunci povești
Și minciuni cu-a ta guriță,
Eu pe-un fir de romaniță
Voi cerca de mă iubești.

Și de-a soarelui căldură
Voi fi roșie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ți astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o știe,
Căci va fi sub pălărie –
Ș-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ținea de subsuoară,
Te-oi ținea de după gât.

Pe cărare-n bolți de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Și sosind l-al porții prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi ești drag?

Înc-o gură – și dispare…
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!

. . . . . . . . . . . . . .

Și te-ai dus, dulce minune,
Ș-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuși este trist în lume!

(1873, 1 aprilie)

 

 

 

 

Pentru poezia românească, Eminescu a însemnat naşterea Poeziei însăşi. Întreaga sa lirică, ca şi viaţa de altfel este străbătută de durerea unor iubiri cu neputinţă. Absorbit de doruri necunoscute, pradă trecutului ireversibil sau morţii, amăgirii sau pierzaniei, dar mai ales unei nepotriviri esenţiale dintre Sinele intens iubitor şi ceea ce îi este dat în lume, era firesc ca opera lui să tindă către o formulare extremă  a acestei incompatibilităţi, către înscrierea ei în sfera inaccesibilului, care îl chinuie în eternitate pe Tantal.

Anul 1873 şi apariţia poeziei Floare albastră înseamnă întoarcerea poetului către intimitatea sa şi apariţia acelei muzici specifice eminescianismului. Motivul florii albastre pe care îl întâlnim şi la Novalis şi care simbolizează Infinitul, aspiraţia către absolut, este folosit de Eminescu pentru a sugera faptul că Iubirea stă la baza unităţii şi coerenţei Cosmosului, este principiul de bază al existenţei acestuia. O legendă populară thuringiană vorbeşte despre floarea albastră ce răsare pe muntele Kyffhauser, în noaptea de Sf.Ioan. Cel ce-o poate surprinde în toată splendoarea ei, e doar Poetul, poezia fiind forma cea mai deplină a absoluităţii cunoaşterii în viziunea romanticilor. În visul lui Heinrich von Ofterdingen, floarea-albastră se metamorfozează în fecioară, având trăsăturile iubitei, care, de fapt, e o întrupare a spiritului Poeziei. Taina Universului stă în revelaţia iubirii şi a unităţii de esenţă dintre subiectul cunoscător şi obiectul cunoaşterii. Natura e un spaţiu sacru al carui acces implică iniţiere şi aşa cum altădată îl chema pe micul prinţ, din poetul adult, să se întoarcă la sânu-i: ”O, rămâi, rămâi la mine,/ Te iubesc atât de mult!/ Ale tale doruri toate/ Numai eu ştiu să le-ascult./ //În al umbrei întuneric/ Te asamăn unui prinţ,/ Ce se uit-adânc în ape/ Cu ochi negri şi cuminţi;/”(O, rămâi…)  la fel iubita îl cheamă către acea iubire lipsită de griji ,de la începuturi:”- Hai în codrul cu verdeaţă, /Und-izvoare plâng în vale,/ Stânca stă să se prăvale/ În prăpastia măreaţă./” Dar şi de data aceasta avem o iubire cu neputinţă.

Adevărul ultim la care se ajunge după depăşirea treptelor iniţiatice, este Iubirea -acea Iubire dureros de dulce. Ideea integrării în natură creează o stare de voluptate , un sentiment de exultanţă, figurat erotic, dar ca şi Narcis, fascinat de propriu-i chip şi care se prăpădeşte de o patimă secretă, absorbit de doruri necunoscute, poetului îi este imposibilă iubirea de altădată. Avem de-a face aici cu un Paradis pierdut. Paradoxul şi drama dragostei constă în a fi împreună sub forma unei separaţii. Iubirea este act de creaţie, de transfigurare, e însăşi Poezia. Deşi, ciudat, poetului îi place mai mult decât prezenţa fetei, să fie departe de ea, să cugete la ea. Acest lucru semnifică libertatea spiritului care-l defineşte pe poet, nevoia de purificare, dincolo de senzualitate:

„-Iar te-ai cufundat în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte?/De nu m-ai uita încalte,/ Sufletul vieţii mele./…//…Piramidele-nvechite / Urcă-n cer vârful lor mare-/ Nu căta în depărtare/ Fericirea ta iubite!/”

Adevărul  spus de mititica nu este similar cu adevărul poetului, aflat în căutarea Graalului, a propriei sale deveniri. Râsul lui enigmatic e râsul lui Narcis întors către sine. „Căci ceea ce eu doresc o port în mine, sărăcia mea vine din bogăţia mea”( Ovidiu – Metamorfozele III)

„Astfel zise mititica,/ Dulce netezindu-mi părul./ Ah! Ea spuse adevărul;/Eu am râs n-am zis nimica./”

Dar toate acele posibile manifestări ale iubirii pe care fata i le propune poetului rămân fără răspuns. Finalul pune în evidenţă tragismul nostalgiei paradisului pierdut: „ Şi te-ai dus dulce minune,/ Şi-a murit iubirea noastră- /Floare-albastră! Floare-albastră!…/Totuşi este trist în lume!/”

 

Lumea, fragilă casă a Fiinţei, este doar o clipă suspendată între stingerile inexistente anterioare şi cele posterioare. Precum  Hyper-ion cel rătăcitor, căruia nu-i e dată decât dorinţa de a se prinde pentru o clipă în ceva, la fel şi natura artistului de geniu e incompatibilă cu orice fiinţă purtătoare de dragoste. De aici acel sentiment dureros de dulce născut din incompatibilitatea celor două făpturi.

 

 

ianuarie 2010

 

 

 

Bibliografie: Eminescu, Poezii, Editura Minerva, 1989

Eminescu editat şi comentat de Petru Creţia, Ed.Humanitas, 1994

Novalis, Discipolii la Sais  Heinrich von Ofterdingen, Ed. Univers, 1980

 

 

autor  maria sava

grafică în peniţă  CONSTANŢA ABĂLAŞEI- DONOSĂ

Georges Braque- Revelaţii

 

 

1„Nu-mi protejez ideile, le expun”

2”Nu trebuie să imităm ceea ce dorim să creăm.”

3”Pictura nu are ca scop reconstituirea unei întâmplări, ci a unui act pictural.”

4 „A scrie nu înseamnă a descrie, a picta nu înseamnă a reda.”

5 „Vaza dă o formă vidului şi muzica tăcerii.”

6 „Nu scopul interesează, ci mijloacele prin care-l atingem.”

7.”Adevărul există; oamenii au inventat doar minciuna.”

8. „Iată un adevăr: îi prefer pe cei care mă exploatează celor care mă urmează; de la primii am ce învăţa.”

9. „Există  o artă populară şi o artă pentru popor, aceasta din urmă creată de elite. Cred că nici Beethoven şi nici Bach, inspirându-se din creaţia populară, n-au intenţionat să creeze o ierarhie.”

10.”Progresul în artă nu înseamnă a-i depăşi limitele, ci a le cunoaşte foarte bine.”

11.” Vizualul separă obiectele unele de altele. Tactilul ne separă de obiecte.”

12. „Nu-mi doresc să deformez, ci să formez şi să informez.”

13. „Toba este instrumentul meditaţiei; cine ascultă tobele ascultă liniştea.”

14. „Viitorul este proiecţia trecutului condiţional în prezent.”

15 „Pictura gândeşte în forme şi în culori; obiectul în sine poartă poezia.”

16.”Am grijă să vibrez de fiecare dată la unison cu natura, nu s-o copiez.”

17  „A nu se confunda culoarea cu forma. Între ele există simultaneitate.”

18 „În artă un singur lucru are valoare: ceea ce nu poate fi explicat.”

19.”Cu timpul, arta şi viaţa sunt unul şi acelaşi lucru.”

20.”Unii, precum naturaliştii, repară natura crezând că–i redau veşnicia.”

 

 

traducere  maria sava

Jean Baudrillard- Strategiile fatale

 

”Lipsa de raţiune e victorioasă în toate sensurile- chiar acesta este principiul Răului.”

În viziunea lui Canetti, există pe axa timpului un punct mort dincolo de care lucrurile scapă de sub control, se potenţializează, proliferează la infinit, îşi pierd sensul mergând către extreme. Lucrul este posibil, întrucât Universul nu este reconciliator, ci extremist, destinat antagonismului radical. Acesta este în esenţă şi principiul Răului. Astfel, în estetică tot ceea ce este arbitrar, aleatoriu, superficial, ex-centric, amoral, pare să fi absorbit întreaga energie a Răului, deşi este prezentat ca un principiu al dinamicii sociale. Un exemplu în artă ar fi Duchamp care afirma că orice obiect înseamnă artă, expunând într-o galerie de pictură un banal suport de sticle. Însă obiectele vizibile nu-şi găsesc sfârşitul în obscuritate, ci în ceva mai mult decât vizibilitatea, în obscenitate. Realul nu se mai retrage lăsând loc imaginarului, ci se potenţează în hiperreal, adevărul lasă loc simulării, iar sexualitatea nu dispare în favoarea moralităţii, dimpotrivă, trece în pornografie. Acolo unde apare un gol se instalează imediat ceva redundant.

În viziunea lui Jean Baudrillard, dincolo de dead point, mai urât decât urâtul se află monstruosul, mai vizibil decât vizibilul este obscenul, mai fals decât falsul este aparenţa şi mai rapidă decât comunicarea este lupta. Pentru o mai vie imagine a ceea ce afirmă, autorul ia ca exemplu celula canceroasă care proliferează, are hipervitalitate într-o singură direcţie. „A-şi nega propria finalitate prin hiperfinalitate”- acesta este însuşi procesul cancerului. Valabil şi în ceea ce priveşte informaţie.

 

Însăşi evoluţia istorică suferă acest proces al obezităţii, al trecerii realului în hiperreal. Dincolo de „dead point”-punct în care sfârşeşte timpul liniar- istoria încetează să mai existe, politicul este separat de transpolitic. Dacă era politicului a fost era anomiei, unde criza, violenţa, nebunia şi revoluţia scapă de sub jurisdicţia legii, era transpoliticului este cea a anomaliei, a aberaţiei lipsită de consecinţe. Anomalia este un mutant, o obezitate, o diformitate a unui întreg sistem, a unei întregi culturi. Un astfel de exemplu de cultură obeză este cea a pornografiei. Pornografia face sexualitatea să pară ceva excesiv, de prisos. Toate aceste trăsături definesc lumea postmodernă în care hazardul, indeterminarea, relativitatea sunt finalităţi pentru determinare, pentru funcţional. Lucrurile tind să se aneantizeze, să dispară. „Postmodernitatea este tentaculară, protuberantă, excrecentă, hipertelică.”

„Mai violent decât violentul, spune Baudrillard, este terorismul.” El este transpolitic şi nu respectă nicio regulă a jocului politic. Tocmai de aceea este imprevizibil. Ierarhia stăpânilor şi a sclavilor a fost înlocuită cu cea dintre ostatic şi terorist, în postmodernism. Zodia alienării, a izolării omului modern a fost înlocuită în postmodernism cu zodia terorii. Şantajul şi mani- pularea sunt noile tehnologii cu ajutorul cărora se gestionează violenţa. Dacă ar fi doar opera oamenilor disperaţi, terorismul ar fi un act politic. În fapt, terorismul a devenit comportament normal, pornind de la relaţiile interumane până la la nivel de grupuri şi naţiuni. Punerea lui în practică se face prin şantaj şi manipulare. Şantajul este o ameninţare suspendată mult mai grea decât interdicţia: „dacă nu faci asta, ţi se va întâmpla asta”. „Toată arta şantajului şi a manipulării stă în suspans.” Un rol foarte important în proliferarea terorismului îl are mass-media. „Se spune că fără mass-media nici terorismul n-ar fi existat”. În era transpoliticului toată lumea este ostaticul altcuiva”, iată acesta este rafinamentul relaţiei noastre aşa-zis „sociale”. Şi matricea acestei înlănţuiri fără finalitate a şantajului o reprezintă masele, fără de care n-ar supravieţui nici mass-media şi nici terorismul.
Masele sunt prototipul absolut al ostaticului. Prin ele manipularea atinge apogeul. Şi toate aceste manifestări prin care normalitatea este exacerbată, precum în obezitate sau teroare, ţin de pierderea iluziei, a jocului, a scenei. Obscenitatea, alături de teroare înseamnă viziune exacerbată, iar hipervizibilitatea lucrurilor înseamnă iminenţa sfârşitului. E semnul apocalipsei. Sfârşitul secretului este o fatalitate de o evidenţă obscenă. Este exemplul postmodernismului în cultură, acolo unde totul se sexualizează. O lubricitate spectrală a pus stăpânire pe discurs, pe semne, încât orice formă de artă este lipsită de mister; totul se află la vedere, semn sigur al disoluţiei. Totul debordează în jurul nostru, sexualitatea depăşindu-şi cu mult marginile, trecând de la erotic către pornografie. Socialul s-a dizolvat , latura sa mitică şi transcendentă a trecut într-un soi de exhibiţionism la vedere. Pentru că socialul nu poate să subziste decât între anumite limite. Atunci când totul devine politic, însuşi politicul se află la final, mizeria culturii politice întinzându-se precum râia. Când cultura se extinde în mase, asta înseamnă începutul culturii ca politică şi automat ne invadează mizeria acestei politici culturale. „În lumea reală adevărul şi falsul se balansează, şi ceea ce este câştigat de către unul este pierdut pentru celălalt. În seducţie şi în opera de artă este ca şi cum falsul ar străluci cu toată puterea adevărului. E ca şi cum iluzia ar străluci cu toată puterea adevărului.”
Înlăturarea oricărui ceremonial, a semnelor, a tainelor-elemente care ar lăsa sensul să se filtreze-duce către obscenitate. Nudul ca obiect de artă devine corp despuiat şi obscen care invită către sexualitate exacerbată, nicidecum către trăiri estetice. Şi toată această obscenitate elimină orice urmă de profunzime lăsând loc unei lumi dezamăgite care se întreabă: „mai există vreun sens ascuns?”. „Obscenitatea tradiţională este cea a refulării sexuale sau sociale, ca ceva ce nu este nici reprezentat, nici reprezentabil. Obscenitatea postmodernă este cea inversă, a suprareprezentării.” Când totul este suprasemnificat, sensul dispare, metafora este ucisă.
Escaladarea transparenţei atinge apogeul în năruirea scenei politice; dacă viaţa politică anterioară era bazată pe joc după modelul piesei de teatru, în momentul de faţă obscenul trece în prim plan, într-un univers fără aparenţe şi profunzime, totul aflându-se la vedere. “Pentru ca un lucru să aibă un sens, trebuie o scenă, iar pentru ca o scenă să existe, trebuie o iluzie, un minim de iluzie, o mişcare imaginară, o sfidare a realului care să vă seducã, să vă revolte. Fără această dimensiune estetică, mitică, ludică, nu există scenă a politicului, în care ceva să devină eveniment.”

În pornografie, în terorism, în inflaţie, în jocul politic actual nu mai există necesitate, nici verosimilitate. Există doar o suprareprezentare mediatică, imaginea adevărată trecând în gros-plan, în obscenitate prin intermediul mass-media. Noi, cei de pe margine, nu mai suntem spectatori activi, ci simpli anesteziaţi pentru că dispare orice urmă de estetică a scenei politice, orice miză, orice regulă a jocului. S-a zis cu transcendenţa! Totul e la vedere şi se derulează pe un ecran imens. Nu mai trăim drama alienării în oraşele tentaculare. Trăim extazul comunicării prin intermediul imensităţii reţelelor de comunicare, a interfeţei generalizate numită INTERNET. Dacă anxietatea era considerată o patologie alienării de astă dată în cazul comunicării, a acestei branşări continue a tuturor reţelelor apare schizofrenia. Individul trăieşte asemeni schizofrenului într-o copleşitoare teroare datorată proximităţii prea mari a tot ceea ce-l înconjoară, “promiscuitatea imanentă a tuturor reţelelor.” “Schizofrenul trăieşte în instantaneitatea totală a lucrurilor, fără recul, sfârşitul interiorităţii si a intimităţii, supraexpunerea şi transparenţa lumii. El nu are limite ale fiinţei proprii şi nu se auto-reflectează – el este doar un ecran absorbant, o placă insensibilă a tuturor reţelelor de influenţă… Potenţial, toti postmodernii sunt schizofrenici.”
În epoca actuală, omul a transgresat până şi limitele adevărului. Nu mai există magia interzisului, a transgresiunii, ci totul se află la vedere. Hipervizibilitatea este cuvântul de ordine. Judecata de Apoi nu va mai avea loc. Am trecut deja dincolo fără să fi observat. De aici încolo începe Epoca Răului infinit. “Societatea postmodernă pretins ratională şi programatică nu este interesată nici de progresul ştiinţei, nici de informaţia “obiectivă”, nici de creşterea fericirii colective, nici de înţelegerea profundă a faptelor şi a cauzelor, nici de pedepsirea vinovaţilor nici de calitatea vieţii. În realitate, aceste lucruri nu interesează pe nimeni (afară de sondaje). Ceea ce fascinează pe toată lumea este dezmăţul semnelor, realitatea supusă unei avalanşe a semnelor, triumful simulării fascinant ca o catastrofă.”

În viziunea lui Baudrillard nu moralitatea şi sistemul pozitiv de valori fac posibil progresul societăţii postmoderniste. Aparent, o apreciere maliţioasă, însă, în profunzime, e un mare adevăr. Niciodată masele nu şi-au dorit Revoluţia, ci spectacolul ei, nu evenimentul real, matrice a evoluţiei, ci semnul sub care stă şi deriziunea secretă a semnului. Da, e un mare adevăr trăit de noi, românii, de douăzeci de ani încoace: nu vrem să se schimbe nimic cu adevărat! Societatea este imorală în esenţa ei. Aşa cum popoarele barbare îşi inventau zeii doar pentru a-i ucide, tot aşa societatea postmodernă ţine viu principiul Răului tocmai pentru a arăta duplicitatea care face ca ordinea să nu existe decât pentru a fi atacată, nimicită, încălcată. Un alt semn al imoralităţii societăţii postmoderne este extraordinara fascinaţie colectivă în pasiunea unui popor de a-şi sacrifica şeful atunci când se iveşte prilejul.
A nu se subestima această pasiune a popoarelor de-a aduce la putere un partid sau oameni pe care apoi nu se lasă până nu-i văd dărâmaţi!
“Scenariul politic postmodern este inversat: nu mai este puterea cea care antrenează masele în direcţia voită de ea, masele sunt cele ce antrenează puterea în căderea lor. Acest lucru explică pentru ce oamenii politici care mai izbutesc să seducă masele sfârşesc prin a fi canibalizaţi mai devreme sau mai târziu, plătind simulacrul de putere la care mai pot accede asemeni masculilor anumitor specii care sunt devoraţi de către femele după acuplare.”

Puterea, oricare ar fi ea, este o crimă simbolică şi trebuie ipăşită tot printr-o crimă. Este o trăsătură intrinsecă a oricărei societăţi, ţine de regula jocului şi de aceea orice individ ajuns la putere n-ar trebui să năzuiască la propria conservare. Cine nu ştie, ori nu pricepe acest lucru este pierdut. Instituţia puterii se reflectă în necesitatea egală a uciderii ei. Nu puţini dintre liderii moderni pierd aceste lucruri din vedere şi plătesc cu viaţa. Ei cred în virtutea lor şi-n inteligenţa popoarelor care i-au ales. Puterea care nu pricepe că trebuie să dispară devine obscenă şi, mai devreme sau mai târziu, se va nărui prin sânge sau prin ridicol. Este suficient să dispari din faţa cuiva care te neagă pentru a-l determina să se întoarcă împotriva sa însuşi cu toată forţa. Toate epocile, toate filosofiile, toate metafizicile, maniheişti, eretici, catari, vrăjitoare, dar şi nervalişti, jarrişti sau lautreamontişti au avansat la un moment dat, ipoteza unei deriziuni, a unei irealităţi fundamentale a lumii, adică, în realitate a unui principiu al Răului şi au fost întotdeauna făcuţi de ruşine sau arşi pentru aceasta, pentru ceva considerat drept păcatul absolut.
Obiectul supus cercetării simulează supunerea faţă de legile fizicii spre a face plăcere observatorului. La graniţa fizicii pândeşte patafizica (ştiinţa soluţiilor imaginare). Pornind de la aceste aprecieri ar trebui să considerăm cu luciditate unde se află locul mass-mediei făcând excepţie de exaltarea unora, privind rolul ei benefic, ori de dezamăgirea altora legată de rolul ei de manipulator. Publicitatea nu este capabilă nici să instruiască gustul maselor, nici să le manipuleze comportamentele, aşa cum, greşit, se crede. La rândul lor, masele sunt rezultatul unei suprainformări inutile care pretinde să le lumineze. Dacă excesul de informaţie ar fi luat în consideraţie, situaţia ar fi dramatică. Un maxim de informaţie privind Universul ar pune capăt lumii. Numai că eternele teorii critice care stau la baza viziunii asupra lumii, ajung într-un punct mort, cad în derizoriu. Inflaţia de informaţie induce lipsa credibilităţii, ironia vine să dezechilibreze toată această construcţie prea frumoasă spre a fi adevărată. Pe plan social această cădere în derizoriu devine vizibilă în cazul sondajelor de opinie. Ele funcţionează invers faţă de pretinsul lor obiectiv. Devin pur şi simplu un spectacol al informaţiei o latură derizorie a politicului. Lumea se întreabă ironic la ce ajută clasei politice aceste sondaje, de ce au nevoie să ia anumite decizii în funcţie de ele, de ce tot acest spectacol? Masele nu sunt făcute spre a fi eliberate şi ele nu pot fi eliberată.
Clasa politică încearcă să le seducă, să le atragă în jocul ei, să le manipuleze. Amorfe, abisale, tăcute nu răspund, însă subtil, în indiferenţa lor animală ele neutralizează întreg discursul politic. Ar fi bine ca omenii politici să ia aminte la acest comportament bazat pe inerţie la prima vedere, însă cu porniri canibalice în profunzime. Masa ştie că nu ştie nimic şi nici n-are chef să ştie. Ştie că nu poate şi nici n-are chef să poată. Dar masa e foarte snoabă, îşi deleagă altcuiva, printr-un fel de sfidare ironică, de şiretenie ascunsă, voinţa de acţiune.

Dar, opusă pasivităţii este pasiunea, dragostea…Dragostea, un adevărat lait-motiv al culturii actuale este cel mai patetic, cel mai difuz şi cel mai vag sentiment. Mult mai credibilă este o formă duală numită seducţie, un joc al antagonismelor, un duel enigmatic care nu are forma unui răspuns, ci a unei distanţe secrete. Iubirea nu este desăvârşire, e un efect de simulare amoroasă. Seducţia, în schimb , înseamnă joc, tactică în a-l manipula pe celălalt. Postmodernismul cultivă un soi de iubire care nu este decât spuma unei culturi a sexului. Sex, iubire, perversiune, porno-sunt forme de simulare care pot foarte bine coexista în acelaşi registru, fără să se excludă şi cu acordul psihanalizei. Seducţia a cunoscut un fel de epocă de aur care merge de la Renaştere până în secolul al XVIII-lea şi era văzută ca o formă convenţională, aristocratică, un joc strategic fără prea mare legătură cu iubirea. “A iubi pe cineva înseamnă a-l izola de lume, a-i şterge urmele, a-l deposeda de umbra lui, a-l antrena spre un viitor ucigaş. Înseamnă a te roti în jurul lui asemeni unui astru mort, a-l absorbi într-o lumină neagră. Toată dragostea se joacă într-o exorbitantă exigentă de exclusivitate proiectată asupra unei fiinţe umane oarecare. Obiectul unei pasiuni este interiorizat ca sfârşit ideală şi ştim că orice obiect ideal este automat mort.”
Iubirea e creştinească. Seducţia e păgână. De la Christos încoace, iubirea marcheză sfârşitul regulii, începutul unei dereglări în care lucrurile se ordonează după afect. Seducţia presupune dualitate. În iubire poţi fi şi singur. Poţi iubi fără să fii iubit, proiectând asupra celuilalt sentimente care nu există. Iubirea e alterată de gelozie. A iubi pe cineva înseamnă să-l izolezi de lume, să-l deposedezi de umbra sa, să-l absorbi într-o lumină neagră. Seducţia este enigmatică, inteligibilă, ca orice joc. Iubirea alunecă de fiecare dată în sexualitate. Adevărta iubire nu se consideră împlinită în lipsa sexului. Însă iubirea n-a fost niciodată frumoasă decât în legende şi romane. Tristan şi Isolda, Romeo şi Julieta…Concluzia: iubirea adevărată nu există. Amanţii epocii de aur a trebuit să se sinucidă pentru absolutizarea sentimentelor. Dacă ar fi trăit împreună, cu siguranţă n-am fi aflat povestea lor. Iubirea lor tragic sfârşită n-are nimic de-a face cu iubirea banalizată cu schimbul afectiv şi sexual pe care fiecare dintre noi îl trăieşte. Însă acest schimb e cerut de viaţa însăşi spre a se perpetua. Viaţa nu are ce face cu sacrificiul. „You give me love because you want sex!, îi aruncă femei bărbatului. „You give me sex because you want love!”, îi răspunde el. Şi totul se reduce la acest schimb: îmi dai sex, îţi dau iubire.

Dar unde există schimb există şi posibilittea schimbării actorilor!
Deasupra pasiunii stă ceva mai mult: iluzia. Deasupra sexului sau a fericirii stă pasiunea iluziei. Să seduci, să seduci prin puterea imperioasă jocului, să stăpâneşti ironicele căi ale Infernului. “Procesul care reglează cursul lumii pe baza unui semn pur, a semnului ceremonial, fie si cel al catastrofei, va fi întotdeauna mai grandios şi mai fascinant decât cel al derulării cauzale. Procesul care ne fură libertatea şi ne angajeazã în ciclul predestinării (fie si sub forma banală a “şansei”) are mai multe şanse să ne seducă decât cel al unei libertăţi şi al unei responsabilităţi care oricum sunt fără fundament. Decât să trăim comicul unei libertăţi în căutare de fundament, mai bine tragicul arbitrariului pur. Fiecare preferă în secret o ordine arbitrară şi crudă, care să nu-i lase nici o optiune, torturii unei ordini liberale în care să nu ştie ce vrea, în care să fie forţat să recunoască faptul că nu ştie ce vrea – în primul caz este destinat determinării maxime, în al doilea indiferenţei.”

Destinul lumii este proiectat în dihotomia ce marchează splendoarea subiectului faţă de mizeria obiectului. Subiectul face istoria chiar dacă este individual, colectiv, al conştienţei sau al inconştientului. Obiectul nu este decât partea alienată a subiectului. Obiectul absolut este cel al cărui valoare e nulă. În acest context putem discuta despre opera de artă a cărei valoare de întrebuinţare şi valoarea de schimb se abolesc reciproc, devenind o marfă absolută. Baudelaire afirma că pentru a asigura supravieţuirea artei în civilizaţia industrială, artistul va trebui să caute să reproducă în opera sa această distrugere a valorii de schimb şi a inteligibilităţii tradiţionale. Dacă forma marfă distruge idealitatea anterioară a obiectului este necesar să meargă până la absolut această divizare a valorii. Aşadar, opera de artă trebuie să ia toate trăsăturile de şoc, de ciudăţenie, de surpriză, de nelinişte, de fluiditate, de autodistrugere chiar de instantaneitate şi de irealitate a mărfii. Să exponenţializeze tocmai inumanitatea valorii de schimb. pură a mărfii Obiectul de artă, un nou fetiş al lumii postmoderne trebuie să de-construiască aura tradiţională, puterea sa de iluzie, pentru a străluci ,

pur şi simplu, în toată obscenitatea sa.

 

Bibliografie : Jean Baudrillard- Strategiile fatale, Editura Polirom, Iaşi, 1996

 

autor maria sava

Tablouri dintr-o expoziţie: Ruptura

Tabloul nr- 1: Ruptura

 

Cu un scrâşnet prelung personalul se opri în halta din mijlocul câmpului. De jur împrejur, cât vedeai cu ochii, se întindeau lanurile de porumb ce unduiau alene în adierea vântului. Singurul semn că acolo s-ar afla o clădire era grupul celor patru plopi bătrâni cu frunza tremurătoare, ce străjuiau falnic sub soarele arzător al Bărăganului. După un timp, din tren coborî, cu paşi nesiguri, o femeie cu chipul ars de soare, ca la vreo patruzeci de ani. De sub basmaua trasă pe frunte, s-o protejeze de razele soarelui, doi ochi negri, altădată plini de viaţă, aruncau săgeţi în stânga şi în dreapta, semn că o mare supărare pusese stăpânire pe ea. În vreme ce femeia se îndrepta grăbită către banca de lemn de la umbra plopilor, în spatele ei îşi făcu apariţia o copilă care privea mirată în jur. Într-o mână avea un micuţ geamantan roşu de carton, iar în cealaltă, o pungă de plastic transparentă prin care se vedeau cele câteva cărţi dinăuntru. Femeia se întoarse brusc şi smuci de mână fata, bombănind în barbă, în timp ce o săgeta cu privirile.

 

Soarele ajunsese aproape de amiază şi locul părea pustiu. Doar impiegatul şi–o cotarlă slăbănoagă ce dormea dusă sub o tufă de măceş, unde-şi săpase un culcuş destul de adânc, să simtă răcoarea pământului, erau singurele suflete . După ce stătu de vorbă un timp cu mecanicul, impiegatul, cu mişcări lente, ridică paleta verde şi, cu acelaşi scrâşnet, ca un şarpe uriaş, trenul se puse în mişcare.

Cele două, mamă şi fiică, se aşezaseră la umbră, pe banca de lemn decolorată de ploile şi vânturile Bărăganului. Femeia îşi scoase pantofii aproape noi din picioare şi, cu gesturi repezite, smulse şi ciorapii, în timp ce fata privea nedumerită către tabla pe care scria cu litere de-o şchioapă: HALTA TĂCUTA. Niciodată nu coborâse aici, indiferent de unde ar fi venit cu trenul, tocmai pentru faptul că halta era în plin câmp şi la cel mai apropiat sat, aflat la vreo patru kilometri, ajungeai doar cu căruţa pe drumeagul dintre haturile de porumb.

Cu o voce pierită îndrăzni s-o întrebe pe ţăranca uscăţivă, care, fără s-o bage-n seamă, părea că se pregăteşte de drum lung:

– Mamă, de ce n-am coborât dincolo, să luăm rata?

– De-aia!, îi veni răspunsul scurt şi bolovănos. De-aia, că nu meriţi. Scoate sandalele din picioare, să nu le rupi printre bolovani, şi haide! N-am s-aştept până diseară, să te holbezi tu la poartă nouă.

Înşfăcă scurt geamantanul într-o mână şi-o-mpinse pe fată cu cealaltă, pătrunzând împreună în lanul de porumb ca într-o mare verde ce se înălţa mult deasupra capului lor. După ce orbecăiră aşa o vreme prin porumbul năpădit de tufe de ciulini porceşti şi de mohor, dădură într- o cărare şerpuitoare.

 

Cu basmaua trasă pe ochi, într-o mână cu valijoara roşie de carton şi-n cealaltă c-o traistă plină de bolbotine, femeia înota voiniceşte prin lanul de porumb, iar gura începuse să-i turuie. Tot drumul cât fusese în tren, nu scosese o vorbă, şi acum, singură doar cu copila în mijlocul câmpului, începu să-şi verse năduful. În spatele ei, fata călca pe vârfuri, ocolind colţii babii presăraţi ici-colo, bălăbănind sandalele într-o mână şi punga cu cărţi în cealaltă.  În vremea asta ţăranca cea negricioasă întorcea chipul ars de soare către ea şi ridica tonul acuzator:

– Uită-te la tine, îi spuse dintr-o dată, străfulgerând-o cu privirile. Uită-te la tine ce-ai ajuns! Niciodată n-ai fost ca toţi copiii oamenilor. Tot cu hârţoage după tine! Lua-le-ar dracu de hârţoage, că degeaba stai cu nasu-n ele. Că ţi-am zis de-atâtea ori: dă-le , fă, dracului că nu te fac popă! Da’ tu, parcă eşti surdă, surzire-ai! Pot să şi mor lângă tine, că tu de hârţoage nu te laşi! Şi-acuma, na! Uite ce mi-ai făcut!

Îşi luă seama şi porni din nou la drum, călcând cu ciudă pe toţi bolovanii ce-i ieşeau în cale, lovind scurt cu tăişul palmei câte un lujer de porumb aplecat, ce strâmtora cărarea. În spatele femeii, copila părea de pe altă lume. Ca şi cum nu la ea s-ar fi răstit mamă-sa. Ca şi cum i-ar fi povestit despre altcineva. Un zâmbet straniu atârna în colţul buzelor cărnoase lăţindu-se uneori pe chipul mic şi negricios, în vreme ce din privirile jucăuşe se iţeau sclipiri diamantine. Norocul ei că femeia nu-i vedea chipul. Chiar şi-atunci când se oprea s-o beştelească, privea mai mult prin ea. Târşind picioarele prin ţărâna fierbinte, fata încerca să intre în vorbă cu mă-sa cu speranţa c-o să-i abată gândurile de la necazul ei.

– Nu era mai bine dacă ieşeam la drumul de căruţe? Poate ne lua şi pe noi cineva, îndrăzni ea să-şi dea cu părerea. Nici până diseară n-ajungem acasă…

Dar n-apucă să-şi termine vorba că femeia izbucni din nou:

– Ţi-e greu, ai? Dar mie cum crezi că-mi este? Că nu mai pot scoate nasul în lume de ruşinea ta? Şi asta, de ce? Pentru că nu ţi-am rupt eu oasele când trebuia. Mereu m-am lăudat că fata mea-i deşteaptă şi-o s-ajungă cineva. Şi ea? Ea, hăbăuca, s-a dus la tioretic. A lui Cutare îi la sanitară, a lui Cutare la pidagogică, numai a mea – la tioretic. Nici câine, nici ogar! Asta eşti! Nici câine, nici ogar! Mă-ntreabă râzâtoarea aia a lui Jumărică: „Ce iese fă, fi-ta, de la tioretic?” Ce să-i zic? Nimic! Aia iese: ni-mic! „Cum, ni-mic, că era dişteapta şcolii, lua numai premiul întâi. Iete-a mea-i la inergetică.” Şi m-apucă năduful, fă! Mi se pune pe inimă! Mi-am dat şi cămaşa din spate să vă fie vouă bine. Am tras sapa pe uscat şi-am băut apă clocotită şi te-am trimis să-ţi faci un viitor ca toţi copiii oamenilor! Da’ tu, ca o buiacă ce eşti, nu dai două parale pe mine! Tu, cu hârţoagele tale!

Obosită de mers şi de atâta năduf revărsat prin vorbele de ocară la adresa fetei, femeia amuţi la o vreme. Mergeau ca două momâi, împingând în stânga şi în dreapta lujerii strâmbi de porumb. La o bucată de drum au dat peste un bărbat şi o femeie ce dădeau îndârjiţi cu sapa în buruienile mari care, aproape că sufocau firele de porumb. Punându-şi mâna streaşină la ochi, gospodina le privi mirată şi nu se putu stăpâni să nu le ispitească una-alta:

– De unde veniţi pe vipia asta? De ce n-aţi ieşit la şosea să luaţi rata, că oleacă mai înainte i-am auzit huruiala?

Ca şi cum n-ar fi auzit-o, femeia îi aruncă o privire scurtă de sub basma întrebând aşa într-o doară:

– Mai e mult până la şosea?

– Ei, mai este… cam două linii de porumb. Apoi, cu un glas limpede şi aşezat: Vezi, fă, că mai încolo e un puţ să dai apă rece fetei şi să vă răcoriţi.

Femeia a tresărit, de parcă acum auzea prima dată de fată, şi-a  a dat a lehamite din mână. După ce s-a mai depărtat puţin a răbufnit din nou:

– Să-i dau apă? Nici apă nu merită să bea! De ce să-mi fie milă? Ce, ei i-a fost milă de mine, ţipă dintr-o dată c-o voce înecată, apoi porni să bocească apăsat şi tânguitor, aşa cum făcea în fiecare duminică, în zori, când se ducea şă-şi tămâie morţii la cimitir.C-am avut şi eu o fatăăă, frumoasăăă, şi Dumnezeu mi-a luat-oooo…Şi-am rămas cu nătângaaa…Doamneee, de ce mi-ai luat fataaa? Să n-am io milă de la nimeneaaa…C-a plecat în funduuu lumii… Doamnee, rău m-ai blestemaat…

În urma ei, copila păşea cu chipul tot mai transfigurat. Ceva se schimbase în privirile ei. Nu-i mai păsa, ca altădată, că era jelită cealaltă.  Simţea că, undeva înăuntru, se produsese o ruptură. În urmă, rămânea o lume-ntreagă, lumea peste care stăpânise ca o adevărată regină. În faţă, se deschidea un hău, o lume necunoscută. Bocetul mamei îi revelase tocmai această falie dintre cele două lumi… Ştia că mama ei avea dreptate, că-şi pusese în ea toată nădejdea. Că nu vrusese pentru nimic în lume să plece atât de departe de casă. Că, dimpotrivă, sperase să facă un liceu pedagogic ca “proasta lui Gică Cocoşatu”, apoi să revină în sat să aibă şi ea cu cine se mândri. În ea-şi pusese toată nădejdea…

Iar ea… făcuse cum o tăiase capul. Cu mintea ei de copil de cincisprezece ani, decisese că acela va fi noul ei drum în viaţă, că numai aşa, „hârţoagele” pe care le purta cu sine aveau să-i schimbe viaţa. N-avea să se facă popă. Nici nu-i trecea prin cap. Se desprindea, pur şi simplu, de o lume, roasă pe dinăuntru de-o boală pe care, din păcate, însăşi mama ei n-o înţelegea.

S-au oprit amândouă la puţul cu ciutură aflat la marginea drumului. Femeia a apucat găleata de lemn şi i-a dat drumul cu sete către ochiul de apă ce licărea în lumina roşiatică a asfinţitului. Nu mai aveau mult până acasă. Şi-au spălat îndelung picioarele, s-au încălţat şi-au pornit pe şoseaua pietruită, fiecare cu propriile gânduri. Când au ajuns în dreptul casei, femeia a înşfăcat-o de mână şi i-a şuierat printre dinţi:

– Prin fundul grădinii intrăm, că n-o să te duc prin mijlocul satului să se uite lumea după mine ca după urs.

Supusă, fata îşi urmă mama cu acelaşi zâmbet ciudat în colţul gurii, gândind c-o aştepta o vară scurtă şi fierbinte. Viaţa ei avea să intre sub alte zodii…

 

autor maria sava

Borges – Cărţile şi noaptea

„Iară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă.”(Eminescu)

În anul 1977, Borges începe seria de conferinţe de la Teatrul Coliseo din Buenos Aires, conferinţe pe care criticii literari le numeau mai degrabă “charlas”-“a sta la taifas”, “a face conversaţie”. Asemeni scrisului său, marcat de simplitate, la prima vedere, dar încărcat de erudiţie, în clipa în care începi să-l pătrunzi, conferinţele lui Borges scoteau în evidenţă o personalitate puternică cu o inteligenţă deosebită care ştia să împărtăşescă auditoriului, cu nobleţe şi simplitate, cele mai adânci trăiri. Motiv pentru care conferinţele sale  umpleau până la refuz sălile din Buenos Aires şi, apoi, din Montevideo.

“La Borges, spune Guillermo Sucre, totul este fuziune a contrariilor: eruditul şi intuitivul, raţionalul şi imaginativul, algebristul şi alchimistul se confruntă în el, pentru ca, în cele din urmă să se reconcilieze şi să se înalţe la gândirea superioară.”

În 1955 Borges a fost numit director al Bibliotecii Naţionale din Buenos Aires. A considerat această numire ca pe un dar, la care nu îndrăznise vreodată să viseze. Un dar care venise prea târziu pentru el, aproape orb. O ironie a sorţii –să te afli continuu printre cărţi-900 de mii de exemplare-şi-n acelaşi timp să nu le poţi citi. Borges a considerat că cele două lucruri i-au fost dăruite cu un scop. Domnul îi arăta calea pe care să apuce astfel încât infirmitatea să-i înnobileze fiinţa, nu s-o adâncească în întuneric şi neputinţă. “Eu mi-am imaginat întotdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci. Alte persone consideră că ar fi o grădină, alţii şi-l pot închipui ca un palat; eu l-am imaginat întotdeauna ca o bibliotecă; şi aici mă aflam eu.” Aflat în mijlocul Paradisului, Borges a scris “Poemul darurilor”, închinat înaintaşului său Groussac, fost director al Bibliotecii Naţionale şi orb în acelaşi timp. Dar şi lui Jose Marmol, cel cu care completa mistica cifră trei a orbilor “stăpâni” în Paradisul cărţilor.

În cartea despre antroposofie, Rudolf Steiner afirmă: “atunci când ceva se termină, trebuie să ne gândim că ceva începe.”Această frază avea să-l determine pe Borges să creeze altceva pentru a pune în locul lumii vizibile, pierdute. Aşa că, împreună cu tinerii care frecventau biblioteca, s-a apucat să înveţe limba şi literature engleză, de la origini. Era o nouă cale de-a pătrunde în lumea strămoşilor saxoni şi scandinavi care, plecând din Danemarca, Germania şi Ţările de jos, ocupaseră “Englalandul”, pământul anglilor. Studiul limbii anglo-saxone i-a deschis nebănuita şi neasemuita cale a frumuseţii poeziei vechi cu incantaţiile ei mistice, poezie a oralităţii în care auditivul este determinant.

Citind prelegerea lui Borges mi-am amintit de un alt mare spirit, Unamuno, şi de cartea sa Agonia creştinismului. Pentru Unamuno, apariţia Bibliei a însemnat înlocuirea Verbului cu Litera, un pas uriaş înapoi, în cultura omenirii. Să amintim aici de întreaga cultura orală  a druizilor, accesibilă doar iniţiaţilor. Borges are geniul de a reface acest drum de la Literă către Verb, fapt care-i va marca puternic opera .Poemele sale sunt atinse de nimbul genialităţii tocmai datorită acestei lumini deschisă în noaptea dăruită de zei. “Eu datorez umbrei, spune Borges, anglosaxona, îi datorez modestele mele cunoştinţe de islandeză, îi datorez bucuria atâtor rânduri, atâtor versuri, atâtor poeme şi de a fi scris o carte intitulată cu anumită falsitate, “Elogiu umbrei”, în care elogiam orbirea mea, deoarece am înţeles că nu a fost în totalitate rău.”

Aşadar, versul lui Shakespeare: “Looking on darkness which the blind to do sie” se referă, de fapt, nu la bezna totală în care orbul ar fi condamnat să se scufunde definitiv, aşa cum îşi imaginează oamenii normali lumea lor ci, la o lume diferită, a umbrei, în care lucrurile capătă noi dimensiuni prin misterul de care se înconjoară. Mai ales, când orbul are o vocaţie artistică.

Borges descoperă o lume a orbeţilor atinşi de genialitate care au avut o imensă contribuţie la evoluţia literaturii universale. Primul, în lungul şir al orbilor geniali, a fost Homer, personalitate reală sau imaginară care a marcat puternic poezia lui Oscar Wilde. Se spune că Homer ar fi fost învins într-o petrecere de către muze care i-au sfărâmat lira şi i-au luat vederea.

„Eu cred că Wilde şi-a dat seama că poezia sa era prea vizuală şi că a vrut să o vindece de acest defect, spune Borges. De aceea, el a dorit să facă o poezie auditivă, care să fie muzicală, să zicem, precum poezia lui Tennyson sau poezia lui Verlaine, pe care el îl iubea şi îl admira atât de mult. Şi atunci Wilde şi-a zis: „grecii au spus că Homer era orb pentru a arăta că poezia nu trebuie să fie vizuală, că poezia trebuie să fie, înainte de toate auditivă„.De aici, acea maximă: “muzica înaintea tuturor lucrurilor„, a lui Verlaine, de aici simbolismul contemporan al lui Wilde.

Deci, putem gândi că Homer nu a existat dar că grecilor le plăcea să şi-l imagineze orb, pentru a insista asupra faptului că poezia este înainte de toate lira şi că latura vizuală poate să existe sau poate să nu existe la un poet. Eu cunosc şi mari poeţi vizuali, poeţi intelectuali, mentali, dar nu este nevoie să menţionez nume.”

Poezia este aceeaşi, indiferent de curentele în care au încadrat-o istoricii literari. Însă versurile păstrează o forţă, o muzicalitate şi un prestigiu al lor, doar în original. Rare sunt cazurile de traducători care pot reda într-o oarecare măsură frumuseţea originală a versurilor traduse. Sunt ei înşişi poeţi de mare valoare.

Un alt orb, în ale cărui versuri covârşitor este auditivul, a fost Milton care, asemeni lui Coleridge şi De Quincey, a ştiut că unicul său destin va fi literature. La 25 de ani a orbit. El spunea că şi-a pierdut vederea scriind pamflete în sprijinul hotărârii Parlamentului de a-l executa pe rege. Pentru pamfletele sale, Milton a fost condamnat la moarte, însă Carol al II-lea, fiul lui Carol I a refuzat cu nobleţe să semneze lista condamnaţilor la moarte, listă  pe care se afla şi Milton: “Pana din mâna mea dreaptă refuză să semneze această condamnare la moarte”, ar fi spus el.

Iar Milton şi-a urmat crezul, acela de-a lăsa ceva posterităţii. A abordat numeroase teme, însă în poemul Paradisul pierdut s-a oprit la Adam, temă universală, de altfel. Petrecea foarte multă vreme singur şi compunea versuri. Putea să memoreze câte 40-50 de grupe a câte 11 silabe pe care apoi le dicta celor care veneau să-l viziteze. Aşa a compus şi a scris Paradisul pierdut şi Paradisul regăsit . Însă eroul tragic cu care Milton se identifică este Samson, pentru că, asemeni lui, se considera un om puternic învins de soartă. Celebre au rămas versurile :“eyless, in Gaza, at the mill, with the slaves.”(“orb în Gaza, la roata de apă printre sclavi”). Nu avem destulă admiraţie şi nu încetăm să ne uimim de forţa cu care marele poet s-a ridicat deasupra tuturor nenorocirilor care l-au lovit “in this dark world and widte”, lume pe care a dominat-o cu prisosinţă.

La începutul conferinţei sale, Borges amintea de francezul Paul- Francois Groussac  care fusese director al Bibliotecii Naţionale dinBuenos Airesşi care-şi pierduse vederea din cauza glaucomului. Însă, ca şi Borges, Groussac  are două opera-cea istorică conform formaţiei principale şi cea  literară scrisă în spaniolă limbă pe care a aprofundat-o într-atât de mult, încât a ajuns să fie considerat unul dintre marii prozatori de limbă spaniolă.

Însă cel mai faimos creator de operă dublă rămâne James Joyce . Pe de o parte sunt cele două romane- “Ulisse” şi “Finnegans Wake”, iar pe de alta opera lingvistică, Joyce fiind considerat cel mai important creator de limbă engleză. Pătruns în lumea întunericului, Joyce studiază irlandeza, norvegiana, greaca şi latina, inventând el însuşi o limbă de o muzicalitate aparte. “Din toate câte mi s-au întâmplat , spunea Joyce, cred că cel mai puţin important este faptul de a fi rămas orb.” Obişnuia să şlefuiască câte o frază o zi întreagă până o aducea la perfecţiune.

Alături de atâtea ilustre exemple, Borges consideră orbirea sa ca pe un dar, artistul având o misiune pe care şi-o poate duce la capăt, dincolo de toate nenorocirile pe care viaţa i le oferă. Pasiunea pentru literatură e mult mai puternică, încât până şi suferinţa este recuperată şi filtrată în interesul său. “Tot ceea ce i se întâmplă –inclusiv umilirea, ruşinea, nenorocirile-toate acestea i-au fost date ca material pentru arta sa şi trebuie să-l  folosească.”

Conform sentinţei socratice, cine se poate cunoaşte mai bine decât orbul care trăieşte mai mult cu sine însuşi? Îndepărtarea de lumea vizibilă, însingurarea,  îl apropie pe orb de lucrurile esenţiale.

Şi pentru că am vorbit de însingurare aş vrea să amintesc aici pe marii creatori care nu şi-au trădat crezul în momentele de claustrare totală în care au fost supuşi de regimul comunist: pictori care pictau în memorie, poeţi care scriau mii de versuri în minte. “Alles nahe werde fern” spune un vers al lui Goethe. “Tot ce este aproape se îndepărtează” . În crepusculul zilei dar şi al vieţii,  lumea vizibilă se îndepărtează dar, “Nimeni să nu reducă la lacrimi şi reproşuri/Această demonstraţie de măiestrie/A Domnului care, cu magnifică ironie/ Mi-a dat în acelaşi timp cărţile şi noptea”(Poemul darurilor-J.L.Borges) .

 

Bibliografie: Jorge Luis, Borges, Cărţile şi noaptea, Junimea 1988

 

 

autor maria sava

Friedrich Nietzsche

 

 

Căci frumosul nu-i

decât pragul înspăimântătorului şi-l îndurăm

anevoie

şi peste măsură, aşa cum e, ne înminunează

fiindcă, nepăsător,

nu ne-nvredniceşte să ne dea pierzării.”

 

(Întâia elegie din Duino-Rainer Maria Rilke)

 

 

 

Filosoful Friedrich Nietzsche (1844 – 1900), figură majoră a culturii germane,  a fost şi va rămâne obiect de studiu şi sursă de inspiraţie pentru un public extrem de variat: socialişti, marxişti, avangardişti, existenţialişti, critici literari, fenomenologi, teoreticieni din diverse domenii. De remarcat faptul că în timpul vieţii a fost cu totul ignorat iar receptarea operei sale în timp, nu de puţine ori, a fost deformată.

 

Prima sa carte, Naşterea tragediei a fost publicată în 1871,  când autorul avea 27 de ani şi a fost primită de lumea academică cu răceală, chiar cu ostilitate, am putea spune. Încă de la vârsta de 24 de ani Nietzsche fusese numit profesor de filologie clasică la Basel. Discursul retoric, nu de puţine ori exaltat, pe care autorul îl foloseşte în detrimentul rigorii clasice, cu scopul de a realiza  o comparaţie între lumea antică greacă şi cea modernă, nu este deloc pe placul confraţilor şi a unei bune părţi dintre cititori. Admirator fanatic al lui Wagner, cu care a devenit apoi prieten, Nietzsche scria în prefaţa cărţii, Către Richard Wagner:  „Îţi vei aminti că, în aceeaşi vreme când a luat fiinţă admirabila dumitale scriere comemorativă despre Beethoven, adică în tumultul spaimelor şi al măreţiei războiului care tocmai izbucnise, eu îmi adunam aceste gânduri.”( pg.5 )Astfel argumentează decăderea tragediei greceşti  printr-un artificiu istoric la baza căruia stă apariţia creştinismului, iar revigorarea tragicului s-ar datora operei de maturitate a lui Wagner. „ Am fost primul care am văzut adevărata antiteză, instinctul degradării care se întoarce cu dorul de răzbunare împotriva vieţii(creştinismul, filosofia lui Schopenhauer, chiar şi filosofia lui Platon, într-un anume sens, întregul idealism, ca forme tipice) şi formula afirmării supreme, născută din abundenţă din belşug, o acceptare fără rezerve a suferinţei însăşi a vinei însăşi, a tot ceea ce este îndoielnic şi străin în existenţa însăşi…”(pg.38)

Naşterea tragediei este o carte scrisă la temperaturi înalte, într-un stil alert şi plin de patos, un adevărat vârtej care te prinde şi te cucereşte pe deplin în ciuda deselor divagaţii  de la teme centrală. Ideea esenţială este aceea că evoluţia artei este strâns legată de dualitatea apolinic/ dionisiac, idee care va cunoaşte şi alte abordări din partea esteticienilor. Din punctul său de vedere apolinicul este arta aparenţei, eposul grecesc fiind una din formele sale şi ca exemplificare se opreşte la Iliada lui Homer. Pe măsură ce grecii deveneau tot mai conşienţi de relaţia lor cu zeii, eposul este înlocuit cu o altă experienţă numită tragedie. Fiind  absolut necesară o regenerare a spiritului, Apollo este înlocuit de Dionisos, astfel că cele două dimensiuni ale sale se nutresc reciproc. „Apolinic-dionisiac- Există două situaţii încare arata însăşi apare ca o forţă a naturii acţionând în om, ţinându-l la dispoziţia ei, cu sau fără voia lui: Pe de o parte ca o constrângere la formarea unei viziuni, pe de alta, ca o constrângere la manifestări orgiastice. Ambele stări pot fi înregistrate şi în viaţa normalăsub o formă atenuată: în visare şiîn beţie.Acelaşi contrast subzistă însă şiîntre visare şi beţie, amândouă descătuşează în noi forţe artistice, diferite însă una de alta: visarea capacitatea de avedea , de a asocia idei, de acompune poetic; beţia, forţa gesturilor, a pasiunii, a cântului, a dansului.”pg.98

Considerată „absolutul a tot ceea ce înseamnă negativ în creaţia lui Nietzsche”, Naşterea tragediei rămâne o operă de referinţă şi sursă fecundă de inspiraţie pentru mulţi învăţaţi şi antropologi. Prin patosul şi efervescenţa cu care Nietzsche abordează dualitatea apolinic/dionisiac, deşi, aparent, lipsită de coerenţă, cartea este importantă prin intuiţiile şi prin  elementele particulare in nuce   pe care le vom descoperi mai târziu în opera sa. Perioada în care Nietzsche a scris Naşterea tragediei a fost, se pare, cea mai fericită din viaţa sa, când sănătatea nu-i punea încă atâtea probleme, când singurătatea nu-l copleşise încă şi perioadă în care se bucura de prietenia lui Richard Wagner şi a Cosimei, soţia acestuia. Numai că în 1872 aceştia pleacă din Tribschen la Bayreuth iar Nietzsche începe să aibă serioase îndoieli asupra valorii dramelor muzicale compuse de Wagner. Începe să scrie Consideraţii inactuale în care plănuia o privire de ansamblu asupra culturii germane. În prima consideraţie îşi îndreaptă atenţia către cartea lui David Strauss, Viaţa lui Isus. Am reţinut de aici sintagma filistin al culturii cu care denumeşte individul care ştie ce trebuie să facă fără a-i fi influenţate acţiunile. A doua consideraţie este o meditaţie asupra cunoaşterii, iar cea de-a treia, Schopenhauer ca meditator, de fapt se referă la pesimism. Ultima, adică, a patra consideraţie scrisă din cele treisprezece plănuite, Richard Wagner la Bayreuth, este plină de îndoieli şi incertitudini la adresa lui Wagner. De altfel, după ce participă la primul festival de la Bayreuth, Nietzsche se desparte de Wagner; cercetătorii considerând că abia acum era Nietzsche sincer, nu atunci când îl elogia pe Wagner. Unii au presupus că se îndrăgostise de Cosima motivând astfel schimbarea sa radicală faţă de fostul prieten. De fapt despre anumite dedesubturi legate de organizarea festivalului de la Bayreuth va scrie mult mai târziu nepotul lui Wagner, Gottfried Wagner, în cartea sa Moştenirea Wagner. Aşa cum constatase şi Nietzsche, festivalul era o manifestare elitistă, cu circuit închis, accesibil doar clasei sus-puse, unde se cheltuiau sume imense pentru susţinerea unei ceremonii fastuoase, „ filistinismul cultural fiind expus fără ocolişuri”.

Oripilat de ceea ce văzuse, şi tot mai chinuit de desele migrene care-i făceau viaţa un iad, Nietzsche se refugiază la ţară. Aici scrie o nouă carte, Omenesc, prea omenesc cu subtitlul O carte pentru spirite libere, redactată în nouă părţi. Dedicaţia către Voltaire(cartea apărea la comemorarea centenarului morţii lui Voltaire) avertizează deja cititorul asupra recursului la moraliştii francezi-Voltaire, La Rochefoucauld-în deja cunoscutul stil aforistic. Pe Nietzsche nu-l interesa neapărat ce spun moralişii, ci cum spun. „Omenesc, prea omenesc constituie momentul unei crize, spune Nietzsche. Este o carte pentru spirite libere: aproape fiecare propoziţie exprimă o victorie- prin ea m-am eliberat de tot ce nu-mi aparţine.”(pg.45)  Urmare a bolii dar şi a suferinţei în urma despărţirii de bunul său prieten Wagner,  cartea este dovada că poţi transforma cele mai chinuitoare experienţe într-un mod de- a exprima gânduri înalte. Ecce homo sau Cum devii ceea ce eşti este o ciudată autobiografie în care starea de spirit alternează de la parodic la apocaliptic. „Cine ştie să respire aerul scrierilor mele, scria Nietzsche în prefaţă, ştie că este un aer al înălţimilor, un aer tare. trebuie să fii făcut pentru el, căci altfel pericolul de aici nu este mic. Gheţurile sunt aproape, singurătatea este imensă-dar cât de liniştit stau în lumină!”

Următoarea carte Aurora, subintitulată Gânduri despre prejudecăţile morale marchează o ruptură crucială  faţă de ceea ce scrisese până atunci.  Totodată şi modul său de viaţă se schimbă drastic. În 1879 demisionează din postul de profesor de la Basel şi din cauza bolii trece prin cele mai cumplite chinuri. Migrenele severe, atacurile de dezinterie combinate cu cele de difterie şi, probabil, sisfilisul i-au marcat modul de viaţă şi relaţia cu cei din jurul său. De aici încolo duce o viaţă nomadă în singurătate, locurile sale preferate fiind nordiul Italiei, iarna şi Alpii elveţieni, vara. „Cu această carte, spune Nietzsche în Ecce Homo începe campania mea împotriva moralei.” Este cartea prin care Nietzsche se întoarce în propriul făgaş: „O carte ca aceasta nu-i de citit din scoarţă în scoarţă, nici de citit altora, ci de căutat în ea, mai cu seamă în plimbări şi în călătorii; trebuie să-ţi poţi vârî nasul în ea şi iar să-l scoţi şi să nu găseşti nimic obişnuit în juru-ţi.”

 

Preocuparea fundamentală a lui Nietzsche pe parcursul întregii vieţi a fost faţă de modul în care omul se raportează la suferinţă, relaţia care se crează între cultură şi suferinţă. De aceea a fost la un moment dat interesat de tragedie, ajungând să clasifice şi să evalueze culturile după modul în care tratează „omniprezenţa suferinţei”. Preocupat fiind de aspectul eroic al vieţii a fost numit „Supraomul”. Tocmai această  abordare reprezintă punctul de plecare în opera sa: deşi trecea prin cele mai atroce dureri şi suferea enorm Nietzsche a găsit resurse să transforme suferinţa într-o operă, dar să pornească şi numeroase atacuri în direcţia metafizicii transcendente şi a tuturor religiilor care postulau „viaţa de apoi.” Aurora este prima sa carte în care face o analiză laborioasă a moralităţii şi a genului de mortalitate care o presupune aceasta. În mod eronat, multe dintre punctele de vedere ale lui Nietzsche sunt respinse ca elitiste şi antidemocratice. El nu neagă existenţa valorilor, aşa cum s-a speculat fiind considert nihilist. În cărţile sale înfăţişează constant acceleratul declin al omului occidental către o stare în care nici o valoare nu-l mai impresionează sau unde acesta doar proclamă valorile  fără să mai însemne ceva pentru el. Citindu-i cărţile în această cheie descoperim de fapt în Nietzsche un profet al zilelor noastre.

Moralitatea aşa cum se practică şi astăzi derivă în mare măsură din tradiţia iudeo-creştină originile ei aflându-se în poruncile zeului unui trib mic din Orientul Mijlociu. Astfel, îndeplinirea acestor porunci presupune supunere absolută, iar  pentru nesocotirea lor intervine pedeapsa divină. Ceea ce acuză Nietzsche este de fapt preluarea acestor porunci alcătuite pentru perpetuarea tribului respectiv, de către societatea occidentală, astfel încât conţinutul lor a devenit mai degrabă abstract, iar moralitatea un fenomen ininteligibil. Filosofii ultimelor trei secole au fost preocupaţi să suţină principiile morale moştenite încercând să găsească noi fundamente pentru ele. Toate aceste demonstraţii le face Nietzsche în Amurgul zeilor sau Cum se filosofează cu ciocanul, „scriere voioasă şi funestă ca ton, un demon care râde” cum o caracteriza însuşi autorul.

În 1886 publică Dincolo de Bine şi de Rău, Preludiu al unei filosofii a viitorului considerată drept „o critică a modernităţii” este scrisă în obişnuitul său stil retoric-argumentativ elocvent în care foloseşte o serie de termeni ce pot şoca cititorul. Astfel, consideră el, majoritatea omenilor sunt sortiţi să trăiască în colectivitate  folosind sintagma „omul de turmă” pentru a da o definiţie indivizilor în cauză.

Cea mai inovatoare dintre cărţile lui Nietzsche este Ştiinţa voioasă, carte care pregăteşte terenul pentru Aşa grăit-a Zarathustra, apogeul tuturor scrierilor sale. „Vreau să învăţ tot mai mult a vedea drept frumuseţe ceea ce este necesar în lucruri, scrie Nietzsche în deschiderea Cărţii a IV-a, – în felul acesta voi deveni unul dintre cei care înfrumuseţează lucrurile. Amor fati, aceasta să fie de-acum încolo ceea ce iubesc!Nu vreau să duc un război împotriva urâţeniei. Nu vreau să acuz, nu vreau să acuz nici măcar acuzatorii. Singura  mea negare să fie a-mi întoarce privirea! Pe scurt şi în general, vreau ca odată şi odată să nu mai fiu decât unul care spune da!”(pg45). Numai că nu şi-a putut niciodată întoarce privirea, lucru dovedit de faptul că ultimile sale cinci cărţi sunt atacuri la adresa lui Wagner sau la a lui Christos, singura în care are o atitudine pozitivă este autobiografia sa-Ecce homo. Sugerând că fiecare om este artizanul propriei vieţi, Nietzsche susţine pe un ton elocvent necesitatea urmăririi propriului ţel în viaţă: „trăieşte ascuns ca să poţi trăi pentru tine!”Însă pentru a-ţi urmări propriul ţel, trebuie să ai unul ceea ce nu se poate spune despre „omul de turmă”.

Aşa grăit-a Zarathustra, O carte pentru toţi şi pentru nimeni  este considerată cea mai faimoasă carte a lui Friderich Nietzsche. Ultima parte a Ştiinţei voioase intitulată Incipit tragedia conţine cuvânt cu cuvânt incipitul din Aşa grăit-a Zarathustra.

„Voi povesti acum istoria lui Zarathustra. Concepţia fundamentală a operei, ideea veşnicei reîntoarceri, cea mai înaltă formulă a aceptării care poate fi în genere atinsă-datează din luna august a anului 1881…”(pg.52)Când exaltat, când plin de regrete, când convingător, când lipsit de noimă, într-un stil încărcat de reprezentări şi alegorii,

Zarathustra se străduieşte să pregătească terenul pentru apariţia Supraomului, al cărui profet este. Cartea începe memorabil cu coborârea lui Zaratustra de pe munte cu scopul de a-i învăţa pe oameni ce este Supraomul. „Iată, vă -nvăţ ce este Supraomul! Sensul pământului e Supraomul. O, dacă voi v-aţi încorda voinţa: sens al pământului să fie Supraomul! Eu vă conjur, o,  fraţi ai mei, rămâneţi credincioşi pământuluişi numai daţi crezare celor ce vă  vorbesc despre speranţe suprapământeşti!”În monografia sa Nietzsche, Michael Tanner  combate toate conotaţiile grosolane date termenului de Supraom, cum că ar defini un fenomen revoluţionar. În viziunea sa, ţinând cont de cealaltă învăţătură a lui Zarathustra, cea a Eternei Reîntoarceri,  Supraomul este pământul, iar porunca lui Zarathustra de-a rămâne credincioşi pământului este una din marile teme ale operei lui Nietzsche. Şi cea de-a treia învăţătură a lui Zarathustra este „Voinţa de putere, realitate fundamenrală a existenţei.”

Fiinţă profund scindată, Nietzsche n-a reuşit să se facă înţeles nici în timpul vieţii şi nici după moartea sa. Şi cea mai enigmatică dintre doctrinele sale rămâne cea a Eternei Reîntoarceri ce poate fi înţeleasă  „ca un simplu cum ar fi dacă…?” În Cartea a IV-a din Ştiinţa voioasă, publicată postum sub titlul Voinţa de putere, Nietzsche aduce argumente în favoarea teoriei în care se afirmă că: dacă în univers numărul atomilor este finit ei trebuie să ajungă la o configuraţie la care s-au mai aflat anterior ceea ce va avea drept rezultat inevitabil repetarea istoriei Universului. Iată cum  aceste teme de reflecţie au fost motiv de speculaţii îndepărtându-se de  cu mult de  doctrina imaginată de Nietzsche.

Cea de-a treia dintre învăţăturile fundamentale ale lui Zarathustra este aceea despre Voinţa de putere. „Fără-ndoială, spune Zrathustra, cel ce-a lansat expresia voinţa de-a trăi-acela n-a aflat adevărul: voinţa aceasta-pur şi simplu nu există!..Numai acolo unde e viaţă, e şi voinţă; dar nu voinţă de a trăi, ci –învaţă de la mine-voinţă de putere!”

 

Aşa grăit-a Zarathustra  a fost scrisă în urma experienţei devastatoare trăită prin respingerea lui de către Lou Salome  atunci când a cerut-o în căsătorie. Lou era o femeie deosebită şi ulterior a devenit iubita lui Rilke şi discipol al lui Freud. „Am suferit de pe urma amintirilor umilitore şi chinuitoare ale acestei veri ca în urma unei crize de nebunie, îi scria prietenului său Franz Overbeck, în ziua de Crăciun a anului 1882. Dacă nu voi descoperi acel procedeu alchimic de a transforma acest noroi în aur voi fi distrus. Aici am cea mai minunată şansă de a-mi dovedi că toate experienţele sunt utile, toate zilele sfinte şi toţi oamenii divini.” Aşa se justifică tonul exaltat greu de suportat pe care l-a folosit în redactarea cărţii. A fost cartea prin care s-a eliberat de o parte însemnată a sistemului său. Cărţile lui Nietzsche solicită multă răbdare şi înţelegere din partea cititorului.

O dată cu Dincolo de Bine şi de Rău, discursul lui Nietzsche se schimbă radical, pentru ca următoarea lucrare, Genealogia moralei, să fie pur şi simplu „o parodie a procedurii academice de redactare a unei lucrări, deşi în conţinutul ei este o lucrare de-o extremă seriozitate.”În 1908 după audierea unor pasaje din Genealogia moralei citite de către Eduard Hitschmann, Freud declara:” Nietzsche a reuşit să se cunoască pe sine însuşi într-o măsură pe care nimeni, niciodată până acum sau de acum încolo nu o va mai putea atinge” Tensiunea interioară a discursului stă mărturie asupra varietăţii metodelor pe care oamenii le-au dezvoltat pentru a se împăca cu suferinţa. „Toate lucrurile mari pier prin ele însele, printr-un act de autosuprimare: aşa o vrea legea vieţii, legea depăşirii de sine necesară în esenţa vieţii-întotdeauna la sfârşit se îndreaptă spre legiuitorul însuşi strigătul: patere legem, quam ipse tulisti (suportă legea pe care tu ai propus-o)(lat.). Aşa a decăzut creştinismul ca dogmă, prin propria sa morală; tot aşa trebuie să decadăacum creştinismul şi ca morală-ne aflăm în pragul acestui eveniment.”Genealogia moralei , subintitulată O scriere polemică este total diferită de celelate cărţi ale lui Nietzsche atât prin sobrietatea stilului  cât şi prin atitudinea echilibrată pe care o adoptă în a evidenţia contrastele.

Anul 1888, ultimul an de luciditate  din viaţă  s-a dovedit a fi foarte productiv. Scrie două pamflete la adresa lui Wagner: Cazul Wagner şi Nietzsche contra Wagner  în care îl zugrăveşte pe Wagner făcându-i un portret complet opus portretului său. De remarcat profunzimea judecăţilor sale despre muzică, drama muzicală wagneriană şi geniul lui Wagner.

Cu Antichristul confirmă încă o dată iubirea sa pentru lucruri interzise, oferind un portret al lui Christos: „numai practica creştină, numai o viaţă ca aceea pe care a trăit-o Cel care a murit pe cruce este creştină…” notează el în mod revelator. Însă cea mai vie şi mai încărcată de spiritualitate creaţie din 1888, deşi era în pragul nebuniei, este Amurgul idolilor. Având un titlu parodiat după opera lui Wagner, Amurgul zeilor, cartea conţine cel mai viu şi cel mai lung imn de slavă închinat lui Goethe, devenit prototipul „omului superior.”

În încheiere un citat din Ştiinţa voioasă, Cartea IV-a, Viitoarea omenie: „Cel care ştie să înţeleagă istoria oamenilor ca pe propria sa Istorie, acela simte într-o imensă generalizare toată amărăciunea bolnavului care se gândeşte la sănătatea sa, a bătrânului care-şi visează tinereţea, a îndrăgostitului căruia i-a fost răpită iubita, a martirului căruia i se prăbuşeşte idealul…dar a purta, a putea să porţi această uriaşă însumare a amărăciunilor de tot felul…a-ţi încărca sufletul cu toate acestea, cu ce-i mai vechi şi mai nou, cu pierderi, speranţe cuceriri, isbânzi ale omenirii, a reuni în sfârşit toate acestea într-un singur suflet şi a le înmănunchia într-un singur simţământ-acesta ar trebui să zămislească o fericire necunoscută până acum de vreun om, fericirea unui zeu, plină de lacrimi şi de râset, o fericire care, aidoma soareluila apus, dăruieşte neîncetat şi aruncă în mare din nesfârşita sa bogăţie, simţindu-se ca şi soarele, abia atunci cea mai bogată când cel mai sărman pescar vâsleşte cu o vâslă de aur! Acest simţământ dumnezeiesc s-ar numi atunci-omenie.”(pg 121)

 

 

Bibliografie:  1) Friderich Nietzsche, Ecce homo, Editura Centaurus, Bucureşti, 1991

2) Friderich Nietzsche, Naşterea tragediei, Editura Pan, 1992

3)Friederich Nietzsche,  Aforisme Scrisori, Humanitas,1992,

4) Michael Tanner, Nietzsche, Editura All,  2010

5) Friedrich Nietzsche, Antichristul, Editura Eta, Cluj, 1991

 

 

autor maria sava

Din Ţara Măgarilor. Însemnări- autor: Ştefan Zeletin ( note de lectură)

 

 

În parabola Din Ţara Măgarilor. Însemnări, Ştefan Zeletin, filozof, economist şi sociolog descrie cu gravitate şi sinceritate absolută o lume alterată. După anii de studiu petrecuţi în Apus, în urma cărora obţinuse titlul de doctor magna cum laudae în filozofie la Erlangen în Germania, autorul trăieşte şocul revenirii în ţară. Astfel, publică în 1916 volumul În Ţara Măgarilor, “carte a prăbuşirii din morală, nu a unei societăţi fără morală”.(C.D.Zeletin) Citind volumul de faţă am găsit numeroase similitudini între personalitatea lui Ştefan Zeletin şi cea a lui Adrian Marino. Dar să pornim în călătorie împreună cu personajul principal, Înţeleptul, prin faimoasa Ţară a Măgarilor.

Cândva, printre zei se afla un gânditor pământean ce încerca să pătrundă cu mintea tainele firii, însă cu cât se adâncea în cercetare, cu atât rosturile minţii  se încâlceau mai tare. Aşa că se decise să meargă la Zeiţa Înţelepciunii ca să-l primească o vreme în lumea nemuritorilor spre a-şi potoli setea de ştiinţă. Zeiţei i se făcu milă şi-i îndeplini dorinţa cu condiţia să se întoarcă la locul naşterii sale să cerceteze ce lighioane neîmblânzite locuiesc pe acele meleaguri, de-au ajuns să se sugrume unii pe alţii, fără discernământ- fraţi, părinţi, rude. Bietul gânditor se supuse şi se întoarse în acele locuri afundându-se în cercetare.

Trecură astfel, unul după altul, opt ani la sfârşitul cărora, gânditorul ajunsese asemeni unei umbre, împovărat de-atâta suferinţă pe care i-o sădise în suflet experienţa acelor ani. S-a întors în Olimp printre zei spre a le citi însemnările sale de călătorie. Şi locul care l-a impresionat cel mai tare s-a dovedit a fi ŢaraMăgarilor, mai ales pentru cutremurul social căruia i-a fost martor. Acolo a descoperit nişte fiinţe care se pot asemui –unele la corp, altele la suflet, cu animalul, numit măgar. Asemănarea însă nu e deloc o bucurie pentru că măgăria făpturilor descoperite în acel loc e diferită şi este influenţată de pătura socială căreia îi aparţine.

Astfel, măgarii de la sate sunt diferiţi de cei de la oraş. Mult mai apropiaţi de viaţa celor cărora le poartă numele, măgarii de la sat au decis să facă răzmeriţă cerând şi ei o viaţă mai bună. A fost un bun prilej pentru măgarii de la oraş să probeze noua artilerie, totul în interesul ştiinţei, astfel încât arta militară a avut numai de câştigat.

Când călătorul nostru trecu de la sat la oraş îl întîmpină o lume total diferită- o lume feerică, elegantă, luxuriantă. Prima întrebare care-i veni în minte a fost din ce surse ascunse le-a picat atâta bogăţie urechiaţilor de la oraş spre deosebire de mizeria în care trăiesc cei de la sat. Numai că oraşele măgăreşti apar aşa doar la prima vedere. Pe măsură ce te afunzi în ele, mizeria începe să se arate, drept pentru care măgarii orăşeni au inventat acele încălţări gumate spre a-şi ocroti copitele de noroaiele de pe uliţi. De mirare pentru călătorul nostru, cum de nu-şi curăţă uliţele, ci, mai degrabă, se chinuie să meargă cu acei galoşi. Dar nu numai noroiul, în care nu de puţine ori se tolăneşte câte un porc, colcăie pe străzile oraşului, ci şi gunoaie, la tot pasul. Iar ca să-i cunoşti şi mai bine pe măgarii de la oraş trebuie să cobori în adâncime: „să le cercetezi cultura şi caracterul, să vezi cum le sunt justiţia, patriotismul, morala, şi abia atunci înţelegi că te afli în realitate între adevăraţi măgari. Dar nişte măgari de alt soi decât cei de la sate. Căci măgăria lor nu mai stă pe dinafară, ci pe dinăuntru: ei nu sunt măgari la corp, ci la suflet”. Doar trăind mai mult printre ei constaţi că  „în vreme ce corpul acestor vieţuitoare se răsfaţă în curăţenie omenească, sufletul înoată într-o cumplită murdărie măgărească.”

Şi iată, că, potrivit cu măsura murdăriei interioare, măgarii de la oraşe se împart în trei categorii: măgăreii, măgarii şi măgăroii.

Măgăreii sunt pe ultima treaptă şi mai poartă şi numele simbolic de „luminători ai neamului” fiind însărcinaţi cu educarea junilor urechiaţi. Oricâte răgete jalnice de foame au înălţat ei către măgarii superiori pe scara măgăriei, nu i-a băgat nimeni în seamă aşa că au fost îndemnaţi să se înfrupte din mănoasele culturi de ceapă şi usturoi de care patria măgărească nu duce lipsă. Sunt buni paznici şi întreţinători a ceea ce se cheamă izvoare de cultură şi cu cât izvorul se îmbogăţeşte cu atât măgăreii avansează pe scara ierarhică până ajung măgari propriu-zişi.

Aceştia mai sunt numiţi simbolic şi „stâlpi ai dreptăţii.”Stratul de măgărie sufletească e mult mai gros  ei fiind paznicii justiţiei şi ai dreptăţii-avocaţi, jurişti, legişti. Au anumite zile când măgăria lor lăuntrică ajunge la apogeu şi atunci îmbracă o togă neagră cu mâneci largi şi creţe, îşi pun pe cap o tichie neagră şi solemnă şi se apucă să facă dreptate.

Deasupra măgăreilor şi-a măgarilor se află măgăroii, cei care se consideră trimişii lui Dumnezeu pe pământ, călăuzitorii spirituali ai tuturor măgarilor.

Când un măgar părăseşte satul şi pleacă la oraş, o mare schimbare se petrece cu el, măgăria de pe corp se adună toată în suflet, ceea ce în limba măgărească înseamnă că se cultivă. „Cultura însăşi  în ţara măgarilor nu e decât procesul de interiorizare a măgăriei: ea e unda magică ce face ca în tot urecheatul pe care-l stropeşte să treacă măgăria de la corp la suflet.” Cultura măgărească a avut multe piedici de trecut şi până la urmă s-au cret două tabere. Prima şi cea mai veche e tabăra străinofilă sau umanistă, iar cea de-a doua e tabăra măgarofilă sau naţionalistă, mult mai nouă şi mai însufleţită. Lupta dintre cele două tabere e foarte dură şi nu întotdeuna cinstită, dar până la urmă tot îi uneşte ceva: spoiala externă de cultură sub care îşi ascund măgăria internă.

În Ţara Măgarilor se vorbeşte o limbă frumos curgătoare, numai că, măgarii au ajuns încet-încet să se dezică de ea. Dar, dacă de vorbă se dezic uşor, de fapta măgărească nici nu se pune problema să se dezică. Pentru că urecheatul nu face nimic doar de dragul de-a face.

Există un lucru care-l scoate pe măgar din cea mai profundă visare şi-l pune cu picioarele pe pământ: bacşişul. „La măgari toţi iau bacşiş, şi cel ce are şi cel ce n-are nevoie, de la cel mai pârlit măgărel până la cel mai îmbuibat măgăroi.” Şi, desigur, cu cât măgarul e mai mare cu atât bacşişul pe care-l primeşte e mai gras. Fără bacşiş, niciun măgar nu-ţi face hatâr. Interesant este faptul că bacşişul nu este doar în monedă, ci şi în laude prin presă, în proslăviri pe la adunări şi „mai pe dindoasele câte-o măgăriţă ne-ncepută”- bacşişuri  la mare cinste cu care se înmoaie inima oricărui măgăroi.

Dar ce se întâmplă când măgarul nu primeşte bacşiş?  Simplu: şi-l ia singur. Lucru care-i pune în încurcătură pe străinii ce nu cunosc obiceiul locului şi cred că-n Ţara Măgarilor toată lumea fură. „În această ţară, zic ei, toţi fură fără deosebire: se pare că cârmuitorii ei s-ar juca pe întrecute de-a hoţia. Astfel furtul a ajuns aici adevărată virtuozitate şi cel mai îndemânatec în acest meşteşug se bucură de cea mai mare cinste între măgari.” Eroare! Măgarii nu fură ci-şi iau singuri ceea ce cred ei că li se cuvine, după merit, din hambarul obştesc. De la sine înţeles că, cu cât măgarul e mai mare, meritul este şi el mare şi bacşişul aşijderi. ÎnŢara Măgarilor nimic nu mişcă fără bacşiş. De pomină a rămas confruntarea dintre măgari şi alte vietăţi numite bulgari care au încercat să se sustragă de la datina bacşişului. Până la urmă urecheaţii au ieşit învingători.

Un alt lucru specific măgarilor este puţina frică în faţa legilor. Deşi Ţara Măgarilor este ţara în care pe hârtie se află puzderie de legi, orice măgar dă cu copita în ele şi se poartă mai departe după legile nescrise înrădăcinate în fiinţa măgărească. Studiind legiuirea nescrisă a măgărimii, savantul a descoperit două principii călăuzitoare:

Primul: „Orice măgărie, privită în sine, nu alcătuieşte o ruşine, dacă e bine ascunsă. Ea devine o ruşine din clipa în care e dată la iveală şi scuturată sub nasul lumii cinstite.”

Din acest principiu teoretic decurg două principii practice: „a) Supus pedepsei nu e cel ce face, ci cel ce dezveleşte o măgărie; şi b) Pedeapsa ce ia dezvăluitorul măgăriei creşte în măsura cu murdăria ce are la suflet făptaşul măgăriei.”

Al doilea principiu al justiţiei măgăreşti sună astfel: „Orice măgărie, de orice soi şi orice mărime, nu alcătuieşte o vină dacă se poate dovedi că pârâtorul e un mare măgar tot atât de mare ca şi pârâtul.”Aceasta este lumina călăuzitoare ce luminează calea dreptăţii aleşilor ţării.

Cu frică şi cutremur s-a apropiat bietul savant de ceea ce se cheamă morala măgărească. Sublimă, frumoasă, dar lipseşte cu desăvârşire pentru că ea arată cum ar trebui să fie caracterul urecheaţilor, nu cum este cu adevărat. Porunca după care se ghidează orice măgar este: să vorbeşti ca un om, dar să te porţi ca un măgar.

Nici măgarul de la sat şi nici cel de la oraş nu mai au cunoştinţă de o veritabilă scară a valorilor. „Două lucruri sunt pe lume, acum şi de-a pururea nesuferite pentru tot ce e suflet de măgar; două lucruri, pe care întreaga suflare măgărească le urmăreşte cu ură până la moarte, le înăbuşă şi le taie din rădăcină oricând se ivesc pe pământul străbun: talentul şi cinstea.” De câte ori le zăresc parcă ar vedea roşu înaintea ochilor şi pornesc o luptă nemiloasă cu cei care încearcă să le strice mediul măgăresc. „Cadavru să fii , şi-ţi izbesc mormântul cu copita; cenuşă să fii,şi-ţi zdrobesc cinic urna mortuară, de-ţi împrăştie praful oaselor în cele patru vânturi ale cerului, căci ei n-au linişte în suflet până nu se conving că sub pretinsul talent s-a ascuns tot un măgar ca dânşii, şi pentru aceasta nu se sfiesc să tulbure nici liniştea solemnă amormintelor.”

 Ultimul subiect despre care călătorul savant a luat notiţe spre a le prezenta zeilor a fost patriotismul măgarilor. „Patriotismul măgarilor e floarea cea din urmă şi cea mai mândră ce a răsărit din năzuinţa obştească a neamului de a-şi ascunde măgăriile, a le spoi bine pe dinafară şi a ieşi în lume sub piele omenească.” Aşadar e latura în care măgarii sunt artişti ai disimulării. Bizară este atitudinea măgărească de-a privi cu neîncredere şi cu dispreţ pe fiii neamului – ca la noi la nimenea– se vaită în vreme ce-şi trâmbiţează patriotismul feroce. Măgarii îşi etalează patriotismul înjurând în primul rând gros şi apăsat tot ce ţine de Ţara Măgărească pentru ca apoi să înceapă a se jelui ce neam oropsit e neamul măgăresc.

Toate le-a putut înţelege bietul cercetător de-a lungul călătoriei sale prin ŢaraMăgarilor, mai puţin această făţărnicie de care-i face răspunzători pe zei c-au sădit-o în fiinţa măgarilor.

Şi nu puţine i-au fost cumpenele. La finalul călătoriei s-a întors în Olimp obosit, maltratat, purtând urme adânci de copite pe capşi plin de obidă le-a mărturisit zeilor: „-Asta e mărturia cinstei !”

Bibliografie: Ştefan Zeletin, DinŢara Măgarilor. Însemnări, Editura Nemira, 2006

 

autor maria sava

Gogol şi diavolul de Dmitri Merejkovski ( note de lectură)

 

Cartea lui Merejkovski deschide, în primul rând, o rană, aceea a tragicului filtru selectiv pe care ideologia de stânga l-a aplicat unor scriitori de mare valoare, aşa cum au fost Gogol şi Dmitri Merejkovski. Amândoi scriitorii pot fi încadraţi în „cea de-a doua cultură”, conform principiului leninist, cultură ţinută la index şi condamnată la  „a fi tăcută”. Judecata solomonică asupra grămăticului Etan ben Hosaia, cel ce nu reuşise performanţa întocmirii unei singure relatări adevărate şi hotărâtoare, istoriceşte exacte şi recunoscute oficial, în care să îmbine adevărul istoric cu cronica scrisă la comandă, judecată prin care a fost condamnat la „uitare veşnică”, s-a aplicat cu prisosinţă şi celor doi scriitori.

Dmitri Merejkovski(14 august 1865-9 decembrie 1941)  s-a autoxeclus din viitorul măreţ al ideologiei bolşevice prin părăsirea Rusiei Sovietice şi stabilirea lui în Franţa. Era printre elementele considerate „nule” de Troţki al căror exil era binevenit,  considerat drept o „atitudine umanistă” faţă de viitorul culturii ruse.

Ideolog al simbolismului rusesc, poet, romancier, critic literar( Gogol şi diavolul), filosof religios(Iisus necunoscut, Evanghelia necunoscută) Merejkovski  a  cunoscut în exilul parizian un imens prestigiu alături de soţia sa, intelectuala de mare valoare, Zinaida Hippius. Contemporanii îi considerau o adevărată instituţie literară fiind una dintre puţinele „căsătorii spirituale” în care ideile metafizice, religioase, social-politice, coincideau.

Tragicul lor destin de exilaţi s-a intersectat într-un moment cu cel al lui Esenin, unul dintre lacheii de serviciu ai Rusiei Sovietice care nu s-a sfiit să-l catalogheze pe Merejkovski drept „prost” şi „netalentat”, iar Zinaidei să-i scrie: „Sunteţi vândută şi dezgustătoare prin aceasta, ca orice canalie contrarevoluţionară… Nu aveţi cale de întoarcere aici, în Rusia Sovietică.” Dar, aşa cum peste aproape o jumătate de secol, Iosif Brodski, un alt mare exilat îi scria lui Brejnev: „Sunt sigur că mă voi întoarce: poeţii se întorc întotdeauna, fie în carne şi oase, fie pe hârtie” şi soţii Merejkovski s-au întors în mijlocul marii literaturi ruse.

 

În cartea sa, Gogol şi diavolul, apărută în 1906 la editura Skorpion, Dmitri Merejkovski face o exegeză a deplinei şi adevăratei opere a lui Gogol(1 aprilie 1908-4 martie 1852), nu cea oferită fragmentar cititorului de către ideologia sovietică. Însă textul caută să se menţină în marginile lumii gogoliene ce se încadrează titlului cărţii. „Am putea spune că Gogol creionează două Rusii imaginare: una din interior(în care porcii contribuie la decizii judiciare, sau măsluirea cărţilor devine înaltă ştiinţă) şi alta încântătoare, splendidă, o  fermecătoare troică pe care nimeni n-ar putea-o întrece.” În prima parte prezintă un Gogol ce intră în luptă cu diavolul prin însăşi activitatea lui scriitoricească.

În concepţia religioasă a lui Gogol, spune Merejkovski, „diavolul este esenţa mistică şi fiinţa reală în care s-a concentrat negarea lui Dumnezeu, răul etern.”Unicul obiect al creaţiei gogoliene este diavolul ca manifestare a „nemuritoarei trivialităţi omeneşti.”

În tot ceea ce a scris, Gogol s-a străduit să-l scoată „de prost pe diavol” : „De foarte mult timp, îi scria el lui Şevîriov, nu fac decât să mă străduiesc pentru ca, citindu-mi scrierile, omul să-şi poată râde de diavol după pofta inimii.„

 

Gogol a fost cel dintâi scriitor care a văzut esenţa răului în mediocritate, în trivialitate, în lipsa de tragism, în platitudinea sentimentelor şi gândurilor omeneşti. A fost primul care a înţeles că tocmai diavolul este acea micime, acea slăbiciune umană care nouă ne pare măreaţă. El l-a văzut pe diavol aşa cum era, fără mască, real, cu o faţă omenească , mult prea omenească acea faţă a omului când acceptă să fie „ca toată lumea”, când nu îndrăzneşte să fie el însuşi. Visătorul Hlesteakov şi afaceristul Cicikov sunt cele două ipostaze ale „nemuritoarei trivialităţi omeneşti”.  Diavolul se ascunde sub masca conţopistului care se umflă-n pene, ţipă la toţi, îi bruftuluieşte pe toţi. „Treaba lui e să sperie, să ducă de nas, să-l facă pe om să se simtă amărât.” Dar un proverb spune:”S-a lăudat dracul că va încăleca întreaga lume, dar Dumnezeu nici asupra porcului nu i-a dat putere.”Şi atunci, sub diferite chipuri, îl umileşte pe celălalt, împrăştie minciuna şi trândăveala, lenea în gândire. Aşa, Cicikov , Hlesteakov, Akaki Akakievici( Mantaua) încearcă să pară altceva decât ceea ce sunt. Hlesteakov strigă cuprins de extaz către  Dumnezeu: „sunt singur, altul la fel ca mine n-a existat şi nu va exista, eu, pentru mine însumi sunt totul-eu!eu!”eu!” În realitate, este un nimic, un funcţionar mărunt fiul unui nobil, care prin minciună şi prefăcătorie, prin trecerea cu dexteritate de la o stare la alta  se zbate să-şi facă o imagine în lume. Trăieşte după principiul hedonist : „Doar de asta trăişte omul, pentru desfătările lui.” aşa cum  şi Ivan Karamazov afirmă: „Nu există bine şi rău, totul e permis” . Însă e atât de plin de sine, de solicitat, are o mulţime de opere scrise, de nu le mai ştie nici titlurile, e ca o băşică de spumă  care se tot umflă. E mare. E Om-Dumnezeu. Toţi micii funcţionari ai târgului sunt striviţi de personalitatea lui, e un uriaş al progresului în faţa lor.

 

În Cicikov întâlnim o altă faţă a răului. E opusul lui Hlesteakov: întruchipează principiul echilibrului, al stabilităţii. Forţa lui stă în calmul înţelept, în seriozitatea în gândire, în realismul său, în dorinţa de a-şi clădi o temelie solidă pe care să calce apăsat. Dar şi  contemplativul Hlesteakov( Revizorul) şi activul Cicikov( Suflete moarte) sunt de fapt esenţa secretă a mediocrităţii. Vorbesc şi gândesc ca toată lumea, deşi aparent unul aspiră către vârfurile montane ale existenţei, iar celălat caută rădăcini adânci. Şi unul şi celălalt mint. Viaţa lor e mărginită, lipsită de idealuri mai presus de însăşi viaţa; singurul lor scop nefiind decât acela de a-şi satisface poftele mărunte. De-„a trăi decent” cum spunem, mai nou. Şi Cicikov ştie că doar banul e lucrul cel mai de nădejde în lume: „Banul însă nu te lasă niciodată…Cu bani faci ce vrei şi răzbaţi orişiunde în lume.” Însă nu banul în sine, drogul avarului, ci situaţia pe care banul ţi-o poate da o urmăreşte Cicikov, confortul, viaţa tihnită, aşa cum lui nu i s-a oferit. „Să trăieşti ca un prost, asta poate oricine. Dar să poţi trăi cu dibăcie, cu artă, ca să înşeli pe totă lumea şi tu să nu fii înşelat, iată adevărata problemă, adevăratul scop al vieţii!”Şi dincolo de toate acestea el trăieşte cu teama de neant, de-a nu avea urmaşi care să-i poarte numele mai departe.

 

Dar iată că la un moment dat ceva se frânge în existenţa lui Gogol, râsul îi îngheaţă pe buze: „Nici unul dintre cititorii mei nu a ştiut că râzând de eroii mei, a râs de mine…Aveam îngrămădite în mine tot felul de ticăloşii posibile, din fiecare câte puţin, dar atât de numeroase cum n-am mai întâlnit până acum la nicun om…Dacă mi-ar fi apărut toate dintr-o dată, m-aş fi spânzurat…Am început să pun în cârca eroilor mei propriile mele ticăloşii.”  Aşa cum  Ivan Karamazov se luptă cu diavolul, Gogol începe să se lupte cu propria lui operă. Este momentul în care pentru Gogol începe tragedia, este absorbit de trivialitate manifestată prin acţiune religioasă, începe de fapt adevărata sa confuntare cu diavolul. Fire epicureiană, stihială, demn urmaş al strămoşilor maloruşi, robust în gândire şi-n simţiri, Gogol nu se potrivea nici pe departe ascetismului creştin. Drama lui începe aici, unde între cele două  „temeiuri”  păgân şi creştin, nu găseşte cale de mijloc. „Aceasta este una dintre cele mai mari încălcări ale echilibrului care s-au petrecut vreodată în sufletul unui om. Clădirea s-a fisurat în bolta ei principală, s-a clătinat din temelii şi a căzut, -şi mare a fost prăbuşirea acelei case.”

 

Şi adevărata furtună se iscă o dată cu publicarea Corespondenţei cu prieteni(1847) lucru care îi face pe cunoscuţi să considere că şi-a pierdut minţile.  Apar o mulţime de neînţelegeri în urma cărora Gogol cere îndurare: „Omul poate lupta cu cei mai crunţi duşmani, dar ferească-l Dumnezeu de această teribilă luptă cu prietenii! În această luptă se vlăguieşte tot ce ai în tine…E greu să te trezeşti în acest vifor de neînţelegeri! Văd că trebuie să renunţ pentru mult timp la condei şi să mă îndepărtez de toate.”

Nu numai că s-a îndoit de dreptatea sa, dar s-a plecat în faţa atacatorilor, lucru care le-a îndoit furia, atacurile devenind aproape demenţiale. Era acuzat că în forul lui interior s-ar fi petrecut o mutaţie religioasă care şi-ar fi lăsat amprenta asupra Corespondenţei, carte scrisă la îndemnul prietenului său Puşkin care-l sfătuise să scrie „o istorie a criticii ruse.” De fapt Corespondenţa lui Gogol marchează  momentul trecerii de la „creaţia înconştientă, la cea conştientă”, moment în care pentru prima dată un scriitor vorbeşte despre Dumnezeu, nu la modul contemplativ, dogmatic, ci eficient, vital: „Sunt învinuit că am vorbit cu Dumnezeu…Ce să fac dacă-mi vine să vorbesc cu Dumnezeu?…Ce să fac dacă vine un timp când, fără să vrei, vorbeşti cu Dumnezeu?…Nu, cei care o fac pe deştepţii n-or să mă facă să mă simt jenat de faptul că nu sunt demn, că nu e treaba mea şi că nu am dreptul: oricine din noi până la ultimul are acest drept.”

 

Cuprins de durere şi de frica morţii, Gogol înţelege marele adevăr, valabil şi-n zilele noastre: creştinismul s-a oprit doar la faza rostirii şi a promisiunilor fără să meargă către deplinătate. „Creştinismul s-a dovedit a fi cea mai mare negare a vieţii, iar viaţa cea mai mare negare a creştinismului. Creştinismul a devenit imaterial, inactiv, neînsufleţit; viaţa, trupul, acţiunea au devenit necreştine…Şi o tristeţe neînţeleasă , spune Gogol, a răbufnit pe pământ; viaţa devine din ce în ce mai uscată;totul devine mai meschin şi mai puţin adânc, iar sub ochii tuturor creşte numai imaginea urieşească a plictisului, atingând pe zi ce trece dimensiuni incomensurabile. Totul e înăbuşit, mormântul se cască pretutindeni. Doamne! Pustiu şi groază se face în lumea ta.”

Şi bătălia lui Gogol cu diavolul capătă noi nuanţe odată cu întîlnirea  cu duhovnicul său, părintele Matvei, care vedea adevăratul creştinism în izolarea monahală: „a trăi în Dumnezeu înseamnă a trăi în afara trupului.” Sfinţenia înseamnă netrupesc, imaterialitate; carnea înseamnă păcat şi de aici concluzia că nu trebuie iubită nici lumea şi nici ceea ce se află în lume. Dorinţa lui Gogol de-a fi un bun creştin îl face să  fie de acord cu părintele Matvei, ceea ce contravine libertăţii sale de spirit: „A trăi în Dumnezeu înseamnă a trăi deja în afara trupului, ori acest lucru este imposibil pe pământ, căci trupul este cu noi.”

 

Conflictul dintre cei doi devine ireconcilibil în momentul în care părintele Matvei îi cere lui Gogol „să renunţe la renumele de literat şi să meargă la mănăstire” . Răspunsul lui Gogol nu s-a lăsat aşteptat: „Nu voi renunţa la renumele de scriitor, pentru că nu ştiu dacă aceasta este voinţa lui Dumnezeu.” Dacă esenţa creştinismului este mortificarea cărnii, spiritualitatea netrupească, arta nu poate fi sfântă în sens creştin, pentru că orice imagine artistică este carne spiritualizată sau spirit întrupat, nu spiritualitate imaterială. Este imposibil în lume să pleci din lume, afirma Gogol sfâşiat de contradicţii şi nelinişti. Ceea ce-i cerea părintele Matvei era peste puterea lui de a fi, era chiar sinucidere pentru că afirmă Gogol: „a nu scrie, pentru mine e totuna cu a muri.” Iar părintele Matvei a aruncat asupra lui anatema care  l-a urmărit până-n ultima clipă. La două săptămâni după ultima lor întâlnire, Gogol a murit. Lupta s-a încheiat, învingător fiind părintele Matvei. Cu nouă zile înainte de moarte Gogol a poruncit băiatului care-l slujea să aprindă focul în sobă şi a aruncat în foc toate manuscrisele.

„  Şi după ce a ars aproape totul, a stat mult timp căzut pe gânduri, apoi a început să plângă, a poruncit să fie chemat contele Tolstoi, căruia i-a arătat colţurile filelor care încă mai ardeau şi i-a spus: „Uite ce am făcut! Am vrut să ard câteva manuscrise, de mult pregătite pentru asta , şi am ars totul. Ce puternic e cel viclean! Uite, la ce m-a împins!”

„Nu-i aşa că puteţi reface totul din memorie?” l-a întrebat contele Tolstoi, dorind să-l calmeze. Da, i-a răspuns Gogol, punându-şi palma pe frunte, pot, pot, am totul în cap.”

După noaptea în care şi-a ars manuscrisele lupta sa cu diavolul  s-a încheiat: şi-a dorit pur şi simplu să moară refuzând hrana, iar medicii de la aşezământul în care se retrăsese l-au supus la cele mai chinuitoare experienţe: l-au pus la post şi rugăciune, i-au pus lipitori, l-au udat cu apă, l-au hrănit cu forţa.  Parcă pentru ultima dată divolul şi-a râs de om. „În delirul de dinaintea morţii doctorii trebuie să-i fi părut lui Gogol ceva de felul puterii necurate care l-a sugrumat pe Homa Brut în biserica scârnăvită.” „Cu amarul meu cuvânt voi râde”, aceste cuvinte ale prorocului Ieremia sunt încrustate pe piatra lui de mormânt.

Cu puţin timp înainte de a-şi da duhul a strigat tare: „O scară! Daţi-mi mai iute o scară!”În ultimul capitol al Corespondenţei, meditase îndelung la treptele tainice, la scara spirituală: „Dumnezeu ştie, poate că  pentru  această dorinţă ( dragostea care învie ) e deja pregătită o scară în cer, care ne va fi aruncată, şi o mână se va întinde spre noi, ajutându-ne să zburăm pe trepte.”

 

 

Dmitri Merejkovski Gogol şi diavolul, Editura Fides, Iaşi, 1996

 

autor  Maria Sava 

Apoteoza lipsei de temeiuri Eseu de gândire adogmatică -autor: Lev Şestov (31 ian 1886-20 nov.1938)

În veacurile din urmă, filozofia a urmat două mari direcţii:  prima prelungeşte elenismul, trece prin renascentism, prin raţionalismul iluminist, către clasicismul german şi pozitivismul ştiinţific; cea de-a doua direcţie îşi trage seva din sursele biblice şi medievale, având un caracter romantic, antisistemic şi iraţionalist.

Revendicat de existenţialişti, gânditorul Lev Şestov, deşi îşi recunoaşte filiaţia din Kirkegaard, Nietzsche şi Dostoievski, are un statut aparte. Şestov este, aşa cum afirmă Ion Ianoşi, iudeul care primeşte revelaţia de la Avraam, Isaac şi Iakov, oferind-o la rândul său oamenilor prin Iisus. Pentru el revelaţia este una şi aceeaşi, Dumnezeu e unic şi Cartea Sfântă este sacră în totalitatea ei, cu Vechiul şi cu Noul Testament la un loc. Apostol al neliniştilor, Şestov are, paradoxal, unul dintre cele mai limpezi discursuri,   ordonat în limitele unui sistem din care nu de puţine ori răbufneşte clocotul trăirilor interioare.   Este un maestru al negării, un revoltat, un „nihilist”în linia lui Nietzsche, unul dintre gânditorii cei mai radicali a cărui filozofie se mişcă între „polemicile cordiale” cu prietenul său Husserl şi „frăţietatea adversă”cu Berdiaev.

Apoteoza lipsei de temeiuri Eseu de gândire adogmatică se caracterizează, din punct de vedere structural, precum şi din cel al conţinutului, prin dualitate. Este cartea pregătită de celelalte trei dinaintea ei, în ordinea apariţiei, şi distilată în următoarele nouă ce-o vor urma.

Cartea trimite metaforic la „pociva”-„sol”(pociva fiind stratul de suprafaţă al pământului care hrăneşte şi creşte vegetaţia), „bezpocivemost” însemnând lipsa unui sol în care să fii înrădăcinat; dar nu în sensul acelei dezrădăcinări denunţate de cultura rusă, acela de desprindere de popor, ci invers,  în sensul unei lăudabile detaşări filozofice de dogmatism. Adversarii gândirii şestoviene sunt raţionaliştii, cei robiţi temeiurilor, schemelor logice, totalitare şi totalizatoare, discursive şi supuse discursului.

În viziunea sa, metafizicieni descărnaţi, fără trup şi patimă se fac vinovaţi de închingarea trăirilor adevărate . Toţi vor să ne facă să cunoaştem „esenţele imuabile”, în vreme ce omul se zbate între pătimaşa sete de viaţă şi dorinţa de cunoaştere. „Omul, spune Şestov, doreşte, într-adevăr să înţeleagă lumea-uneori dorinţa îi este atât de fierbinte, încât înăbuşă în el orice capacitate de raportare critică faţă de argumentele oferite şi îl fac să întâmpine cu entuziasm chiar argumentaţiile slabe”

S-au dus vremurile lui credo, quia absurdum; trăim acum vremurile lui credo, ut intelligam. S-a dus vremea filozofilor de cabinet. Ca orice om de rând, filozoful mănâncă, iubeşte, urăşte, moţăie şi chiar doarme în ciuda afirmaţiilor rigide din sistemele de gândire născocite şi puse la îndemâna celorlalţi. Ironic, aminteşte celebra frază pe care Socrate a spus-o cu uimire la citirea dialogurilor consemnate de Platon: „Mult a mai minţit tânărul acesta pe socoteala mea!”. Oricât de mare talent avea Socrate ca sofist şi oricât şi-ar fi iubit discipolii, greu de închipuit pentru Şestov disponibilitatea acestuia de a-şi petrece până şi orele dinaintea morţii într-un continuu dialog cu Criton. „Iată ce înseamnă să fii iubit şi să ai discipoli, exclamă Şestov. Nici măcar să mori în linişte nu eşti lăsat…Cea mai bună moarte este aceea considerată a fi cea mai rea: când nimeni nu se află în preajma omului-când se moare prin străinătăţi, la spital, cum s-ar spune, ca un câine sub un gard. Poţi atunci  ca măcar în ultimile clipe de viaţă să nu fii ipocrit, să nu dai sfaturi, ci să taci: să te pregăteşti pentru evenimentul înspăimântător sau, poate , măreţ. Pascal, după cum ne povesteşte sora lui, a vorbit  şi el mult înainte să moară, iar Musset a plâns ca un copil. Poate că Socrate şi Pascal au vorbit atât de mult pentru că se temeau să nu izbucnească în plâns. Falsă ruşine!”

În sprijinul concepţiilor sale, conform cărora şi filozofii sunt oameni la fel ca ceilalţi, Şestov aduce în primul rând, scriitorii. La loc de cinste stă Nietzsche şi Pascal, Shakespeare , Cervantes, Puşkin, Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Cehov. Sub aparenţa trândăviei – scriu cărţi, pictează, compun simfonii, fără să producă ceva necesar societăţii-ei, scriitorii, sunt în primul rând oameni cu căderile şi înălţările lor, care nu se sfiesc să arate viaţa în tot tragismul ei. „Puşkin ştia să plângă, şi cine ştie să plângă ştie să şi nădăjduiască. „Vreau să trăiesc, ca să gândesc şi să îndur cu dor”, spune el şi, pare-se, cuvintele „îndur cu dor”conferind atâta frumuseţe versului, au apărut întâmplător, în sesnsul că nu a găsit o rimă mai potrivită pentru „mor”.”

Între claustrarea savantului de cabinet şi însingurarea creatorului artist, Lev Şestov îl preferă pe cel de-al doilea pentru că pe el nu-l interesează concepţia despre lume, ci lumea aşa cum este ea, cu „subterana” ei cu tot.  Turgheniev a fost primul scriitor care a introdus în literatura rusă expresia „om de prisos”,  acelaşi cu „omul subteranei” al lui Dostoievski. „Dacă omul din subterană  nu s-ar fi temut de nimic, dacă prin firea sa Hamlet ar fi fost un gladiator noi n-am fi avut până-n ziua de azi nici poezie tragică, nici filozofie.”

 

 Iar filozofii, cei care sunt daţi drept repere morale ale societăţii la grea viaţă sunt condamnaţi, dacă ne gândim la ariditatea gândirii lor, la acel noblesse oblige, care-i condamnă la uscăciune sufletească. „Noblesse oblige”spune Şestov, nu e o formulă pentru nobilii din naştere care ştiu să vadă în obligaţiile pe care le au principalele lor privilegii, ci pentru parveniţii instruiţi şi îmbogăţiţi, ahtiaţi după un titlu de nobleţe.”

Omul are posibilităţi de cunoaştere şi manifestare  destul de restrânse în timpul vieţii: „Nu poţi vedea totul, înţelege totul, nu poţi să te înalţi prea sus deasupra pământului, nici să pătrunzi îm adâncurile lui.” Şi e mult mai cinsit să-ţi recunoşti limitele, să-ţi trăieşti viaţa aşa cum ţi-a fost dată nu după norme rigide de moralitate.

„Oamenii morali, spune Şestov pe bună dreptate, sunt cei mai răzbunători, iar moralitatea ei şi-o folosesc ca pe cea mai bună şi rafinată armă a răzbunării. Ei nu se mulţumesc numai cu faptul de a-şi dispreţuişi condamna, pur şi simplu, apropiaţii , ci doresc ca anatema lor să fie generală şi obligatorie, cu alte cuvinte ca toţi oamenii să se ridice şi să-i condamne împreună cu ei, ca însăşi conştiinţa celui condamnat să treacă de partea lor.”

Nu sofiştii, care-şi îmbracă gândurile în fraze măreţe sforăitoare, au ceva de spus pe lumea asta, ci creatorii, cei care „scriu cu propriul sânge” fraze aparent simple, lipsite de cine ştie ce semnificaţii. „Cele mai importante şi semnificative gânduri, revelaţiile, apar pe lume golaşe, fără vreun înveliş verbal: să găseseşti pentru ele cuvinte-iată o treabă deosebit de grea, o adevărată artă. Dar şi invers: prostiile şi locurile comune vin dintr-o dată împopoţonate în boarfe pestriţe, chiar dacă vechi-aşa că le poţi oferi publicului direct, fără niciun efort.”

În vreme ce filozofii, de la Socrate încoace au pus stăpânire pe marile idei ale omenirii pe care le tot ordonează în sisteme şi le tot impun discipolilor ca pe nişte idei „de-a gata” , scriitorii, aflaţi în afara oricărei logici dinainte impuse,  trăiesc din plin amărăciunea actului creaţiei,  eşecurile, lipsa de receptivitate a cititorului. Pe scriitor oricând îl poţi face harcea- parcea, dar nu şi pe filozoful   care nu lasă la vedere câtuşi de puţin faptul că ar aparţine acestei, lumi umblând doar cu judecăţi de valoare, ce în timp trebuie să devină general obligatorii. Filozoful nu trăieşte nimic din ceea ce aşterne pe hârtie, spre deosebire de scriitor căruia „îi este scârbă să vorbească din auzite despre lucruri pe care el însuşi nu le-a văzut.”Şi cum să te macine ca artist ceea ce nu trăieşti. Un exemplu semnificativ în acest sens este Gogol, cel speriat de părintele Matvei cu iadul şi cu diavolii, în caz că nu renunţă la bucuria de-a trăi.

 

Filozofia a fost întotdeauna în slujba cuiva. În Evul Mediu ea a fost ancilla teologiae, acum a devenit „slujnica ştiinţei” şi a stat de fiecare dată în rândul din faţă. Paradoxal, creaţiile marilor scriitori deseori au căzut în uitare ca apoi prin cine ştie ce întâmplare, să iasă la lumină şi să fie recunoscute. Cine poate să explice fapta unora de-a scoate o amantă venală în lume, de-a o duce la teatru şi de-a o aşeza în văzul tuturor, în vreme ce femeia iubită  e ţinută acasă, ori sunt preferate locuri mai puţin umblate în care s-o scoţi? Ciudată fiinţă omul!

Filozoful laudă liniştea sufletească. Dar marele creator supus atâtor nelinişti şi îndoieli nu se poate limita la atât. El este oglinda, cel care arată viaţa în toată hidoşenia sa împărtăşind impresiile cu cititorul.

Mă opresc aici în ideea că am adus suficiente argumente în favoarea  lecturării unuia din incitantele eseuri scrise de Lev Şestov în care  admirabilă este tocmai această convieţuire dintre filozofie şi literatură, lipsa de canoane în gândire şi în expresie.

 

 

 

Bibliografie: Lev Şestov,  Apoteoza lipsei de temeiuri Eseu de gândire adogmatică, Editura Humanitas, 1995

 

autor  Maria Sava 

El Greco

Îţi sărut mâna, străbun iubit, îţi sărut umărul drept şi umărul stâng. Spovedania mea s-a terminat; acum poţi să mă judeci.” Aşa îşi încheia soldatul Kazantzakis „raportul” către „generalul” El Greco. Şi mai departe îi spunea: „Tu m-ai învăţat că flacăra noastră lăuntrică, potrivnică prin natura ei legii trupului, se înalţă fără încetare de-a lungul anilor.”
Câtă dreptate avea! Căci iată, acum la aproape jumătate de mileniu, flacăra din privirile îngerilor pictaţi de Cretan (aşa obişnuia deseori să se semneze) arde peste timp, preschimbată în văpaie, şi nu va conteni să ardă, atâta timp cât sărutul părintelui Hortensio Felix Paravicino va poposi pe mâna mânjită de culori a grecului care a pictat ca nimeni altul pe Dumnezeul-Om. „Tu faci zăpada să ardă, a zis el, ai întrecut natura sufletului, sufletul rămâne nehotărât în faţa acestui miracol, nu ştie dacă creaţia divină ori creaţia ta-merită să trăiască...”

 

În anul 1541 se năştea sub soarele arzător al Cretei, în localitatea Candie (azi Iraklion) Domenikos Theotokopoulos zis El Greco (El Griego, sp.) Numele său pare a fi predestinat prin semnificaţia pe care o are: Domenikos (Kuriakos) înseamnă „aparţinând lui Dumnezeu” şi Theotokopoulos înseamnă „fiu al Maicii Domnului”. Primii ani din viaţă şi i-a petrecut în Creta, unde a primit educaţia şi a învăţat să picteze în atelierele călugărilor de la Sfânta Ecaterina Valsamanero. O scrisoare din august 1568 semnalează prezenţa lui la Veneţia, iar în 1570 miniaturistul croat Giulio Clovio îl recomanda lui Alexandre Farnese – mecena al artelor la Roma -, ca pe un tânăr discipol al lui Tiţian. La Veneţia îi cunoscuse pe Tiţian, Tintoretto şi Corregio. Noua tehnică occidentală o deprinde în atelierul din Bassano al familiei Da Ponte. Deşi în Veneţia a lucrat o vreme în atelierul lui Tiţian, se pare că dintre toţi veneţienii cel mai mult l-a influenţat Tintoretto. În jurul anului 1576 se stabileşte la Toledo, în Spania, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii, 7 aprilie 1614.

Felul său de a picta era atât de sever şi de sumbru, încât multora nu le plăcea. Niciodată n-a pictat oameni simpli. Trăia foarte modest, dar, convins de foame şi de prieteni, pleacă la Sevilla, unde pictează atâtea chipuri de nobili încât se îmbogăţeşte. Când şi-a dat seama că este bogat, s-a întors la pictura lui solemnă, spunând: „vreau să trăiesc mai degrabă sărac decât umilit”(Manuel de Melo)
Aplaudat de oamenii inteligenţi şi de poeţii vremii – a fost contemporan cu Lope de Vega şi cu Gongora -, după moarte a căzut, însă, în uitare. La sfârşitul secolului al XIX-lea, un grup de artişti spanioli aflaţi în străinătate, în frunte cu Fortuny, au iniţiat o mişcare de recunoaştere a meritelor lui El Greco.

 

Faima lui se pare că a crescut odată cu apariţia romantismului, Theophile Gautier considerându-l „nebun”, diferit de ceilalţi, aşa precum era moda romanticilor. Către 1900, artiştii spanioli fiind în căutarea unei identităţi, au descoperit în arta Cretanului o pictură caracteristică ţării lor. Astfel, Ignacio Zuloaga (1870-1915), celebru în epocă prin subiectele spaniole, copiază începând cu 1887 o serie dintre tablourile lui El Greco, introducând multe din motivele cultivate de acesta, în propriile picturi. Un alt admirator a fost şi Santiago Rusinol, reprezentant al Modernismului (Art nouveau), însă cel mai cunoscut şi mai apropiat ca destin a fost celălalt apatrid al artei, cu rădăcini tot în spaţiul mediteraneean, Picasso, mai ales în „perioada albastră”.

Prieten şi admirator  al lui  Zuloaga,  Rilke îi face o vizită la Toledo în 1912, ocazie cu care vede Assomption de la Vierge (1577), ulei pe pânză în care se mai recunosc ceva influenţe ale lui Michelangelo. Virgina, îmbrăcată în culorile tradiţionale, roşu şi bleu, este aşezată exact pe axa verticală a tabloului. Tonurile de verde, caracteristice picturii lui El Greco, dispersate pe diagonală, pun accente complementare ce atrag privirea. În faţa acestei picturi ce emană aceeaşi supremă şi inexorabilă ascensiune spre absolut, specifică picturilor cu temă religioasă, Rilke a rămas mut de uimire şi a compus poemul Înălţarea Sfintei Fecioare.
Ceea ce l-a fixat pe El Greco în mentalitatea publicului au fost „sfinţii aceştia aiuriţi”, lipsiţi de proporţiile anatomiei umane. Neîndoioasa sa preocupare, geniul său oriental, au creat în el pictura ascensională.

 

Alungirea chipurilor personajelor se datorează voinţei sale interpretative ascensionale: „mărind figurile, spune El Greco, m-am gândit că ele sunt oarecum asemeni corpurilor cereşti, asemeni luminilor care, văzute de departe, oricât de mici ar fi, ni se par mari.”
Huxley afirma că El Greco era pătruns de focul sacru, adică „de a atinge prin încordare spirituală şi extaz contopirea cu divinitatea.” Tocmai această spiritualizare, această umanizare a personajelor sale, l-au detaşat faţă de ceilalţi pictori italieni care pictaseră aceleaşi teme, dar care creaseră personaje hieratice, dominante prin măreţia înfăţisării lor cu scopul vădit de a-l strivi pe privitor.
Unul din biografii săi, Gregorio Maranon, povesteşte că înainte de Război se afla în biserica spitalului De Afuera. La un moment dat a apărut un bătrân umil şi a început să se roage înaintea Botezului lui Isus, icoană care lui Gautier i se păruse „opera neruşinată a unui nebun”. Bătrânul s-a întors către Maranon şi i-a spus: „Ia te uită ce frumuseţe, Domnul pare că vorbeşte.” Aceasta era percepţia poporului faţă de icoanele pictate de El Greco.

Pentru pictarea acelor sfinţi cu chipuri alungite, El Greco a folosit drept modele „inocenţi”. Focul spiritual, vibraţia sufletului exaltat adunat în expresia feţei, puteau fi găsite doar în privirile asistaţilor dintre zidurile ospiciului Nuncio.
Nu voi putea să uit niciodată chipul acelui Christ din Muzeul Naţional de Artă din Praga, care m-a făcut să mă opresc hipnotizată minute în şir. Pur şi simplu nu mă puteam desprinde de acei ochi în care luceau boabe diamantine de lacrimi, fiind paralizată de efluvii de emoţii. Era ceva ce nu poate fi numit, o stare de inefabil, amestecată cu compasiune şi dorinţă de înălţare totodată. Atunci am înţeles de ce Rilke s-a oprit ore în şir în faţa Fecioarei din Toledo şi i-a compus un poem. Şi cred că aş fi putut închipui acelaşi dialog pe care celălalt Cretan l-a imaginat în zori când îi dăduse dezlegare generalului să spună ce n-ar fi spus vreodată în stare de trezie: „Doamne, când ai să-l ierţi pe Lucifer?”şi Dumnezeu ar fi răspuns la fel:”Când şi el are să mă ierte pe mine.”

                Însă reminescenţa orientală care a influenţat cel mai adânc psihologia şi tehnica maestrului grec a fost obsesia umbrei. Umbra are două regimuri: umbra ca obscuritate, ca beznă, şi umbra ca dublură a figurii umane. În ipostaza de dublură a trupului omenesc, umbra ocupă un volum foarte important în opera Cretanului. Întunericul este dublura luminii, penumbra culorii, aşa cum umbra este dublura fiinţei umane.
La popoarele primitive, umbra e echivalentă cu sufletul omenesc – şi această credinţă explică de ce se acordă umbrei atâta respect.
Un alt element specific artei lui El Greco este flacăra, însoţitoare a umbrelor. Umbra este reprezentarea sufletului viu, dar sufletul însuşi era flacăra. „Ce suflet?” spune Kazantzakis. „Flacăra! Ai prefăcut flacăra în văpaia care ne-a făcut, în văpaia care o să ne ardă în flăcările ei.”


Două tipuri de personaje a înfăţişat El Greco. Pe de o parte, au fost toate acele chipuri ale contemporanilor, care poartă pe faţă calmul, vizibila împăcare cu lumea din jur. De remarcat însă că, pentru toate aceste fiinţe umane, sobre ca înfăţişare, vorbesc mâinile lor, mâini îmbibate de suflet, „mâini înaripate” cum le numea Unamuno. În contrast cu acestea şi definitorii pentru arta Cretanului, se află agitaţia imaginilor cereşti: în afară de imaginea hieratică din Ecce Homo, pe chipul tuturor sfinţilor se citeşte dorinţa arzătoare de înălţare. În schimb, mâinile acestora păstrează gestul ritual, fiind deosebit de expresive.
Pictura lui El Greco reprezintă printre primele, alături de cea a lui Bosch şi Grunewald, manifestări expresioniste avant la lettre. Delirul oniric predispune la expresionism frenetic, de unde diferenţa dintre figurile celeste, care sunt visate, şi cele reale, percepute cu ochii.
Afirm în încheiere că, „generalul” El Greco şi-a dus până la capăt misiunea, precum străbunul său Odysseu, şi că, asemeni tuturor cretanilor ce s-au jertfit udând cu sângele lor pământul sfânt al Cretei, în urma lui se văd aceleaşi urme-nsângerate.
A ars precum o torţă şi s-a lăsat întins precum un arc, dar care, chiar dacă s-a frânt în mâinile Domnului, în veci va sta de-a dreapta lui.

autor Maria Sava

Iulia Haşdeu

 

 

Pe 16 noiembrie 1869 în casa savantului Bogdan Petriceicu Haşdeu vedea lumina zilei ultima descendentă a familiei, Iulia Haşdeu. Lilica, cum o alintau cei apropiaţi, deja recunoştea literele şi recita poezii la doi ani şi jumătate; la patru ani înţelegea nemţeşte şi povestea basmele pe care le ştia de la străbunica. Salturile peste vârste au fost înnobilate de o minte iscoditoare şi de o imaginaţie debordantă. La şase ani, Lilica parcursese deja manualele din cursul primar, iar la 8 ani, cu dispensă de vârstă, a trecut examenele pentru cele patru clase.

În 1876 Haşdeu este numit director al Arhivelor Statului, prilej cu care se mută în incinta clădirii. În grădina de pe Dealul Mihai –Vodă, împreună cu Hermina Walch, Mathilda Pană şi Florica Zaharescu, prietene dragi, Iulia îşi trăia din plin jocurile copilăriei ca oricare alt copil. Era admirată de toată lumea pentru precocitatea ei, lucru care a declanşat un soi de revoltă  a fetiţei de numai zece ani, care s-a materializat într-o compoziţie la limba engleză: se imagina o prinţesă care era admirată nu pentru calităţile ei, ci pentru faptul că era fiica suveranului.

În 1881 după ce luase cu brio examenele de la Liceul Sf. Sava din Bucureşti a fost înscrisă la Colegiul Sevigne din Paris. Şi aici a trecut examenele cu succes devenind bursieră a statului român. Astfel, în iulie 1886 îşi va lua bacalaureatul în litere la Sorbona, frecventând totodată cursurile la Ecole des Hautes Etudes.

Între tată şi fiică se creează legături strânse de înalt nivel spiritual şi de o deosebită intensitate,  legături dezvăluite de întreaga corespondenţă purtată între cei doi. Când şi când bătrânul Haşdeu, care cunoştea preocupările literare ale fiicei sale, se îngrijora de tusea rebelă şi de durerile de cap care-i cedau doar când venea acasă în vacanţă. Citea şi scria foarte mult noaptea pentru a nu afecta situaţia şcolară. A paisprezecea aniversare au găsit-o ţintuită la pat cu febră foarte mare şi aceeaşi tuse rebelă. Medicii i-au recomandat în primul rând odihnă, însă dorinţa de realizare plenară a Iuliei Haşdeu, ce urma să se concretizeze în performanţa de-a fi prima femeie doctor în Litere a Facultăţii din Paris, îi consuma toată energia. Se impusese atât în faţa colegilor cât şi în faţa profesorilor prin inteligenţă dar şi prin erudiţia ei excepţională obţinută printr-o muncă asiduă.

Doi ani mai târziu, în 1888, la recomandarea medicilor, a încercat o cură care pe alţii îi vindecase de ftizie, în Alpii Elveţiei. Zadarnic. Boala ei avansa pe zi ce trece spre disperarea părinţilor care au dus-o la mănăstirile din Moldova cu speranţa că aici se va tămădui. Aflată în ultima fază este adusă în camera ei din clădirea Arhivelor unde în  după amiaza de 17/29 septembrie are ultima hemoptizie. Astfel, la aproape 19 primăveri, se frânge zborul unui înger care ar fi putut însemna foarte mult pentru cultura română.  Prin moştenirea, în mare parte în limba franceză, numele Iuliei Haşdeu stă cu demnitate alături de alte două celebre Doamne ale literelor româneşti care s-au exprimat în limba lui Voltaire: Elena Văcărescu şi Anna de Noilles( născută Brâncoveanu). Volumul său de debut care  ar fi trebuit să apară în 1887 şi s-ar fi intitulat Bourgeons d’ avril a apărut abia în 1889 însă sub titlul Oeuvres posthumes. Fantaisies et reves.

Îmbătrânit de durere, aproape pierzându-şi minţile tatăl său, Bogdan Petriceicu Haşdeu, îşi va dedica restul zilelor memoriei Iuliei. După parcurgerea minuţioasă a caietelor ei de însemnări, va publica următoarele volume: Chevalerie, Confidences et Canevas şi Theatre. Legendes et contes.

Întreaga operă a Iuliei Hasdeu,  începând cu proiectul tezei de doctorat intitulat Filozofia populară a românilor: logica, psihologia, metafizica, etica şi teodiceea şi continuând cu lirica şi povestirile sale au ca sursă de inspiraţie  natura, folclorul şi istoria patriei în care  a văzut lumina zilei: „La picioarele tale, jos, pe pământ vei zări/În asfinţit un fluviu uriaş, un fluviu-rege,/ Şi munţii cu păduri încărcate de taine mii./Acolo, aurit-un colţ de rai; de vei zice:/ „Este o ţară sfântă, pământul binecuvântat!”/ Muza mea, tu ai rosti adevărul-adevărat/ Acolo este România.”(La Roumanie, 1887)

Începuturile literare ale Iuliei Haşdeu stau sub semnul poveştilor pentru copii. În noiembrie 1876 , la nici şapte ani scrisese povestirea –roman pentru copii Mihai-Vodă Viteazul şi, surprinzător, un an mai târziu scria povestirile cu tentă filosofică Trei muribunzi şi Ce este moartea. Încă din 1877 începuse să scrie în limba franceză – povestirea Le bon Chien fiind datată cu acest an. În 1881 termină romanul Les Etourderies de Denisse  scris sub influenţa lecturilor moralizatoare pentru copii.

Imediat ce s-a adaptat regimului parizian de studiu, a început să scrie în limba franceză crochiurile literare publicate sub titlul Fantaisies et reves:

 

Anacreontică

 

Odată Cupidon printre bobocii de flori

Zburda, sorbind rozele cu miresmele lor.

Şi o roză-i plăcu, străluciri în culoare având.

 Curios şi timid, vru s-o ştie-ndeajuns,

Însă floarea-l răni cu un ghimpe ascuns:

Cupidon îşi luă zborul plângând.

 

Peste deget îşi suflă, şi-l suge, şi-l apasă,

Dar zadarnic! Atunci la zeiţa frumoasă

Se duse, Bosumflat:- „Iubirea mea de flori s-a isprăvit!”

Şi Venus surâzând îi zise:-Te-mpotriveşti.

Copil frumos ca ele, tu însuţi chinuieşti,

Trimiţi săgeţi în inimi şi totuşi eşti iubit!”

Paris, septembrie 1885,

(trad. Victoria Ana Tăuşan)

 

Cu timpul expansivitatea bucuriei copilăreşti este înlocuită cu meditaţia romantică din care transpare lectura din V. Hugo, S. Prudhomme, A. Chenier, A. De Musset, Lamartine. Imaginaţia cultivată a Iuliei Haşdeu descoperă romanele cavalereşti medievale, o mare influenţă asupra ei având povestea hidalgou-lui Don Quijote. Iată câteva strofe dintr-o frumoasă baladă pe tema trecutelor vremi cântate şi de Villon:

 

Frumoasele vremuri vechi

Baladă

O, vremuri vechi, de cavaleri, vremi când

În cinste se credea şi în iubire,

Şi pentru ţară te jertfeai oricând,

Ori pentru Doamna ta, cu bună ştire!

Cuvântul dat, viteazul şi-l ţinea

Şi jurăminte nu erau pustii.

În ce făcea frumoasa şi-o chema:

       Ah! vremurile –acelea n-or mai fi!

 

Un cavaler ştia ce nu se-ntină,

Pe slab îl apăra cu braţul său:

El nu lăsa din mână lancea, până

Nu-l răzbuna, plătind cu-acelaşi rău.

Blând întru pace, iute-n bătălie

Îl pomeneau, câţi el îi ocroti,

Iubea pe Domnul, nu.l temea-n mânie:

    Ah, vremurile-acelea n-or mai fi!

………………………………………………………..

În veacul nostru , când doar viciu e crezare,

Când aurul ia locul, al cinstei şi-al iubirii,

Cum vrea virtutea să mai dea în floare?

Buna-credinţă nu se-arată firii.

Nimic nu e de seamă, murdar e peste tot.

La douăzeci de ani, plictisul în inimi ne cuprinde.

Şi-atunci de ce să mire că, precum Don Quichotte,

Regret vremuri frumoase şi vechi, de mai-nainte?( Paris 20 octombrie 1886)

Trad. Victoria Ana Tăuşan

 

Poezia sa poartă  amprenta stranie a poeziei medievale căreia încă îi mai era tributară, mai ales, prin tematica abordată. Cu timpul influenţele livreşti se estompează spre a lăsa loc originalităţii . Abordează noi teme, profund filosofice cum ar fi: viaţa şi moartea, spiritul ce prevalează în faţa materiei, umanul şi supranaturalul.  Boala de plămâni îi accentuează depresia care nu de puţine ori o fac să răbufnească în versuri de-o tristeţe profundă. Îşi intuia apropiata moarte, motiv pentru care căuta refugiu în însingurare şi în reculegere. Tulburătoare poezia  A ce papier cu un moto din Sully Prudhomme: „Toujours intact aux yeux du monde…”Traducerea îi aparţine lui Ciprian Doicescu:

Unei file

Sărmană filă-n care-aştern

A gândului comoară

Nu ştii câte dureri se cern

Când vin spre tine iară.

 

Ca lumea , rece mă priveşti

Mă vezi surâzătoare

Dar rana cum s-o potoleşti

Când inima te doare?

 

Sunt rele care nu se scriu

Şi nu se spun în şoapte,

În ele chinu-i tot mai viu

Şi sufletul e-o noapte.

 

Păţi să mă plângi hârtie deci

Ca mută mărturie;

Ce grea amărăciune

Să râzi, când plânsu-nvie!

(Paris, februarie 1880)

 

În varietatea planurilor sale de creaţie s-a înscris şi dramaturgia, însă piesele  de teatru au rămas neterminate. Din toate temele abordate prioritară este cea a românismului, Iulia Haşdeu având o mare pasiune pentru folclorul şi istoria naţională. Intenţiona chiar să traducă în franceză din bijuteriile populare, începând cu Mioriţa şi continuînd cu basmele lui Petre Ispirescu. Pe lângă scris, o mare pasiune a avut pentru grafică şi acuarelă, mărturie fiind sutele de desene din caietele sale cu portrete ale personajelor din piesele de teatru. Hrănită din filonul romantismului şi cel folcloric românesc, dublate de o autentică vibraţie lirică, personalitatea Iuliei Haşdeu se dezvăluie cu timpul ca fiind aceea unei erudite în formare „cu un destin deschis către posteritate”. Închei cu o poezie de o stranie frumuseţe, încărcată de dramatism:

 

Jours d’ ngoisse/Zile de nelinişte

                                                                                       

 Ed era grave sopra ogni mart

 Che il mal ch’ avea, si vergognava a dire…

                                                 (Ariosto)

 

Aş vrea să intru-n moarte şi sub pământ s-adorm

În veşnica tăcere, şi-n taine vechi să dorm

În raclă să mă-mpac cu noaptea din mormânt:

Şi lacrima din urmă, când în mister voi trece,

Doar Moartea s-o usuce, cu mâna ei cea rece,

Să stingă orice cânt!

 

Sunt tânără şi viaţa îmi este atât de dragă;

Privind însă pe morţi, ceva de ei mă leagă,

Că-i văd dormind senini în somnul de-ntristare.

Dar azi o-ntunecare în mreaja ei m-a prins,

Mi-e sufletul o rază ce încă nu s-a stins,

Şi în mocnirea vieţii eu nu te urăsc, soare!

 

O, nu; dar dacă astăzi de moarte nu-mi e teamă,

Şi vocea morţii dacă mi-e dragă când mă cheamă,

E că m-am obosit de-o îndelungă silă;

Şi nimeni nu-i alături de suferinţa-mi crudă,

Nici plânsul meu de jale nu-i nimeni să-l audă,

Cu un prinos de milă!

 

Şi cine poate crede că tânără cum sunt,

Asemenea unei silfe înaripată-n vânt,

Când veselă zglobie, în braţe flori am strâns,

Când cântecul meu candid se desprinde-n ecou,

Şi vocea cristalină mi-era ca un vis nou,

Cine mai poate crede că ochii mei au plâns?

 

Unui copil ca mine,-o, cine poate crede?-

Că sufletu-i linţoliu chiar dacă nu se vede,

Că inima-i rănită, când vechi iluzii pier,

Că deznădăjduită vrea moartea într-o zi,

C-aşteaptă-n nerăbdare durerea-şi potoli

C-un dar respins de cer!

 

Să nu-nşirăm speranţe când lăcrimează geana,

Că nu va fi o mână care să-nchidă rana:

Ci frământarea noastră să ne-o păstrăm solemni,

Şiragul alb de lacrimi să nu-l mai semănăm;

Surâzători, mulţimii doar farmece să-i dăm

Şi-asemenea Polyxeniei să ştim a muri demni.

Paris, aprilie 1887

(Trad. Ciprian Doicescu)

 

„Je suis stupefait de la precocite de cette jeune intelligence et de ce talent deja si sur a un age ou les essais poetiques ne sont ordinairement encore que des tatonnements. Jamais je n’ai reconnu plus clairement qu’en lisant les poesies de M-lle Hasdeu en quoi consiste l’aptitude au language des vers. L’inspiration lui etait donne par la richesse et la profondeur de sa sensibilite que le commerce des lettres anciennes et modernes avait exercee par sympathie et que la vie avait eprouvee deja, car les ames de cette espece, a defaut de douleurs reelles, s’en creent d’imaginaires au spectacle de ce monde imparfait ou elles se sentent captives. Mais l’inspirationne fait pas les vers: il faut qu’elle soit seervie par toutes les ressources de l’art; ces ressources le poete les puise dans son inne. Il existe, je ne sais comment, dans chaque langue, une musique toute speciale, merveilleusement appropriee a l’expression des mouvements de l’ame et qui s’organise spontanement comme la langue meme et avec elle; les poetes sont de depositaires de ce signe naturel intimement uni au signe conventionnel par un lien mysterieux. M-lle Hasdeu etait l’un de ces depositaires. Son talent est comparable a une fleurs exquise dont l’eclosion a ete brusquement interrompue, mais dans laquelle le botaniste reconait tous les caracteres de la plus rare varietee.”(Sully Prudhomme)

 

 

Bibliografie: Iulia Haşdeu, Scrieri alese,Editura Minerva, Bucureşti, 1988

 

 

 

autor   Maria Sava 

Vecinul meu de la parter

I se spune „Neamprost”. Aproape nimeni nu mai ştie cum îl cheamă cu adevărat. Ţăranul care şi-a pierdut rădăcinile şi, drept compensare, simte nevoia să se lăţească. E felul lui de a-şi spori respectul de sine, de-a se face remarcat de noii vecini de la bloc. Nu că ar da doi bani pe ei. Doar aşa, pentru a-i ţine la respect, să ştie clar până unde au voie să se întindă.

Stă la parter. A fost visul lui să aibă apartament în oraş, la parter. Mai întâi şi-a îngrădit spaţiul  din faţa apartamentului cu un gard din sârmă ghimpată, înalt de doi metri, să nu-i zboare nici vrabia prin faţa geamului. Pe urmă s-a îngrijit şi a făcut vreo 10 straturi cu de toate: ca la el acasă, la Gârniţa. A pus ceapă, fasole, verdeţuri şi, printre ele, roşii, ardei şi chiar câteva cuiburi de cartofi. A mai plantat un suport de bătut covoarele, o sârmă de întins rufele la uscat, un grătar, o afumătoare şi un chioşc, să stea vara la umbră. În mijlocul grădiniţei a plantat un prun şi câţiva butuci de vie, să aibe omul producţia lui de zaibăr şi de tescovină. Vecinii au cam mârâit, dar după ce-a umblat vreo săptămână cu un par în mână, aşa, spre exemplificare, să vadă puturoşii că n-au voie să se atingă de munca lui, l-au lăsat în pace.

Spre toamnă, Neamprost s-a gândit că o să culeagă via de la ţară şi n-o să aibă unde pune damigenele cu vin, aşa că s-a apucat de săpat frumuseţe de pivniţă la rădăcina blocului. Sub geamul lui. A scos un camion de pământ pe care l-a aruncat pe aleea din faţa blocului. „N-au decât să vină cei de la primărie să-l ridice, că de-aia le plătesc taxe.” A fost o toamnă ploioasă, aşa că, de la atâta pământ amestecat cu apă, o mlaştină neagră şi urâtă s-a întins până sub geamurile celorlalţi.Câteva mormăieli pe la colţuri le-a liniştit rapid împrăştiind noroiul cu pricina cât ţinea aleea. Vecinii ieşeau în stradă cu cizmele-n picioare, apoi se schimbau şi le puneau în sacoşe.

Noroc de prima zăpadă şi de primul îngheţ. De sărbători, Neamprost a fost ocupat până peste cap: bătut covoare, spălat toate albiturile şi întins pe sârmă, apoi a pus afumătoarea în funcţie. Doar n-avea omul să–şi piardă timpul la ţară, de vreme ce se îngrijise să-şi croiască  gospodăria lui „proprietate personală”, aici,  în buricul târgului. Vecinii au înghiţit în sec şi n-au îndrăznit să deschidă geamurile până spre Bobotează.

Primăvara în faţa blocului a apărut ditamai limuzina: un Cadillac mâncat tot de rugină, roşu aprins şi cu geamurile fumurii. Ca să nu existe neînţelegeri asupra locului de parcare, s-a dus şi-a tras un contur cu vopsea roşie pe care şi-a scris mare numărul maşinii. Apoi când s-a mai încălzit puţin a început să dezmembreze întreaga limuzină  ca pe un ceasornic cu angrenajul înţepenit. Cum venea de la muncă, întindea o pătură lângă maşină şi lua piesă cu piesă la şmirgheluit, dat cu vaselină, degresat cu benzină, încât aerul devenise greu de respirat de atâtea substanţe. Pe unde mai era tabla îndoită, îi mai ardea câte un ciocan, o mai îndrepta cu ranga. I-a scos uleiul vechi şi, pentru că o potaie de câine tot moţăia prin preajmă, a făcut o glumă turnându-i uleiul în cap. De n-ar fi  scos atâtea capete la geam cu schelălăiala lui, mai că i-ar fi aruncat şi-un chibrit aprins, în blană. Mamă, atunci l-ar fi văzut cum fuge ca descreieratul. Da’, oricum, din alb, l-a făcut negru, de numai ochii îi mai sclipeau în cap. Să mori de râs, nu alta!

Dar iată că-ntr-o noapte vecinii au crezut că au halucinaţii: din oră-n oră un cucurigu strident a-nceput să le bântuie somnul la toţi. A doua zi au văzut într-un colţ al gospodăriei ad-hoc o împrejmuire cu plasă în care un pintenat se înfoia pe lângă două ouătoare. Iar s-au găsit vreo doi să murmure. Neamprost le-a tăiat-o scurt: „n-aveţi decât să daţi cocoşul în judecată! Şi-apoi cine vă pune să trageţi cu urechea-n curtea mea.” Şi trezirea din oră-n oră au suportat-o vecii cu stoicism până la Paşti când pintenatul cu tot cu suratele lui s-au transformat în cine ştie ce bunătăţi pe masa gospodarului.

Acum e vară, soare, cald. Neamprost stă în chioşc la umbră, în chiloţi şi maieu cu găurele, cu ditamai ochelarii de soare pe nas, iar alături sfârâie grătarul de zor, din boxele de la calculator scoase pe geam se-nalţă ultimile manele ale lui Florin Salam şi, alături, în pivniţă la răcoare, se lăfăie câteva sticle de 2 litri de bere.

Aşteaptă cimotiile de la Gârniţa să-l vadă şi să se albăstrească de invidie. El, băiatul sărac şi fără carte care păzea oile la tot satul, acum e mare domn şi face ce vrea muşchii lui în oraş. Pot să-ntrebe tot cartierul: nu-i trece nimeni pe dinainte: are casa lui, gospodăria lui, curtea lui, maşină adevărată şi…ah! uitasem să vă spun. De când au fugit profesorii unde-au văzut cu ochii că erau muritori de foame, Neamprost s-a aranjat pe un post de profesor într-un sat apropiat. E şi el un fel de ‘telectual, aşa cam ca alde Liiceanu.

 

 

autor  Maria Sava 

Narcis şi Gură -de -Aur de Hermann Hesse

 

Hermann Hesse (1877-1962) s-a născut la 2 iulie la Calw(Wurtenberg) , fiind al doilea fiu al lui Johannes Hesse şi al Mariei Gundert, familie de şvabi elveţieni. Contemporan cu Proust, Joyce Kafka, Camus, Sartre, Hesse a debutat în 1899 cu  volumul Cântece romantice în care rămâne tributar lui Goethe. În 1902, după prima călătorie în Italia şi moartea mamei, publică volumul Poezii. Doi ani mai târziu publică romanul Peter Camenzind obţinând Premiul „Bauernfeld”. Colaborează la revistele Simplicissimus, Neue Rundschau, Rheinlande, Martie. În urma unei călătorii în India publică în 1913 Din India, iar în 1919 primeşte Premiul Fontane pentru romanul Demian. În 1922 publică povestirea Siddharta. Hugo Ball publică prima biografie alui Hesse în 1927, când împlineşte 50 de ani şi când  îi apare romanul Lupul stepelor. Romanul cu care a devenit celebru a fost Jocul cu mărgele de sticlă, publicat în 1943. Moare la 9 august 1962 la Montagnola.

 

În afara experienţelor impuse de diverse şcoli literare, Hermann Hesse a rămas un scriitor moralist orientat către valorile spirituale fundamentale ale omenirii, chiar dacă epoca în care a trăit a fost una de mari transformări sociale şi morale. Forţa spiritului se dovedea fi din ce în ce mai lipsită de putere şi însuşi scriitorul nota: „Noi, poeţii nu încercăm să explicăm sau să ameliorăm epoca noastră. Nu căutăm nici să-i transmitem învăţături. Noi căutăm să învăţăm din cadrul ei propria noastră suferinţă, să dezvăluim propriile noastre visuri, revelând astfel mereu lumea imaginilor, lumea sufletului, lumea trăirilor noastre.”

Poet de mare puritate interioară Hesse a fost mai tot timpul ispitit de farmecul izolării din iureşul cotidianului, de retragerea în mijlocul naturii. Tema sa preferată a fost „înfăţişarea unui fragment de umanitate şi iubire, a unui fragment al vieţii instinctuale şi sublimate, pe care o explorez din natura mea proprie, pentru acărei justeţe, sinceritate şi directă trăire pot să garantez.” Opera lui Hesse are prin excelenţă un caracter autobiografic, personajele sale fiind proiecţii ale propriilor trăiri, ipostaze ale modului său de abordare a existenţei. Renunţând la ambiţiile  autorului omniscient, Hesse se apropie de marile mistere ale umanităţii prin scrutarea propriei conştiinţe, opera sa fiind în primul rând o confesiune în care memoria pierdută se împleteşte continuuu cu memoria regăsită.

Criza civilizaţiei moderne de la început de secol şi izbucnirea primului război mondial au însemnat pentru Hesse prilej de suferinţă şi profunde nelinişti:”Astăzi mizeria se aude din întreaga lume. Ea este atât de mare, încât în orice colţ mărunt m-aş găsi, sunt gata să fac totul pentru a ajuta cu ceva.” Atât în povestiri cât şi în romane tema centrală rămâne raportul dintre individul mistuit continuu de crize morale şi societatea cu care se află în conflict

 

Narcis şi Gură -de -Aur, publicat în 1930, reia acelaşi procedeu retoric al personajelor antinomice folosit în întreaga sa operă. Este antinomia dintre spirit şi materie, dintre viziunea apolinică şi cea dionisiacă asupra existenţei. Folosind formulele literare ale Bildungsromanului, autorul urmăreşte evoluţia celor doi tineri din şcoala mănăstirii Maulbronn care au moduri total diferite de abordare şi înţelegere a vieţii: Narcis are vocaţia ascezei, iar Gură- de- Aur întruchipează spiritul dionisiac, căruia autorul sub impresia lecturilor din Goethe  îi va da o tentă faustică. „Pe cât era Narcis de sumbru şi uscăţiv, pe atât era Gură- de- Aur de luminos şi înfloritor. Pe cât era Narcis un gânditor şi un analist, pe atât părea Gură de Aur să fie un visător şi un suflet copilăros. Dar un fel de destin uman se arcuia deasupra contrastelor: amândoi erau oameni nobili, amândoi erau deasupra celorlalţi, însemnaţi prin daruri şi semne vizibile şi amândoi fuseseră învestiţi de soartă cu o chemare deosebită.”-Însă între cei doi tineri atât de deosebiţi începu să se înfiripe o prietenie ciudată. Narcis hotărî că cel mai bun lucru ar fi să-l facă pe Gură- de- Aur să se privească cu alţi ochi, să-şi descopere partea bună şi neîntinată . Aici se adevereşte vorba că fiecare dintre noi este, de fapt, aşa cum apare în ochii celuilalt. Însă prietenia lor nu era văzută cu ochi buni de ceilalţi elevi din mănăstire astfel că Gură- de- Aur se trezi din ce în ce mai singur.

 

Gură- de -Aur purta cu sine o taină şi într-o bună zi în urma unei discuţii cu Narcis acesta, versat în desluşirea sufletelor, îi scoase la lumină lucruri de care se ruşina şi pe care nu dorea să şi le amintească. Mama sa fusese „o  dansatoare, o femeie frumoasă, sălbatică de origine nobilă dar necurată şi păgână.”În zadar încercase tatăl, om rece cu privire vicleană, s-o  schimbe, ea îşi urmă instinctele şi chemarea sângelui, fără să-i pese de cum o privea lumea. Iar el, copilul, fusese obligat s-o dea uitării. Acum, în urma discuţiei cu Narcis i s-a amintit despre viaţa ei şi despre felul ei de-a fi. Şi i-a spus cu detaşare că viaţa lui îşi va schimba făgaşul, drumul său se va reîntoarce către mama de a cărei fire va fi tot mai aproape. A fost momentul  în care cuvintele lui Narcis au declanşat în sufletul lui resorturi nebănuite. „Tu, îi pune Narcis, ţi-ai uitat copilăria, din adâncul sufletului tău ea caută să te recâştige. Te va face să suferi până îi vei da ascultare.”

 

Şi după acest episod, Gură -de- Aur a părăsit mănăstirea şi s-a transformat într-un Don Juan, peregrin prin satele Germaniei Evului Mediu. I se dezvăluie cu timpul o cu totul altă lume decât cea despre care învăţase între zidurile mănăstirii.  Orele de latină sunt înlocuite cu şcoala vieţii la care profesor asiduu îi devine vagabondul Victor, uns cu toate alifiile. De la el a învăţat cele trei lucruri esenţiale pentru a supravieţui: procurarea hranei, găsirea unui adăpost pe timp de noapte şi asigurarea continuă în faţa primejdiei. Curând însă fu nevoit să-şi ucidă camaradul care la rândul lui a încercat să-l sugrume. În cele din urmă ajunge ucenic la un cioplitor de icoane. Gură- de- Aur devenise alt om în urma anilor de drumeţii. Se maturizase şi căpătase ştiinţa vieţii pe calea experienţei directe, nu ca Narcis, din cărţi. Totodată reuşise să-şi înfrâneze pornirile instinctuale, porniri moştenite de la mama sa. Alături de maestrul Niklaus, Gură -de- Aur îşi regăseşte adevărata vocaţie, cea de artist. „În artă şi în existenţa sa de artist dăinuia, pentru Gură -de- Aur, posibilitatea de a împăca cele mai adânci contradicţii ale fiinţei sale pentru a da grai superbei, mereu înnoitei parabole a dezbinării naturii sale. Dar arta nu era un dar gratuit, nu se putea dobândi pe degeaba, costa foarte scump, cerea sacrificii.” Şi după anii de libertate au urmat ani de supunere faţă de maestrul său şi de trudă cu dalta şi ciocanul.

 

Impresionantă şi admirabilă această  metamorfoză la care Hesse şi-a supus personajul. În gândul lui încolţeşte dorinţa de-a imortaliza în lemn exact momentul divin al maternităţii lucru care i-ar fi adus împăcarea cu sine, cu destinul său şi implicit, cu cea care i-a dat viaţă, precum şi împăcarea cu Mama cea Sfântă. Astfel ar fi luat sfârşit acea relaţie marcată de păcatul originar pe care o putea lega el cu femeia. Transformarea lui Gură- de- Aur este unul dintre cele mai frumoase imnuri închinate femeii. Însă sufletul lui măcinat de dorinţe contradictorii l-au pornit iarăşi pe drumuri către libertate , în afara timpului şi-a vieţii. A simţit că nu poate dăltui acest miracol numit viaţă dacă nu cunoaşte moartea sub cele mai hidoase forme. În aceste peregrinări cunoaşte cealaltă faţă a femeii, apropierea ei de moarte, bucuria iubirii fiind înlocuită cu tristeţea şi suferinţa morţii.

 

La capătul primei drumeţii fusese subjugat de chipul Maicii Domnului cioplit de maestrul Niklaus şi-şi dorise să devină  şi el cioplitor. De astă dată după ce călătorise cu moartea prin preajmă  ajuns în dreptul unei biserici în a-cărei curte se aflau statui cioplite în piatră care înfruntaseră timpul din vremuri imemoriale. Impresionat de veşnicia lor s-a retras într-un confesional spre a-şi încredinţa viaţa bunului Dumnezeu: „Bunule Dumnezeu, începu el spovedania, uită-te ce am devenit. Mă întorc din lume şi am devenit un om rău, un fluieră- vânt, mi-am irosit anii tinereţii ca un risipitor, puţin mi-a mai rămas. Am ucis, am furat, am preacurvit, am trândăvit şi am luat pâinea de la gura altora. Bunule Dumnezeu, de ce ne-ai croit aşa, de ce ne duci pe astfel de căi? Nu suntem oare copiii tăi? Nu a murit Fiul pentru noi? Nu există sfinţi şi îngeri pentru  a ne călăuzi?  Sau poate acestea sunt numai poveşti frumoase, născociri, care se istorisesc copiilor, pe seama cărora până şi popii râd?Din pricina ta, Dumnezeule- Tată mi-am pierdut încrederea, rău ai plămădit lumea şi rău menţii ordinea în ea…”

Las cititorului plăcerea de-a afla finalul  întâmplărilor prin care a trecut eroul nostru, Gură- de- Aur şi care-i diferenţa dintre relaţia  gânditorului cu lumea  şi cea a artistului  în raport cu lumea. Şi ce înseamnă „să te realizezi” la capătul unei vieţi zbuciumate. Cartea lui Hesse merită citită tocmai pentru simplitatea şi adâncimea întâmplărilor care marchează vieţile celor doi eroi: Narcis şi Gură -de -Aur.

 

Bibliografie : Narcis şi Gură -de -Aur, Editura Rao Books, 2007

 

 

 

autor   Maria Sava

Frunze uscate de Aldous Huxley

Motto: „De unde ştiţi că Pământul nu e iadul altui

Univers?”

 

Gogol pleca din această lume lăsând un ultim îndemn contemporanilor: „nu fiţi suflete moarte, ci vii!” Şi mulţi s-au întrebat după aceea: cum să împaci trăirea întru Hristos fără să te dezici de viaţă? În romanul său Frunze uscate, Aldous Huxley abordează pe un ton plin de ironie tocmai încercarea individului de-a rezolva această dramă: „A fi sfâşiat între imperative diferite este soarta dureroasă a aproape oricărei fiinţe umane. Între înger şi demon, între materie şi spirit, între raţiune şi venerata judecată. Conflictul în diferitele sale forme este tema oricărei drame.” Spre deosebire de Gogol, Huxley reuşeşte doar să dea viaţă unor personaje mai degrabă de natură livrescă ce se mişcă într-un spaţiu rarefiat ce caracterizează o linie narativă la fel de livrescă. La un moment dat unul din personajele sale, domnişoara Threpow, care de multe ori se face purtătoarea de cuvânt a însuşi autorului, îşi exprimă regretul că nu se poate înălţa la nivelul trăirilor autorilor ruşi: „Când îl citea pe Dostoievski sau pe Cehov, nu se putea împiedica să nu se suspecteze că era altfel alcătuită decât aceşti ruşi.”

În romanul său, Huxley surprinde lumea artistică şi pseudoartistică din prima jumătate a secolului XIX. Indiferent de temperamentul pe care-l are individul, există un al doilea nivel al formării umane: cel al perfecţiunii spirituale către care tinde fiecare. Omul e deopotrivă supus pasiunilor, impulsurilor biologice, dar, totodată, şi raţionalului.

Drama personajelor lui Huxley se declanşează atunci când încep să trăiască experienţa rupturii echilibrului, când toate tipurile de laşităţi, minciuni, amabilităţi şi sincerităţi inutile încep să le copleşească. Puţine dintre personajele sale se pot sustrage existenţei fără scop, găsindu-şi echilibrul şi liniştea pentru refacerea ordinii iniţiale. Din punctul de vedere al autorului, nivelul de realizare a Omului este condiţionat de şapte elemente care ar da unitatea acestuia cu Universul: Dumnezeu, Frumuseţea, Dragostea, Pacea, Sănătatea, Graţia, Bucuria. Absenţa unuia sau a mai multor elemente explică ruperea echilibrului.

Particularitatea prozei lui Huxley e dată de ironia generată de dubla funcţionare a ideilor prin oameni: una sunt şi alta şi-ar dori să fie: dihotomia dintre etre si paraitre. Deşi există o compatibilitate între fiinţă şi ideea atribuită ei, distanţa dintre ceea ce sunt şi ceea ce-şi doresc să fie e, uneori, imensă. Unde mai pui că şi ideile mari pot fi puse în legătură cu situaţii derizorii, cu un comportament nesincer, aşa cum şi sinceritatea neadecvată poate trece drept prostie, afectare, cochetărie.

Alienarea personajelor transpare şi în relaţiile interpersonale: oamenii lui Huxley nu sunt singuri, dar trăiesc într-un fel de infern comun prin necomunicare. Fiecare îşi doreşte o poziţie cât mai privilegiată în societate, din egoism şi din comoditate. Aproape toate personajele sale suferă de bovarism: sunt ceva, dar vor să pară altceva – de aici şi rolul decisiv al disimulării, al conduitei duale.

Irene e o fată simplă, căreia îi place să coasă lenjerie, dar pentru că mătuşa sa vede în ea o mare artistă, nu ştie ce să aleagă: „ce să facă? Să picteze şi să scrie sau să se apuce să-şi coasă lenjeria?” În final, se angajează în faţa mătuşii să fie o artistă desăvârşită, chit că ei îi lipseşte talentul şi tragerea de inimă către lumea artei.La rândul său, domnul Chellifer, deşi sufera de mal de siecle, continuă să facă ceea ce nu-i place, adică să scrie într-o revistă despre creşterea iepurilor de casă. Mary, alter-ego-ul autorului, îşi compune o mască pentru Calamy, apărând drept autoarea inteligentă plină de cinism, în raport cu platitudinea celorlalţi. „Fiind o fire mult mai pătrunzătoare şi autoanalitică decât majoritatea bărbaţilor şi femeilor care condamnă cu indignare la alţii propriile păcate înveterate, domnişoara Thriplow îşi dădea seama , criticându-i pe alţii, de existenţa unor defecte similare la ea.”

Personajele lui Huxley sunt actori ce joacă roluri diferite pe scena propriei vieţi. Maeştri în arta disimulării, bolnave de snobism, în sensul bun al cuvântului, toate acţiunile lor sunt dominate de verbul a părea, întrucât noblesse oblige. Doamna Aldwincle suferă de prostie incurabilă, chiar dacă, devenind proprietara unui vechi palat Italian (Palatul Cybo Malaspina) încearcă să devină o adevărată amfitrioană pentru lumea artei. E într-adevăr o imbecilă şi o mărginită, fapt care i se trece cu vederea datorită averii pe care o deţine şi a încercărilor sale de mecenat. Până şi ticălosul de Elver îşi justifică intenţiile criminale printr-o reminescenţă din Dante, ce plutea în mintea-i înceţoşată de alcool: „În Dante, tata ne-a crescut în versuri din Dante; eu le uram… Dar câte ceva mi-a mai rămas totuşi în minte. Vă mai amintiţi de femeia care povesteşte cum a murit: „Siena mi fe, disfecemi Maremma”? Soţul a închis-o într-un castel din Maremma şi ea a murit de friguri.”

Aproape toate personajele lui Huxley îşi caută salvarea prin Dragoste, dar fiecare o înţelege în felul său:

doamna Aldwincle aspiră la o iubire absolută, pasională, care să-i acorde un statut de Laura sau de Beatrice.

Domnişoara Thripow la rândul ei, deşi, fire rece şi calculată, visează la o iubire magică, aşa cum doar în marile romane mai poţi întîlni. Asemeni Emei Bovary, ea nu-şi trăieşte nici pe departe propria viaţa, ci se confundă cu unul din personajele romanului pe care tocmai îl scrie.

Francis Chelifer, cuprins de mal de siecle, citeşte Wittgenstein, ascultă Bach, dar aspiraţiile sale nu coincid deloc cu slăbiciunile care-l trag înapoi. Speră ca timpul şi înaintarea în vârstă să ucidă Adamul din el, să se poată instala într-o existenţă umană naturală şi să-şi găsească Pacea.

Cardan încearcă la rândul său să-şi depăşească statutul de slugă prea plecată a doamnei Aldwincle şi printr-o ticăloşie – căsătoria cu retardata Grace, pe care o răpeşte de la fratele său -, speră să intre în rândul celor bogaţi prin averea pe care aceasta o deţinea. Din păcate, Grace moare stupid intoxicându-se cu peşte stricat, tocmai într-o localitate de pe malul mării unde peştele se găsea din abundenţă.

E o continuă simetrie între realitate şi aspiraţie încât, uneori, masca pe care o poartă personajul, chiar aduce o schimbare a identităţii. Astfel, lordul Hovenden, din pietonul imbecil, se transformă într-un adevărat supraom la volanul automobilului şi reuşeşte să spună ceea ce gândeşte, pierzându-şi timiditatea în faţa Irenei.

Singurul personaj care chiar face ceva pentru a ieşi din caruselul dualităţii şi al minciunii ajunsă ca mod de viaţă, este Calamy, care, în final, se retrage în sihăstria montană, spaţiu de concentrare şi iluminare, dar asta numai după ce a trăit experienţa înălţării de la existenţa fără scop. Pacea pe care personajul şi-o regăseşte e creatoare, înălţătoare.

Oprindu-mă la acest personaj am ajuns la dilema lui Gogol: adevăratul creator îşi poate îndeplini propria misiune, propria ardere, aici pe pământ, rămânând în bune relaţii cu Dumnezeu sau trebuie să trăiască agonia marelui creator rus?

 În viziunea lui Huxley, doar ascetizarea artistului îi poate aduce liniştea creatoare, împăcarea cu sine şi cu marele Creator. Gogol a trăit drama mortificării propriului suflet, fiind obsedat de această dilemă, ca, în final, să lase cu limbă de moarte acel îndemn celebru: „fiţi vii!”Dar, a fi viu înseamnă până la urmă rezolvarea dihotomiei dintre a fi şi a părea în favoarea lui  a fi.

 

 

 

autor  Maria Sava

Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism şi unicitatea Şoah-ului de Alain Besancon

 

„Nazismul a durat doisprezece ani; comunismul european, în funcţie de ţară, între cincizeci şi şaptezeci de ani. Durata  are efect autoamnistiant. Într-adevăr, în tot acest imens timp societatea civilă a fost atomizată, elitele au fost succesiv distruse, înlocuite, reeducate. Toată lumea – sau aproape toată lumea -, de sus până jos a traficat, a trădat, s-a degradat moral. Mai grav, majoritatea celor care ar fi fost în măsură să gândească au fost privaţi de cunoaşterea istoriei şi şi-au pierdut capacitatea de analiză… Conştiinţa comunismului e dureroasă dar rămâne confuză.” (Alain Besancon – Discurs la Institut, rostit cu prilejul şedinţei publice anuale a celor cinci academii, 21 octombrie 1997)

O ştire apărută în presa românească m-a pus pe gânduri şi m-a dus cu 20 de ani în urmă. Multe din ziarele noastre anunţă, aproape cu o satisfacţie diabolică, reînfiinţarea partidului comunist, deşi România a fost singura ţară care a condamnat public şi explicit trecutul comunist. Şi iată finalul declaraţiei de la sfârşitul  şedinţei de reînviere a pcr-ului:

„Partidul Comunist Roman înţelege să analizeze critic toate perioadele sociale din istoria României, din dorinţa de a apăra şi promova tot ceea ce a fost bun pentru ţară şi popor. Din acest moment, orice atac la adresa comuniştilor va avea un răspuns ferm din partea noastră. Anticomuniştii nu se vor mai lupta cu himerele, ci vor avea o ripostă cuvenită faţă de orice manifestare neargumentată.”

 

Întâmplător sau, nu zilele acestea citesc cartea lui Alain Besancon, „Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism şi unicitatea Şoah-ului”, carte pe care o recomand pentru reîmprospătarea memoriei şi totodată pentru cunoaşterea adevărului istoric legat de cele mai sângeroase ideologii din istoria omenirii: comunismul şi nazismul. Autorul analizează tratamentul diferit pe care memoria istorică îl aplică nazismului şi comunismului, comparând amnezia legată de comunism cu hiperemnezia nazismului, având drept etalon crima împotriva evreilor din Europa. Besancon înlocuieşte în scrierea sa, termenul de „holocaust”, care presupune un sacrificiu, cu cel de „Şoah”, termenul ebraic pentru catastrofă.

 

Pornind de la scandalul (de scurtă durată) declanşat la apariţia lucrării Cartea neagră a comunismului în care, printre altele, un bilanţ aproximativ propune o cifră între 85 de milioane şi 100 de milioane de victime ale comunismului, autorul constată că mult mai mare impact are asupra memoriei colective fenomenul nazist decât cel comunist. Amândouă ideologiile recurg la aceleaşi forme de seducţie, având doctrine care promit, prin intermediul convertirii, mîntuirea temporală, conformă cu o nouă ordine cosmică, vizând transformarea radicală a vieţii. Se pretind filantropii – ţelul lor suprem e doar binele întregii umanităţi, având dreptul, chiar datoria de a ucide pentru asta.

Raul Hilberg a publicat în 1985 un plan detaliat pe care naziştii l-au urmat în distrugerea evreilor. Besancon defalcă etapele acestui plan, adaptate la crimele provocate de comunism. Acestea erau: exproprierea, concentrarea, operaţiunile mobile de ucidere, deportarea, centrele de exterminare, la care mai adaugă, specifice doar comunismului, execuţia judiciară şi foametea.

                Exproprierea a fost prima măsură luată de puterea comunistă, ceea ce n-a însemnat că bogătaşii au dispărut – a apărut pătura politrucilor avuţi, a privilegiaţilor răsplătiţi pentru fidelitatea lor faţă de regimul totalitar. În mod similar au procedat şi naziştii cu evreii: au fost expropriaţi, doar arienii păstrându-şi dreptul la proprietate.

 

                  Concentrarea a funcţionat diferit în cele două regimuri: nazismul îi izola pe evrei ca pe un soi de focare de infecţie, în vreme ce comunismul trebuia să distrugă „duşmanul poporului”. Acesta putea fi bogătaşul, nobilul, capitalistul, ţăranul înstărit… Apoi erau oponenţii regimului, cei care aveau vederi neconforme cu linia partidului. Ba, duşmani ai comunismului au fost descoperiţi până şi în armată, în poliţie şi printre propriii membri. Dacă naziştii au avut un singur organ de represiune – Gestapoul -, care a lucrat doar câţiva ani, în comunism  afost creat un întreg sistem de represiune a cărui sarcină s-a prelungit până în zilele noastre.

      

                 Operaţiunile mobile de ucidere au fost îndeplinite, în opinia lui Raul Hilberg, doar de unităţile speciale – Einsatzgruppen şi Kommandos, în cazul evreilor. Regimurile comuniste au practicat în masă şi sistematic „uciderea în aer liber”: în Ucraina, în Siberia, în Asia Centrală. Pot fi amintiţi aici milioanele de executaţi din perioada colectivizării şi din „vremea marii epurări”, când erau utilizate camioanele cu instalaţii de gazare, execuţiile masive din China în epoca „Marelui Salt înainte”, din Coreea, Vietnam, Etiopia… Dar cele mai abominabile crime s-au petrecut în Cambodgia, mărturie stând marile osuare de pe vremea lui Pol Pot.

 

                   Deportarea în lagăre de muncă a fost inventată şi sistematizată de sovietici. „Cuvântul „Lager” este comun în rusă şi germană.” În Rusia, primele lagăre au apărut încă din 1918. Dacă pentru rememorarea experienţei naziste trebuie rostite doar şase nume – Auschwitz, Belzec, Chelmno, Majdanek, Sobibor, Treblinka -, deportările din regimurile comuniste au fost un fenomen mult mai amplu, atât în spaţiu cât şi în timp. Au început sovieticii deportând popoare întregi: tătarii, nemţii de pe Volga, cecenii, precum şi anumite categorii sociale, cum au fost „culacii”. În timp, Gulagul a devenit o imensă construcţie administrativă în care deportaţii au devenit sclavi munciţi până la epuizare urmată de moarte. Deţinutul aflat în ultima fază, care urma să moară, era numit în lagărele naziste musulman, iar în cele sovietice dokhodiaga. Regimul a devenit atât de diabolic încât zona de muncă forţată s-a exstins cu mult în afara Gulagului. În România, întreaga elită intelectuală a fost ucisă la canalul Dunăre-Marea Neagră, aproximativ 200 de mii de oameni.

 

                   Execuţia judiciară a fost utilizată doar de comunişti, naziştii considerându-i pe evrei suboameni, deci nu meritau un proces. În România, putem aminti dintre zecile de simulacre de procese pe cel al intelectualilor Noica-Pillat şi pe cel al clericilor căruia i-a căzut pradă şi scriitorul Vasile Voiculescu. Multe dintre aceste judecăţi rapide erau urmate de execuţii sumare, ce urmăreau anihilarea „duşmanului poporului”. De aceea fraza de încheiere din declaraţia citată mai sus, m-a pus pe gânduri. „Marea teroare”, epocă pe care au traversat-o toate regimurile comuniste, s-a inspirat din „Noaptea cuţitelor lungi”(1934), când naziştii au ucis în jur de 800 de mii de evrei. La comunişti suma este de o mie de ori mai mare.

 

                  Foametea a fost în primul rând o metodă de ţinere sub control a populaţiilor, instituită de regimurile comuniste, însă au fost şi situaţii când a fost pur şi simplu o metodă de exterminare. Aşa s-a întâmplat în Ucraina între 1932-1933 şi anexăm în final documentarul „Story Soviet”

Dacă numărul şi numele evreilor exterminaţi de nazism este cunoscut cu precizie, datorită cercetărilor asidue ale supravieţuitorilor, evaluarea numărului şi numele victimilor comunismului este cât se poate de nesigură. Cartea neagră, aşa cum am spus, acreditează între 85 şi peste 100 de milioane de victime.

 

Deşi exterminaţi ca animalele, spune Besancon, evreii sunt onoraţi în moarte ca oamenii, în vreme ce victimile comunismului, chiar dacă aparent au avut parte de o judecată ce le atribuia statutul de om „duşman al poporului”, sunt uitaţi ca nişte animale, anchetele fiind încă imposibile ori interzise de comuniştii care se află încă la putere sub alte stindarde. Astfel, sunt puse faţă în faţă hiperemnezia nazismului cu amnezia comunismului, deşi moartea a fost aceeaşi atât pentru copilul care a inhalat gazul Ziklon B cât şi pentru cel care se stingea lent de foame, într-o izbă ucraineană. „Însă cum exterminările secolului au fost străine ideii de onoare, este imposibil şi indecent să clasificăm supliciile”.

 

Distrugerea fizică provocată de cele două regimuri a fost însoţită şi de o distrugere morală – cea a minţilor şi a sufletelor -, deşi nazismul îşi căuta rădăcinile în tragedia greacă, în Herder, Novalis, Hegel, Nietzsche, iar comunismul se arăta moştenitorul direct al unei tradiţii ce venea încă de la Democrit, Lucreţiu, Hegel. Acest simulacru de imagine se disipează atunci când te apropii de ideologia celor două isme care este dominată de un sistem de interpretare a lumii extrem de sărac, în care esenţa o reprezintă lupta dintre clase sau dintre rase. Este clar că cel ce vrea să domine trebuie neapărat să-l extermine pe cel care i se opune. Şi în acest context este de neconceput atracţia unor mari spirite în jocul ideologic al naziştilor sau al comuniştilor. „Nu poţi rămâne inteligent sub imperiul ideologiei”, spune Besancon.

Atât omul nazist cât şi omul comunist sunt cazuri demne de studiul psihiatric. E rupt de realitate, închis în universul lumii lui lipsită de raţionalitate, dar care tot încearcă la nesfârşit să argumenteze că este raţional în ceea ce face. E un soi de schizofrenie care dispare odată cu presiunea ideologică. Grav este că maladia în sine este epidemică şi contagioasă, drept dovadă stând extinderea sistematică pe arii întinse şi în timp.

 

Paradoxal, distrugerea fizică şi morală s-a  înfăpuit sub semnul celor două ideologii în numele Binelui, sub acoperirea unei morale care nu are nimic de-a face cu istoria. În discursurile sale, Himmler făcea constant apel la eroism, la datoria faţă de strămoşi, la fericirea poporului german: „trebuie să avem mereu conştiinţa faptului că ne aflăm într-o luptă rasială, primitivă, naturală şi originară”, rostea el într-un discurs. Ca să vedem până unde mergea perversitatea acestora, marii călăi nazişti erau taţi de familie şi soţi tandri, în vreme ce guvernau lagărele morţii. Spre deosebire de nenorocirea nazistă, care a durat doar câţiva ani, comunismul încă mai supravieţuieşte şi azi, susţinând ca principiu de bază al ideologiei sale Binele umanităţii. Acest bine care nu poate fi înfăptuit decât prin distrugerea oponenţilor, spiritul de distrugere echivalând pentru ei cu spiritul de creaţie. Pentru instituirea noii morale, comunismul se slujeşte de cuvinte care de fapt aparţin regimului pe care vor să-l distrugă: egalitate, dreptate, libertate. Ideea de dreptate pentru ei nu înseamnă împărţirea dreaptă, ci anularea oricărei împărţiri.

 

Raymond Aron afirma: „Regimul sovietic s-a născut dintr-o voinţă revoluţionară inspirată de un ideal umanitar” dar, potrivit doctrinei, „doar violenţa putea crea o societate desăvârşită.” De fapt, „umanul” şi „umanitarul” promovat şi de ideologia comunistă nu poate fi echivalat decât cu supraumanul şi supraumanitarul. La finalul acestei lupte ideologice, în ambele situaţii exista drept unic ţel crearea „omului nou”. Interesant este că fostul comunist este mult mai uşor de iertat decât fostul nazist, deşi ascensiunea la putere s-a înfăptuit şi într-un caz şi în celălalt printr-o exterminare masivă. Atunci când visul utopic nu s-a înfăptuit şi când decimarea rituală n-a servit la nimic, comunismul recurge la un nou val de teroare pentru a menţine şi conserva puterea obţinută. Teama devine universală şi toată lumea, simţindu-se în primejdie, începe să denunţe pe toată lumea – trădările se ţin lanţ. Minciuna deja întronată nu poate fi susţinută decât prin crearea unei caste ideologice, prin generalizarea corupţiei, prin angrenarea întregii populaţii într-un mod de viaţă de domeniul absurdului. Nu trebuie să-şi cunoască trecutul, nu trebuie să cunoască prezentul, nu trebuie să ştie ce se petrece în lume, ci trebuie să se concentreze doar pe un viitor strălucitor. Pseudorealitatea se substituie realităţii, un rol important având mijloacele de informare. Un întreg sistem specializat în falsificare produce falşi istorici, falşi jurnalişti, falşi creatori şi o falsă economie. Mare parte a populaţiei începe să primească cu bună credinţă pedagogia minciunii, semn că „omul nou” e pe cale să se nască. El îşi iubeşte conducătorii care îi promit fericirea, consideră că dreptatea este cea care guvernează relaţiile interumane, îi detestă pe „duşmanii socialismului”, îi denunţă fiind de acord să fie spoliaţi, ucişi – într-un cuvânt se asociază exterminării, le dă o mână de ajutor călăilor, cu conştiinţa îndeplinirii unei datorii sacre. Totodată, se abrutizează din cauza ignoranţei, a dezinformării, a judecăţii false, pierzând orice urmă de repere morale sau intelectuale. În timp, homo comunistus devine servil, imbecil trândav şi, aşa cum Zinoviev l-a descris în romanele sale, ajunge să capete dezgust faţă de sine, profitând doar de plăcerile pe care regimul i le oferă din plin: pasivitate vegetativă, iresponsabilitate, lene, sentimentalism lacrimogen. E lumea subteranei, „lumea şobolanilor” total aservită puterii.

 

Dacă nazismul a produs o alienare temporară la nivelul unui popor, comunismul a mers până la capăt, lăsând în urmă o omenire distrusă, lipsită de repere, ce poartă încă în suflet otrava minciunii totalitare. Într-o discuţie pe marginea Cărţii negre, un editorialist al ziarului L Humanite declara la televizor că cele 85 de milioane de morţi nu afectau prin nimic idealul comunist, fiind doar „o regretabilă rătăcire”. „După Auschwitz, afirma el, nu mai poţi fi nazist, dar după lagărele sovietice, poţi rămâne comunist.” De aici se vede faptul că ideologia comunistă e mult mai perversă decât nazismul pentru că se insinuează ca un act de dreptate şi bunătate pentru a răspândi răul pe întreg pământul.

Pe lângă distrugerea fizică şi morală a individului, cele două ideologii au reuşit să distrugă şi capacitatea acestora de-a stabili relaţii familiale, sociale, raporturi între guvernanţi şi guvernaţi, strict necesare funcţionării statului, cetăţii. Pornind de la un trecut mitic, ele ofereau un viitor utopic. Nazismul a preluat puterea mascând obiectivele reale, înregimentând apoi populaţia în noi organizaţii supuse Reichului şi atrăgând-o într-o conflagraţie mondială. Hitler ajunsese să se creadă, în demenţa sa, un demiurg prometeic, de aici şi iraţionalitatea mersului războiului.

 

Spre deosebire de nazism, care la început avea în vedere binele rasei germane, comunismul vizează o extindere mondială. Prin viclenie, răbdare şi mult profesionalism, atrage celelalte forţe politice în crearea unor alianţe pentru a le distruge mult mai uşor. Cert este că nazismul a oferit legitimitate comunismului în Europa.

Una dintre urmările dezastrelor naziste şi comuniste a fost debusolarea populaţiei, care nu de puţine ori şi-a găsit alinare doar ridicând ochii către cer: unii n-au primit nici un răspuns, alţii mai aveau încă o nădejde. Citindu-i pe Orwell, Platonov, Ahmatova, Maldestam, descoperim că şi creatorii pendulează între sfidarea metafizică şi ruga fierbinte către Dumnezeu. Ceea ce impunea comunismul şi nazismul omenirii erau acte împotriva naturii care nu putea decât să semene groaza şi dezorientarea. Şi toate aceste crime enorme comise în numele binelui erau înfăptuite de oameni simpli, obişnuiţi, cât se poate de banali în existenţa lor.  Un fapt relevant este ura pe care aceste regimuri o practică faţă de toate religiile care venerau o divinitate distinctă de cea stabilită de oameni. Mântuirea nu putea să vină decât de la ideologiile înseşi. Nazismul făcea apel la supraom, cel care învinge întotdeauna. Comunismul propune un mijlocitor între mântuitor şi omenire: „exploatatul”, „proletarul”. Dacă nazismul nu acceptă existenţa „poporului ales” comunismul îl eliberează de povara evreităţii, suprimând toate cauzele opresiunii suferite în întreaga istorie şi asigurându-i intrarea într-o nouă lume în care numele de evreu nu mai era stigmatizat.

 

În schimb creştinii au fost somaţi să-şi renege credinţa în Dumnezeu – religia fiind „opiu pentru popor.”

La finalul acestei scurte incursiuni în lumea celor două ideologii, Alain Besancon pune faţă în faţă memoria publică a acestora, analizând-o mai cu seamă din punct de vedere religios.

Primul exemplu e China, ţară în care comunismul supravieţuieşte încă. Având o tradiţie filozofică şi religioasă centrată pe un Cosmos impersonal, guvernat de armonie la modul ideal, dar susceptibilă continuu de dezordine şi, având totodată o istorie cât se poate de zbuciumată, dublată de cataclisme extraordinare, un conducător charismatic, un partid fanatic care să asigure ameliorarea acestor nenorociri nu pot decât să anihileze memoria colectivă.

Paradoxal, nici lumea creştină nu stă mai bine cu memoria. La îndemnul preoţilor, care consideră uitarea o operă pioasă, masa creştină reacţionează mai degrabă ca o masă păgână, o taină precum botezul devenind formală. Între o vineri şi o duminică, între două spovedanii, cuvântul lui Dumnezeu e învins, creştinului i se tot iartă păcatele, astfel încât graniţa dintre bine şi rău dispare. Iertarea acordată atât de uşor n-are nimic de-a face cu justiţia morală, dar ne îngăduie să ne lăudăm cu un suflet mare. „Poate porni dintr-o simplă lene de a examina faptele sau dintr-o lipsă de curaj în faţa exigenţelor justiţiei; sau dintr-o repulsie de a ne cerceta complicitatea activă ori pasivă cu cei pe care-i iertăm cu atât mai uşor cu cât ne absolvim nouă înşine, într-un mod nemărturisit, păcatele.” (pg.112)

Deşi în comunism au existat mai mulţi martiri ai credinţei decât în oricare altă epocă, Biserica prezintă martirajul acestora ca pe nişte simple rătăciri, deseori provocate de intenţii lăudabile. Astfel, comunismul s-a întărit printr-o masivă apostazie a creştinilor.

Comunismul n-a fost o invenţie a evreilor, însă mulţi i s-au alăturat având convingeri de nezdruncinat şi abandonând astfel comunitatea. Dacă la început majoritatea evreilor nu au urmat partidul bolşevic, este incontestabil faptul că indivizi precum Iagoda, Kaganovici, şi mulţi alţii din restul Europei au rivalizat cu marii criminali ai secolului. Dar, ca şi în lumea creştină, şi în lumea evreiască amnezia comunismului funcţionează.

În nazism însă, evreii au fost doar victime. Faptul că nazismul s-a proclamat duşmanul declarat al democraţiei şi a ofensat în mod direct rasa evreiască precum şi banalizarea Şoah-ului a dus la hiperemnezia faţă de această ideologie. Pe de altă parte, în Franţa se manifestă o atitudine de exacerbare a unicităţii Şoah-ului, ceea ce dă impresia că o crimă e mai crimă decât alta, adică crimele nazismului ar fi deasupra celor ale comunismului.

Distrugerea regimului nazist n-a adus cu sine o amnistie, criminalii fiind judecaţi şi condamnaţi, în vreme ce examenul de conştiinţă privind comunismul nici măcar n-a început.

„Una din trăsăturile secolului XX este nu numai că istoria a fost oribilă în ce priveşte masacrarea oamenilor de către alţi oameni, ci şi că de fapt conştiinţei istorice – şi una se explică prin cealaltă – i-a venit extraordinar de greu să se orienteze corect.” Aşa cum nazismul părea la început neplauzibil, incredibil, inimaginabil, comunismul încă mai are o imagine falsă în mintea maselor, drept dovadă stând capacitatea de a se reface precum capul Meduzei. Să sperăm că  va veni şi vremea când memoria maselor se va revitaliza şi va reintra în normalitate şi, chiar dacă suntem contemporani unei falsificări istorice pe cale de a se naşte, să sperăm că timpul va scoate la lumină Adevărul.

 

 

Bibliografie: Alain Besancon, Nenorocirea secolului Despre comunism, nazism, şi unicitatea „Şoah”-ului, Editura Humanitas, 2007

 

 

 

 

 

 

 

 

 

autor   Maria Sava

 

 

 

Relatare despre regele David de Stefan Heym

 

Motto:

„Când cărturarul îşi asumă pasiunile politice, el le aduce extraordinarul concurs al sensibilităţii sale dacă este ar

 

tist, al puterii sale de convingere, dacă  este gânditor,al prestigiului său moral, în ambele cazuri.”

( Julien Benda- Trădarea cărturarilor)

 

          „Oare când se vor dezbăra intelectualii de iluzia perversă cum că ei sunt cei chemaţi să guverneze lumea şi nu s-o lumineze, aşa cum ar fi normal, s-o construiască şi nu să o distrugă, să-i înveţe pe oameni şi nu să-i distrugă în numele „făuririi omului nou”?” se întreabă Jean Francois Revel în cartea sa, Cunoaşterea inutilă. Pornind de la această întrebare, de la linşajul mediatic asupra scriitorului Adrian Marino şi de la cartea care mi-a tulburat ultimele nopţi, voi încerca şi eu să găsesc răspuns la o întrebare: cum se poate sustrage intelectualul adulterului  în care este atras de Puterea totalitară? Cartea despre care vreau să spun câteva cuvinte şi care m-a lăsat cu multe întrebări fără răspuns este romanul lui Stefan Heym, Relatare despre regele David, parabolă antitotalitară care, deşi, prin căderea regimurilor totalitare din Răsărit, a pierdut din valoarea subversivă a textului, din punct de vedere estetic rămâne una din marile cărţi ale literaturii universale.

 

Autorul romanului Relatare despre regele David, Stefan Heym, pe numele său adevărat Helmut Flieg, s-a născut în 1913 la Chemnitz (fosta RDG), într-o familie de negustori evrei. Viitorul intelectual de atitudine se manifestă încă din vremea adolescenţei când, licean fiind, scrie o poezie cu conţinut politic anti- militarist şi este eliminat din şcoală. În 1933, după venirea lui Hitler la putere, se refugiază în Cehoslovacia şi de acolo în SUA, devenind cetăţean american. Debutul său literar a fost în limba engleză, cu romanul Hostages( Ostatici), publicat  în 1942, şi ani buni va publica în presa americană. Ca la orice tânăr intelectual, simpatiile sale politice se îndreaptă către stânga şi în 1952 se reîntoarce în fosta RDG de teama listelor negre întocmite de senatorul McCarthy. Asemeni altor intelectuali, printre care amintim pe Panait Istrati, Heym trăieşte dezamăgirea discrepanţei dintre idealul politic de stânga şi sistemul totalitar comunist, instalat în Estul Europei. Prin publicarea cărţii Cinci zile în iunie, intră în conflict deschis cu autorităţile, cartea îi este interzisă, iar liderul comunist Ulbricht îl cataloghează drept scriitor „american cu paşaport RDG-ist.”

 

Această experienţă îl va influenţa în scrierea romanului Relatare despre regele David pe care îl publică în 1972 în limba engleză, în Germania Federală. Totodată, Stefan Heym ajunge la concluzia că totalitarismul nazist nu-i cu nimic diferit de utopia comunistă pusă în practică, care, la rândul ei, se baza pe teroare şi arbitrar ca orice totalitarism. În ambele sisteme, valoarea individului e nulă, libertatea de gândire suprimată, destine şi valori sunt strivite în numele unui ideal iluzoriu. Divorţul definitiv al lui Stefan Heym faţă de politic se petrece în anul 1994, când, ales fiind printre parlamentarii germani, aceştia îşi măresc salariile în ciuda faptului că restul populaţiei trăia suferinţa tranziţiei.( parcă am mai citit undeva despre aceste apucături de vechili ale politrucilor aflaţi vremelnic în fruntea destinelor unei ţări). Moare în anul 2001 în Israel, unde participase la un simpozion dedicat lui Heinrich Heine, autor cu care îşi susţinuse disertaţia la doctorat.

 

Incipitul romanului te pune deja într-o dilemă: „Lăudat fie numele DOmnului DUmnezeului nostru, care dăruieşte unuia înţelepciune, altuia avuţii, iar celui de-al treilea virtuţi de oştean.” Până la urmă, care să fie darul cel mai de preţ din toate cele trei şi, de ce, dacă Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Lui, „s-a ferit să-l facă aidoma” şi nu l-a învrednicit cu toate aceste daruri deodată? Ba i-a lăsat imboldul vanitos de-a se strădui să fie egal cu zeii, de-a trăi veşnic, fiecare după putinţa propriului destin: unii ridicând edificii la temelia cărora mult sânge şi sudoare a curs, alţii prin meşteşugul cuvintelor, astfel încât cei despre care scriu rămân pentru eternitate în memoria umanităţii. Din categoria celor din urmă face parte şi eroul principal al romanului Relatare despre regele David, istoricul Etan , feciorul lui Hosaia, supus al regelui Solomon. Aflând despre celebritatea lui, regele Solomon, fiul lui David, l-a chemat la curtea sa pentru a consemna biografia tatălui său, pornind de la nenumăratele izvoare orale sau scrise. De fapt, ceea ce trebuia să înfăptuiască grămăticul Etan ben Hosaia era tocmai legitimarea divină a dinastiei regale şi, totodată, să înalţe un imn de slavă închinat regelui Solomon. „Ştii să mânuieşti vorba cu şiretenie, Etan, îi zice regele Solomon, şi să îndrumi gândurile oamenilor, astfel încât mi se pare că am ales înţelept şi că am pus omul potrivit ca redactor al relatării despre părintele meu David.”

 

Dar dacă regele ştie ce ştie şi, de aceea recurge la capacitatea de manipulare a maselor prin intermediul intelectualului, omul simplu, ştiutor de carte dar fără veleităţi de intelectual, nu poate fi aşa uşor de dus de nas. El ştie că coabitarea dintre Putere şi intelectual nu poate fi de bun augur, că ceea ce intelectualii „consideră a fi triumful culturii este facultatea de a-şi impune concepţiile, de a înlocui ideile celorlalţi cu propriile idei”(J.F. Revel) De unde şi întâmpinarea plină de dispreţ pe care i-o face una dintre căpeteniile strajei de la poarta Ierusalimului, faimosului istoric Etan ben Hosaia.

„’Istoric, ai?’

Căpetenia porţii ştia să citească.

‚Avem nevoie în Ierusalim de pietrari, de zidari, de salahori la căratul tencuielii; chiar şi un cizmar ar fi de folos; da ia te uită, ne vine un istoric.’ (nu-i aşa că nevoia de tinichigii şi-a mai exprimat-o cineva, arătând acelaşi dispreţ faţă de intelectualul bun doar la a scrie „relatări uimitoare” despre Putere?)

I-am arătat pecetea regească.

‚Norodul ăsta are nevoie de un letopiseţ, a continuat vorba căpitanul, cum am eu nevoie de un buboi pe mădularul bărbăţiei mele.’”

 

Numai că Etan ben Hosaia a gândit lucrurile aşa cum mulţi confraţi de- ai lui au făcut-o, adică a vrut să împace adevărul istoric, care nici pe departe nu semăna cu ceea ce i se cerea să scrie, cu „unica realitate” comandată. Deşi este conştient că „întocmirea unei singure relatări adevărate şi hotărâtoare , istoriceşte exacte şi recunoscute oficial privitoare la uimitoarea înălţare” a regelui David nu este posibilă decât ori consemnând adevărul istoric, ceea ce i-ar fi adus pieirea, ori făcând compromisul de a se vinde Diavolului şi-a pactiza cu Puterea, istoricul Etan se aventurează în misiunea dată cu gândul ascuns că va împăca şi capra şi varza: „Cu puţin noroc şi cu ajutorul DOmnului nostru Iahve, puteam chiar izbuti, să strecor în relatarea despre regele David ici un cuvinţel, dincolo un rând, din care generaţiile de mai târziu să-şi dea seama ce s-a întâmplat cu adevărat în aceşti ani şi ce fel de om a fost David, fiul lui Iesei: cel care slujea în acelaşi timp ca târfă şi unui rege şi feciorului regelui şi fiicei regelui, cel care a luptat ca lefegiu împotriva însuşi poporului său, care şi-a ucis propriul fecior şi a pus să-l omoare pe cel mai credincios slujitor al său, dar a jelit tare moartea lor, şi care a contopit într-o naţiune o gloată de ţărani nenorociţi şi de îndărătnici.”

 

Odată pătruns în cuşca leilor, drum de întoarcere nu mai era, aşa că şi-a început periplul în căutarea de mărturii pe care de cele mai multe ori cu greu le putea ajusta. În tot demersul său, Grămăticul Etan n-a rămas niciodată singur. Unul dintre cei care i-au călăuzit paşii şi i-au supravegheat gândurile cu stricteţe a fost Amenhotef, eunucul egiptean pus stăpân peste haremul regelui. E foarte sugestivă alegerea acestui personaj, lipsit de bărbăţie, uşor de supus prin însăşi starea sa. „Poate că ar fi nimerit, Etan, să-ţi faci hadâmbă gândirea. Castrarea te doare doar o dată; după aceea te simţi cu atât mai bine: liniştit, aproape fericit.” îl îndeamnă el pe fiul lui Hosaia atunci când acesta uită că, odată acceptat compromisul, nu te mai poţi sustrage de sub stăpânirea Hydrei, Puterea atot-acaparatoare. Dar cel mai crâncen dintre călăii săi este Benaia ben Iehoiada, eminenţa cenuşie, care  pusese la cale înălţarea la tron a stirpei lui David şi distrugerea familiei regale a lui Saul. Porunca lui către Etan e clară şi nu poate fi încălcată sub nicio formă: „Tu afli de la mine întreaga ta mărturie şi vei relata, după măsura adevărului , ceea ce ai auzit de la mine. Asta e tot ce ţi se cere.”

Şi cum să îndrăznească istoricul nostru să crâcnească, atâta vreme cât în preajma lui crimele se ţin lanţ, iar minciuna e supremul guvernator? „Cea dintâi dintre forţele care conduc lumea este minciuna.”(J.F.Revel)

 

În final, încercarea înţeleptului Etan ben Hosaia de-a respecta atât porunca lui Dumnezeu „Să nu minţi!”, cât şi pe cea a unsului său pe pământ, regele Solomon, de a-i legitima o domnie întemeiată pe minciună şi pe crimă, n-aveau cum să fie puse în acelaşi talger. Pentru nesupunerea lui, Etan ben Hosaia este condamnat la „tăcerea morţii”, adică la uitare veşnică:

„Întrucât moartea trupească a pârâtului Etan ben Hosaia nu i se pare potrivită regelui, deoarece ar putea da oamenilor porniţi a gândi rău prilej să afirme că Solomon, cel mai înţelept dintre regi, înăbuşă gândurile, persecută pe învăţaţii scrisului… Pentru aceasta porunceşte să fie trecut sub tăcerea morţii; niciunul din cuvintele lui să nu ajungă la urechea norodului, nici pe calea vorbei, nici pe aceea a tăbliţelor de lut; pentru ca numele lui să fie uitat de parcă nici nu s-ar fi născut şi n-ar fi scris vreodată vreun rând.”

Rezultă din această condamnare a lui Etan ben Hosaia că Puterea politică nu se teme de scriitori. Dacă devin incomozi, sunt alungaţi din manuale şi din librării, aşa cum au făcut cu Blaga, Arghezi, Eliade, Bacovia; sau sunt alungaţi din ţară, aşa cum au făcut cu Goma; sau sunt încarceraţi, torturaţi, deportaţi, aşa cum s-a întâmplat cu Blaga, Voiculescu, Buharin, Isaac Babel, Gorki, Soljenitîn, Osip Mandelstam; sau sunt împinşi la sinucidere, precum Maiakovski, Esenin, Tzvetaeva; sau cad pradă „accidentelor” de tot felul; sau sunt supuşi linşajului mediatic aşa cum se practică mai nou.

Osip Mandelstam afirma cu ironie tragismul existenţei creatorului în regimul totalitar: „Doar în Rusia poezia este într-atât de respectată, încât face ca oamenii să fie omorâţi. Mai există oare vreun loc unde poezia să fie motiv obişnuit pentru asasinat?”

 

Dar marea mea dilemă rămâne: cum poate intelectualul supus Puterii totalitare să rezolve „blestemata chestiune insolubilă”?

„Există în limba rusă – spune Marin Preda, în cap XI din Cel mai iubit dintre pământeni – două cuvinte care au căpătat, după mine, semnificaţii noi: nicevo ( nimic) şi sil (putere). Dostoievski a meditat primul asupra lor, şi în Demonii s-a înspăimântat de ceea ce puteau ele să însemne pentru oameni, dacă Piotr Ştefanovici Verhovenski ar fi ajuns la putere (prinţul Harry), stăpânul Rusiei. Nihilism… Toţi oamenii, nu numai ruşii, se nasc cu puţin nihilism în ei: este partea de revoltă iraţională a fiinţei umane împotriva puterii, condiţiilor care o înlănţuie încă din faşă şi nu o eliberează decât în moarte… Scriitorii ruşi au numit asta „blestemata chestiune insolubilă” Şi pe această inceritudine, pe această ispită a lui nicevo, apare sil şi îl prinde în arcane. Şi atunci se supune şi ca să-şi ascundă înfrângerea îl acceptă pe sil cu fanatism, lăsându-se umilit şi martirizat, umilind şi martirizând la rândul lui pe alţii şi, dacă s-ar putea, întreaga lume.”(pg. 406)

 

Pînă la urmă singurul răspuns l-am primit de la înţeleptul Etan ben Hosaia în rugăciunea făcută Domnului Dumnezeu, unicul vrednic să ne judece nimicnicia de fiinţe vremelnic trecătoare pe acest pământ: „Ascultă rugăciunea mea o DOamne, şi auzi strigătul meu; nu tace în faţa lacrimilor mele; căci sunt doar un pribeag pe pământ, un călător în trecere, ca toţi străbunii mei” (pg260)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie: Relatare despre regele David,  Stefan Heym Editura Humanitas fiction, 2006

 

 

autor Maria Sava 

Leon Bloy- Mântuirea prin evrei

 

 

 

 

O carte „fermecătoare” şi în acelaşi timp „periculoasă”, aşa cum spune Liviu Antonesei în prefaţă, pentru cititorul necultivat şi neprevenit este Mântuirea prin evrei.  Cuprinde două  dintre cele mai incitante eseuri scrise de Leon Bloy. Este vorba despre Mântuirea prin evrei( Le salut par les Juifs) publicat în 1892 şi Sângele săracului (Le sang du Pauvre)publicat în 1909.

La 11 iulie 1846 se naşte la Perigueux(Aquitaine) Fenestreau Leon Henri Marie Bloy, al doilea dintre cei şapte fii ai lui Jean Baptiste şi ai Mariei-Anne Bloy. Autor greu de clasat, fixat, afiliat unei anumite grupări literare, ori ideologii.  În lumea literelor a pătruns destul de târziu. Venit la Paris în căutarea norocului, se angajează la un birou de arhitectură unde lucrează la proiectul gării Austeriltz . În 1867 îl întâlneşte pe Barbey d’ Aurevill care  a avut o influenţă covârşitoare asupra formării personalităţii sale. Tot în acest an are prima tentativă de sinucidere. Traversează mai multe crize spirituale având câteva tentative de călugărire. În martie 1884 începe marea prietenie cu Huysmans şi cu Villiers de L’Isle- Adam. Anul 1887 în care apare romanul Disperatul (Le Desespere) marchează intrarea sa în legendă. Aici spune clar unde se situează discursul său: nu-l interesează nici prezentul, nici trecutul , ci doar viitorul, un viitor ce se situează deasupra mundanului un viitor în care se află în raport direct cu Absolutul. „Eu sunt cel mai surprinzător dintre progreseşti, eu sunt pionerul extremului viitor”( Disperatul) Iar în Jurnalul său pe care începe să-l scrie în 1892 şi în care-şi va povesti viaţa în detaliu, scria: „În afară de Dumnezeu, totul îmi este indiferent.” Pretinzând că scrie doar pentru Dumnezeu nu va înceta să denunţe decăderea morală a naturalismului,  afectarea ridicolă a decadenţilor, fiind ostil în aceeaşi măsură oricărei orientări religioase ori ideologii politice. Astfel, Leon Bloy nu poate fi revendicat de nimeni situîndu-se singur împotriva tuturor şi, mai mult decât atât, deasupra tuturor. Întreaga sa operă postulează dimensiunea transcendentă a istoriei în care orice eveniment poartă urme ale revelaţiei divine. „Aţi putea întrevedea,afirma în Pelerinul Absolutului, că eu nu aparţin nimănui decât celor Trei Persoane care sunt în Dumnezeu…Eu nu cred în nici un viitor politic”

 

Cimitir evreiesc, Cluj, Romania, Rodica Salamon-Paven

 

În 1904 se întâlneşte cu pictorii Georges Rouault şi Georges Desvallieres şi cu sculptorul Frederic Brou cu care se împrieteneşte.

Considerat de Mircea Vulcănescu în Chipuri spirituale drept Marele Inchizitor al Occidentului, în 1909 va publicaSângele săracului, pamflet virulent, în care  amestecă o fabulaţie mistică asupra Banului cu denunţarea injustiţiei sociale.

Suferind de foame şi de sete, de lipsa unui acoperiş şi de rele tratamente din partea societăţii Leon Bloy  a continuat efortul său disperat de a se apropia de Dumnezeu. Cu cât eşti mai aproape de Dumnezeu, cu atât eşti mai singur, spunea el. Poate fi considerat ultimul mare mistic al  lumii în care trăim, prin  trăirea autentică şi personală pe care a avut-o în relaţia sa cu Dumnezeu. S-a stins din viaţă pe 3 noiembrie 1917 .

 

Eseul Mântuirea prin evrei are un prim punct de plecare în  furibundul atac antisemit al lui Eduard Drumont din paginile revistei La France juive. Să mai adăugăm, spune Bloy cu ironie, că marele erou combătea în numele Catolicismului. Or, toată lumea e la curent cu sublima indiferenţă faţă de cele lumeşti a catolicilor din zilele noastre, cu dispreţul lor nedezminţit faţă de speculaţiile sau maşinaţiunile financiare, şi cu detaşarea divină pe care o afişează.”

 

Un alt punct de plecare este formulat din titlu: „salus ex judaeis est”- mântuirea vine prin evrei– care este o parte a răspunsului dat de Iisus femeii din Samara (Ioan, 4, 21-22). Aici Bloy recuperează tradiţia Paracletului care este în afara tradiţiei bisericeşti. Şi pentru ca cititorul neavizat care începe să citească cartea să nu aibă impresia că este o retorică antisemită aici,  amintesc dedicaţia de pe prima pagină: „Închin aceste pagini Raissei Maritain scrise întru slăvirea catolică a Dumnezeului lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov” Printre numeroasele prietenii evreieşti ale lui Bloys se număra şi tânăra „rusoaică  evreică fermecătoare” căreia i-a fost naş  la botez. Şi pentru confirmarea atitudinii sale deloc antisemită iată ce-i scria prietenului său Jean de la Laurencie, antisemit notoriu.: „mai mult decât atât, află că în fiecare dimineaţă eu mănânc un evreu pe care îl cheamă Iisus Christos, mai află că îmi petrec o parte din viaţă prosternat la picioarele unei evreice cu inima străpunsă, căreia i-am devenit suspus, află în fine că am acordat încrederea mea unei turme de jidovi- cum le spuneţi voi-unul care oferă Mielul, un altul care duce Cheile Raiului, un al treilea căruia i s-a încredinţat menirea de a povăţui toate popoarele etc. şi ştiu că nu poţi fi creştin decât nutrind astfel de simţiri.

Ce-l poate duce în eroare pe  cititor? În primul rând tehnica folosită în incipit, la care a recurs  şi  Toma din Aquino, tehnică a „epuizării subiectului” prin exagerarea defectelor adversarului pentru ca la final gândirea pornind de lacoincidentia oppositorum şi de la atracţia contrariilor , „extrema abjecţie” a poporului iudeu de care vorbeşte,  să fie de fapt extrema sfinţenie , „puritatea extremă, destinul său de atlet al Mântuirii”. Pentru că, numai epuizând toată gama de invective adresate poporului ales, va putea după aceea să scoată în evidenţă exagerările adversarilor săi, lipsa de temeinicie a antisemitismului.

 

La o lectură superficială paginile de început în care sunt prezentaţi „cei trei jidovi din Hamburg” ar putea fi considerate antisemite dacă cei trei nu s-ar identifica cu cei Trei Patriarhi cărora Leon Bloy le-a fost întodeauna cât se poate de devotat. În post-scriptumul la Pelerinul Absolutului, Emil Tichet , prieten al lui Bloys povesteşte o întâmplare inedită. Pe 21 februarie 1914 se afla într-o cafenea din Tours unde citea cartea lui Leon Bloy. Deodată a apărut un bătrân murdar şi fetid, dar frumos ca un profet care a făcut un semn către cartea pe care o citea. Întrebat dacă o cunoaşte a scos din buzunar 7 carnete mici umplute cu caractere ebraice. Cartea Mântuirea prin evrei fusese divizată în şapte  carneteţele. Bătrânul evreu mai avea un frate la Hamburg şi unul la Londra . Citeau în fiecare seară câte un carneţel,  la aceeaşi oră, ca într-un ritual. Cei Trei jidovi erau cei Trei Patriarhi.

„Aflându-mă anul trecut la Hamburg, povesteşte Bloy, am avut şi eu, asemeni călătorilor cei mai obişnuiţi, curiozitatea de-a vedea Târgul evreiesc.” Acolo i-a întâlnit pe Cei Trei Moşnegi care în închipuirea sa au căpătatea dimensiunea celor Trei Patriarhi: Avraam, Isaac şi Iacov. Zdrenţele sub care se ascund nu le scade cu nimic din măreţia tainei pe care o poartă cu ei. „Exegeza biblică a evidenţiat particularitatea notabilă a Cărţilor Sfinte, în care cuvântul BANI este sinonim şi reprezintă Cuvântul Viu al Domnului.”În consecinţă evreii sunt vechii depozitari ai acestui Cuvânt pe care l-au răstignit atunci când s-a întrupat în Om . „Urletele smintite, scrie Bloy, ce au premers Sentinţei şi care au însoţit ca un bas continuu nemăsuratul Supliciu au fost neîndoielnic, expresia cea mai deplină a ororii pe care oamenii o nutresc faţă de Sărăcie” Pentru că Iisus Christos n-a fost altceva decât întruchiparea Săracului. I-au fost soaţe „cele trei sărăcii”: a fost sărac de bunuri, a fost sărac de prieteni, a fost sărac de El însuşi. Adevărata victimă a răstignirii a fost Săracul. „ Evreilor le revine onoarea de neşters de a fi transpus, în folosul omenirii, ura faţă de Sărac, într-un soi de cazne mai grăitoare decât orice grozăvii cunoscute până atunci.”În ochii celorlalţi imaginea lor a rămas Iuda. Dar lupta profundă care se duce este lupta  dintre Biserică, care a reuşit să supună întreaga lume, mai puţin pe evrei; întregul Ev Mediu a fost însângerat de luptele împotriva lor spre a-i supune.

„Zadarnic le spunea Biserica: Cel ce şi-a vândut fratele pe un fiu al lui Israel, şi care a primit şi preţul vânzării sale, trebuie supus morţii, întreaga seminţie a lui Iacov era în măsură să-i replice:

-Dacă ne socotiţi aidoma lui Cain doar fiindcă suntem pribegi şi fugari pe acest pământ, aduceţi-vă aminte că Dumnezeu l-a însemnat pe ucigaş tocmai pentru că acei ce-l vor afla să nu-l ucidă şi luaţi aminte la cât de deşarte vă sunt ameninţările cu exterminarea...” Destulă le era povara rătăcirii.

„Pătimirile lui Iisus au fost pita şi vinul Evului Mediu, şcoala lui primară şi piscul semeţ al culturii religioase.”În numele acestor pătimiri  Biserica a ucis la rândul ei. A indus oamenilor simpli aversiunea şi ura faţă de evrei pentru că nu doar îl răstigniseră pe Iisus, dar refuzau să-l dea jos de pe Cruce. Gândirea infailibilă a Bisericii a fost cuprinsă în Carte şi pentru a fi ţinută trează an de an „începând cu Utreniile din Joia Sfântă şi până la măreţul Aleluia al Învierii oamenii rămâneau palizi şi tăcuţi, cu vinele prin care parcă nu mai curgea sângele, şi cu vlaga amorţită, „cu chipul abătut şi cu inima îndurerată.”

Şi cum să vorbim de Iertare atunci când adoratorii creştini i-au prigonit secole la rând pe evreii cei îndărătnici care nu vor cu niciun chip să-l recunoască pe Domnul Nostru Iisus Christos? „Astfel, rasa anatemizată a fost dintotdeauna pentru creştini prilej de oroare şi de misterioasă spaimă”

Iar pentru Leon Bloy pilda Fiului rătăcitor este tâlcuită astfel: Fiul cel mare şi cuminte ce-i stă de-a dreapta Tatălui nu poate fi decât Iisus, iar fiul cel mic care a călătorit într-un tărâm unde şi-a irosit substanţa în tovărăşia femeilor decăzute, întruchipează cu siguranţă, Iubirea Creatoare a cărei suflare este hoinară şi a cărei menire divină pare , cu adevărat, a fi, de şase mii de ani încoace, să hrănească porcii creştini, după ce a hrănit purceii Sinagogei.” Până la urmă fraţii blestemaţi sau prigonitori închipuie Poporul lui Dumnezeu opus Cuvântului Domnului.

„Dacă există pe lume un fapt notoriu, spune Bloy , probat până şi de cea mai rectilinie dintre experienţe, este imposibilitatea de apune de acord şi de a întrebuinţa cu folos. Iubirea şi Înţelepciunea.

 

Cartea  Sângele săracului i-a fost dedicată fiicei sale Veronique: „Citind-o,îi spunea printre altele, îţi vei aduce aminte de mulţimea fără număr a inimilor aflate în suferinţă a copiilor lui Dumnezeu supuşi durerii, a celor umili, apăsaţi şi striviţi care nu au glas să se plângă.”

Cartea este un adevărat rechizitoriu la adresa bisericii catolice pusă în slujba celor bogaţi spre a-i spolia pe săracii lumii. „Vă propun,bunăoară, spune Bloy, să vorbim despre săracii lor: cei printre care am onoarea a mă număra.” Este un strigăt de deznădejde  faţă de nepăsarea celor avuţi: „Sărăcia îi uneşte pe oameni. Sărăcia lucie, Nevoia, Mizeria îi izolează, pentru că Sărăcia ne vine de la Iisus, iar Mizeria de la Sfântul Duh. Sărăcia este Relativă, însemnând privare de ceea ce prisoseşte. Mizeria este Absolută, căci ea înseamnă privare de ceea ce este trebuincios”

Şi în toată suferinţa pe care cel sărac o îndură pe această lume Biserica îşi are partea ei de vină. Cuvântul caritate a fost înlocuit cu  umilul pomană. Omul care nu este hain la suflet „dă de pomană”, oferă o parte neînsemnată din ce-i prisoseşte, plăcerea lui fiind de-a stârni dorinţa celui sărac, iar a lua în deşert Dorinţa săracilor este o nelegiuire ce nu poate fi iertată. Bogatul crede că totul i se cuvine până şi mântuirea pe care i-o asigură preotul cel monden indiferent ce-ar face pe lumea asta. „Nu trebuie decât să-şi controleze şi să-şi domine intenţiile. Acesta e tot secretul.”Poate să fure cât doreşte, dar să-şi dea obolul, poate să bea fără măsură, dar cu intenţia de-a păstra măsura. În concluzie,  i se permite orice dacă are deprinderi creştine. „O, tu Iisus, umil şi blând copil din Ieslea sfântă, pentru ce te-ai temut în grădina Ghetsemani? Oare îngerul păzitor nu ţi-a înfăţişat imaginea consolatoare a viitorilor sprijinitori ai tronului şi altarului tău?”se întreabă retoric Leon Bloy.

Iisus a rămas undeva în urma Bisericii şi-a slujitorilor ei. „N-are decât să rămână acolo!” Toţi uită cu desăvârşire că deasupra tuturor tronează moartea. „Nu am adus nimic în această lume şi nimic din ea nu putem lua cu noi”…”Şi atunci, ce reprezintă notarii, tutorii, jandarmii, aprozii, cioclii şi toate legile? Ce înseamnă proprietatea şi ce înseamnă moştenirea sau succesiunea acestei creaturi nevolnice care se duce sub pământ gol-goluţ?” Iată o bună întrebare ce-ar putea fi pusă multora  dintre contemporanii noştri devoraţi pur şi simplu de lăcomie.

Mă opresc aici, în speranţa că am trezit interesul pentru  un scriitor atât de incomod precum Leon Bloy, şi închei cu o parte din rugăciunea adresată Fecioarei Maria. „Ţie îţi încredinţez, aşadar, această carte scrisă de un sărac întru slava Sărăciei. De vei afla în ea amărăciune, Îi vei adăuga Blândeţea Ta, iar de vei afla mânie, o vei îndulci cu Tristeţea Ta. Nu uita însă  că eu sunt contemporan cu Apariţia ta pe Muntele Lacrimilor, că am fost atunci , la Picioarele tale. Şi Indignarea şi Cele Şapte Săbii ale Tale îmi aparţin. Lanţurile de bronz de pe Umeri Tăi, chiar tu mi le-ai lăsat la plecareşi sunt şaizecişi trei de ani de când le târăsc după mine prin lume. Zornăitul lor îi incomodează pe cei Nevolnici şi pe cei adormiţi. Dacă-ţi mai stă în putinţă, prefă-te într-un tunet care să-i deştepte de-a binelea întru Căinţă, ori întru teroare-o tu, Luceafăr de Dimineaţă al celor săraci, tu, cea care vei râde în Ziua de Apoi!”

 

 

 

Bibliografie: Leon Bloy, Mântuirea prin evrei, Ed. Institutul European, Iaşi 1993

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Paraclet_-„Avocat, Mângâietor, Sfătuitor, Apărător. Cuvântul grec Paracletos descrie în fapt pe cineva care este chemat să stea alături de un client. În termenii juridici de astăzi ar fi vorba de avocatul unui client. Dar un Paraclet este mult mai mult decât un avocat. Probabil cel mai bun cuvânt de astăzi care ar captura semnificaţia Paracletului este “antrenor”. Paracletul este antrenorul nostru, mereu alături de noi, gata să ne instruiască şi să ne corecteze atunci când greşim, să ne încurajeze şi să ne motiveze când ne simţim la pământ, să ne provoace şi să ne inspire pentru a da ce e mai bun din noi, să ne apere şi să lupte pentru drepturile noastre atunci când judecătorii sunt nedrepţi cu noi. Pe scurt, Paracletul înseamnă pentru noi toţi ceea ce Isus a însemnat pentru discipoli.”

 

autor Maria Sava

http://cititordeproza.ning.com/profile/maria

Marcel Moreau Farmecul şi groaza. Oscilări (note de lectură)

 

„Mi se va recunoaşte poate, cândva măcar acest merit: că am încercat, în felul meu, necuviincios, să nu uit nimic din om în judecata mea asupra oamenilor.”

 

 

Marcel Moreau s-a născut pe 16 aprilie 1933 la Boussu, în regiunea minieră  Borinage, Belgia. La vârsta de 15 ani îşi pierde tatăl, ţiglar de meserie, într-un accident de muncă. Moartea tatălui îi provoacă primele meditaţii asupra morţii: „Mai mult decât „după-moarte” mă obseda ” înainte-de-moarte”, acea nemişcare a celui viu acordată celei a mortului. Nu cadavrul îmi vorbeşte despre neant, ci mica existenţă captivă, putrezirea ivită în privire, lenta derivă a trupurilor, viermele din gând… Îmi spun atunci că aceia care nu luptă mor mai repede decât cei ce luptă. Pentru mine, a trăi înseamnă a o lua înaintea descompunerii, gâtuind-o cu străfulgerări.”

În acelaşi timp se petrece ieşirea bruscă a fiului din copilărie: „Moartea tatălui a pus capăt inconştienţei mele. Tot ce a precedat-o a fost copilăria simţurilor. Tot ce-i va urma va fi copilăria verbului.”

Eseist în linia lui Cioran, Marcel Moreau  va fi puternic influenţat de mediul familial, acentuat puritan, în care nu l-a simţit niciodată pe Dumnezeu, în schimb, a simţit ipocrizia moravurilor impuse mai ales prin mama sa Louise, o femeie scundă, „ca o comprimare a Teribilului”, ea însăşi fiind un caz de violenţă pasională.

Practică mai multe meserii, printre care şi muncitor într-o robineterie unde cunoaşte o lume dezumanizată, robotizată, lipsită de moralitate.

Descoperă literatura rusă, spaţiul psihologiei dostoievskiene cucerindu-l pentru totdeauna. După câţiva ani se apropie de Nietzsche: „Filosofia lui atât de limpede, de heliolatră, ne vorbeşte totuşi despre obscuritatea omenească, despre lunga noapte a omului. Ne învaţă că albul se smulge negrului, soarele umbrei„, spune Moreau. În 1955  ajunge corector la Le Soir, iar în 1969 când vine definitiv la Paris va intra corector la Le Figaro, muncă pe care o va face până la pensionare. Călătoreşte în toată lumea, e tradus în America, în Germania, în România. Începe o lungă corespondenţa cu Anais Nin, „iubita de mătase” a lui Henry Miller şi cu Emil Cioran. „Moreau este un incendiator, spune Denis Wetterwald. Scriitura sa este incandescenţă şi scrâşnet.”

Cartea Farmecul şi groaza. Oscilări, în traducerea Irinei Petraş, aduce în faţa cititorului român un eseist redutabil, autor a peste 51 de volume. Şi, aşa cum bine spune şi traducătoarea, lângă cărţile lui Moreau nu poţi aţipi.

„E una dintre acele cărţi pe care le-ai putea sfârşi aşa cum îţi sfârşeşte viaţa, cu o împuşcătură, cu un ultim suspin. Unde s-au dus importanţele, unde sunt diferenţele? Ziua se ridică, noaptea cade într-un gest unic. De la farmec la groază, îmi pare că am alunecat , fascinat de unul, fascinat de celălalt. Între amândouă, să exişti ori să încerci s-o faci. Nu mă supun urâţeniei morţii, scriu pentru a o preface în frumuseţe…Nu mai am decât cititul şi uitarea lui. Scriitura mă înşeală. Seamănă unei forţe şi chiar este, ea, o forţă. Dar ca şi cum eu n-aş mai fi. Sunt doar un purtător de verb. Un port-verb. Iar Verbul e greu, atât de greu…îngreunându-se fără încetare. Mă lupt ca să-l pot purta. Încovoierea mea mă iubeşte, adică îmi interzice să încerc pentru viaţa mea, pentru Viaţă, o pasiune încă verificabilă. Asta-i totul, ăsta e adevărul…E şi acesta, poate, un destin literar: lirismul şi moartea într-o singură fiinţă, pentru începuturi şi pentru încheieri.”p.106

Întrebări şi răspunsuri pe parcursul întregii cărţi, care te poartă de la agonie la extaz, îţi provoacă îndoieli. „Am impresia, spune Moreau, ascultând şi citind, că marea parte a activităţilor spiritului constau în a fereca existenţa. În a trudi contra împlinirii de sine. Încordările spre plenitudine au devenit lucruri de spaimă, oricum istovitoare.” Şi cum să nu devină astfel atâta timp cât oamenii nu mai ştiu să trăiască deplin, când nu mai ştiu să pună spiritul în slujba binelui general? Nu este suficient ca întreaga societate să fie guvernată pur şi simplu de o morală. „O  bună morală  ar trebui, de pildă, să ne îmbete, să facă să curgă în viaţa interioară un vis generos.”

Moreau este un nihilist în linia lui Nietzsche, Cioran care i-au fost părinţi spirituali. „Orice religie, orice doctrină, spune el, îşi datorează expansiunea apelurilor la obscura nevoie a oamenilor de a-şi delega puterile unor instanţe care să-i ocrotească.” De la o zi la alta omul a devenit tot mai pragmatic. Dorinţa de mântuire, nu mai înseamnă nimic atâta timp cât ne simţim puternici şi nemuritori şi cât nu oferă ceea ce  ne poate oferi hedonismul vremurilor în care trăim. Se întreabă retoric, cu amară ironie:

„Cum, adică, la atâta să se reducă mântuirea: să te bucuri fără atingeri, fără adulmecări, fără superba senzualitate a cărnii frământate? Fără beţia de a poseda, de a nu-ţi mai aparţine? S-a sfârşit cu gustul, cu mirosul, cu pipăitul, cu văzul şi, neîndoielnic, cu auzul, în ciuda promisiunilor de melodii celeste. Gata cu ochii în ochi, Doamnele mele, gata cu sexul nostru arzând de dorinţă în al vostru, gata cu rarele fioruri ale emoţiei care nu cutează să-şi rostească numele…gata cu suferinţele, cu „muritul din dragoste”. Nimic decât miriade de abstracţiuni adoratoare alcătuind unica adoraţie a lui Dumnezeu:”

Ei, da cine ar renunţa la o viaţă atât de plină în favoarea unei promisiuni fără putinţa de-a fi verificată împlinirea ei. Sufletul? Cui îi mai pasă de suflet?

Legat de politică, Marcel Moreau este adeptul democraţiei, singura formă de organizare politică în care-şi mai găsesc locul chiar şi solitarii-marginalii, inspiraţii,  nebunii visători, inadaptaţii. Pentru el Estul încă mai este păstrătorul romantismului, al sufletului subteran, neatins de geniul distructiv al gândirii consumatoriste, occidentale. Bun prieten cu familia lui Ştefan J. Fay (autor al cărţii despre Mircea Vulcănescu, Sokrateion), Moreau a vizitat Bucureştiul imediat după căderea lui Ceauşescu: „Bucuria pe care mi-a provocat-o căderea dictatorilor e o bucurie imediată, bună pentru câţiva ani. Ea nu se împotriveşte nicidecum intuiţiei mele în legătură cu neputinţa omului de a reinventa civilizaţii glorificabile, în care fiecare să-şi găsescă locul şi un ultim sens posibil pentru această viaţă care a încetat să mai aibă vreunul.”

Despre Puterea care corupe, mai ales în rândul intelectualilor care-şi uită menirea şi se lasă atraşi în jocul ei, iată ce spune Moreau: „Când apare un dictator, servilitatea iese la iveală. Atunci, la anumite spirite, fie ele eminente în arta ori în ştiinţa lor, se revelează aspecte tulburi, ambigue, corupătoare ale personalităţii, atât de mare e nerăbdarea lor de-a fi sărutate de dictator la figurat, dar mai ales la propriu.”

Pentru un împătimit de carte, aşa cum este Moreau, este foarte greu să înţeleagă lipsa de apetit pentru citit a tinerilor de astăzi. „Tânărul care nu citeşte se condamnă de pe acum a nu fi în stare să ne alăture revoltei sale, fatalmente o nouă servitute. Nu va fi decât un agitat, ori un ratat.”  Şi nu-i suficient doar să citeşti: „Trebuie să iubeşti cuvintele, şi să le iubeşti peste măsură. Abia atunci se petrece aproape de la sine, alegerea între cuvintele pline de sens şi cele neisprăvite, care ne caracterizează epoca.”

În eseul lui Marcel Moreau poezia redevine soră a filozofiei, aşa cum doar la marile spirite poţi întâlni. Cu speranţa că am reuşit să trezesc curiozitatea cititorului, închei cu un citat despre prietenie:

„Am dat  mult dragostei, nu destul prieteniei. Azi, când pierd gustul uneia, descopăr savoarea celeilalte. Dar e, desigur, prea târziu pentru a excela în împărţirea sentimentelor care sunt ceea ce rămâne nobil şi emoţionant după trecerea Femeii. Inimile fiind deschise, n-am decât să introduc surde şi vibrante recăderi de singurătate. Singurătatea ca destin şi ca verb.”

 

Bibliografie: Marcel Moreau, Farmecul şi groaza. Oscilări, Editura Libra, Bucureşti, 1994

 

autor Maria Sava

http://cititordeproza.ning.com/profile/maria

Câteva consideraţii despre prietenie

Germenii prieteniei îi descifrăm în definiţia cuvântului „simbol”, aşa cum era înţeles de vechii greci. Symbolum(lat.) şisimbolon(gr.) este un substantiv care are 4 nuclee semantice. Primul nucleu este acela de semn de recunoaştere şi are 10 sensuri. Primul sens conservă înţelesul primitiv al cuvântului – „ un obiect tăiat în două, ale cărui două gazde conservă fiecare o jumătate pe care o transmite urmaşilor; aceste două părţi apropiate serveau la recunoaşterea deţinătorilor şi pentru a dovedi relaţiile de ospitalitate încheiate anterior.” Însă, pentru a înţelege corect sensul originar al termenului symbolon, este necesară cunoaşterea instituţiei antice a ospitalităţii. Romanii îi numeau pe oaspeţi „hostis”, cuvânt tradus prin „străin”. Dar „hostis” nu era acelaşi lucru cu „peregrinus”, care era un străin ce locuia în afara limitelor teritoriului. „Hostis” era străinul căruia i se recunoşteau drepturi egale cu ale cetăţenilor romani. Astfel, instituţia ospitalităţii la romani implică ideea de reciprocitate, „hostis” având obligaţia de a compensa prestaţia de care beneficia.

 

Prietenie, artist Maia Martin

 

În lumea greacă exista o instituţie asemănătoare, numită „xenos”, care indica relaţii strict precizate de reciprocitate între oameni legaţi printr-un pact care avea în vedere şi descendenţii. Străinul care cerea adăpost era sub protecţia lui Zeus Xenios şi a Atenei Xenia, iar alungarea lui echivala cu jignirea zeilor. Străinul (xenos) venea şi cerea prietenia (philia) potenţialului prieten (philos), căpătând drepturi egale cu locuitorii cetăţii. Relaţia de prietenie întemeiată astfel este pecetluită printr-un obiect simbolic: tessera hospitalis la romani şi symbolon la greci, un obiect asemeni unui baston sau unui disc. Pe o parte şi pe alta a discului sau pe muchiile bastonului erau inscripţionate numele celor doi prieteni, apoi era rupt în două şi păstrat de urmaşi. Când urmaşii se întâlneau, potrivirea celor două jumătăţi însemna recunoaşterea moştenitorilor.

               Philia, prietenia, avea trei niveluri de existenţă: primul era reprezentat prin virtutea Zeilor de a-i înconjura pe străini; al doilea era nivelul uman pentru a dobândi virtuţile divine: omul trebuia să facă fapte asemănătoare zeilor, aşa precum era virtutea prieteniei; la al treilea nivel, virtutea se materializa în symbolon, semnul recunoaşterii. Astfel, termenul simbol era strâns legat de ospitalitate şi de prietenie, fiind o caracteristică a întregii lumi antice. De aici se vede clar diferenţa dintre sensul dat termenului în lumea antică şi cel pe care modernii îl percep din dicţionare. În esenţă, simbolul era garantul unei relaţii spirituale, pe care omul modern trăitor al unui spaţiu şi timp desacralizat nu mai este capabil s-o mai pătrundă.

Prietenia (kalos philia) era considerată de Aristotel printre virtuţile etice ale omului. În Etica nicomahicăproblema fundamentală pe care o tratează e cea a Binelui suprem, a fericirii, ca scop absolut al tuturor acţiunilor individului.Binele, nu ca ceva abstract, transcendent, ci acel Bine realizabil, accesibil omului, care poate fi atins şi prin recurs la prietenie.Omul, definit ca fiinţă socială care-şi pune în valoare capacităţile, în şi doar prin societate, şi care atinge fericirea atunci când ceea ce prin natura sa îi este dat să realizeze în viaţă. Vechii greci, deşi au acordat omului o esenţă divină, nu l-au aşezat în vârful piramidei existenţiale, ci în relaţie cu ceilalţi semeni ai lui. Iar una dintre condiţiile sine qva non ale fericirii lui, esteprietenia, definită drept acea legătură socială ce se stabileşte între persoane care au aceleaşi valori etice, ca principii de viaţă. Poate citind această carte vom redescoperi capacitatea de-a comunica unii cu alţii în această lume bolnavă de individualism. Dacă la Aristotel găsim trei tipuri de prietenie- cea virtuoasă în relaţie cu binele, cea bazată pe plăcere legată de iubire şi cea bazată pe interes circumscrisă utilului. Prietenia bazată pe plăcere se stabileşte mai degrabă între tineri  pentru că ei trăiesc sub dominaţia pasiunii de aceea sentimentele se schimbă cu repeziciune. Prieteniile bazate pe interes sunt tot atât de durabile ca cele bazate pe plăcere. Prietenul nu este iubit pentru ceea ce reprezintă el în esenţa sa, ci pentru avantajele care pot decurge din relaţia cu el. Eu le numesc aceste prietenii relaţii de sâmbăta. Utilitatea nefiind ceva durabil şi prietenia se destramă la fel de repede. Asta şi pentru că atât iubirile bazate pe plăcere cât şi cele bazate pe interes exclud din capul locului virtuţile, la baza lor stând erotismul ori profitul. Rămân în discuţie acele prietenii  bazate pe virtuţi, atât de rare şi atât de puţin la vedere aşa cum sunt şi „marile iubiri”. Dacă iubirea se poate ivi şi instantaneu, aşa cum se întâmplă în renumitul „coup de foudre”, prietenia adevărată are nevoie de timp şi de cunoaştere. Căci prietenia înseamnă comuniune de vise, de idei, de trăiri. Prietenul adevărat simte faţă de tine ceea ce simte faţă de sine însuşi.

La Socrate, prietenia devine teleia philia ( prietenia perfectă), posibilă doar între oameni virtuoşi: „Sufletele mici le cucereşti cu daruri, iar pe cele virtuoase, numai cu dovezi de prietenie.” În Apologia lui Socrate, Xenofon ne spune ce părere avea Socrate despre prietenie, părere cumva opusă celei a lui Aristotel. Dacă Stagiritul afirmă că prietenul îl cauţi mai cu seamă când eşti fericit şi îl soliciţi cât mai puţin la nevoie, iată ce spune  „şarlatanul grandios”, care susţinea că „ştie doar că nu ştie”: „Un prieten bun e întotdeauna gata să te înlocuiască în tot ceea ce-ţi lipseşte, fie în îngrijirea casei, fie în treburile Statului; te poate ajuta să faci bine celor pe care vrei să-i ajuţi; dacă te frământă vreo teamă, el îţi sare în ajutor, împărţind cu tine cheltuielile şi osteneala, întrebuinţând în înţelegere cu tine convingerea sau forţa, înveselindu-se când îţi merge bine, şi căutând să-ţi dea curaj la necazuri. Toate foloasele pe care le tragide pe urmamâinilor,a ochilor, aurechilor, apicioarelor, le găseştişi la un prieten credincios;şi adesea ceea ce un prietenn-a făcut pentru el însuşi, ceea ce nici n-a auzit, nici n-a văzutsau străbătut pentru sine, o face totuşi pentru alt prieten. Şi sunt oameni care-şi dau osteneala să sădească pomi spre a le strânge roadele dar, care nu se îndeletnicesc decât cu lene şi nepăsare, de bunul cel mai rodnic: un prieten!” Se zice că văzându-l pe Antistene că-şi lasă prietenul la nevoie fără să-i întindă mâna, Socrate l-ar fi întrebat: „Ia spune-mi Antistene, există un tarif pentru prieteni după cum e pentru sclavi? Căci printre sclavi unul face două mine, altul nu preţuieşte nici jumătate de mină, altul face cinci, iar altul face zece; se spune chiar că Nicias, fiul lui Nikeratos , a dat un talant pentru sclavul care supraveghează minele lui de argint: vreau, cum spusei, să ştiu dacă e şi pentru prieteni un tarif, după cum e pentru sclavi.” Răspunsul lui Antistene a fost pe măsură: sunt oameni pentru care ai prefera să ai mai degrabă o jumătate de mină decât să-i ai prieteni şi sunt oameni pentru care ai da tot avutul numai să fie prietenii tăi. Aşadar, i-a răspuns Socrate, dacă e astfel, bine ar fi ca fiecine să cerceteze la ce preţ e preţuit de prietenii lui pentru ca să rişte cât mai puţin cu putinţă să fie lăsat de ei în părăsire.” 

În Lysis sau despre prietenie Platon aduce o frumoasă viziune artistică şi spirituală asupra prieteniei, considerând Binele ca fiind esenţa ultimă a prieteniei. Prietenia era una din temele esenţiale ale filozofiei greceşti şi totodată era la mare cinste în viaţa cetăţii. Legiuitorul cel înţelept punea mai presus de dreptate, prietenia.

„Dreptatea neputând fi decât divină, prietenia, ca şi dragostea, e de fapt cale împreună spre Dumnezeu, spune Al Paleologu în eseul Despre prietenie (Despre lucrurile cu adevărat importante). În acelaşi eseu, Paleologu face diferenţa dintre cârdăşie, considerată de unii drept prietenie, relaţie care se limitează doar la interese comune, şi prietenie, care este o opţiune deliberată prin care cineva îşi asumă destinul celuilalt. „Genul de om prietenos, aşa –zis cald, comunicativ, spontan, îndatoritor, nu e deloc cel din care se aleg prieteniile durabile. Soiul acesta prea simpatic de oameni, cu bunăvoinţă împrăştiată, e prin natură inapt pentru virtutea eliminatorie, răspunzătoare şi perseverentă care e prietenia. Cred, dimpotrivă, mult mai capabil de prietenie genul mai distant, mai rezervat, mai puţin doritor de a plăcea, poate în aparenţă chiar mai egoist, poate cu un caracter mai dificil… Generozitatea, fără de care nu e de conceput o mare prietenie, nu e deloc totuna cu altruismul; ea presupune o conştiinţă de sine mult mai sigură şi mai cuprinzătoare decât la firile comune şi e, de fapt, inseparabilă de curaj… Nu există prietenie şi nu există nici o virtute fără imaginaţie şi simţ practic.”

Pot exista situaţii în care  cineva îşi schimbă firea într-atât încât relaţiile cu el nu mai pot continua, afinităţile pe care se întemeiase prietenia să înceteze. În astfel de cazuri, prietenia nu poate fi revocată definitiv, ci doar suspendată, cu şanse de-a se reveni asupra ei. Tot Paleologu susţine că adevăratul prieten acordă celuilalt atâta credit încât este capabil să se compromită public pentru el, atunci când acesta săvârşeşte fapte de natură să atragă oprobriul celorlalţi, deşi în particular îl blamezi pentru tot ceea ce face. La Rochefoucould spunea că oricât de mare ar fi ruşinea pe care am îndura-o, stă în puterea noastră s-o răscumpărăm. Sunt cazuri grave acestea, în vreme de război şi de teroare, când viaţa îi poate pune pe doi buni prieteni în tabere diferite. Nu puţine au fost cazurile când mai degrabă a fost trădată cauza decât prietenul.

Grecii aveau o viziune aparte asupra perfecţiunii vieţii. La ei ideea de om se concretiza în înţelept şi în erou, Socrate şi Ahile fiind oamenii ideali ai vechii Hellade. A muri pentru o idee – iată deviza lor! Unul a băut cucută, celălalt a murit pe câmpul de luptă. Unul dintre cele mai frumoase poeme închinate prieteniei (teleia philia) este Iliada lui Homer, pe care renumitul elenist Petru Creţia a repovestit-o, găsindu-i noi valenţe în eseul Ahile sau despre forma absolută aprieteniei; Ariel sau despre forma pură a libertăţii, publicat în 2009 la Humanitas (şi care reia cele două eseuri din volumul Catedrala de lumini, apărut tot la Humanitas în 1997.)

Cine a fost Ahile? În mitologia greacă, Ahile face parte din a patra stirpe de oameni creată de zei, neam de eroi care au căzut în războaiele funeste de la cele şapte porţi ale Thebei, în lupta pentru turmele lui Oedip, sau la Troia, din cauza prea-frumoasei Elena. Cei care au mai rămas, locuiesc acum, lipsiţi de griji şi suferinţi, în Insula Prea-fericiţilor, departe de lumea dezlănţuită.

La vechii greci, devenirea umană avea dublă direcţie: una descendentă, conform căreia fiinţa umană cobora din zei, trecând prin patru cicluri principale, şi una ascendentă, conform căreia omul are tendinţa să-şi refacă condiţia iniţială, tinzând către starea originară, numită de Mircea Eliade „nostalgia paradisului”. Aşa se explică originea divină a lui Ahile, fiu al zeiţei Thetis şi al lui Peleu, regele Ftiei. În viziunea lui Petru Creţia, numele poemului homeric, Iliada, este impropriu, întrucât evenimentele ce se petrec sub zidurile Troiei (Ilion) se desfăşoară doar pe o perioadă de 9 săptămâni din cel de-al zecelea an al asediului la care cetatea a fost supusă de ahei. El ar fi numit-o Ahileiada. Autorul demontează etapă cu etapă şi strat cu strat acţiunea Iliadei, în ideea de a-l familiariza pe cititor cu o lume şi cu un spaţiu mitic, pierdute în negura timpului, fără să piardă din vedere tema principală, aceea a prieteniei dintre Ahile şi Patrocles.

Lumea Iliadei este o lume în care viaţa pulsează cu patimă, ca un flux nestăvilit care bate în ţărmul de piatră alSoartei. Timpul său „curge măreţ şi lent ca fluviul Ocean şi este un timp plin, fără lacune, fără destrămări.” În tot acest spaţiu şi timp, la poalele Troiei se petrecea „năvala şi iureşul, înfruntarea, împotrivirea dârză, străbaterea, oprirea din avânt, retragerea” celor două tabere beligerante, ale troienilor şi ale aheilor. Lumea homerică îşi asigură nemurirea prin sângele eroilor vărsat pe câmpul de luptă. Ei ştiu că sunt supuşi atât Soartei, cât şi toanelor, pasiunilor divine. Condiţia lor e una precară, efemeră, şi de aceea singura formă de nemurire pe care o cunosc este cea prin faptele glorioase prin care rămân în amintirea celor vii şi nu prin urmaşi. Întreg poemul homeric e străbătut de sentimentul tragic al perisabilitaţii omului supus Soartei, într-o lume aşezată pe temelii de nezdruncinat: ape, păduri, cerul, pământul…

Cunoscând această lecţie, Ahile, fiul zeiţei Thetis şi al lui Peleu, pleacă împreună cu prietenul său Patrocles, alături de confederaţia aheilor, la asediul Troiei „ca să-i desfacă sfânta diademă de mireasă.” Aparent o întrupare a lipsei de măsură,un hybris, Ahile îşi cunoaşte limitele, dar îşi asumă Soarta. Şi Thetis cunoştea Soarta fiului ei, de aceea i-a dăruit o urnă din aur în care să-şi pună cenuşa. E singura zeiţă care, părtaşă la viaţa omenească, se identifică cu ea. „Poezia lui Tetis, spune Petru Creţia, e una dintre cele mai frumoase poezii ale maternităţii.” „Zeiţă a mării eterne, e mama unui foc sortit să ardă până la cer şi să se mistuiască curând în propria lui ardere”… Ahile, sortit să moară tânăr, va trăi în veşnicie ca fiu al unei „mame eterne.”

Cine era Patrocles? Era fiul lui Menoitios, un om avut din Opunt. În adolescenţă, jucând arşice, s-a încăierat cu un alt tânăr pe care l-a ucis din greşeală. Tatăl său l-a însoţit în pribegie, pentru a nu fi pedepsit şi s-au stabilit la curtea regelui Peleu. Drept recunoştinţă, i-a fost ca un frate mai mare lui Ahile. Se pare că acest episod l-a maturizat devreme, aşa încât, atât aheii cât şi mirmidonii, îl considerau „un om bun la suflet” (enees) şi „dulce ca mierea” (meilichos). Bunătatea şi blândeţea lui îl făceau să fie singurul în stare să-l domolească pe Ahile, care era ca un „uragan dezlănţuit”. „Ahile e făcut din uri şi iubiri”, dar cel mai tare l-a iubit pe Patrocles, între ei existând cea mai mare şi mai intensă iubire de pe cuprinsul Iliadei. O iubire necondiţionată, pentru că nu venea nici din eros (aşa cum greşit au afirmat alţii) , nici din sânge, nici din interes. Pe câmpurile Troiei, Patrocles este ucis de Hector. Este momentul în care Ahile alege să moară pentru că îşi pierduse prietenul iubit, deşi, cunoscându-şi Soarta, ar fi putut alege să se întoarcă plin de glorie acasă, în Ftia, lângă bătrânul său tată.

La moartea lui Patrocles, Ahile e cuprins de un nor întunecat şi începe să se tânguie: „Ce bucurie să mai am acum, când prietenul meu a murit, el pe care între toţi, îl preţuiam ca pe un alt mine însumi? Acum l-am pierdut… inima mea nu mai simte nici o dorinţă de viaţă câtă vreme Hector nu va pieri de lancea mea, plătind pentru Patrocles” Doar Alcesta îşi mai dorise să moară în locul soţului ei.

Prietenia a fost şi va rămâne o relaţie spirituală deasupra tuturor detaliilor vulgare. Există în limba greacă un cuvânt care exprimă cu mare fineţe  legătura spirituală de natură superioară care, în timp, a căpătat noi semnificaţii – cuvântulagape (cu accent pe e). Înţelesul acestui cuvânt este bunăvoinţa inegalabilă, de neasemuit, este spiritul din inimă, care nu va căuta niciodată decât binele suprem al celuilalt. Agape exprimă un exerciţiu al întregii personalităţi, s-a născut în sânul religiei revelate şi presupune o atitudine plină de interes şi de înţelegere pentru celălalt. Fără combinaţia dintre credinţă şi dragoste, combinaţie exprimată de agape nu se produce acea generozitate practică, absolut necesară în relaţia de prietenie.Agape nu este o emoţie sentimentală uşoară, departe de-a fi oarbă, este clarvăzătoare şi-l învaţă pe om să simtă c-o intensitate pe care n-a mai trăit-o niciodată.  Acest fel de dragoste, foarte rar, este conţinut într-un verset din Epistola către Filipeni, în care Apostolul Pavel spune: „tânjesc după voi toţi cu un sentiment care vine din inima lui Christos”, şi poate fi tradus astfel: Dragostea cea mare pe care o simţi faţă de adevăratul prieten vine direct din inima lui Christos, nu este nimic altceva decât dragostea lui Christos Însuşi.

O definiţie în spiritul creştin care exprimă exact sensul cuvântului agape, a dat Antoine de Saint Exupery, prieteniei: „Prieten este înainte de toate cel care nu te judecă. Am spus, este acela care deschide uşa sa pribeagului, cu cârja sa, cu bastonul său lăsat într-un colţ, şi nu-i cere să danseze pentru a-i judeca dansul. Iar dacă pribeagul povesteşte despre primăvara de afară, prietenul este acela care primeşte în el primăvara. Iar dacă povesteşte despre grozăvia foamei în satul de unde vine, rabdă de foame împreună cu el. Căci, ţi-am spus, prietenul este acela care deschide pentru tine o poartă pe care n-ar deschide-o, poate, niciodată altuia. Şi prietenul tău este adevărat, şi tot ceea ce spune este adevărat, şi te iubeşte, chiar dacă aiurea, te urăşte. Iar prietenul pe care mulţumită cerului îl întîlnesc în Templu, este acela care întoarce către mine acelaşi obraz ca şi al meu, luminat de aceeaşi credinţă, căci atunci unitatea este făcută, chiar dacă el e negustor, iar eu oştean, sau el grădinar, iar eu marinar în larg. În ciuda deosebirilor noastre l-am găsit şi sunt prietenul lui. Şi pot să rămân tăcut lângă el, adică să nu mă tem pentru grădinile mele lăuntrice, şi munţii mei, şi văile, şi pustiurile mele, căci nu le va călca niciodată. Tu, prietenul meu, ceea ce primeşti cu dragoste de la mine este ambasadorul imperiului meu lăuntric.”

Fericiţi cei care ştiu să preţuiască acea jumătate dintr-un simbolon primită moştenire, atunci când îşi regăsesc în lume jumătatea. Căci marile prietenii sunt adevărate taine şi trebuie să fie păzite cu străşnicie.

 

 

Bibliografie:

Aristotel – Etica nicomahică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,1988

Xenofon – Apologia lui Socrate, Editura Cultura Naţională,1925

William Barclay –Analiza semnatică aunor termeni din NT Wheaton Illinois USA, 1992

Alexandru Paleologu-Despre lucrurile cu adevărat importante, Editura Polirom,1997

Petru Creţia – Ahile sau despre forma absolută a prieteniei; Ariel sau despre forma pură a libertăţii, Humanitas, 2009

Antoine de Saint Exupery – Citadela, Editura Rao, 1993

 

 

autor Maria Sava

http://cititordeproza.ning.com/profile/maria

Priviri

Dacă cineva m-ar întreba:  ce te poate face fericită – cu adevărat? – aş răspunde fără nicio ezitare: o privire. O singură privire care să cuprindă un întreg univers de gânduri şi sentimente. Nimic altceva. Tăcere…  Şi prin aerul dens al tăcerii să răzbată către mine acea privire care să-mi pătrundă în adâncul sufletului şi să-l inunde cu fericire. De ani şi ani port cu mine o întreagă colecţie de priviri ca pe un album cu fotografii: unele mai învechite, îngălbenite, altele mai şterse, mişcate, întunecate, altele viu colorate, proaspete. Continui să adaug la colecţia mea alte şi alte priviri care, cu siguranţă, mă vor bântui până la sfârşitul sfârşitului. E tot ceea ce-am putut acumula eu pe această lume fără să pot lăsa cuiva o astfel de moştenire.
Marea revelaţie am trăit-o atunci când am răsfoit pentru prima dată un album al marelui pictor Ion Ţuculescu. Atunci am ştiut că acest geniu al expresionismului românesc a ştiut să redea ca nimeni altul covârşitoarea forţă şi frumuseţe ce poate fi regăsită doar în acest flux de energie cosmică numit: privire.

Autoportret cu frunză

La Ţuculescu, privirea este motivul central al creaţiei artistice şi are tot atâtea materializări câte posibilităţi plastic-simbolice există. Motivul privirii ca oglindă a propriei conştiinţe este monada lui Liebnitz, motiv pe care-l întâlnim explicit în lucrarea „Monade”

Pornind de la grafia frunzei şi trecând prin stadiul ochiului, Ţuculescu a imortalizat „privirea frunză”. Priviţi numai: „Triplu autoportret”, „Autoportret cu frunză”, „Castelul apelor”, „Troiţa roşie”. Este privirea care  simbolizează apropierea până la suprapunere acelor două regnuri. Pogorâtă dintre crengile vibrânde ale  „pomului vieţii” din „privirea frunză” se dezvoltă „privirea -linie” şi „privirea- peşte”.

 

Autoportret pe fond galben

Ca orice mare artist a trăit sentimentul tragic al vieţii, a simţit ca pe o sabie a lui Damocles shakespearianul „a fi sau a nu fi”, lucru pe care l-a simbolizat prin  „privirea–triunghi”. În „Ritmuri urbane” şi „Ultimul tablou”, aspiraţia către alte universuri a fost redată prin negrul şi albastrul ultramarin de deasupra cadrului.

 

Păunii privirilor

Între 1959-1962 începe perioada totemică, având la început o semnificaţie folclorică în care „privirea cerc”  sugereaza drama unei lumi închise: „Circuite”, „Farmecul albastrului”.

 

Relaţii în oranj

Se remarcă aici motivul păunilor de inspiraţie folclorică, în care coloristica are un rol esenţial. Perioada folclorică este urmată de perioada spirituală, în care apare semnul „privirii spirală” care induce ideea de evoluţie, de înălţare. Toate aceste priviri ale lui Ţuculescu sugerează alienarea artistului în lumea ostilă în care trăieşte.

Cutia cu fard

Figura violacee

Şi mai presus de toate domină „privirea hiperbolică” a artistului cea care domină întreg spectacolul vieţii surprins pe pânzele sale. Aşa, în „Peisaj industrial de iarnă”, „Marea”, „Cimitir”, „Pasărea furtunii”, „Privirile Câmpului”, „Apocalipsa”. „Privirea-hiperbolică” apare obsesiv în partea superioară a tablourilor, sale accentuată prin coloristică – ocru, albastru, negru.

Ochi călători

autor Maria Sava

„Cazul Wagner”

La 13 februarie 1883 se stingea din viaţă, la Veneţia, cel care devenise o adevărată instituţie culturală, unul din marii compozitori ai veacului al XIX-lea. Geniul său unic a convieţuit alături de Verdi (născut în acelaşi an, 1813); şi, dacă Verdi a fost însuşi principiul operei muzicale, Wagner a însemnat desăvârşirea dramei muzicale.

Richard Wagner a fost un produs al veacului romantic descins din muzica simfonică beethoveniană. Se spunea chiar că muzica lui Wagner este simfonia lui Beethoven în dramă. Nu mă voi afunda într-o prezentare a operei wagneriene nefiind decât un simplu consumator fără pic de pregătire în teoria muzicii. Poet şi compozitor, Wagner  a avut multe greutăţi de înfruntat, în primul rând sărăcia şi apoi lipsa de înţelegere a contemporanilor cărora,  nu de puţine ori, a încercat să-le educe gusturile. Însă opera sa a stat la temelia uneia dintre cele mai crude ideologii – nazismul.

Pentru a detalia ceea ce se numeşte „cazul Wagner”, voi recurge la cartea Moştenirea Wagner scrisă de strănepotul compozitorului, Gottfried Wagner.  Reflecţiile propuse de autor cititorului se referă în primul rând la acel templu al muzicii care a devenit Bayreuth-ul şi mai puţin la muzica lui Wagner. Oricât ar nega  organizatorii şi cei din familia Wagner, care an de an se ocupă de acest Festival, caracterul naţionalist şi antisemit al scrierilor wagneriene, iată că, strănepotul compozitorului demontează acest caz, încercând să restabilească un adevăr: că ei, administratorii festivalului, urmaşi ai compozitorului, au cultivat cu obstinaţie filonul naţionalist proiectând ideea invincibilităţii şi a superiorităţii germane.

Thomas Mann, în eseul-conferinţă Noul Bayreuth, încercase şi el în 1933 să inocentizeze gândirea wagneriană. Astfel îşi avertiza el publicul: „Nu avem nici un drept să dăm gesturilor, declaraţiilor naţionaliste ale lui Wagner un sens actual – sensul pe care l-ar avea astăzi. Procedând astfel, ar însemna să fie falsificate, să se facă abuz de ele, să le fie pătată puritatea romantică din acele timpuri, din momentul în care Wagner introducea în opera sa ideea naţională ca pe un element de o eficacitate intimă şi discretă – într-un timp, adică, când ea nu era încă împlinită, în epoca sa eroică, legitimă din punct de vedere istoric.” Chiar dacă recunoştea că „există în Wagner trăsături reacţionare” şi că „se dedă unui cult obscur al trecutului”. Tot în 1933, la  Festivalul care  se deschidea cu „Maeştrii cântăreţi”, Joseph Gobbels adresa ascultătorilor un mesaj inflamator în care prezenta opera ca pe o „încarnare a identităţii noastre naţionale.”

Autorul, Gottfried Wagner, s-a născut la 13 aprilie în 1947 în renumita familie. An de an se iscau animozităţi între mebrii ei legate de  supremaţia în organizarea Festivalului de la Bayreuth. A avut o copilărie nefericită, fiind lipsit de afecţiunea părinţilor, a căror preocuparea principală era punerea în scenă a operelor wagneriene.  După Festivalul din 1956, tânărul Gottfried descoperă,  în camera în care se păstrau decorurile, lucruri ce relevau clar legătura dintre Fuhrer şi familia sa. „Unchiul Wolf”, aşa cum i se spunea încă în familie, îi fascina încă şi continua să fie idolul lor. Pentru Wagneri, Tratatul de la Versailles a fost o mare ruşine, iar acţiunea lui Hitler asupra evreilor era doar o mistificare. Cu timpul fiul rebel se îndepărtează de familie descoperindu-şi propriul drum. Dintre toţi, bunica apăra şi justifica cel mai vehement acţiunile lui Hitler. „Ceea ce la vârsta de nouă ani acceptasem mai mult sau mai puţin fără spirit critic, spune Gottfried, fiindcă pe vremea aceea nu înţelegeam nimic, acum, la 25 de ani, vroiam să ştiu cu exactitate. Acum am înţeles că antisemitismul bunicii mele era de o brutalitate înspăimântătoare. O interogam şi despre cântăreţii evrei care se produseseră la Bayreuth înaintea venirii la putere a naziştilor şi care mai târziu au fost obligaţi să emigeze sau au fost asasinaţi în lagărele de concentrare: Henriette Gottlieb, Ottilie Metzger-Latterman, Margarethe Matzenauer, Hermann Weil, Alexander Kipnis, Ea Liebenberg, Friederich Schorr şi Emanuel List. În acel moment bunica se simţea prinsă în flagrant delict de minciună şi devenea agresivă. Tu nu poţi înţelege. Nu afost vina lui Hitler, ci a lui Schleicher şi altor criminali care au trădat naţional–socialismul”

În nr.19 al revistei Neue Zeitschrift fur Musik, Richard Wagner publica pamfletul  Das Judenthum in der Musik (Iudaismul în muzică) în care, pornind de la obsesia patologică de a vedea în evrei doar duşmani, recurge la calomnii cât se poate de josnice pentru a-l defăima pe evreu, inamicul public numărul unu. „Evreul, spune Wagner, nu a cunoscut niciodată o artă proprie, în consecinţă nici nu a avut vreodată o viaţă care să furnizeze materie pentru artă” După ce vorbeşte cu mult dispreţ, jignindu-l pe Felix Mendelssohn şi desfiinţându-l pe Giacomo Meyerbeer, Wagner îşi încheie pamfletul acuzator cu un îndemn care mai târziu va fi folosit de dreapta naţionalistă: „Participaţi fără reticenţă la această operă de mântuire în care distrugerea regenerează şi vom fi uniţi şi semeni. Cugetaţi însă că există o singură cale de a conjura blestemul care apasă asupra voastră: izbăvirea lui Ahasverus: nimicirea completă!” Înainte de toate Wagner încerca să şteargă orice urmă a influenţelor primite în dezvoltarea sa artistică. Şi nu s-a oprit la acest pamflet. În lucrarea sa de teorie, cea mai importantă, Opera şi drama, publicată în 1851 (Bucureşti, Editura Muzicală, 1983) va relua tezele antisemite din primul pamflet. Sub influenţa filozofului rasist Joseph Artur, conte de Gobineau, autor al eseului Despre inegalitatea raselor umane, Wagner continuă să scrie şi alte eseuri puternic antisemite, formulând idei care anticipau „soluţia finală hitleristă”, o sută de ani mai târziu. El vorbea despre o „mare soluţie” care să elibereze Germania de evrei.

Cu Iudaismul în muzică deschide o cutie a Pandorei şi, în ciuda tuturor inovaţiilor de geniu din arta sa, mărturie stând Inelul Nibelungilor şi Parsifal, arta lui Wagner devine o artă antiiudaică, iar festivalurile de la Bayreuth acţiuni de propagandă  ale nazismului.

Scrierile lui au influenţat la rândul lor pe alţi autori şovini şi antisemiţi. Între 1876 -1882 a fost regizor şi director al punerilor în scenă de la Byreuth, punându-şi amprenta antisemită asupra operelor puse în scenă. Iată ce scria şi Nietzsche, admirator al operelor sale, în urma experienţelor trăite alături de Wagner: „Atunci când e vorba despre cunoaşterea adevărurilor, moralitatea artistului este mai slabă decât a gânditorului; nu vrea în nici un caz să lase să i se înlăture simbolurile strălucitoare şi profunde ale vieţii şi se apără de orice metodă, de orice rezultate nude şi crude. În aparenţă luptă pentru a înălţa demnitatea şi valoarea omului; în realitate, nu vrea să renunţe la postulatele care asigură efectele cele mai fructuoase ale artei sale, cum sunt fantasticul, miturile, vagul, extremele, sensul simbolului, exaltarea personalităţii, credinţa în nu se ştie ce miracol al geniului; ataşează mai multă importanţă permanenţei genului său de activitate creatoare decât devotamentului ştiinţific faţă de adevăr, sub toate formele sale, indiferent ce formă ar îmbrăca ele” (Uman, prea uman,1878)

Nici Cosima, născută Liszt, a doua soţie a lui Wagner şi directoare a Festivalului până în 1907, n-a fost mai puţin antisemită. În Jurnalul său, nota printre altele „Richard …îmi răspunde: „Frecventându-i, le hrănim acestor oameni orgoliul şi aşa se face că nu am spus în faţa lui Rubinstein ce gândim despre evreii din acest teatru, 400 nebotezaţi şi, fără îndoială 500 botezaţi”. Spune cu o glumă foarte tare că evreii ar trebui arşi cu toţii în cursul unei reprezentaţii cu Nathan înţeleptul” (Cosima Wagner, Die Tagebucher, vol.2 1878-1883, Munchen, 1977, pg 852)

Antirasismul familiei Wagner se poate vedea şi în scrierile lui Houston Stewart Chamberlain, ginerele Cosimei, şi unul din părinţii spirituali ai lui Hitler. Mai departe fiul lui Wagner, Siegfried se căsătoreşte cu Winifred Williams, foartă bună prietenă a lui Hitler şi simpatizantă înfocată a ideologiei naziste. Siegfried Wagner a condus Festivalul între 1907 şi 1930 şi, deşi  încerca chipurile  să dea altă lumină Byreuthului, se dovedeşte la fel de devotat lui Hitler şi cauzei sale. Moare în 1930 şi lasă la conducerea Festivalului pe soţia sa Winifred care a crezut până-n ultima clipă în victoria finală alui Hitler. Încă din 1973 când se înfiinţează Fundaţia Richard Wagner din Bayreuth, între urmaşii lui Wagner începe lupta pentru supremaţie în organizarea Festivalului.

Toate aceste lucruri le dezvăluie Gottfried Wagner în Moştenirea Wagner. Este primul dintre urmaşii marelui compozitor care denunţă antisemitismul familiei sale şi al celor din preajma ei, implicaţi mai cu seamă în organizrea Festivalului de la Byreuth. A studiat intens istoria şi cultura iudaică, tocmai pentru a-i înţelege pe evrei. Cu acest prilej cunoaşte numeroase personalităţi şi-şi dă doctoratul cu o lucrare despre muzica lui Kurt Weill şi colaborarea acestuia cu Brecht. S-a arătat un neobosit combatant împotriva antisemitismului şi a încercat cu  pe toate căile să refacă o relţie normală între evrei şi germani, având drept fundament adevărul. De o importanţă majoră este călătoria pe care o întreprinde în Israel pentru a susţine o serie de conferinţe. Această călătorie îl elimnă definitiv din lumea mic-burgeză ce guverna Byreuthul. Mă voi opri pentru o clipă la capitolul Fiul meu, pentru că, iată, între urmaşul lui Wagner şi România se creează o punte.

Intrat în familia unor italieni cumsecade prin căsătoria cu Teresina, Gottfried asistă la evenimentele ce au loc în România în decembrie 1989. Îi atrag atenţia filmele despre tragedia copiilor din orfelinatele româneşti. Între Hitler şi Ceauşescu nu face nicio deosebire. În numele copiilor ucişi în lagărele naziste, al copilăriei sale lispsită de dragostea şi afecţiunea părinţilor, se decide să înfieze un copil din România. În ianuarie 1990 vine în Bucureşti şi merge la unul din orfelinate pe care-l aseamănă cu o puşcărie. Pentru cei care s-au simţit lezaţi de numeroasele emisiuni de la televiziunile din străinătate despre cruzimea cu care erau trataţi copiii în orfelinatele României socialiste, iată cum descrie întâlnirea cu fiul său adoptiv. „Acesta din urmă  era într-o stare demnă de toată mila. Era atrofiat şi cu pântecul foarte umflat. Pielea îi era foarte palidă, sângerândă şi murdară. Părul blond deschis avea smocuri subţiri, pe alocuri rare, iar dinţii negri. Musculatura era subdezvoltată şi, de oboseală, era silit mereu să se aşeze. Semăna cu Jackie Cogan din filmul lui Chaplin, The Kid. Hainele se compuneau dintr-o pereche de pantaloni mult prea largi şi o cămaşă plină de  găuri, din material sintetic. Pantofii erau enormi, practic atât de mari, încât nu putea păşi normal… Prima dată când am încercat să-l iau în braţe, băiatul tremura de frică.” Cât de dificilă a fost adaptarea la noua viaţă a micuţului povesteşte Gottfried pe parcursul acestui capitol, însă până la urmă între tată şi fiu s-a creat o tainică şi puternică legătură.

Acest vrednic urmaş al lui Wagner a ţinut în 1995 la Linz, la Festivalul Bruckner, conferinţa cu titlul: „Distrugerea creativităţii în artă: conformismul în muzică – ideologia nazistă şi muzica, mijloc de propagandă politică”. Şi în această conferinţă a scos în evidenţă încă o dată legătura ce exista între scrierile antisemite ale lui Wagner, demenţa rasistă a lui Hitler în cultură, care sfârşesc cu directivele lui Goebbels pentru muzică. Cercetările realizate pentru pregătirea acestor conferinţe l-au dus la o concluzie: „Mi-au devenit intolerabile orice formă de religie care pretinde puteri unice de salvare şi orice ideologie fundamentalistă… Opinia mea despre lume s-a lărgit şi am acceptat că există mai multe drumuri spre paradisul terestru şi ceresc. Ele ar trebui să se bazeze, totuşi, pe simpatia activă faţă de cei privaţi de drepturi, indiferent de sex, naţionalitate, culoare a pielii şi credinţă”

În 1994 îl cunoaşte pe Yehuda Nair, autorul cărţii The Lost Childhood (Copilăria pierdută); evreu polonez, supravieţuise celor şase ani de război şi scrisese această carte cu scopul de-ai scoate pe tineri din pasivitate,  asumându-şi toate greutăţile vieţii. Cartea lui începea cu propoziţia: „Trăim timpuri când trebuie să fiu recunoscător altei fiinţe umane fiindcă nu-şi exercită opţiunea de a omorî.”

Mărturiile lui Gottfried sfârşesc cu un pelerinaj la Auschwitz-Birkenau unde este invitat să ţină câteva conferinţe. „După vizitele în lagăr, spune Gottefried Wagner, s-au desfăşurat seminariile şi discuţiile cu reprezentanţii grupurilor aflate acum în conflict: evrei şi palestinieni, rromi şi sinti, o sârboaică, o croată şi o femeie musulmană. Nici unul dintre noi – şi eram oameni din 33 de naţiuni, toţi angajaţi în discuţii pasionate, într-o multitudine de limbi – nu a căutat să definească vinovatul principal. Ideea era de a naşte, la Auschwitz, un grad mai înalt de sensibilitate pentru suferinţele oamenilor.

Germanii pe care i-am întâlnit la Auschwitz erau oameni bulversaţi, cărora nu le era ruşine de lacrimile vărsate pentru milioanele de evrei, creştini, rromi şi sinti, şi toţi ceilalţi ucişi. Ne întrebam fără încetare: „Ce pot face eu, ca individ, şi noi, ca grup, pentru a combate formele de comportament totalitar din interiorul şi din jurul nostru?” S-a discutat despre felul de a deveni umani prin experienţa comună trăită la Auschwitz, dar niciodată nu s-a pus problema iertării prin mântuire, acordată de oameni, altor oameni.”

Aici a căzut o frunză mare
din arborele morţii
încă mai mare decât Babilonul
Ierusalimul şi orice altceva
o frunză
pe care vântul nu o poate duce
care zace şi zace şi zace
şi care, atunci când istoria însuşi va fi
dusă de vânt
va pieri
numai o dată cu locul    (Karl Lubomirski- Auschwitz)

Bibliografie:
Gottfried Wagner- Moştenirea Wagner, Editura Hasefer, Bucureşti, 2001
Richard Wagner-Opera şi drama, Editura Muzicală,Bucureşti, 1983

autor Maria Sava

http://cititordeproza.ning.com/profile/maria

Titu Maiorescu- un mare Pedagog al neamului românesc

„Au prezentul nu ni-i mare?” se întreba poetul Mihai Eminescu în urmă cu 140 de ani, cătând cu nostalgie către prăfuitele cronici şi către glorioasele figuri de cărturari care lăsat-au urmaşilor semn de trecere. Dezgustat de politicianismul timpului său, poetul trecea cu vederea faptul că momentul izvodirii sale în istoria neamului a coincis în mod fericit cu apariţia unei personalităţi providenţiale: Titu Maiorescu. Iată că în istoria acestui popor care se vaită de nefericitul destin hărăzit de zei, a existat acest om cu o structură lăuntrică anume construită pentru a contribui la edificarea imperativelor timpului său.

Momentul 1848 realizase primele mari reforme sociale, aducînd şi unirea Moldovei cu Muntenia (1859). Zăgazurile s-au ridicat şi o nouă etapă a inundat timpul istoric. Se cerea imperios o mână forte care să dirijeze despărţirea apelor care, în stare de linişte, să înceapă a se limpezi. Şi această mână s-a dovedit a fi personalitatea lui Titu Maiorescu, mai ales, pe tărâmul culturii. Fără el, peisajul cultural românesc s-ar fi dezvoltat haotic, lipsit de arhitectura proiectată şi susţinută în toate direcţiile de către Titu Maiorescu. A fost Marele Arhitect al timpului său.

Faptul că nu şi-a cheltuit timpul pentru a se dedica cu trup şi suflet construcţiei unui sistem filozofic, aşa cum s-ar fi cuvenit, sau că n-a fost preocupat de scrierea unei opere literare, a devenit un câştig pentru cultura română, pe care a ordonat-o conform rigorii nemţeşti caracteristice personalităţii sale şi, în final, i-a dat o înfăţişare demnă să stea alături de suratele ei europene. Pentru literatura română n-a fost o pierdere, deoarece stilul său n-avea nimic impresionant încât să aibă impact imediat asupra cititorului. Un stil riguros, sobru, precum al înaintaşilor săi greci şi latini, care n-ar fi putut atrage decât cititorul iniţiat.

În conferinţa sa „Despre natura Omului de Litere”, Fichte avansează ideea că toate lucrurile pe care le vedem sunt doar un veşmânt, noi înşine şi toţi cei din jurul nostru suntem un fel de veşmânt, o aparenţă senzitivă. Sub toate aceste aparenţe se ascunde, ca esenţă a lor, „Ideea divină a lumii”. Aceasta este realitatea care se află la baza oricărei aparenţe. Omul de Litere a fost trimis pentru a discerne – pentru sine şi pentru ceilalţi – şi a ne înfăţişa Ideea divină. În fiecare generaţie nouă, ea se manifestă într-un limbaj nou, iar el, Omul de Litere,  se află acolo s-o facă cunoscută. În adevăratul Om de Litere se află ceva sfânt, chiar dacă lumea nu recunoaşte în el Lumina, stâlpul de foc care-i călăuzeşte pe ceilalţi prin pustietăţile timpului. Un astfel de far călăuzitor a fost Titu Maiorescu – omul cel mai instruit al timpului său cu o inteligenţă impecabilă şi sigură aplecată către silogistică, bine structurată. Aptitudinile cu care natura l-a înzestrat au fost dublate de instituţiile şcolare prin care a umblat, de la Theresianum până la cele trei Universităţi din Viena, Berlin şi Paris, cu un doctorat la Giessen în 26 iunie 1859. N-a fost un savant precum Iorga şi Haşdeu, însă cultura lui era mult mai completă şi mai bine organizată. În afară de asta, avea veritabile aptitudini de lider, fiind un om pragmatic, cu simţul imediatului, al concretului. Poate de aceea a stat şi atâţia ani în fruntea Junimii.

În concluzie, Titu Maiorescu a fost un clasic în accepţiunea greco-latină a cuvântului, care a avut drept unic scop modelarea peisajului cultural românesc.

Abia întors de la studii, în 1861, când nu avea decât 21 de ani, se alătură marilor învăţaţi ai neamului care începuseră să se ocupe de limbă, inducându-i ordinea logosului şi aceea a bunului -simţ. O altă direcţie în care a avut un cuvânt greu de spus a fost în critica literară. În orice cultură, prezenţa actului critic este imperios necesară tocmai pentru a sta la baza evoluţiei sale, atât pentru selectarea valorilor cât şi pentru orientarea şi formarea gustului publicului cititor. Aflată la începuturi, literatura română avea nevoie de o direcţie şi critica normativă era imperios necesară. A treia direcţie în care influenţa lui Maiorescu a fost covârşitoare trebuie considerată cea a vieţii sociale, în mare parte tot un aspect al culturii, în care adus o campanie tenace împotriva formelor fără fond.

Urmaş al marilor învăţaţi ardeleni care au avut ca unic ţel înălţarea naţiunii române prin cultură, atâta vreme cât nu exista posibilitatea emancipării prin legi, Titu Maiorescu a fost un mare patriot. Orice întreprindere a sa era raportată la interesele superioare ale naţiunii. Adoptând modelul pedagogiei negative în înţelesul pe care i l-a acordat Jean Jacques Rousseau („a educa e a nu educa”), el a lăsat să se dezvolte cultura română ridicându-i din cale mistica patriotardă amplificată după paşoptişti. A crezut fără niciun fel de reticenţă în forţa creatoare a poporului român, aşa cum un bun agricultor crede în plantaţia sa, cu condiţia s-o cureţe de buruieni. Aşa cum planta avea nevoie de apă, soare şi hrană, tot aşa şi cultura română avea nevoie de modele culturale înalte. Marea sa artă pedagogică constă în transformarea pedagogiei negative într-o pedagogie pozitivă, prin introducerea principiului „artă pentru artă”.

Prin acest concept promova arta pură,  cultul pentru adevăr în artă, căci o naţiune care nu respectă şi nu creează artă adevărată, o naţiune care nu are cultul adevărului, este condamnată la degradare. Nedrepţi au fost toţi cei care l-au acuzat doar de gratuitism. A fost un gratuitism, dar cu o finalitate practică: Maiorescu era un fin cunoscător al psihologiei poporului român şi a ştiut în adâncul conştiinţei sale că fără impunerea exigenţelor artei adevărate şi fără respectul pentru adevăr, nu poate pune în prim plan demnitatea creatorului. Să se ţină cont că era un început de drum şi auspiciile sub care era pus acest început vor deveni covârşitoare în timp.

El a avut geniul începutului şi de aceea, cu toate că a avut tentaţii ca orice mare om de cultură, şi le-a reprimat tocmai pentru a pune o temelie solidă culturii române. Astfel a găsit el de cuviinţă să-şi cheltuiască energia în a pune la punct scrierea şi în a compune o gramatică, nu în a scrie tomuri de filozofie. Asta nu înseamnă că Titu Maiorescu n-a fost şi un veritabil filozof de atitudine. Şi cele mai ilustre exemple de spirite cu atitudine filozofică au fost Socrate şi Pascal. Nici ei nu au fost creatori de sisteme, însă, în centrul filosofiei lor au pus natura umană ca mijloc de cunoaştere a realităţii şi gândirea lor a influenţat pentru totdeauna mersul filozofiei în modul cel mai pozitiv. Ca şi antecesorul său Socrate, Maiorescu avea toate calităţile gânditorului de atitudine filozofică – idei în toate domeniile realului cu legătură logică şi armonioasă între ele şi puternică aplecare către punerea lor în practică.

Având o atitudine filozofică, Titu Maiorescu a fost şi un critic original, fiind singurul critic filozof. Criticele sale n-au fost limitate doar la un scop literar, având un fundament ideatic european. Modelul de critic promovat de Maiorescu este cel al unui filozof cu gustul frumosului şi cu conştiinţa activă, răspunzător de modul în care se dezvoltă artele literare în patria sa. Personalitatea lui Titu Maiorescu a fost una contradictorie – un om care a căutat să se modeleze şi a fost acuzat de narcisism, în acelaşi timp renunţând la sine pentru a se dizolva în destinul naţiei sale. Ion Petrovici, strălucitul său discipol, afirma despre opera maestrului său că „este mai subterană, mai invizibilă, e revărsată pretutindeni, circulă în vinele organismului întregii culturi româneşti.”

Deasupra uşii de la intrarea în biroul său, întemeietorul Junimii a pus să fie gravate cuvintele cronicarului: biruit-au gândul. Într-adevăr gândul său modelator, puternic, uneori limitat dar întotdeauna arhitectonic a biruit în pofida piedicilor puse de alţii şi chiar a propriilor limite „mergând până la o notă de tragic discret disimulat pentru a putea modela pe alţii.” Îi îndemn pe cei tineri să caute modele printre cei care au pus câte o piatră la temelia culturii naţionale şi să nu se lase uşor manipulaţi de avortonii culturii române ce n-au învăţat decât exerciţiul aruncării cu piatra.

autor Maria Sava

http://cititordeproza.ning.com/profile/maria

Simbolul şi icoana de Florin Florea ( note de lectură)

Nu sunt critic literar, însă atunci când citesc o carte bună consider că e de datoria mea s-o fac cunoscută şi altor cititori, aşa că instrumentele mele de lucru vor fi cele ale profanului, nu ale specialistului. În Prefaţa cărţii, Robert Lazu spune: „Beneficiind de o bună introducere în pre-istoria noţiunii de simbol, lucrarea se configurează ca un adevărat studiu de „simbolologie”, însă, spre deosebire de lucrările de acest gen datorate lui Mircea Eliade, Jean Borella sau Jean Hani, este vorba de un studiu situat în perspectiva teologică specifică autorului. Urmându-l, vom putea înţelege mult mai profund diferenţa, nu chiar facilă, dintre „idol” şi „icoană”, diferenţă care nu rezultă atât din calitatea exterioară a obiectului de cult în cauză cât, mai ales, din prezenţa sau absenţa funcţiei mediatoare, simbolice, specifice reprezentării religioase.”

Icoana, artist Lilioara Macovei

Cea mai simplă definiţie a semnului este aceea de „prezenţă a unei absenţe”. Semnul pregnant al lumii post-moderne în care trăim este înlocuirea simbolurilor religioase cu „un imaginar profan şi profanator totodată”. O invazie de idoli, reprezentaţi prin forme imagistice acaparatoare – clipuri, vip-uri, reclame – saturează spaţiul imaginar al omului celui de-al treilea mileniu, invazie care vorbeşte exclusiv despre satisfacerea unor cerinţe materiale, despre fericirea terestră. Dimensiunea spirituală a cosmosului a fost înlocuită cu existenţa mundană, aici şi acum, în centrul căreia se află omul cu toate nevoile lui de zi cu zi. În acest context, cartea lui Florin Florea, Simbolul şi icoana, realizează un studiu asupra simbolului din perspectiva teologică. Pentru a redescoperi dimensiunea simbolică a icoanei, autorul face mai întâi o redefinirea a semnelor şi a simbolurilor în general, precum şi o recuperare a învăţăturilor Sfinţilor Părinţi. Acest demers are la bază faptul că Schisma de la 1054 a ocultat continuu Tradiţia intelectuală a Sfinţilor Părinţi, precum şi Sfânta Scriptură.

Semnele şi simbolurile, ca mediatori între spaţiul contemplativ moştenit din Sfânta Tradiţie şi practica vieţii morale, vin doar să semnifice realitatea ultimă. Sunt doar vehicule prin care omul poate cunoaşte prezenţa lui Dumnezeu.

Întrucât creştinsimul european s-a dezvoltat în spaţiul cultural greco-roman, autorul porneşte studiul său de la definirea celui mai important simbol al religiei creştine – icoana. Icoana ca simbol al existenţei lui Dumnezeu a provocat numeroase discuţii teologice – cea mai cunoscută fiind cea dintre iconoclaşti şi iconoduli. Dar, lăsând la o parte aceste dispute şi faptul că icoana este un obiect estetic, în cultul ortodox public şi privat folosirea şi modul în care sunt dispuse icoanele în biserică ţine de aspectul liturgic al icoanei.

Mergând mult înapoi în timp şi căutând în dicţionare definiţiile date simbolului, autorul constată că sensul pe care-l dădeau vechii greci termenului de simbol era cu totul altul.

Symbolum(lat.) şi simbolon(gr.) este un substantiv care are 4 nuclee semantice. Primul nucleu este acela de semn de recunoaştere şi are 10 sensuri. Primul sens conservă înţelesul primitiv al cuvântului – „ un obiect tăiat în două, ale cărui două gazde conservă fiecare o jumătate pe care o transmite urmaşilor; aceste două părţi apropiate serveau la recunoaşterea deţinătorilor şi pentru a dovedi relaţiile de ospitalitate încheiate anterior.” Însă, pentru a înţelege corect sensul originar al termenului symbolon, este necesară cunoaşterea instituţiei antice a ospitalităţii. Romanii îi numeau pe oaspeţi „hostis”, cuvânt tradus prin „străin”. Dar „hostis” nu era acelaşi lucru cu „peregrinus”, care era un străin ce locuia în afara limitelor teritoriului. „Hostis” era străinul căruia i se recunoşteau drepturi egale cu ale cetăţenilor romani. Astfel, instituţia ospitalităţii la romani implică ideea de reciprocitate, „hostis” având obligaţia de a compensa prestaţia de care beneficia.

În lumea greacă exista o instituţie asemănătoare, numită „xenos”, care indica relaţii strict precizate de reciprocitate între oameni legaţi printr-un pact care avea în vedere şi descendenţii. Străinul care cerea adăpost era sub protecţia lui Zeus Xenios şi a Atenei Xenia, iar alungarea lui echivala cu jignirea zeilor. Străinul (xenos) venea şi cerea prietenia (philia) potenţialului prieten (philos), căpătând drepturi egale cu locuitorii cetăţii. Relaţia de prietenie întemeiată astfel este pecetluită printr-un obiect simbolic: tessera hospitalis la romani şi symbolon la greci, un obiect asemeni unui baston sau unui disc. Pe o parte şi pe alta a discului sau pe muchiile bastonului erau inscripţionate numele celor doi prieteni, apoi era rupt în două şi păstrat de urmaşi. Când urmaşii se întâlneau, potrivirea celor două jumătăţi însemna recunoaşterea moştenitorilor.

Icoana, artist Lilioara Macovei

Philia, prietenia, avea trei niveluri de existenţă: primul era reprezentat prin virtutea Zeilor de a-i înconjura pe străini; al doilea era nivelul uman pentru a dobândi virtuţile divine: omul trebuia să facă fapte asemănătoare zeilor, aşa precum era virtutea prieteniei; la al treilea nivel, virtutea se materializa în symbolon, semnul recunoaşterii. Astfel, termenul simbol era strâns legat de ospitalitate şi de prietenie, fiind o caracteristică a întregii lumi antice. De aici se vede clar diferenţa dintre sensul dat termenului în lumea antică şi cel pe care modernii îl percep din dicţionare. În esenţă, simbolul era garantul unei relaţii spirituale, pe care omul modern trăitor al unui spaţiu şi timp desacralizat nu mai este capabil s-o mai pătrundă.

Tradiţia religioasă îmbogăţeşte câmpul semantic al termenului simbol, dându-i o nouă valenţă, aceea de semn al prezenţei divine. În gândirea arhaică, cele trei niveluri cosmice – Cerul, Pământul şi Lumea subterană – pot comunica şi această comunicare poate fi reprezentată printr-un simbol care poate fi: scara, coloana infinită, axis mundi. Locul de întâlnire al celor trei Lumi poartă numele de „Centrul lumii” şi este simbolizat prin „piatra de căpătâi” pe care Iacob a văzut-o în vis şi de care se sprijină scara ce duce către cer. „Centrul lumii”, numit şi „Casa Domnului” sau bethel în ebraică, este spaţiul  în care are loc o  revelaţiae a unei realităţi absolute – revelaţia existenţei lui Dumnezeu.

O dată cu trecerea timpului, la nivelul înţelegerii simbolurilor se petrec mutaţii esenţiale: deconstrucţia sensului originar începe deja din antichitate, elementele lui fiind deseori negate, ori pervertite. Şi primul element care s-a pierdut din structura piramidală a simbolului este Dumnezeu cel reprezentat ca simbol. Fizica lui Galilei constituie momentul de cotitură al acestei mutaţii, prin faptul că oferă posibilitatea unei teofanii naturale a Cosmosului, în centrul căreia nu se mai află Pământul, ci Soarele. Astfel, prin schimbarea de perspectivă, Cosmosului îi este anulată calitatea de măreţie a lui Dumnezeu: lumea cade captivă unor legi mecanice, devenite dumnezeu absolut. În această situaţie Dumnezeu este mai greu de întrevăzut în propria Lui Creaţie. Este momentul de răscruce în care se declanşează criza simbolismului religios, atât prin anularea calităţii de simbol a macro-Cosmosului, cât şi a micro-Cosmosului, adică omul ca imagine vie a lui Dumnezeu. Se creează o falie, simbolismul cu deschidere spre transcendent este anulat şi se deschide o nouă eră, cea a dominaţiei tehnice şi utilitariste a lumii. „Prin această ruptură epistemică, spune Jean Borella, sufletul european descoperă că ceea ce considera de obicei sursă semantică inepuizabilă, perpetuă izvorâre de semnificaţii vitale, afective, cognitive, nu-i decât un imaginar monstruos, dezordine a unei gândiri smintite, o oarbă privire ce nu va fi niciodată copleşită de lumina realităţii.”

Elementele constitutive ale simbolului sunt: semnificantul (simbolizantul) de natură sensibilă, sensul, de natură mentală (ideea pe care o avem despre simbol), referentul particular, adică simbolul, şi referentul metafizic, adică arhetipul. Singura realitate care este întotdeauna simbolizată de gradele inferioare este Dumnezeu, cel necreat, deasupra căruia nu există o altă realitate care să poată fi simbolizată. Prin ruptura epistemică de care vorbeşte Jean Borella dispare referentul metafizic, simbolul fiind redus doar la cei doi termeni ai săi, semnificantul şi sensul subiectiv, adică cel produs de mintea umană. În societăţile arhaice simbolul avea funcţia de-a unifica, de-a aduce la un loc un referent cu un semnificant. În societatea modernă, simbolul redus doar la semnificant devine ceea ce separă (diabolos), având doar simplu scop utilitar sau estetic. În arta modernă abstractizarea (sustragerea sensului şi a formelor de exprimare plastică) este o consecinţă a transformării semnului „sim-bolic” în semn „dia-bolic”. În concluzie, gândirea simbolică religioasă este înlocuită cu o nouă epistemologie, în care simbolurile sfinte au fost înlocuite cu simboluri-idoli ai fanteziei omeneşti.

***

Icoana creştină este obiectul simbolic care „asigură legătura dintre închinător şi obiectul venerat”. Se pare însă că asemeni evreilor, creştinii n-au acceptat imaginile cu subiect religios în primele două secole. La formarea cultului imaginilor creştine mobile, adică a icoanelor, un rol foarte important l-a avut cultul relicvelor. Relicvele, vasele liturgice şi cartea Evangheliei fiind considerate obiecte sacre, erau păstrate în cutii-relicvar care, cu timpul, au început să fie împodobite cu imagini religioase. Toate aceste imagini erau sfinţite şi relicvarul, cât şi conţinutul său, căpătau calităţi sacre. La fel, şi imaginile de pe obiectele mobile paleocreştine au început să fie considerate sacre şi cinstite ca atare. Prima imagine a Maicii Domnului a fost pictată de Sfântul Luca, artist inspirat de harul divin.

La început, icoanele erau considerate taumaturge, ca o consecinţă a originii lor divine, conform legendelor care le însoţeau. Până pe la începutul secolului VI, atât cei care credeau în cultul icoanelor cât şi cei care respingeau acest cult au convieţuit fără nici o problemă. Totul s-a schimbat când puterea imperială de la Constantinopol a decis să se implice în acest dezacord şi a făcut din cultul icoanei o problemă de stat. După o lungă tradiţie de toleranţă între proiconici şi aniconici, în secolul VIII se declanşează disputa asupra imaginilor. Iconoclasmul bizantin ia naştere ca reacţie la politica basileilor veacurilor al VI-lea şi al VII-lea, care instituiseră o politică a icoanelor, anexând imaginea lui Christos iconografiei monarhice. Primul împărat iconoclast, Leon al III-lea, a început să suprime simbolurile religioase alăturate celor monarhice, mai întâi pe monede, apoi la palat şi, la sfârşit, trecând la distrugerea însemnelor religioase din biserici. Iconoclasmul bizantin a durat aproape un secol şi s-a sfârşit la fel cum a început: printr-un act al împăraţilor. În martie 843, la un an după moartea lui Theofil, văduva sa, Theodora, s-a hotărât să pună capăt iconofobiei guvernamentale şi a aranjat ca la întrunirea Sfântului Sinod să se proclame reîntoarcerea la venerarea imaginilor.Această restaurarea a icoanei arămas definitivă. Restaurarea imaginilor religioase a avut o censecinţă notabilă în plan uman – numeroşi artişti şi meşteşugari: pictori sculptori, argintari, şi-au reluat activitatea. Unul dintre ei a fost monahul Lazăr, autorul mozaicului absidei Sfintei Sofia.

Abordarea icoanei din punct de vedere teologic este structurată pe două planuri: „triadologic” şi „hristologic”. În plan triadologic, icoana este semnificativă şi legitimată prin teologia trinitară creştină. Dimensiunea hristologică ne arată că, aşa cum Fiul este „chip” al Tatălui, şi icoana este „chip” al Fiului. „Pentru teologia icoanei, conceptul cu totul paradoxal al unui „chip”consubstanţial şi desăvârşit rămâne fundamental.” (Christoph Schonborn) În disputa dintre iconoclaşti şi iconoduli, triumful iconodulilor are ca argument esenţial dimensiunea hristologică a icoanei. Icoana are un „trup”care-i simbolizantul, şi un suflet, care-i simbolizatul. În timpul marilor sinoade ecumenice, întreaga dezbatere triadologică porneşte de la „punerea în abis” a hristologiei lui Origen, care reprezintă punctul de plecare al iconoclasmului. Rolul şi semnificaţia icoanei în cultul ortodox sunt teme de referinţă în lucrarea părintelui Dumitru Stăniloae – Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă. „Noi ne închinăm Domnului Hristos şi cinstim pe Maica Domnului şi pe sfinţi, şi prin icoanele care-i reprezintă”, spune părintele Stăniloae. În Mistagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul este descrisă pe larg dimensiunea liturgică, simbolică, a icoanei. Biserica, locul în care icoanele stau mărturie armoniei universale, este punctul de legătură dintre Cosmos, om şi divinitatea. Un rol marcant în ceea ce priveşte rostul icoanelor în biserică îl are chiar funcţia lor pedagogică. Icoana nu este un simplu obiect în faţa căruia se închină creştinii, ci are un rol esenţial în transmiterea ştiinţei sacre. Privindu-le,  creştinii cunosc istoria faptele care s-au întâmplat şi la care au participat sfinţii. Şi, în fine, aşa cum spune părintele Stăniloae, icoana este apofatică precum întreaga liturghie. „E apofatică pentru că uneşte trecutul cu prezentul şi cu viitorul eshatologic etern. Icoana este un chip al eternităţii. Ea ne îngăduie să ne depăşim timpul şi să întrevedem veacul viitorîn oglinda tremurândă achipurilor.” (Pavel Florensky)

Pictarea bisericilor nu este un simplu gest decorativ. Scopul esenţial al pictării bisericii este de a-l introduce pe credincios în spaţiul sacru şi prin intermediul văzului, deşi nici valoarea estetică nu este neglijată. Se ştie că pictarea unei biserici nu se face la întâmplare, între sistemul arhitectural şi cel iconografic trebuie să fie o strânsă armonie. Principiul general care stă la baza programului iconografic se numeşte „concepţie teologică”.

Pornind de la cele ce vede în biserică, omul trebuie să-şi înalţe sufletul către contemplarea lui Dumnezeu. Având scopul de-a înfăţişa Cerul, Biserica înmănunchează prin imaginile din icoane, imaginile cereşti. Imaginea predominantă este chipul lui Hristos Pantocrator, aflată în cupola centrală a naosului, deoarece toţi suntem incluşi în El , suntem trupul şi fiecare mădular în parte. Iată o scurtă trecere prin interiorul unei biserici. Prima parte se numeşte pronaos şi este locul rezervat doritorilor de Dumnezeu. Această treaptă corespunde stadiului de purificare a sufletului. Aici ne întâmpină scene din Judecata de Apoi sau întâmplări din Vechiul Testament, care să ne arată măreţia lui Dumnezeu. Naosul este partea cea mai importantă: conţine cele patru zări şi pe el se sprijină Cupola Centrală, unde se află chipul lui Hristos Pantocrator (atotţiitorul) sub care se află o mulţime de îngeri, mijlocitorii noştri în faţa lui Dumnezeu. Pe stâlpii ce susţin bolta sunt scene din cele patru Evanghelii. Partea de jos din apropierea credincioşilor e ocupată de sfinţi, patriarhi, învăţători, care au rolul de-a mărturisi credinţa în Dumnezeu. Urmează altarul, în faţa căruia se află Iconostasul. Altarul este locul din care preotul conduce slujba.

Prin exerciţiul contemplării icoanei învăţăm să-l vedem şi să ne apropiem de Dumnezeu, care este totodată o adevărată şcoală a rugăciunii şi un exerciţiu al convertirii. Cartea reprezintă punctul de vedere al unui teolog  şi cu toate inadvertenţele legate de definiţia simbolului religios, precum şi de rolul icoanei în biserica ortodoxă bizantină, merită să fie citită. Mă refer la faptul că pentru credinciosul de rând icoana a devenit în ultimă instanţă un idol, pierzându-se din vedere gradul de desacralizare la care gândirea comună  a supus-o .

autor Maria Sava

http://cititordeproza.ning.com/profile/maria

Voci în vacarm un dialog cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca , autor Vasile Gogea

Ca-n fiecare joi, şi-n săptămâna care s-a încheiat a avut loc manifestarea organizată de revista ieşeană „Timpul”, numită „Serile Timpul”. Tinerii au prilejul să se întâlnească cu scriitori valoroşi care, ori îşi lansează cărţile, ori le fac cunoscute prin lectură publică. De astă dată, scriitorul şi publicistul Vasile Gogea (din Cluj) şi-a lansat cartea „Voci în vacarm – un dialog cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca” apărută la Editura Eikon din Cluj în 2010, cu o postfaţă de Liviu Antonesei. Cartea conţine interviul pe care autorul l-a luat celor două voci inconfundabile ale exilului românesc care, vreme de peste 40 de ani, au fost mintea limpede a culturii române.

Interviul a fost luat în aprilie 1990 la Bucureşti, când cei doi scriitori au revenit în ţară după 43 de ani de exil pentru a participa la Conferinţa Naţională a Uniunii Scriitorilor din România, prima conferinţă desfăşurată în libertate. A fost publicat apoi în numerele 5(224) şi 6(225) ale revistei braşovene Astra. Pentru ideile ce se desprind în urma acestui „trialog” (Liviu Antonesei), publicarea  între coperţile unei cărţi este mai mult decât meritorie. Vocile celor două personalităţi „clare”, cum le adjectivizează autorul postfeţei, se fac remarcate în vacarmul ce se prelungea la ieşirea din „iarna vrajbei noastre”, iarna decisivului an 1990, cel care avea să dea direcţia în care orbecăim încă acum, după 21 de ani.

Înainte de-a spune câteva cuvinte despre cartea jurnalistului Vasile Gogea, voi încerca să fac o imagine sumară a timpului scurs de la revoluţia/resurecţie din decembrie 1989 până la venirea celor doi intervievaţi în ţară.

Sfârşitul lui 1989 ne găsea într-o stare de confuzie totală, împovăraţi de crima din ziua de Crăciun, de morţile inutile a sute de nevinovaţi, pentru care n-a dat nimeni seama până acum, terorizaţi de duşmanul din umbră care erau teroriştii şi într-un aparent vid de putere. În acest climat, pe scena politică reapar cele trei partide istorice, alături de falsa putere provizorie a FSN-ului care, disimulându-şi adevăratele intenţii, încerca să inducă ideea unei puteri care va veghea la reinstaurarea democraţiei în România.

Luna ianuarie 1990 a debutat într-un stil cunoscut doar de cei care în urmă cu 45 de ani mai trăiseră conflicte şi manipulări asemănătoare. Astfel că partidele de opoziţie au iniţiat o serie de manifestări pe care puterea aparent şubredă şi „provizorie”, dar cu toate frâiele fostului regim bine strunite, a ştiut să le deturneze prin contramanifestaţii de o violenţă ieşită din comun şi lipsită de justificare. 28-29 ianuarie sunt date memorabile în istoria postdecembristă, când mai mult de 100 de mii de persoane, muncitori din capitală şi mineri din Valea Jiului au devastat sediile partidelor istorice, brutalizându-i pe cei care erau înăuntru ori încercau să protesteze. Încă păstrez pe retină imaginea lui Corneliu Coposu suprapusă de ticăloşia guvernanţilor peste imaginea lui Ceauşescu prin salvarea cu acel tab de furia mulţimii.

Pe 18-19 februarie, manifestaţia paşnică din Piaţa Victoriei este deturnată de un grup de provocatori care iau cu asalt sediul Guvernului, iar forţele de ordine asistă fără să opună vreo rezistenţă. Din nou autorităţile califică evenimentul ca şi pe cel din 28-29 ianuarie ca fiind un atac la adresa democraţiei, mobilizând minerii din Valea Jiului – deveniţi forţa oarbă cu care FSN-ul lui Iliescu îşi consolida puterea.

Vacarmul a continuat cu scenariul din 19-21 martie de la Tg. Mureş, cu tragicul lui final.  A fost pretextul fabricat de aceeaşi putere „provizorie” pentru crearea Serviciului Român de Informaţii, în care au fost regrupate toate cadrele vechii poliţii politice puse acum în slujba noilor guvernanţi. După 29 ianuarie, partidele istorice nu vor mai ieşi în stradă, iniţiativa aparţinând de aici încolo tinerilor din sindicatele independente şi studenţilor. Anunţul făcut de Iliescu şi acoliţii săi de-a nu se mai considera „provizorii” şi de-a organiza un partid ce avea să participe la alegerile din 20 mai a completat această imagine a minciunii  postdecembriste instituţionalizate.

Voi mai aminti că la 11 martie 1990 „Societatea Timişoara” dădea publicităţii „Proclamaţia de la Timişoara”, program în 13 puncte care era menit să dea direcţia corectă pentru continuarea reformelor în care mulţi români îşi puseseră speranţa.

Un alt lucru care mi s-a părut deosebit de semnificativ în acest vacarm general a fost reînrolarea TVR în slujba partidului unic reprezentat prin noua putere, precum şi gruparea unei părţi destul de consistente a presei în jurul clicii iliesciene: ziarul Azi – oficialul FSN-ului, Adevărul lui Darie Novăceanu (unul dintre cele 2 ziare de referinţă antedecembriste, Scânteia) precum şi majoritatea fiţuicilor locale puse în slujba celulelor de partid feseniste. Toată această ofensivă a presei ticăloşită pe zi ce trece şi ajunsă la faza în care nu era cu nimic diferită de ceea ce s-a întâmplat imediat după 1944. Cu o singură rezervă. Atunci trecerea de partea puterii s-a făcut mai lent, pe parcursul a trei ani, până în 1947, la plecarea Regelui din ţară. Pentru cine doreşte să se edifice, recomand cartea Anei Selejan Trădarea intelectualilor apărută în 1992 la Transpres. Ceea ce ar trebui să ne dea de gândit este faptul că această poziţie a presei a venit şi vine în întâmpinarea cititorilor ei. Nu neg existenţa unei părţi a presei în care România Liberă, Revista 22, Expres încercau să contrabalanseze vacarmul întreţinut de presa oficială. Amintesc doar titlurile: „Ce aţi făcut în ultimii 5 ani?” şi „Dreptate, ochii plânşi vor să te vadă”.

În acest climat, pe bună dreptate numit de dl. Vasile Gogea „vacarm”, dominat de multă confuzie şi de o atmosferă mută de ură, are loc discuţia celor trei personalităţi. Întrebaţi dacă venirea lor în ţară însemna sfârşitul exilului, Monica Lovinescu menţionează că dacă n-ar fi fost Revoluţia ,nu s-ar fi întors. Numai că ceea ce au găsit în ţară nu era o democraţie, ci o democratură (Pierre Hassner) şi că puterea instaurată nici n-avea de gând să instaureze o democraţie, ci o democraţie originală împănată cu toate ingredientele unei prelungiri a regimului din care tocmai se credea că s-a ieşit. Virgil Ierunca aduce completarea că au fost două tipuri de exil: unul exterior, al celor plecaţi în afara graniţelor, şi unul interior, de natură spirituală, exilul din interiorul conştiinţelor. Acest al doilea exil se cerea să fie prelungit, ceea ce n-ar fi trebuit să fie confundat cu demisia intelectualilor de la menirea lor de oameni ai cetăţii.

Vacarmul găsit de cei doi la întoarcerea în ţară era necesar şi justificat după anii lungi de tăcere; ceea ce dădea de gândit era faptul că acest vacarm nu era întreţinut de vocile democraţiei, ci de puterea care se instalase mai mult pe uşa din dos, folosind aceleaşi instrumente pe care le folosise şi regimul totalitar – manipularea, lipsa unui discurs coerent, ipocrizia, minciuna servită pe post de adevăr de necontestat. Era clar că drumul pe care pornise societatea românească era unul greşit. Şi, aşa cum propunea Monica Lovinescu, ar fi fost neapărat nevoie de un tribunal al onoarei, cel puţin în rândul intelectualilor, care să impună celor compromişi, ce şi-au făcut cu consecvenţă plecăciunile de rigoare la curtea cizmarului, să-şi ia un răgaz de tăcere. Nu procesele, închisoarea, vânătoarea de vrăjitoare ar fi trebuit să stea la temelia noii societăţi, ci minima decenţă; nu relativizarea şi  instituirea unei culpe generale, ci, aşa cum spune Vasile Gogea, o ierahizare a culpelor care ar fi putut să ducă la despărţirea corectă a apelor. De aici ar fi trebuit să se pornească. Şi în acest climat de instituire a adevărului se cerea recuperarea culturii exilului. Monica Lovinescu a ţinut să precizeze că adevărata cultură s-a făcut în ţară, aportul exilului fiind mai degrabă de natură etico-politic. Exilul a fost vocea căreia în ţară nu i s-a permis să spună ceva, iar acum era nevoie de-o unificare a vocii exilului exterior cu cea a exilului interior tocmai pentru recuperarea memoriei colective. Patria lor unică fiind limba română.

Virgil Ierunca este autorul cunoscutei antologii a ruşinii de la finalul revistei Ethos, antologie în care, pe lângă culturnicii din ţară, apăreau şi românii exilaţi, numiţi de el români deplasaţi, pentru poziţia lor procomunistă, ei trăind departe de toate fericirile cu care acest regim îi blagoslovea pe români.

Un alt subiect abordat de Vasile Gogea cu cei doi valoroşi parteneri de dialog a fost cel al elaborării unei oncologii sociale, termen pus în circulaţie de Gabriel Liiceanu în conferinţa susţinută la Casa Pogor din Iaşi, cu prilejul aniversării lui Maiorescu, sub titlul Patologia spiritului şi a culturii. Considerat o voce „clară” în vacarmul indus şi întreţinut de putere, Gabriel Liiceanu este comparat de către cei doi scriitori cu Havel, comparaţie pe care domnul Liviu Antonesei o găseşte exagerată, mai ales văzută în lumina prezentului. Eu continui să cred în luciditatea şi măsura cu care Monica Lovinescu a dat răspunsurile în acest interviu. Privind personalitatea lui Gabriel Liiceanu în timp şi făcând o comparaţie între cele două popoare, consider că Havel a fost conştiinţa şi dizidentul unui popor cu o conştiinţă civică ridicată, motiv pentru care vocea sa a fost clară şi mesajul său lipsit de echivoc. Toate încercările lui Gabriel Liiceanu de-a cere societăţii româneşti să se înscrie pe o direcţie etică s-au izbit de opoziţia unei populaţii buimacă, deloc doritoare de schimbare. Mai grav e faptul că s-au găsit printre intelectuali voci care să-l judece şi să-l condamne.

Virgil Ierunca spune: „Am asistat la un fenomen paradoxal, nu e singurul de altfel: oamenii care au vorbit în România despre vinovăţia colectivă au fost oameni care nu aveau să-şi reproşeze nimic, în vreme ce ceilalţi, care aveau să-şi reproşeze multe lucruri, de la tăcere până la laşitate manifestă, au tăcut, de data aceasta tăcerea are conotaţii vinovate, au început să întroneze această separaţie ciudată, pitorească, aş spune, din punct de vedere moral – există şi un pitoresc al moralului – între o vinovăţie colectivă, despre care vorbea Jaspers după primul război mondial, despre care vorbea Havel, despre care au încercat şi au vorbirt aici, cine? Gabriel Liiceanu, Octavian Paller între alţii, ca să li se răspundă cu o iritare pe care n-aş vrea s-o calific, atât de acută totuşi, din partea unor scriitori, a unor oameni care ştiu ce înseamnă a medita în peisajul pur literar, în peisajul pur artistic. E un lucru pe care nu l-am înţeles.”

Următorul subiect propus de Vasile Gogea a fost instituirea unei noi geografii morale a ţării având ca repere Sighetul şi Piteştiul. Pornind de la  fraza lui Noica, în care vorbeşte despre transformarea unui popor în populaţie, Virgil Ierunca sugerează că această transformare n-ar fi fost posibilă dacă comunismul n-ar fi dus la bun sfârşit planul de creare a omului nou; omul nou, vizibil prin discursul şi gesticulaţia sa amplă, cel care cere instituirea unei democraţii originale, a acestui soi de democratură în care încă ne ducem zilele de pe o zi pe alta. Ţara pe care cei doi au părăsit-o în urmă cu 43 de ani nu seamănă deloc cu ţara găsită şi cu cea propusă de noii guvernanţi. Un semn al ipocriziei guvernării iliesciene era clar reconsiderarea provizoratului. Minciuna a fost generalizată şi instituţionalizată prin manipulările la care populaţia a fost supusă. „Şi acuma, spune Virgil Ierunca, minciuna nu stă numai cu regele la masă, dar minciuna stă şi la săraca masă a oamenilor simpli, a muncitorilor, a oamenilor care îndură atâtea privaţiuni cotidiene. Minciuna este astăzi, de la vodă până la popor şi până la prostime, prezentă. Ori, dialectizarea permanentă, acest omagiu pervers adus minciunii mereu deschise , e poate unul dintre lucrurile cele mai grave ale momentului pe care îl trăim.” Poate mult mai benefică ar fi fost existenţa la vedere a unui partid comunist.

Este sau nu nevoie de un recurs la Caragiale? Este, consideră Virgil Ierunca, dar nu la Caragiale „zeflemitorul democraţiei româneşti” şi nici la „cel serios şi tragic” ci la un „Caragiale intermediar”, părintele cetăţeanului turmentat. Dar iată că azi onestul lui cetăţean turmentat de la bere şi de la vin s-a transformat în „cetăţeanul turmentat de minciună” care nu mai ştie cu cine să mai voteze. Cetăţeanul turmentat de minciună este omul nou, cel care întreţine vie şi nevătămată flacăra unei puteri corupte ce se tot perindă de 20 de ani la guvernare, cel care s-a aliat cu puterea în respingerea Proclamaţiei de la Timişoara, cel care votează pentru o strachină de cârnaţi cu fasole şi pentru o găleată din plastic, ori cel scârbit de democraţie şi căzut în prosteala nostalgiei după comunism. Este cetăţeanul care, aşa cum spune Ierunca, nu dă măcar o şansă unui Agamiţă Dandanache. Cel care, după cei 45 de ani în care România a fost în afara istoriei, se străduieşte s-o ţină în acelaşi loc. Acel „cetăţean turmentat de minciună” care întreţine legenda poporului lipsit de noroc aflat sub eterna guvernare a lui „n-a fost să fie”, deşi drumul către libertate a fost presărat cu zsute de victime, spre deosebire de celelalte ţări postcomuniste.

Nici imaginea dramatică a societaţii decapitată de elite, avansată de Vintilă Horia, aşa cum aminteşte Vasile Gogea, nu este în viziunea lui Ierunca cel mai mare necaz al societăţii postdecembriste. Principala problemă este abdicarea intelectualilor de la principii, părăsirea uneltelor profesionale şi abandonarea cetăţii în schimbul  unor favoruri oferite de puterea coruptă. Acel „proşti dar mulţi” ar fi trebuit schimbat în „mulţi, şi nu proşti” lucru de care nu s-au învrednicit nici minţile clare ce s-ar fi desprins din vacarmul general, nici poporul rămas încă la faza de populaţie. Este un mare adevăr că poporul român şi-a sabotat singur istoria. Şi unul din momentele care ar fi trebuit fructificat a fost Braşov 1987, moment pe care poporul român l-a ignorat. Un mare merit îi revine gazetarului Vasile Gogea de-a fi transmis în afara graniţelor ceea ce se petrecea la Braşov.

Un moment emoţionant al acestei seri a fost momentul în care a fost pusă spre ascultare banda magnetică cu vocea celor două mari personalităţi ale exilului  românesc. Pentru o clipă mi-au revenit în memorie serile în care lipeam urechea de vechiul aparat „Mioriţa”, şimţind vibraţia mângâietoare a pânzei din faţa difuzorului la inflexiunile inconfundabilei voci a Monicăi Lovinescu. Erau serile mele de normalitate în care aflam că adevărata cultură supravieţuieşte, undeva, departe de graniţele ţării comuniste în care avusesem nefericirea să mă nasc.

Discuţiile pe marginea acestei valoroase cărţi au fost moderate de scriitorul Liviu Antonesei şi au beneficiat de  intervenţiile pline de substanţă ale domnului profesor de la Facultatea de Litere, Nicolae Creţu.

În această stare de criză în care vacarmul s-a acutizat, în care vocile „clare”, precum ale celor doi exilaţi, sunt pe cale de dispariţie, în care suntem la cheremul unei clase politice decăzută sub limita ultimă moralităţii, o undă de speranţă vine din partea tinerilor. Sunt dintre cei care mai vor să spere şi speră că numai de la generaţiile care vin se va impune adevărata schimbare şi trecerea de la democratură la democraţie. Din nefericire, în acest secol al informaţiei, presa este aservită intereselor de grup şi n-are nici un interes să promoveze iniţiative care aparţin tinerilor. Închei, mulţumindu-i scriitorului Vasile Gogea pentru această carte atât de încărcată de semnificaţii.

autor Maria Sava

http://cititordeproza.ning.com/profile/maria

Lola

“Primăvară belalie

Cu nopţi reci de echinox,

Vii şi treci

Şi-nvii, stafie,

Pe răpusul câine Fox!”

( In memoriam-Ion Barbu)

A venit pe lume într-o după-amiază de toamnă, cu un soare blând ce trona deasupra culcuşului dintre liniile de cale ferată. Au fost şapte de toţi. De obicei, cantonierul lua într-o cutie „fetiţele” şi le abandona, înainte să facă ochi, într-o râpa de la marginea oraşului. Anul acesta ea a fost singura „fetiţă”, aşa că omul nu s-a prea sinchisit, gândind că pâna la urmă va scăpa cumva de ea. Deseori simţea limba aspră a mamei cum o netezea pe spinare şi pe sub codiţă, ca apoi cu un gest cât se poate de ferm, s-o împingă cu boticul către ţâţa caldă şi plină de lapte.

Zilele curgeau una după alta şi se făceau tot mai scurte. Şi ţâţele mamei aveau parcă tot mai puţin lapte. Slăbise de puteai să-i numeri coastele şi alerga aproape toată ziua să găsească ceva de mâncare, pentru că noaptea i se agăţa fiecare de câte-o ţâţă şi n-o slăbeau până când mama nu-ncepea să-i mârăie. De ieri, însă,mama n-a mai apărut. Ceva i se întâmplase, aşa că cele şapte mogâldeţe au început să plângă jalnic şi să amuşine printre buruienile înalte dintre linii, după mâncare. În câteva zile frigul şi foamea i-au ucis toţi fraţii şi-a rămas singură, rebegită de frig, nemâncată, scâncind de dorul mamei, lângă o bornă de kilometraj. Acolo a găsit-o copilul care a luat-o şi-a dus-o lângă un chioşc în gară. I-a dat o bucăţică  de covrig şi-a lăsat-o la mila trecătorilor.

Încet-încet a învăţat că singura soluţie pentru a căpăta ceva de mâncare era să stea lângă chioşcul de fast –food, aşezată frumos pe lăbuţele din spate şi cu privirea ţintă către bucata ce se plimba de la masă la gura „marelui stăpân”. Unii mai miloşi îi aruncau câte-o firimitură, cât să-şi potolească foamea. Alţii simţeau o plăcere sadică s-o pocnească cu vârful pantofului între coaste până icnea. În caz că insista cu privirea lacomă către bucăţica lor, lovitura devenea mai dură şi, de durere, fugea schelălăind, şi se ascundea sub o tufă de măceş care, nu se ştie cum, apăruse-n gardul dintre liniile de cale ferată. De acolo privea cu jind şi înghiţea în sec simţind mirosul înnebunitor de grătar sau de cârnaţi prăjiţi. După nenumăratele picioare luate în burtă, după ciupiturile de bot care-o dureau până la lacrimi, a înţeles că a supravieţui înseamnă să stai cât mai departe de „marele stăpân” ori, după caz, să fie prima care atacă. Uneori ieşea din tufa de măceş şi se repezea scurt la cel pe care-l simţea că n-ar fi ezitat să-i facă rău, muşcându-l de picior mai mult ca o avertizare.

Aşa a trecut peste iarna nesperat de blândă din acel an, devenind stăpâna teritoriului din jurul chioşcului de fast-food. Numai că, primejdia o aştepta- venea din spate, nelăsându-i răgazul unei vieţi liniştite. Un boschetar simţindu-se umilit că javra era mult mai bine tratată decât el pus la cale o acţiune diabolică. Pe mese, nu mai rămânea mare lucru în urma clienţilor, mulţi aruncându-i resturile ei. Coleaşă, cum îl numeau confraţii lui de canal, a decis să scape de concurenţa patrupedă şi într-o noapte a urmărit-o până la culcuş, s-a aruncat asupra ei şi-a legat-o de picior c-o bucată de sârmă după care a aruncat-o în spate. A târât-o aşa câţiva metri, până l-a văzut o vânzătoare de la chioşc şi-a strigat la el s-o lase în pace. Sârma îi pătrunsese în carne şi i-a sfâşiat muşchiul de la lăbuţa din spate. Plină de sînge, scheunând de durere, s-a strecurat în curtea de vis-a-vis de chioşc, unde a plâns  toată noaptea încercând să scoată cu dinţii sârma ce-i sfâşia carnea, la cea mai mică mişcare. De durere, la un moment dat a leşinat.

Dimineaţa, când au intrat pe poartă, doamnele de la birouri au găsit-o într-o baltă de sânge pe treptele de la intrare. Abia respira şi, probabil, n-ar mai fi trăit mult după cât sânge pierduse. Livia, cea mai tânără dintre ele, a luat-o în braţe şi-a mers cu ea la veterinar, unde, după ce a fost anesteziată i –a fost scoasă bucata de sârmă din carne şi a fost cusută la loc. Şansele de supravieţuire, după supliciul la care fusese supusă, erau minime şi foarte important era să nu i se infecteze rana, aşa că veterinarul i-a prescris  antibiotice şi un loc călduţ. Aşa a ajuns Tufli, stăpâna fotoliului din biroul şefului contabil de la cantina cfr. Neîncrezătoare în bunătatea „marelui stăpân”, s-a lăsat cu greu convinsă că zilnic trebuia să înghită o pastilă amară şi să i se schimbe bandajul. Până la urmă a înţeles că nimeni nu jinduia la bunătăţile pe care le primea de la cele patru doamne din birou şi că într-adevăr era iubită, aşa cum doar demult, demult, o iubise mama. În câteva luni Tufli a devenit o domnişoară foarte alintată şi gălăgioasă.

Păţania cu boschetarul a marcat-o atât de mult încât de fiecare dată când le simţeamirosul specific de trup nespălat, devenea extrem de agresivă şi cu greu putea fi stăpânită să nu muşte. A învăţat că atacul e cea mai bună apărare, aşa că nu puţine i-au fost victimele. La sfîrşitul toamnei a fătat doi puiuţi albi şi frumoşi, parcă erau doi ursuleţi, care şi-au găsit imediat stăpâni. De pe fotoliul din birou fusese mutată într-o cutie de carton din curte şi deseori visa fotoliul moale şi cald în care cunoscuse fericirea odihnei lipsită de orice ameninţare.

Într-o zi, pe când se învârtea pe sub mesele de la fast food, privirea i s-a intersectat cu cea a unei bătrâne doamne care stătea de vorbă cu o prietenă. „Ce căţeluşă drăgălaşă”, a apucat ea să spună şi Tufli, înţelegând cuvintele de admiraţie şi simpatia ce-i erau adresate, s-a culcat la picioarele Bătrânei Doamne. Când picioarele au pornit către blocul de vis-a-vis, Tufli a pornit şi ea agale din spate. Aproape s-a strecurat printre picioarele bătrânei şi, când aceasta adeschis uşa apartamentului, Tufli a făcut ţuşti! în apartament, urcându-se drept pe canapeaua din bucătărie. Bătrânul Domn, care meşterea ceva la un aparat de radio, aproape că s-a speriat văzând cu câtă siguranţă se lipise de spătar şi lătra veselă, de parcă l-ar fi avertizat: „De azi încolo eu voi dormi aici.” . Domnul şi Doamna au privit unul către celălalt şi i-a pufnit râsul. Până la urmă au decis că atâta timp cât îi alesese de stăpâni într-un mod aşa de inedit, s-o păstreze. Şi-aşa n-aveau nepoţi. Nici băiatul nu se prea omora cuvizitele, decât atunci când venea să le ceară bani.

În aceeaşi zi, Bătrâna Doamnă, fără să ştie că numele cu care o strigau binefăcătoarele ei eraTufli, a botezat-o Lola. S-a dus apoi la Pet-ul de lângă bloc şi i-a cumpărat o zgardă roşie cu lanţ şi o pungă plină cu bunătăţi. În scurt timp, Lola a devenit stăpâna şi vedeta casei pe care o umplea cu lătrăturile şi cu joaca ei. Bătrâna Doamnă şi Bătrânul Domn erau în culmea fericirii când o vedeau cât de deşteaptă era şi cum înţelegea tot ce i se spunea. Spre toamnă, Lola a mai fătat încă şapte pui. Ultimii.

După ce puii au fost daţi spre adopţie, s-a mutat în casa bătrânilor definitiv, comportându-se ca şi cum ar fi fost de mică educată şi obişnuită cu acest stil de viaţă. Era nelipsită din preajma lor: la piaţă, la plimbare pe aleile parcului, în vizită la rude, chiar şi în staţiune i-a însoţit. Peste câţiva ani, Bătrâna Doamnă a fost atinsă de o boală nemiloasă. Lola a înţeles ce se petrece şi nu s-a mai dezlipit de capătul patului. Privea cu ochii umezi şi trişti către stăpâna care se stingea şi nu se mai atingea nici de apă, nici de mâncare. O vreme n-a priceput de ce nu mai apărea Bătrâna Doamnă s-o pieptăne şi s-o mângăie. A rămas doar cu Bătrânul Domn care devenise tot mai morocănos, uita s-o hrănească, ori o închidea în casă şi pleca la rude. Şocul pierderii celei mai dragi fiinţe îi întunecase mintea şi Lola devenise un soi de obiect alături de celelate din casă. Suferea cumplit când îl vedea trist şi neajutorat, dar nu l-ar fi părăsit pentru nimic în lume. Când Bătrânul Domn a făcut prima criză, rudele au luat-o şi-au dus-o la casa uneia dintre ele. I s-a agăţat un lanţ greu de gât şi-a fost legată de un ţăruş, undeva în fundul unei grădini. Începuse să nu-i mai pese. Ştia că într-o bună zi iremediabilul se va produce . Se simţea şi ea bătrână şi fără nici un folos. Aproape că uitase mângăierea blândă a Bătrânei Doamne şi cuvintele de admiraţie pe care de fiecare dată i le spunea. Mai visa uneori mirosul blând de supă ce-i alinta nările în zilele geroase, când stătea tolănită pe canapeaua din bucătărie, în aşteptarea prânzului. Şi-acum acest lanţ care aproape că-i frângea gâtul…

Peste câteva zile în faţa ei a apărut Bătrânul Domn – slăbit, palid la faţă şi cu aceeaşi privire tristă. I-a spus c-o voce stinsă: „Hai, acasă, Lola!” Parcă nici nu i-a venit a crede. După ce i-a fost dată jos zgarda, încă a mai stat preţ de câteva minute dând slab din coadă. „Hai, Lola, mergem acasă!”. Au încercat rudele să-l înduplece să renunţe la ea, însă bătrânul s-a dovedit de neclintit. „E fetiţa noastră şi trebuie să meargă cu mine acasă.”

După câteva zile, soarele blând al unei toamne târzii a fost înlocuit cu un viscol venit parcă din senin. Bătrânul Domn, din ce în ce mai bolnav, se scufundase în noaptea întunecată a uitării de sine. Zadarnic încerca Lola să-l atenţioneze că-i este sete, castronelul stătea gol de vreo două zile. Mâncare nici nu mai  primise de aproape o săptămână. Frigul de afară a pătruns şi în casă, neavând cine să dea drumul la căldură . Simţind primejdia morţii care da târcoale casei, Lola a început să latre cu disperare la uşa de la intrare. Bătrânul Domn a încercat să se ridice din pat, dar a căzut în genunchi şi inima i s-a oprit. Lola, vlăguită de foame, de sete şi de atâta lătrat a înţeles că singura cale era să se aşeze alături de stăpânul său în aşteptarea morţii pe care o simţea tot mai aproape.

Când au venit pompierii şi au spart uşa peste vreo săptămână au găsit-o mai mult moartă decât vie, dormind la spatele stăpânului său. În priviri i se putea citi lucirea morţii şi renunţarea la dorinţa de-a trăi. Nici nu mai avea pentru ce. Tot ceea ce fusese frumos în viaţa ei, toată dragostea de care avusese parte se stinsese odată cu dispariţia celor doi bătrâni care o iubiseră ca pe propriul copil.

autor Maria Sava

http://cititordeproza.ning.com/profile/maria

Mihai Eminescu – câteva repere

Cel puţin de 20 de ani încoace asist cu o revoltă neputincioasă la explozia de festivism ce-i cuprinde pe unii, de două ori pe an: la 15 ianuarie şi la 15 iunie. Şi pentru a rămâne consecvenţi firii noastre de popor al extremelor, a apărut noul val – cel al inculţilor contestatari; nu mă refer aici la personalităţile care au făcut apel la mai multă decenţă atunci când ne apropiem de opera poetului Mihai Eminescu, ci la impostorii culturii române care consideră că pot intra în conştiinţa publică pe uşa din dos. Şi cum altfel, decât demolând „mitul”eminescian, nu pentru a-l aşeza în marginile adevărului, ci pur şi simplu pentru a-l spulbera, considerându-l lipsit de valoarea pe care doar opera lor, încă necunoscută, o poate avea.

Mihai Eminescu, artist Bogdan Calciu

Dar nu despre aceşti avortoni culturali vreau să vorbesc, ci despre marile şi strălucitele minţi care n-au pregetat să se aplece cu rigurozitate şi cu dragoste, fără nicio urmă de exaltare, asupra operei lui Eminescu. Pentru că Eminescu a fost un truditor al cuvântului şi numai personalităţi de acelaşi calibru l-au putut intui şi l-au putut face accesibil marelui public. Au curs râuri de cerneală,au apărut exegeţi peste exegeţi, s-a înfiinţat o mare colecţie Eminesciana în care s-a tot scris şi s-a tot interpretat opera lui Mihai Eminescu, însă în conştiinţa marelui public au intrat câteva stupide sintagme fără ca mulţi dintre cei care le folosesc să fi avut acces în profunzime la opera sa integrală. Pentru că Eminescu adevărat este cel din proză, din poezie, din publicistică, adunate toate la un loc. Şi „nu de judecat critic de către noi, este acum Eminescu, ci de asimilat într-un fel, ca o conştiinţă de cultură de dindărătul nostru – de la folclor până la ştiinţele pozitive – devenind astfel conştiinţa noastră mai bună, sau poate mustrarea de conştiinţă a oricărui intelectual,care-i vede necuprinsul, adică sinteza totuşi.”(Constantin Noica)

Adevăratul intelectual trebuie să capete deprinderea de-a nu mai vorbi despre lucruri pe care nu le cunoaşte în profunzime, dându-şi cu părerea aşa cum simte şi cum cugetă, ci făcând apel în primul rând la obiectivitate şi la rigurozitatea omului de ştiinţă. Avea dreptate Emil Cioran când, într-un interviu pe care i-l lua actorul M. Caramitru în iarna lui 1990 la Paris, spunea răspicat, fără niciun echivoc: „Eminescu este scuza noastră că existăm ca popor.” Şi nu trebuie să sărim arşi în sus, să ne simţim jigniţi de o astfel de afirmaţie, dimpotrivă. Afirmaţia lui Cioran se poate justifica în lumina altei afirmaţii pe care a făcut-o o altă mare conştiinţă românească -Constantin Noica: „În clipa de faţă,Eminescu nu e decât cel mai mare poet al României. Avem temeiuri să credem că,el poate fi transformat în Pedagog al ei, dacă se pun la dispoziţia oricui, şi mai ales a tineretului, caietele cuprinse în cele 44 de manuscrise de la Biblioteca Academiei Române.” Pentru că tot aşa cum  spune Noica, demolând mitul poetului romantic a cărui viaţă şi operă au fost marcate doar de haos, Eminescu a fost conştiinţa profundă şi disciplinată a acestui neam, „adevărata Universitate a tuturor culturilor lumii.” Despre personalitatea sa exemplară vorbesc manuscrisele sale pentru care Constantin Noica a dus o adevărată bătălie cu autorităţile comuniste, pentru a fi facsimilate şi aduse în conştiinţa publicului larg. „Caietele arată oricui care e răspunderea şi umilinţa omului de cultură, fie că este, ori nu, geniu.” (Noica) Ca o paranteză, pentru cei ce vor să vadă cele 44 de caiete facsimilate, o pot face la Muzeul Eminescu din Iaşi, ori la Casa Memorială “Mihai Eminescu” din Ipoteşti.

În capitolul „O lume ca „nelumea” sau: lumea culturii lui Eminescu” din Introducere la miracolul eminescian, Constantin Noica vorbeşte despre începutul dialogului platonician Phaidros (tînărul iubitor de cultură care dă şi numele dialogului) care, plimbându-se în plină vară alături de Magistrul său, Socrate, pe malul râuleţului Ilisos, în căutarea unui loc umbros, exclamă plin de încântare: „Ce bine că sunt şi eu desculţ, cum eşti tu întotdeauna!” „Aşa desculţi, spune Noica, aveau ei să vorbească despre lucrurile ultime ale gândului şi vieţii. Desculţii –uneori la propriu, ca în cazul folclorului şi al câtorva mari figuri din trecut, dar de cele mai multe ori la figurat – sunt cei care fac cultura mare. Ceilalţi, bine-îmbrăcaţii, o pun doar în ordine. Primii sunt cu adevărat cei liberi, cei detaşaţi şi cei care au acces la o lume răsturnată (sau altfel, aşezată mai bine) aşa cum aici în dialog, sub insolaţia spiritului – sub „însorirea” lui, ar fi spus Eminescu, folosind un termen pe care îl încerca în manuscrise-anticii aceia se străduiau să vadă lumea ca o „nelume” a Ideilor.” Pentru că aşa cum spune Noica în continuare, în lumea rarefiată a Ideilor a rătăcit „desculţul la propriu Homer”, „bastardul pictor şi tehnician rătăcitor, Leonardo”, „actorul Shakespeare şi directorul de trupă Moliere”, la fel de prost îmbrăcaţi, precum şi valetul Rousseau „ce abia ieşea din condiţia de valet” şi Holderlin, cel care făcea pe jos drumul de la Bordeaux până-n Germania. Alături de ei cu cinste stă desculţul Eminescu care trecea munţii de la Cernăuţi la Blaj, cu traista-n băţ, pentru a se pleca la porţile Blajului şi-a rosti cu înfiorarea tânărului însetat de cunoaştere: „Te salut, mică Romă!”. Apoi, de la Blaj la Sibiu şi de acolo până în podul cu fân de la Giurgiu, având drept singură avere câteva ceasloave din care citea cu glas tare în dulcele grai românesc. Şi cum să nu fii de acord cu exclamaţia plină de admiraţie a lui Constantin Noica? „Ce frumoasă este cultura, făcută de către „desculţi” şi administrată de oameni „bine- îmbrăcaţi”!”

Lăsând la o parte valurile de ipocrizie festivistă care se abat în cultura română când vine vorba despre Mihai Eminescu, nu putem ocoli şi prezenţa binefăcătoare a câtorva oameni de cultură, spirite profunde, care au fost învestite de către divinitate să pună rânduială în opera lui şi s-o redea culturii româneşti la adevărata ei valoare. Primul a fost „bine-îmbrăcatul” Maiorescu, spirit luminat, aparent steril prin rigiditatea nemţească, care a intuit din prima clipă că în spatele neorânduielii eminesciene stă marele geniu al culturii române. Măsurat în tot ceea ce spunea şi făcea, n-a pregetat să-l numească „rege al cugetării omeneşti”. În studiul “Eminescu şi poeziile lui”(1889) Maiorescu semna actul prin care stabilea locul poetului în cultura română: „Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veştmântului cugetării româneşti.”

A urmat apoi George Călinescu, monument al subiectivităţii în a sa Istorie a literaturii, dar de-o obiectivitate şi de-o rigoare  de excepţie în abordarea operei eminesciene. L-a pus acolo unde-i era locul, alături de marii poeţi ai literaturii universale: „Eminescu e un poet universal, dar, ca oricare altul, nu izolat. Luceafărul e tipicul geniu al romanticilor lui Klinger şi al lui Lavater, zeu uman, rege al lumii. Geniile sunt solitare, neliniştite. Faust, Torquato Tasso,Childe Harold, Jocelyn îi sunt tovarăşi. Ei nu pot sta în spaţiul nostru strâmt, de unde vastitatea cadrului romantic în întindere (priveliştea exotică, primitivă) şi în înălţime (câmpul uranic). Poezia cu genii e totdeauna şi o poezie cosmică. Lamartine, Vigny şi ceilalţi au viziuni cosmogonice şi escatologice. Aştrii sunt la modă. Keats începuse un Hyperion, Holderlin scrisese un Hyperion.”(Istoria LiteraturiiRomâne de la origini până-n prezent). Tuturor celor care vor să se apropie de opera lui Mihai Eminescu, le-aş recomanda pentru început cartea lui Călinescu „Opera lui Mihai Eminescu”(1934) -desigur, o ediţie mult mai nouă.

Pe urmă a venit Perpessicius, care a deschis seria Operelor eminesciene, continuat de Dimitrie Vatamaniuc şi Petru Creţia. Aşa a ajuns sub ochii marelui public bună parte din manuscrisele eminesciene, dar nu toate. Perpessicius nu l-a putut acoperi pe Eminescu în întregime, nefiind pus la punct cu limba germană. Singura soluţie era facsimilarea tuturor celor 44 de caiete, astfel încât să poată fi cercetate şi acele pagini, pentru că adevărata imagine a poetului Mihai Eminescu nu poate fi redată decât cunoscându-i-se tot ceea ce a scris. În pledoria sa, Noica afirmă: „Manuscrisele nu sunt de văzut, sunt de pipăit, de absorbit prin toţi porii. Pierdeţi două-trei ceasuri măcar să vedeţi ce miracol este acolo şi cum omuleţul acesta a vrut să ştie tot şi cum a trăit sub ruşinea de a nu şti tot.Şi asta e marea ruşine pe care o resimţim cu toţii.” (Personal vă pot spune că emoţia pe care o poţi trăi văzând manuscrisele eminesciene este inegalabilă)

A fost un adevărat uomo universale al culturii, în versiune românească, care a trudit până la arderea totală. De aceea, consider că pentru a-l cinsti aşa cum se cuvine, trebuie să ne aplecăm cu mai multă umilinţă şi sfială asupra operei sale încercând s-o asimilăm, nu prin parodii batjocoritoare care nu se pot întâlni decît la un popor puternic înclinat către a lua totul “a la legere,” în purul spirit zeflemitor dâmboviţean şi care se distrează înainte de-a fi temeinic şi obiectiv în ceea ce întreprinde.   Memorabile sunt cuvintele lui   Constantin Noica: „trebuie să-ţi dea oricând în viaţă, un cutremur lăuntric faptul de-a crede că eşti poet. Gândindu-se la Socrate, oamenilor le-a fost ruşine, pur şi simplu, să-şi spună filozofi. Credem că la fel trebuie să te încerce sfiala, în ţara lui Eminescu, ori în ţările altor mari poeţi, să te numeşti poet.” Ceea ce la noi nu se întîmplă – din prima clipă în care ai proasta inspiraţie să intri în spaţiul Internetului te întâmpină o mare de mediocritate, în care se bălăcesc cei ce pe nedrept se cred poeţi, unii dintre ei având o cultură până la genunchiul broaştei şi o cunoaştere mai mult decât rudimentară a limbii române şi, care, se întrec în a se lăuda într-atât de mult între ei încât epitetele limbii române au fot golite total de sens.

Voi încheia cu un citat din acelaşi inegalabil om de cultură, Constantin Noica, care îşi are propriii detractori printre inculţii zilelor noastre: „Fie că se poate înţelege, sau rămâne ceva dincolo de înţelesurile noastre critice, acesta e faptul: totul se petrece înăuntrul a 15 ani. Formaţia şi creaţia lui Eminescu se desfăşoară între cei 18 şi 30 de ani ai lui, după care vine noaptea, lungă de 6 ani, după care vine uimirea noastră, lungă probabil cât anii limbii lui.”

autor Maria Sava

http://cititordeproza.ning.com/profile/maria

Constantin Virgil Gheorghiu : Casa de la Petrodava (note de lectură)

Constantin Virgil Gheorghiu s-a născut pe 9 septembrie, 1916 în localitatea Războieni, jud Neamţ în familia unui preot. În vreme ce studia la Chişinău şi la Cernăuţi debutase deja în „Biletele de papagal” ale lui Tudor Arghezi. Apoi îşi continuă studiile la Bucureşti şi la Heidelberg. În anul 1940 primeşte Premiul Regal de poezie pentru cartea Caligrafie pe zăpadă. În timpul celui de-al doilea război mondial a fost reporter special pe front. După 23 august 1944 petrece câţiva ani prin lagărele din Germania în condiţii groaznice, « apocaliptice ».Odată eliberat se stabileşte în Franţa şi din 1963 până-n 22 iunie 1992 când a murit, a fost paroh al Bisericii Ortodoxe din Paris. Constantin Virgil Gheorghiu a avut o carieră literară foarte prodigioasă însă a devenit celebru prin romanul Ora 25, scris în limba franceză, tradus în peste 40 de limbi şi ecranizat cu marele actor Anthony Quinn, în rolul principal. A fost elogiat în cronici, studii şi eseuri de mari scriitori din întreaga lume pe de o parte, iar pe de altă parte a fost acuzat pe nedrept de antisemitism. Romanul său Ora 25 este pus alături de Procesul lui Kafka, de 1984 al lui Orwel şi de Minunata lume nouă a lui Aldous Huxley şi apariţia sa a fost salutată de Albert Camus şi de Gabriel Marcel. Esenţială în opera lui Constantin Virgil Gheorghiu rămâne amprenta autohtonă, în Memorii el însuşi se considera « poet al lui Hristos şi al României ». În 1952 publică romanul A doua şansă a cărui forţă de evocare se apropie de cea a romanului Ora 25. În acest context în care celebritatea lui sporea izbucneşte aşa –zisă « afacere Gheorghiu ». Deşi căsătorit cu o evreică, Margareta Buber –Neumann, deşi mai multe personalităţi evreieşti semnează o scrisoare de sprijin în numele Alianţei jurnaliştilor şi publiciştilor din exil, este acuzat de antisemitism. În scrisoare se afirma : « calomniatorii domnului Gheorghiu nu sunt oameni care doresc să apere un ideal democratic şi umanitar, ci, dimpotrivă, ei sunt din rândurile acelora care au militat întotdeauna împotriva acestui ideal şi împotriva poporului evreu. » Scrisoarea n-a avut nici un efect, anatema a fost aruncată asupra scriitorului şi oprobriul aruncat asupra lui îl va urmări până la sfârşitul vieţii. Atacul asupra scriitorului a avut ca punct de pornire
notele sale din jurnalul de front cu titlul Ard malurile Nistrului– o carte de  reportaje în care autorul ” denunţă cu violenţă atrocităţile comise de bolşevici, dintre care unii erau de origine evreiască şi care prin apartenenţa la partidul comunist, s-au îndepărtat de adevăratele aspiraţii ale poporului ales.” Cazul lui Constantin Virgil Gheorghiu seamănă izbitor cu cazul lui Paul Goma. Unul dintre romanele sale cele mai bulversante este Omul care călătorea singur, publicat în 1954 şi considerat cel mai bun roman al său.

Vreme de 45 de ani cât a durat regimul comunist, Constantin Virgil Gheorghiu a împărtăşit aceeaşi soartă cu a multor dintre marii exilaţi români : Cioran, Eliade,
Horia Vintilă etc. Numai că după 90 în timp ce aceştia erau recuperaţi de cultura română, C.V. Gheorghiu şi opera sa au fost plasaţi într-un con de umbră.

Începând cu nuvela Poporul nemuritorilor publicată în 1955, pune fundamentul unui alt ciclu rupând-o cu istoria contemporană şi, coborând până la originile neamului strămoşilor,  acei geţi nemuritori, despre care Herodot afirmase că sunt cei mai drepţi de pe faţa pământului. În acest ciclu intră Casa de la Petrodava( 1961), Nemuritorii de la Agapia( 1964), Moartea Kyralesei( 1966), şi Condottiera( 1967). Fiecare dintre aceste cărţi având ca topos, satul românesc, avatar al satului natal al autorului.

« Casa de la Petrodava, spune autorul, nu este o operă de ficţiune pură, ci –mai degrabă-o cronică a lumii din care vin » Petrodava este numele daco-get al oraşului Piatra Neamţ, regiunea natală a lui Constantin Virgil Gheorghiu. Este romanul unor urmaşi ai nemuritorilor din neamul de altădată, cele două femei Roxana şi fiica sa Stela Roca, cu personalităţi foarte puternice, adevărate amazoane ale Carpaţilor. Trăind în strânsă comuniune cu natura şi după legile ei aspre, cele două muntence sunt eroine pline de pasiune, orgolioase şi inflexibile, intransigente apărătoare ale unei purităţi aproape sălbatice. Chiar şi numele Roca este foarte sugestiv însemnând piatră, rocă şi trimiţând
către legenda Dochiei :

“Între piatra fulgerată

Şi Piciorul pustnicului

E o stâncă ce odată

Fost-a fiică de împărat.”

Pe scurt subiectul cărţii este mai degrabă romantic, trezind nostalgii faţă de vremuri care poate doar în închipuirea urmaşilor au existat. Domniţa  Roxana, fiica lui Petrache Roca, crescător de cai de rasă pursânge de la Petrodava este cerută în căsătorie de învăţătorul
satului, Lucian Apostol. Deşi îndrăgostită de el, Roxana ezită să accepte cererea în căsătorie pentru simplul motiv că învăţătorul era om de la câmpie, venetic în acele pustietăţi de munte  şi imposibil să le simtă şi să le înţeleagă aşa precum cei născuţi din piatra muntelui. « …însă eu sunt o femeie din neamul Roca, spune Roxana. Eu sunt o piatră tare de munte. Nu pot fi înţeleasă, iubită, preţuită, judecată şi condamnată decât de un om de munte, de un om care cunoaşte muntele. Un om de la câmpie, oricât de bune i-ar fi intenţiile, nu ar şti ce să facă cu o piatră. »Până la urmă acceptă, cu condiţia să-i fie credincios până la capăt. Jurământul de credinţă este cel mai grav jurământ din lume în mintea Roxanei şi încălcarea lui nu poate fi răsplătită decât cu moartea.

Anii au trecut, Părinţii Roxanei Roca s-au stins şi Lucian Apostol a devenit stăpânul casei şi al hergheliei de la Petrodava. Aşa cum tânăra lui soţie presimţise, Lucian Apostol îşi calcă jurământul şi sfârşeşte tragic, ucis de propriii cai, judecătorii drepţi şi curaţi ai Petrodavei. Roxana rămâne văduvă şi-şi dedică întreaga viaţă hergheliei, continuând opera părintelui său şi fiicei sale Stela, unica urmaşă a clanului Roca. Începe primul război mondial şi Roxana se retrage cu Stela şi cu hergheliile în munţi. În casa ei de la Petrodava îşi stabileşte cartierul general Prinţul Illiyuşkin, care se îndrăgosteşte mai întâi de un portret al Stelei apoi de ea în carne şi oase şi-o cere de nevastă. Prinţul Igor Illiyuşkin îşi ia tânăra nevastă şi pleacă cu ea către Sankt Petersburg s-o prezinte Prinţesei  mame. La Prut sunt atacaţi de o hoardă de bolşevici şi prinţul este ucis. Tânăra văduvă se
întoarce alături de mama sa trăind amândouă precum două eroine de tragedie greacă. O vreme, Stela pleacă la soacra sa şi călătoresc prin Europa, dar după moartea Olgăi Illiyuşkin decide că rostul său este la Petrodava, alături de mama sa şi de herghelia de cai nobili. O atrage Rodina maia, tărâmul minunilor, Paradisul pierdut al copilăriei
sale. « În Rodina Maia, spune Stela, orice tânără este o prinţesă. Toţi oamenii sunt prinţi pe pământul lor natal »Înainte de-a ajunge acasă se opreşte o vreme în Bucureşti unde participă la întâlnirile lumii mondene. Aici îl cunoaşte pe tânărul locotenent Mihai Basarab, rănit pe front, de care se îndrăgosteşte. Se întorc amândoi la Petrodava, însă de astă dată, Stela este cea care provoacă destinul. Având în minte povestea părinţilor
săi, ea încearcă să-i impună propria conduită, tânărului locotenent, om de onoare şi de caracter. Lipsa de încredere a prinţesei Stela faţă de soţul său duce la finalul tragic al
romanului. Intransigenţa şi duritatea sunt duse la extremă şi nu-i permit eroinei să vadă adevăratul chip al soţului său. Mihai Basarab se afundă în noaptea neagră a nebuniei, fiind purtător al unei boli genetice, iar Stela se sinucide pentru a nu da naştere unui urmaş malformat. Această sinucidere simbolică pare să fie soluţia în lupta cu destinul nemilos. « Logica nu are nimic de-a face cu moartea fiicei mele spune Roxana, în finalul romanului. Ceea ce a făcut Stela este eroism. Asta-i totul. Vitejie curată. Eroul este omul cinstit, care, nemai aflând o rezolvare demnă pentru om, aruncă în luptă cinstită ultimul capital pe care-l mai are : aruncă la fel ca pe un pumn de monede, ultimii ani care
i-au mai rămas de trăit. » Oameni ai stâncii, născuţi din stâncă având caractere neclintite precum roca de munte sunt asemeni brazilor ce-şi au rădăcinile adânci în piatra muntelui şi se înalţă drepţi şi semeţi în faţa destinului, fără să poată fi înclinaţi. Ei se frâng, o dată şi definitiv.

autor Maria Sava

http://cititordeproza.ning.com/profile/maria

O nuntă de poveste

Ca-n fiecare joi după-amiaza, Fane Bidirel s-a aranjat la patru ace şi-a pornit agale către centrul oraşului. Acolo, „La doi tei”, se întâlneau lăutarii târgului către sfârşitul săptămânii, pentru a-şi angaja diferite evenimente, unde să cânte sâmbăta ori duminica. Fane era cam supărat, că doar c-o seară mai înainte i s-a anunţat că nunta unde trebuia să meargă în acea sâmbătă nu mai avea loc. Fugise mireasa cu un văr de-al mirelui şi stricase toate socotelile – atât pe- ale lui, cât şi pe-ale celor două familii. Acum, era nevoit să se angajeze la orice contract, pentru că sezonul nunţilor era pe sfârşite şi avea şi el, ca tot omul, nevastă şi copii de hrănit: cinci guri ale copiilor plus nevasta şi soacra- căzuseră toţi doar în spinarea lui. Nu-i vorbă că era bun trompetist şi era la mare căutare, mai ales că nunţile pe aici prin Moldova nu erau nunţi dacă nu aveau fanfară. „La doi tei”, puţină lume: mai ales lăutari tineri şi necunoscuţi, cu care lăutarii vechi nu se prea încurcau.

Nu trece mult şi iată că apare unul c-o faţă de cal, puţin cam şoldiu şi cu nişte pantofi cu găurele, plini de glod. Semn că venea din cine ştie ce cătun şi era pe grabă prin zonă. L-a tras pe Fane Bidirel deoparte şi l-a întrebat dacă sămbătă era liber să-i cânte la nuntă. Bidirel păţise multe la viaţa lui, aşa că l-a privit cu neîncredere şi-a dat să zică
că-i ocupat. Avea ăsta o privire şpanchie şi vicleană, iar de câte ori încerca Fane să-i prindă privirea, el tot căta în lături.

– Ce zici, îl luă individul din scurt, te prinzi, ori caut pe altul?

– Arsenal! zise Bidirel scurt. De ce-ai rămas descoperit taman acum în ajunul nunţii?

– Păi, nu era ce-mi trebuia mie şi-am stricat înţelegerea. Deci, să fie clar: vreau doar patru oameni şi numai suflători. Nu-mi vii mie cu zdrânga-zdrânga la scripcă, sau cu vreun cioflingar de chitarist. Vreau doar alămuri, să se audă-n tot satul. S-a cumpănit puţin Bidirel şi s-a gândit că dacă şi-ar lua încă trei suflători mai tineri şi le-ar da câte o mie de lei, i-ar rămâne lui grosul de bani, cum nici nu visase.

– Dacă dai zece mii, din care-mi dai două mii să arvunesc formaţia, gata, batem palma.

Cap de cal nici n-a stat pe gânduri, a scos un teanc de sute şi i-a numărat 2000 de lei în palmă lui Bidirel.

– Sâmbătă la ora două fix îmi sunteţi cu fanfara în poartă. Un minut dacă întârziaţi, pun câinii pe voi. Satul se cheamă Şoldeni, pe şoseaua dinspre Paşcani o tăiaţi peste dealuri şi ajungeţi la un drum de căruţe. Vă descurcaţi voi că nu sunteţi la prima nuntă.

Fane, puse banii în buzunar, dar parcă ceva îl neliniştea în toată această înţelegere pripită; prea repede cedase ţăranul şi nu se târguise cu el de la bani, aşa cum făceau ceilalţi. Nici nu arăta c-ar fi fost plin de bani; era cam jerpelit şi privirea aceea de viezure saşiu nu prezenta pic de încredere. Dar poate se înşela. Nu toţi oamenii trebuie să fie frumoşi. Ce, urâţii n-au voie să se-nsoare? În aceeaşi după-amiază îi găsi pe cei trei suflători cu care să facă formaţia: unul cu trombonul, altul cu tuba şi unul cu saxofonul. Încropi repede o mică fanfară şi se bucură că n-avea nevoie de cine ştie ce sonorizare: o stăţioară şi două microfoane erau de-ajuns. Găsi şi pe-un văr care să-i ducă cu maşina până-n marginea Şoldenilor: o făcea deseori pe taximetristul şi cunoştea bine satele mai lăturalnice.

– Bă, Fane, n-ai găsit şi tu alţi gagii să le cânţi? Ăsta-i un cătun izolat de lume unde numai un nebun se poate angaja la o nuntă. Sărăcie mare, cum n-am văzut nicăieri în altă parte. În plus, ăştia-s toţi neam acolo-n sat şi pentru că au sângele stricat, i-a bătut Dumnezeu de toţi îs şoldii. Cred că-s într-o sectă şi n-au voie să se căsătorească decât ei între ei.

Fane Bidirel simţi iar viermele îndoielii cum îi roade din inimă, dar de-acum n-avea cum să mai dea înapoi. Luase arvuna, dăduse şi celorlalţi câte cinci sute de lei , aşa că, Dumnezeu cu mila! Nevasta deja chirăia că nu-i mai ajung banii…

Sâmbătă, după ce trecură cu maşina peste dealuri şi hârtoape, pe unde neam de neamul lui de lăutar nu ajunsese, la ora două fix s-au oprit în faţa porţii mirelui. De fapt poartă era prea mult zis: câteva leaţuri legate cu sârmă, care acum stăteau prăvălite pe-o parte. Gardul era mai mult o închipuire pentru că, se pare, stâpânul casei îl tot descompletase iarna să-l pună pe foc, până rămăseseră doar câteva scânduri mâncate de putregai. În curte câteva babe trebăluiau pe lângă un ceaun mare, pus pe pirostrii, de unde se înălţa o aromă ameţitore de fiertură de pui. Aproape de gard, o căsoaie, acoperită cu carton, mozolită proaspăt cu var la faţă şi puţin aplecată pe-o parte. În faţa uşii, un ditamai agudul, din trupul căruia şiroia un fel de zoaie roşiatică ce se prelingea către colţul casei unde făcuse o băltoacă. Alături, câţiva bărbaţi se chinuiau să întindă o prelată flendurită pe nişte stâlpi, ceea ce avea să fie cortul unde urma să aibă loc masa. Când a dat cu ochii de hardughie, Fane Bidirel şi-a făcut cruce cu limba-n cerul gurii: „Măiculiţa Domnului, pupa-ţi-aş tălpile tale, dacă scap viu şi de-aici, zece acatiste plătesc.”. Şi celorlalţi le căzuse faţa, iar nepotu-său care începuse să fie respectat în tagmă ca un viitor mare saxofonist, îi zise cu reproş:

– Umbli cu ciorănii, nea Fane! Ăştia ne belesc! Nu vezi ce mutre au? N-ai putut şi mata să te interesezi unde ne aduci?

– Lasă, mă, îşi făcu el curaj. E săraci oamenii, dar ce, noi suntem mai breji? Nu trebuie să cânte cineva şi la nunta lor? Omul a dat banul, aşa că ce-mi pasă mie? Nu-i nicio ciorănie. Ţi-am dat arvună, lasă croncăneala!

De după casă, într-un costum albastru, cu pantalonii din sus de glezne de sub care se iţeau nişte şosete roşii, apăru mirele c-o plasă de păianjeni pe cap pe care se tot străduia s-o dea jos.

– Ei, până una alta, urcaţi colea pe prispă şi încălziţi saxafoanele! Mai, încolo, om vedea.

– Şefule, zise Fane cu jumătate de gură, dă ceva la băieţi să ungă instrumentele şi să cânte mai cu spor…

Cap de cal îl săgetă scurt cu privirea şi-i spuse:

– Mă confunzi! Cum vine asta? Nici n-aţi venit bine-n bătătură şi cereţi de băut şi de mâncat? Nu ne-am înţeles să vă umplu maţul, aşa că treceţi la cântat! Da, să cântaţi să audă şi moş Surdu, că altfel, schimb placa cu voi.

Fane Bidirel s-a pleoştit dintr-o dată. La orice s-a gândit, dar că n-o să le dea la nuntă nici măcar apă să bea, nici nu i-a trecut prin cap. Şi le ghiorăiau maţele băieţilor în draci, în vreme ce se uitau la el cuprinşi de foame şi sete. Mai ales că din fundul grădinii, de unde trebăluiau babele, venea un miros ucigător de carne fiartă. Şi neavând încotro, s-au pornit pe cântat. Dar ce cântat! Mai mult a jale şi durere, de ziceai că la casa lui Calangiu, că aşa îl chema pe socru-mare, murise toată familia. În răstimpuri, din norul de fum şi abur ce învăluia ceaunul din fundul grădinii se auzea câte-un chiuit de babă, de ziceai că o sugrumă cineva:

– Hii! Hiii! Hiiii! Trăiască ginericăăă!

Muzicanţilor aproape că le-ngheţase sângele vine şi li se lipeau muştiucurile de buze, în vreme ce privirile lor disperate căutau o salvare cât de mică, din iadul în care intraseră. Ba, la un moment dat, tifonul zoios ce atârna în faţa uşii s-a dat iute la o parte şi din dosul lui a apărut mireasa. Sfinte Sisoe! Lui Fane i-au amorţit buzele şi nu le mai putea aduna nicicum pe muştiucul trompetei. La multe nunţi cântase la viaţa lui, dar aşa ceva nu mai văzuse încă. Era mare cât un şifonier, cu o rochie de-o culoare nedefinită, mai mult un alb spre gri, c-o faţă mult asemănătoare cu-a mirelui, de ziceai că sunt fraţi. De sub voalul adunat pe-o coroniţă de floricele albe şi zmotrocite, ieşea rebel un smoc blond şi creţ. Şi-avea nişte buzoaie vopsite roşu aprins, de ziceai că acum scăpase de la mâncat un hoit. Când a dat cu ochii de muzicanţi a început să le zâmbească galeş, făcându-i din ochi celui mai tinerel. Fane Bidirel, când a văzut-o, a înlemnit:

– Arsenal! Să nu vă puie dracu să vă luaţi de urâta asta că şi-aşa suntem blestemaţi.

De regulă, când mai cântau la câte-o nuntă, lăutarii se mai retrăgeau cu câte-o tinerică să-şi odihnească glasul prin dosul vreunei şuri.

Au tot cântat pănă spre seară, în speranţa că înainte să vină mesenii, mirele-cap de cal o să se-ndure şi-o să-i pună la masă aşa cum se cuvenea. Când şi când îşi mai aruncau ochii către cortul aproape terminat, încercând să afle unde or să fie aşezaţi cu formaţia. Probabil că încropiseră ei un fel de estradă, să-i vadă tot poporul…

Spre seară, iată că apare şi ginerică, aşa cum se aşteptaseră. Era însoţit de un zdrahon care, asemeni tuturor celor pe care-i întălniseră până acum, târa după el un picior. În mână avea ditamai toporul pe care-l rezemă de agud.

-Ei, zise mirele apropiindu-se de formaţie. Gata cu dicstracţia! De-acum cântăm şi-l dicstrăm pe Firică! Adică, eu! E nunta mea şi o dată-n viaţă sunt cineva: sunt bărbat! Aşa că, voi, fuga marş, la copac! Fane Bidirel, crezu că nu aude bine, că-i o glumă, acum înainte să le dea de mâncare. Ochii de viezure se subţiară ca o lamă de cuţit şi se aţintiră reci asupra celor patru lăutari:

– Nu glumesc deloc! Sus, în copac, cu tot cu instrumente, că altfel, unchiu e tare nervos şi are un topooor!

Între timp au venit mai aproape şi ceilalţi şontorogi care se puseră pe râs şi pe-un fel de schelălăit de parcă erau toţi scăpaţi de la balamuc. Feţele tuciurii ale muzicanţilor dădeau în galben acum şi doar albul ochilor se rostogolea când la stânga, când la dreapta în căutarea unui sprijin cât de anemic. Fane le spuse printre dinţi:

– Executarea, că nu mai ieşim vii de-aici!

Le trecuse şi foame, şi frică, şi toate. Nu mai simţeau, pur şi simplu, nimic. Îşi luară instrumentele în mână şi se urcară pe laviţa de lăngă agud, după care fiecare îşi căută loc pe câte-o cracă cât mai aproape de poale. Erau precauţi şi se gândeau că s-or îmbăta demenţii şi doar aşa aveau să scape. După ce şi-au făcut loc care pe unde au putut, mirele şi-a chemat alături ciumăfaia cea blondă şi-a urlat din toţi rărunchii:

– Marşul, că vin meseniii! Şi, îndreptându-şi privirea către gospodinele ce trebăluiau pe lângă oale:

– Ei, de-amu aduceţi crăpelniţa, că începe petrecerea.

Pe muzica marşului Radetzki, au început să aducă pe mese dinaintea celor câţiva săteni care deja veniseră, farfurii pline cu pilaf. Lângă grămăjoara de orez fiert, se lăfăiau câte un cap de găină cu ciocul căscat şi căte-o zgaraibă cu ghearele chircite. În copac, muzicanţii, cu ochii ieşiţi din orbite, îşi umpluseră muştiucurile de la instrumente cu salivă, scoţând mai degrabă nişte mugete decât o cântare. Numai că nimănui nu-i mai păsa de ei. Mesenii cei şoldii se aruncaseră cu toate forţele asupra străchinilor cu pilaf şi, care mai de care, rodeau şi sugeau din câte-o gheară, de parcă nu mai mâncaseră de câteva zile. De la unul la altul începuseră să circule câteva sticle cu un lichid de-o culoare ciudată, care mirosea de te trăznea a trăscău, un fel de băutură făcută din melasă pe care o primiseră pentru vitele de la CAP. Pe la 2-3 din noapte, nu mai era unul în picioare, aşa că Fane Bidirel, cu ultimile puteri le făcu celorlalţi semn să coboare din agud şi s-o taie peste câmpuri, unde-or vedea cu ochii. Încet, ca pisicile coborâră unul căte unul, în vreme ce încă mai suflau în alămuri şi când se văzură ieşiţi pe poartă, o rupseră la fugă cuprinşi de disperarea morţii ce le stătuse atât de aproape în acea noapte de pomină. Unul din vecini, pe care nu reuşise băutura să-l pună la pământ, alături de ceilalţi, când văzu umbrele lăutarilor ce se topeau în ceaţa care învăluise haturile, strigă-n bătaie de joc:

– Iepurii, băăăă! Pune-ţi mâna pe ei, băăă! Şo! Nea, Griveica! Nea!

autor Maria Sava, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/maria

Animalul inimii – Herta Muller

„Trebuie uneori să ne prăbuşim în mizeria cea mai adâncă pentru a putea recunoaşte adevărul, tot aşa cum trebuie să coborâm în adâncul puţului pentru a zări stelele”, spunea Havel, un alt intelectual incomod căruia i s-a atribuit Premiul Păcii. Romanul Hertei Muller, Animalul inimii, te poartă printr-o
astfel de călătorie, până-n cea mai adâncă mizerie la care a putut fi omul aruncat în odiosul regim totalitar, pentru ca, după trecerea prin Purgatoriu, să poată privi adevărul în faţă. Este o carte scrisă într-un stil direct, cu multă sinceritate, în care nimeni nu-i menajat, nici naratoarea însăşi.

În mitologia egipteană, Zeul Ptah  a plănuit cosmosul mai întâi în inima sa, apoi i-a dat chip prin cuvântul său. La judecata morţilor, inimile acestora erau puse în balanţă cu o pană (simbol al lui Maat, al dreptăţii), pentru a dovedi că nu erau împovărate de nelegiuiri; în acest caz, inima era sinonimă, sub aspect simbolic, cu „conştiinţa, cugetul”. La Herta Muller inima devine sălaşul unui „animal”, al instinctului primar, semn al primitivităţii. „Când e atâta spaimă pe lume”, omul se dezumanizează, iese pur şi simplu din marginile istoriei. Inima lui e lipsită de cuget, ori este împovărată cu Frică. Toată frica acestei lumi se adună în inima supusului statului totalitar. Uneori animalul poate fi un iepure, alteori un şoarece. De prea puţine ori animalul a fost un leu. Atunci a fost vânat şi torturat spre buna învăţătură a mulţimii.

Naratoarea abordează în romanul său tematica comportamentului uman sub regimul totalitar din punctul de vedere al minoritarei, unghi diferit de cel al „refugiatului”  Paul Goma. Aşa cum „ceasornicarultoni”, demontează ceasul mamei, tot aşa este demontat, cu mare fineţe, mecanismul de inoculare al fricii care, încet-încet, transportă individul în zorii preistoriei – atunci când vânătorul deseori devine vânat.

Naraţiunea e scrisă la persoana întâi. În inocenţa sa, copilul simte că lumea în care s-a ivit e strâmbă, cuvântul e prohibitiv. De mic, locuitorul spaţiului totalitar învaţă că singurul adevăr pe care-l poate spune este minciuna. Dar şi tăcerea înseamnă minciună… „de îndată ce tace, totul e minciună.. .pentru că adevărul s-a dus pe gât. Pentru că gura a mâncat cuvântul, nu l-a rostit.” Adevărul trebuie înghiţit. Trebuie înlocuit cu gesturi. Precum gestul mamei de-a tăia unghiile copilului. Cu tot cu degete, să nu cumva să-i mai crească şi să-i vină curajul să le folosească. Precum gestul bunicului. Tunsul ritualic dinaintea morţii. Pentru că doar atât i-a rămas, să aştepte moartea. Ori, precum gestul tatălui. Cel care a venit pe lume „în pas de marş”, care a făcut la viaţa lui doar cimitire, ca soldat SS, şi un copil, la repezeală, pe care-l iubeşte c-o „iubire oarbă” şi pe care l-ar dori mort într-o lume în care nu are niciun viitor. Care până la urmă, devenind un caz fără speranţă, a murit cu un „ficat mare cât toate cântecele pentru conducători”. Un singur lucru nu şi-ar fi dorit tatăl: ca şi copilul său să se hrănească cu „prune verzi”, ai căror sâmburi conţin otrava urii şi-a minciunii, aşa cum fusese şi el hrănit de fuhrer. „Pentru că „mâncător de prune” era o vorbă de ocară, ca „mâncător de rahat”. Numai parveniţii, cei lipsiţi de scrupule, cei fără conştiinţă, cei ridicaţi din nimic, cei care călcau peste cadavre, erau numiţi aşa. Şi dictatorului i se spunea mâncător de prune.”

Copilul are două bunici: una „închinătoare” şi una „cântătoare”. Sunt cele două supape de salvare: credinţa şi poezia. Credinţa, că într-o bună zi poţi evada din această lume dominată de spaime în lumea în care „ciorapii fini precum aburul” sunt lucruri obişnuite. Şi poezia, calea de desprindere din lumea reală şi de-a intra într-o lume virtuală, acolo unde doar cei bătrâni mai supravieţuiau.

„Mama spune: Dacă nu mai suporţi viaţa, fă-ţi ordine în şifonier.” Când istoria îl sufocă pe individ, singura şansă de supravieţuire este să ignore realitatea. Să-şi creeze propria lume. Dacă lumea mare, cea a câmpurilor, a apelor, a norilor îl domină până la desfiinţare, trebuie să-şi creeaze lumea lui proprie, o lume mică alcătuită din lucruri aparent mărunte şi inutile: o nucă, un cordon, o fereastră, un sac, o foarfecă. O lume pe care s-o poată domina de la înălţimea nimicniciei sale; o lume suprarealistă în care  Sărăcia şi Frica sunt elementele dominante, pe care cu uşurinţă le poţi citi pe obrazul celor care-o populează.

În antiteză cu inocenţa copilului, apare dezumanizata Lola, care „venea din sudul ţării şi pe chipul ei se putea citi ţinutul acela sărac… Toate ţinuturile din ţară rămăseseră sărace, ca şi cele din fiecare obraz.” Între peisajul arid de la ţară, cu drumurile pline de praf, în care nu mai pot supravieţui decât oile, pepenii şi duzii, şi cartierele sordide ale oraşului, în care la umbra aceloraşi duzi se lăfăiau scaune scâlciate, se întinde precum o plagă o tăcere  imensă, culcuş al spaimei. Ce se scoate din aceste ţinuturi se sădeşte apoi în obrazul locuitorilor – Frica. Lola şi-a dorit să scape din lumea oilor şi-a pepenilor, şi-a dorit să-şi găsescă un bărbat cu unghiile curate şi cu cămaşă albă. Numai că dorinţele sunt una, ţelurile sunt alta. Şi singura cale să scape de seceta din obraz era plecarea la oraş, unde să studieze. Nu orice. Limba rusă, pentru că aşa arătai regimului că eşti dispus la orice compromis. Era un semn de supunere.
Viaţa la oraş începe într-un alt peisaj suprarealist, cel al căminului cu camerele lui sordide, sărăcăcioase, suprapopulat cu o lume care încearcă să se salveze din sărăcia cealaltă, cea a satului. Aşa cum Ivan Denisovici porneşte cu frenezie să-şi construiască temniţa, tot aşa şi Lola încearcă să-şi croiască drumul către vârful partidului, lucru care, crede ea, o va salva din lumea aridă în care ar fi trebuit să se întoarcă la finalul studiilor. Numai aşa ar putea scăpa de lumea „ciorapilor de bumbac”, aşa-zis „cu patent”, şi ar putea să rămână în lumea „ciorapilor fini precum aburul”, după care toate femeile tânjeau. Din nefericire, când aproape să ajungă „cineva”, când întâlnise şi bărbatul cu cămaşă albă, Lola care se împerechea cu cine apuca şi pe unde apuca, este pusă-n situaţia de-a aduce pe lume un copil. Inacceptabil pentru funcţia ei din partid. Ar fi fost cu siguranţă trimisă înapoi de unde a venit – în câmpul arid, cultivat cu pepeni, în care fratele ei îşi purta oile până li se înroşeau picioarele. Drumul ei s-a frânt brusc. Relevantă scena absurdă în care sinucigaşa este exmatriculată din facultate şi exclusă din partid. „Oile cu picioare roşii” au votat în unanimitate, au ridicat cât mai sus mâinile până le-au amorţit degetele. Ca şi cum n-ar fi existat. „Era atâta linişte între mâinile acelea, spuse cineva în pătrat, încât auzeai cum trece respiraţia pe lemnul băncilor încoace şi încolo.” Aceasta era lumea pe care Lola o ratase.
Alături de ea există cealaltă lume: „lumea proletariatului oilor de tablă şi-al pepenilor de lemn”, care „ieşea la prânz din tura de dimineaţă” şi care abandonase oile şi pepenii adevăraţi, venind ca „turbată” către funinginea oraşului. „Bărbaţii ştiau că fierul lor, lemnul lor, detergentul lor nu contau. De aceea mâinile le rămâneau butucănoase, făceau bulgări şi gogoloaie în loc de industrie. Tot ceea ce ar fi trebuit să fie mare şi colţuros devenea în mâinile lor o oaie de tablă. Ce trebuia să fie mic şi rotund devenea în mâinile lor un pepene de lemn.” O lume abrutizată, alcoolizată, dezrădăcinată, care-şi pierduse orice urmă de umanitate. Singura menire a acestei lumi era de-a îngroşa rândurile proletariatului.
Se pare că obsesia naratoarei legată de „oile cu picioare roşii” vine din realitatea instituită de regimul comunist, în care şvabii, locuitori ai Banatului, au fost alungaţi din casele lor, populate apoi cu acest lumpen care la început îşi adusese oile şi le băgase-n casele şvăbeşti, primite  în dar de la partid. O lume pe care ochiul critic al naratoarei o disecă cu răceala celui forţat să-şi părăsească propria vatră

în favoarea acestor dezrădăcinaţi ai soartei. O lume în care personaje precum nebunul cu papion de lângă arteziană, pitica din Piaţa Traian ori filozoful din preajma gării se alăturau cailor cu pantofi cu tocuri şi câinilor pe roţi, într-un tablou suprarealist. Moartea Lolei, care lăsase în urma sa un caiet
plin cu însemnări, scoate în evidenţă forţa subversivă a scriiturii. Prietenia dintre Gerg, Kurt, Edgar şi naratoare arată că numai solidaritatea celor care protestează împotriva regimului totalitar poate avea o finalitate. Şi ceea ce-i unea pe aceşti tineri erau mamele lor pline de boli, nu taţii lor SS-işti. Îşi părăsiseră casele părinteşti, la fel cu acei ţărani deveniţi peste noapte producători de „oi din tablă şi de pepeni din lemn”, adică de nimic. De fapt statul totalitar nici nu avea nevoie de producţia lor. Cât produceau, atâta mâncau. Salariile de mizerie erau plata supunerii lor. Le completau, furând care ce apuca: măruntaie de la abator, detergent, fiare, şuruburi. Şi partidul ştia că ei fură şi-i lăsa să fure. Ştia că autoculpabilizându-se, având conştiinţa păcatului că fură, n-ar mai fi îndrăznit să se revolte. „Cine nu fură nu este luat în serios la fabrică. Hoţia generalizată asemeni unui cancer în metastază a putut subjuga un întreg popor.

Cei patru tineri le semănau într-o măsură oarecare, dar se şi deosebeau de ei. Conştientizau zidurile închisorii comuniste în care trăiau şi  se ţineau în viaţă doar cu gândul emigrării.
„Numai dictatorii şi paznicii săi nu voiau să emigreze. Li se citea în ochi, în mâini, pe buze: chiar începând de azi şi mâine la fel, vor face cimitire cu câinii lor, cu gloanţele lor. Dar şi cu cordonul şi cu nuca, şi cu fereastra, şi cu funia.”Aşa cum făcuseră altădată taţii lor, SS-iştii, mărşăluind sub steagurile fuhrerului. Ei au descoperit că prietenia lor nu era pe placul jandarmului, care i-a luat în colimator. Bătrânii reacţionează: „Bunicul spune să-ţi scriu că alţii aplaudă şi câştigă bani. Să nu-i mai faci una ca asta bunicului.” Tinerii sunt sfătuiţi să cedeze, să colaboreze, nu să-şi pună jandarmul pe urme. „Căci, spune Exupery, aminteşte-ţi de cuvintele mele: oricare ar fi civilizaţia jandarmului şi oricare ar fi a ta, în faţa jandarmului, dacă are puterea de a judeca, rămâne în picioare doar cel josnic. Căci orice adevăr, oricare ar fi el, dacă e adevăr de om şi nu de logician stupid, este viciu şi greşeală pentru jandarm. Căci el te vrea dintr-o singură carte, dintr-un singur om, dintr-o singură formulă.” (Citadela, pg.270)
Fără susţinere din partea cuiva, cei patru încep să simtă cum frica le pătrunde în sânge. „Râdeam mult ca s-o ascundem de ceilalţi. Dar frica îşi pierde urma. Când îţi stăpâneşti obrazul, se strecoară în glas. Când reuşeşti să-ţi ţii în frig obrazul şi glasul, ca pe ceva fără viaţă, frica îţi părăseşte până şi degetele. Se aşază undeva în afara pielii. Zace liberă în jurul tău, o poţi zări pe lucrurile din preajmă.” (pg.75)

Şi cei care simt cu acuitate Spaima care pluteşte deasupra tuturor, sunt copii. Copiii lucrătorilor de la abator, ai „băutorilor de sânge cald”, nepoţii bunicilor cântători din fluier. Ei descoperă că nici cântatul la fluier, nici hoţia ori băutul sângelui cald nu le va asigura un trai mai bun, ci doar statutul de jandarm: „toţi vor să ajungă miliţieni şi ofiţeri”. Statul totalitar a ajuns la apogeu. Nimeni nu se mai împotriveşte, aproape toţi, cu mici excepţii, participă la propăşirea lui. Exemplul este căpitanul Piele. Cu câinele lui, Piele, dresat să bage frica-n oasele celor care cârtesc. Şi Tereza, fiica unui meşter care făcea statui pentru eroii comunişti. Tereza, ale cărei escapade erau iertate la umbra unui tată, slugă devotată statului totalitar şi care nu are scrupule faţă de nimeni. Pentru ea, gestul eroinei de-a-şi răzbuna umilinţa la care a supus-o jandarmul Piele, e doar o distracţie.

În revolta lor, cei patru tineri au inventat un joc pe care l-au numit cu numele unei păsări răpitoare: „spaima găinilor” sau „sfrâncioc”. Sfrânciocul este o pasăre care obişnuieşte să pună în ţepi de păducel sau de măceş, insecte, şopârle, viermi, şoareci. Aminteşte de faptele unui domnitor care-i trăgea în ţeapă pe laşi, hoţi şi trădători. Doar aşa putea fi ucis „animalul inimii”, cel care era purtătorul fricii. Odată evadată în lumea de dincolo, eroina continuă să trăiască cu amintirile, cu tristeţile şi suferinţele ei. Pentru că oricât ar fi vrut, nu putea să scape de ele. Lumea în care trăise avea drept repere ale normalităţii monstruozitatea, absurdul, decăderea fizică şi morală, tot ceea ce mutila sufletul şi-l îmbolnăvea pentru totdeauna. Şi singura cale de-a se purifica a fost de-a aşterne totul pe hârtie cu o sinceritate halucinantă.

A fost singura care a reuşit să se salveze şi să-şi învingă „animalul inimii”. Pentru cititorul aparţinător unui popor cu memoria atrofiată, aşa cum este poporul român, finalul romanului pare neverosimil. „În ultima fotografie, căpitanul Piele traversa Piaţa Traian. Ducea într-o mână un pacheţel învelit în hârtie albă. De cealaltă mână ducea un copil. Pe verso-ul fotografiei, Kurt scrisese: Bunicul cumpără prăjituri. Îmi doream să-l văd pe căpitanul Piele ducând un sac cu morţii lui. Părul tuns să-i miroasă a cimitir proaspăt cosit, când merge la frizer. Să-i pută crima, când se aşază, după lucru, alături de nepotul lui la masă. Ca acestui copil să-i fie scârbă de degetele care întind prăjitura.” Numai că şi copilul i-a devenit complice bunicului din clipa în care a aflat cu ce s-a ocupat şi i-a găsit circumstanţe atenuante: „şi-a făcut pur şi simplu datoria”. Şi acestă lozincă preluată de întreaga societate , mai ales de „parterul istoriei”, cum spune Glucksmann, ar putea face să se repete şi Auschwitzul şi Piteştiul. Prostia umblă-n haine de gală prin lume.

autor Maria Sava, redactor la revista Faleze de piatră

http://cititordeproza.ning.com/profile/maria