Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Vecinul meu de la parter

Posted in Proză, Proză scurtă by Hopernicus on 04/11/2011

I se spune „Neamprost”. Aproape nimeni nu mai ştie cum îl cheamă cu adevărat. Ţăranul care şi-a pierdut rădăcinile şi, drept compensare, simte nevoia să se lăţească. E felul lui de a-şi spori respectul de sine, de-a se face remarcat de noii vecini de la bloc. Nu că ar da doi bani pe ei. Doar aşa, pentru a-i ţine la respect, să ştie clar până unde au voie să se întindă.

Stă la parter. A fost visul lui să aibă apartament în oraş, la parter. Mai întâi şi-a îngrădit spaţiul  din faţa apartamentului cu un gard din sârmă ghimpată, înalt de doi metri, să nu-i zboare nici vrabia prin faţa geamului. Pe urmă s-a îngrijit şi a făcut vreo 10 straturi cu de toate: ca la el acasă, la Gârniţa. A pus ceapă, fasole, verdeţuri şi, printre ele, roşii, ardei şi chiar câteva cuiburi de cartofi. A mai plantat un suport de bătut covoarele, o sârmă de întins rufele la uscat, un grătar, o afumătoare şi un chioşc, să stea vara la umbră. În mijlocul grădiniţei a plantat un prun şi câţiva butuci de vie, să aibe omul producţia lui de zaibăr şi de tescovină. Vecinii au cam mârâit, dar după ce-a umblat vreo săptămână cu un par în mână, aşa, spre exemplificare, să vadă puturoşii că n-au voie să se atingă de munca lui, l-au lăsat în pace.

Spre toamnă, Neamprost s-a gândit că o să culeagă via de la ţară şi n-o să aibă unde pune damigenele cu vin, aşa că s-a apucat de săpat frumuseţe de pivniţă la rădăcina blocului. Sub geamul lui. A scos un camion de pământ pe care l-a aruncat pe aleea din faţa blocului. „N-au decât să vină cei de la primărie să-l ridice, că de-aia le plătesc taxe.” A fost o toamnă ploioasă, aşa că, de la atâta pământ amestecat cu apă, o mlaştină neagră şi urâtă s-a întins până sub geamurile celorlalţi.Câteva mormăieli pe la colţuri le-a liniştit rapid împrăştiind noroiul cu pricina cât ţinea aleea. Vecinii ieşeau în stradă cu cizmele-n picioare, apoi se schimbau şi le puneau în sacoşe.

Noroc de prima zăpadă şi de primul îngheţ. De sărbători, Neamprost a fost ocupat până peste cap: bătut covoare, spălat toate albiturile şi întins pe sârmă, apoi a pus afumătoarea în funcţie. Doar n-avea omul să–şi piardă timpul la ţară, de vreme ce se îngrijise să-şi croiască  gospodăria lui „proprietate personală”, aici,  în buricul târgului. Vecinii au înghiţit în sec şi n-au îndrăznit să deschidă geamurile până spre Bobotează.

Primăvara în faţa blocului a apărut ditamai limuzina: un Cadillac mâncat tot de rugină, roşu aprins şi cu geamurile fumurii. Ca să nu existe neînţelegeri asupra locului de parcare, s-a dus şi-a tras un contur cu vopsea roşie pe care şi-a scris mare numărul maşinii. Apoi când s-a mai încălzit puţin a început să dezmembreze întreaga limuzină  ca pe un ceasornic cu angrenajul înţepenit. Cum venea de la muncă, întindea o pătură lângă maşină şi lua piesă cu piesă la şmirgheluit, dat cu vaselină, degresat cu benzină, încât aerul devenise greu de respirat de atâtea substanţe. Pe unde mai era tabla îndoită, îi mai ardea câte un ciocan, o mai îndrepta cu ranga. I-a scos uleiul vechi şi, pentru că o potaie de câine tot moţăia prin preajmă, a făcut o glumă turnându-i uleiul în cap. De n-ar fi  scos atâtea capete la geam cu schelălăiala lui, mai că i-ar fi aruncat şi-un chibrit aprins, în blană. Mamă, atunci l-ar fi văzut cum fuge ca descreieratul. Da’, oricum, din alb, l-a făcut negru, de numai ochii îi mai sclipeau în cap. Să mori de râs, nu alta!

Dar iată că-ntr-o noapte vecinii au crezut că au halucinaţii: din oră-n oră un cucurigu strident a-nceput să le bântuie somnul la toţi. A doua zi au văzut într-un colţ al gospodăriei ad-hoc o împrejmuire cu plasă în care un pintenat se înfoia pe lângă două ouătoare. Iar s-au găsit vreo doi să murmure. Neamprost le-a tăiat-o scurt: „n-aveţi decât să daţi cocoşul în judecată! Şi-apoi cine vă pune să trageţi cu urechea-n curtea mea.” Şi trezirea din oră-n oră au suportat-o vecii cu stoicism până la Paşti când pintenatul cu tot cu suratele lui s-au transformat în cine ştie ce bunătăţi pe masa gospodarului.

Acum e vară, soare, cald. Neamprost stă în chioşc la umbră, în chiloţi şi maieu cu găurele, cu ditamai ochelarii de soare pe nas, iar alături sfârâie grătarul de zor, din boxele de la calculator scoase pe geam se-nalţă ultimile manele ale lui Florin Salam şi, alături, în pivniţă la răcoare, se lăfăie câteva sticle de 2 litri de bere.

Aşteaptă cimotiile de la Gârniţa să-l vadă şi să se albăstrească de invidie. El, băiatul sărac şi fără carte care păzea oile la tot satul, acum e mare domn şi face ce vrea muşchii lui în oraş. Pot să-ntrebe tot cartierul: nu-i trece nimeni pe dinainte: are casa lui, gospodăria lui, curtea lui, maşină adevărată şi…ah! uitasem să vă spun. De când au fugit profesorii unde-au văzut cu ochii că erau muritori de foame, Neamprost s-a aranjat pe un post de profesor într-un sat apropiat. E şi el un fel de ‘telectual, aşa cam ca alde Liiceanu.

 

 

autor  Maria Sava 

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Vecinul meu de la parter

%d blogeri au apreciat asta: