Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Narcis şi Gură -de -Aur de Hermann Hesse

Posted in Club de lectură by Hopernicus on 28/10/2011

 

Hermann Hesse (1877-1962) s-a născut la 2 iulie la Calw(Wurtenberg) , fiind al doilea fiu al lui Johannes Hesse şi al Mariei Gundert, familie de şvabi elveţieni. Contemporan cu Proust, Joyce Kafka, Camus, Sartre, Hesse a debutat în 1899 cu  volumul Cântece romantice în care rămâne tributar lui Goethe. În 1902, după prima călătorie în Italia şi moartea mamei, publică volumul Poezii. Doi ani mai târziu publică romanul Peter Camenzind obţinând Premiul „Bauernfeld”. Colaborează la revistele Simplicissimus, Neue Rundschau, Rheinlande, Martie. În urma unei călătorii în India publică în 1913 Din India, iar în 1919 primeşte Premiul Fontane pentru romanul Demian. În 1922 publică povestirea Siddharta. Hugo Ball publică prima biografie alui Hesse în 1927, când împlineşte 50 de ani şi când  îi apare romanul Lupul stepelor. Romanul cu care a devenit celebru a fost Jocul cu mărgele de sticlă, publicat în 1943. Moare la 9 august 1962 la Montagnola.

 

În afara experienţelor impuse de diverse şcoli literare, Hermann Hesse a rămas un scriitor moralist orientat către valorile spirituale fundamentale ale omenirii, chiar dacă epoca în care a trăit a fost una de mari transformări sociale şi morale. Forţa spiritului se dovedea fi din ce în ce mai lipsită de putere şi însuşi scriitorul nota: „Noi, poeţii nu încercăm să explicăm sau să ameliorăm epoca noastră. Nu căutăm nici să-i transmitem învăţături. Noi căutăm să învăţăm din cadrul ei propria noastră suferinţă, să dezvăluim propriile noastre visuri, revelând astfel mereu lumea imaginilor, lumea sufletului, lumea trăirilor noastre.

Poet de mare puritate interioară Hesse a fost mai tot timpul ispitit de farmecul izolării din iureşul cotidianului, de retragerea în mijlocul naturii. Tema sa preferată a fost „înfăţişarea unui fragment de umanitate şi iubire, a unui fragment al vieţii instinctuale şi sublimate, pe care o explorez din natura mea proprie, pentru acărei justeţe, sinceritate şi directă trăire pot să garantez.” Opera lui Hesse are prin excelenţă un caracter autobiografic, personajele sale fiind proiecţii ale propriilor trăiri, ipostaze ale modului său de abordare a existenţei. Renunţând la ambiţiile  autorului omniscient, Hesse se apropie de marile mistere ale umanităţii prin scrutarea propriei conştiinţe, opera sa fiind în primul rând o confesiune în care memoria pierdută se împleteşte continuuu cu memoria regăsită.

Criza civilizaţiei moderne de la început de secol şi izbucnirea primului război mondial au însemnat pentru Hesse prilej de suferinţă şi profunde nelinişti:”Astăzi mizeria se aude din întreaga lume. Ea este atât de mare, încât în orice colţ mărunt m-aş găsi, sunt gata să fac totul pentru a ajuta cu ceva.” Atât în povestiri cât şi în romane tema centrală rămâne raportul dintre individul mistuit continuu de crize morale şi societatea cu care se află în conflict

 

Narcis şi Gură -de -Aur, publicat în 1930, reia acelaşi procedeu retoric al personajelor antinomice folosit în întreaga sa operă. Este antinomia dintre spirit şi materie, dintre viziunea apolinică şi cea dionisiacă asupra existenţei. Folosind formulele literare ale Bildungsromanului, autorul urmăreşte evoluţia celor doi tineri din şcoala mănăstirii Maulbronn care au moduri total diferite de abordare şi înţelegere a vieţii: Narcis are vocaţia ascezei, iar Gură- de- Aur întruchipează spiritul dionisiac, căruia autorul sub impresia lecturilor din Goethe  îi va da o tentă faustică. „Pe cât era Narcis de sumbru şi uscăţiv, pe atât era Gură- de- Aur de luminos şi înfloritor. Pe cât era Narcis un gânditor şi un analist, pe atât părea Gură de Aur să fie un visător şi un suflet copilăros. Dar un fel de destin uman se arcuia deasupra contrastelor: amândoi erau oameni nobili, amândoi erau deasupra celorlalţi, însemnaţi prin daruri şi semne vizibile şi amândoi fuseseră învestiţi de soartă cu o chemare deosebită.”-Însă între cei doi tineri atât de deosebiţi începu să se înfiripe o prietenie ciudată. Narcis hotărî că cel mai bun lucru ar fi să-l facă pe Gură- de- Aur să se privească cu alţi ochi, să-şi descopere partea bună şi neîntinată . Aici se adevereşte vorba că fiecare dintre noi este, de fapt, aşa cum apare în ochii celuilalt. Însă prietenia lor nu era văzută cu ochi buni de ceilalţi elevi din mănăstire astfel că Gură- de- Aur se trezi din ce în ce mai singur.

 

Gură- de -Aur purta cu sine o taină şi într-o bună zi în urma unei discuţii cu Narcis acesta, versat în desluşirea sufletelor, îi scoase la lumină lucruri de care se ruşina şi pe care nu dorea să şi le amintească. Mama sa fusese „o  dansatoare, o femeie frumoasă, sălbatică de origine nobilă dar necurată şi păgână.”În zadar încercase tatăl, om rece cu privire vicleană, s-o  schimbe, ea îşi urmă instinctele şi chemarea sângelui, fără să-i pese de cum o privea lumea. Iar el, copilul, fusese obligat s-o dea uitării. Acum, în urma discuţiei cu Narcis i s-a amintit despre viaţa ei şi despre felul ei de-a fi. Şi i-a spus cu detaşare că viaţa lui îşi va schimba făgaşul, drumul său se va reîntoarce către mama de a cărei fire va fi tot mai aproape. A fost momentul  în care cuvintele lui Narcis au declanşat în sufletul lui resorturi nebănuite. „Tu, îi pune Narcis, ţi-ai uitat copilăria, din adâncul sufletului tău ea caută să te recâştige. Te va face să suferi până îi vei da ascultare.”

 

Şi după acest episod, Gură -de- Aur a părăsit mănăstirea şi s-a transformat într-un Don Juan, peregrin prin satele Germaniei Evului Mediu. I se dezvăluie cu timpul o cu totul altă lume decât cea despre care învăţase între zidurile mănăstirii.  Orele de latină sunt înlocuite cu şcoala vieţii la care profesor asiduu îi devine vagabondul Victor, uns cu toate alifiile. De la el a învăţat cele trei lucruri esenţiale pentru a supravieţui: procurarea hranei, găsirea unui adăpost pe timp de noapte şi asigurarea continuă în faţa primejdiei. Curând însă fu nevoit să-şi ucidă camaradul care la rândul lui a încercat să-l sugrume. În cele din urmă ajunge ucenic la un cioplitor de icoane. Gură- de- Aur devenise alt om în urma anilor de drumeţii. Se maturizase şi căpătase ştiinţa vieţii pe calea experienţei directe, nu ca Narcis, din cărţi. Totodată reuşise să-şi înfrâneze pornirile instinctuale, porniri moştenite de la mama sa. Alături de maestrul Niklaus, Gură -de- Aur îşi regăseşte adevărata vocaţie, cea de artist. „În artă şi în existenţa sa de artist dăinuia, pentru Gură -de- Aur, posibilitatea de a împăca cele mai adânci contradicţii ale fiinţei sale pentru a da grai superbei, mereu înnoitei parabole a dezbinării naturii sale. Dar arta nu era un dar gratuit, nu se putea dobândi pe degeaba, costa foarte scump, cerea sacrificii.” Şi după anii de libertate au urmat ani de supunere faţă de maestrul său şi de trudă cu dalta şi ciocanul.

 

Impresionantă şi admirabilă această  metamorfoză la care Hesse şi-a supus personajul. În gândul lui încolţeşte dorinţa de-a imortaliza în lemn exact momentul divin al maternităţii lucru care i-ar fi adus împăcarea cu sine, cu destinul său şi implicit, cu cea care i-a dat viaţă, precum şi împăcarea cu Mama cea Sfântă. Astfel ar fi luat sfârşit acea relaţie marcată de păcatul originar pe care o putea lega el cu femeia. Transformarea lui Gură- de- Aur este unul dintre cele mai frumoase imnuri închinate femeii. Însă sufletul lui măcinat de dorinţe contradictorii l-au pornit iarăşi pe drumuri către libertate , în afara timpului şi-a vieţii. A simţit că nu poate dăltui acest miracol numit viaţă dacă nu cunoaşte moartea sub cele mai hidoase forme. În aceste peregrinări cunoaşte cealaltă faţă a femeii, apropierea ei de moarte, bucuria iubirii fiind înlocuită cu tristeţea şi suferinţa morţii.

 

La capătul primei drumeţii fusese subjugat de chipul Maicii Domnului cioplit de maestrul Niklaus şi-şi dorise să devină  şi el cioplitor. De astă dată după ce călătorise cu moartea prin preajmă  ajuns în dreptul unei biserici în a-cărei curte se aflau statui cioplite în piatră care înfruntaseră timpul din vremuri imemoriale. Impresionat de veşnicia lor s-a retras într-un confesional spre a-şi încredinţa viaţa bunului Dumnezeu: „Bunule Dumnezeu, începu el spovedania, uită-te ce am devenit. Mă întorc din lume şi am devenit un om rău, un fluieră- vânt, mi-am irosit anii tinereţii ca un risipitor, puţin mi-a mai rămas. Am ucis, am furat, am preacurvit, am trândăvit şi am luat pâinea de la gura altora. Bunule Dumnezeu, de ce ne-ai croit aşa, de ce ne duci pe astfel de căi? Nu suntem oare copiii tăi? Nu a murit Fiul pentru noi? Nu există sfinţi şi îngeri pentru  a ne călăuzi?  Sau poate acestea sunt numai poveşti frumoase, născociri, care se istorisesc copiilor, pe seama cărora până şi popii râd?Din pricina ta, Dumnezeule- Tată mi-am pierdut încrederea, rău ai plămădit lumea şi rău menţii ordinea în ea…”

Las cititorului plăcerea de-a afla finalul  întâmplărilor prin care a trecut eroul nostru, Gură- de- Aur şi care-i diferenţa dintre relaţia  gânditorului cu lumea  şi cea a artistului  în raport cu lumea. Şi ce înseamnă „să te realizezi” la capătul unei vieţi zbuciumate. Cartea lui Hesse merită citită tocmai pentru simplitatea şi adâncimea întâmplărilor care marchează vieţile celor doi eroi: Narcis şi Gură -de -Aur.

 

Bibliografie : Narcis şi Gură -de -Aur, Editura Rao Books, 2007

 

 

 

autor   Maria Sava

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Narcis şi Gură -de -Aur de Hermann Hesse

%d blogeri au apreciat asta: