Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Borges – Cărţile şi noaptea

Posted in Studii by Hopernicus on 19/10/2012

Iară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă.”(Eminescu)

În anul 1977, Borges începe seria de conferinţe de la Teatrul Coliseo din Buenos Aires, conferinţe pe care criticii literari le numeau mai degrabă “charlas”-“a sta la taifas”, “a face conversaţie”. Asemeni scrisului său, marcat de simplitate, la prima vedere, dar încărcat de erudiţie, în clipa în care începi să-l pătrunzi, conferinţele lui Borges scoteau în evidenţă o personalitate puternică cu o inteligenţă deosebită care ştia să împărtăşescă auditoriului, cu nobleţe şi simplitate, cele mai adânci trăiri. Motiv pentru care conferinţele sale  umpleau până la refuz sălile din Buenos Aires şi, apoi, din Montevideo.

La Borges, spune Guillermo Sucre, totul este fuziune a contrariilor: eruditul şi intuitivul, raţionalul şi imaginativul, algebristul şi alchimistul se confruntă în el, pentru ca, în cele din urmă să se reconcilieze şi să se înalţe la gândirea superioară.”

În 1955 Borges a fost numit director al Bibliotecii Naţionale din Buenos Aires. A considerat această numire ca pe un dar, la care nu îndrăznise vreodată să viseze. Un dar care venise prea târziu pentru el, aproape orb. O ironie a sorţii –să te afli continuu printre cărţi-900 de mii de exemplare-şi-n acelaşi timp să nu le poţi citi. Borges a considerat că cele două lucruri i-au fost dăruite cu un scop. Domnul îi arăta calea pe care să apuce astfel încât infirmitatea să-i înnobileze fiinţa, nu s-o adâncească în întuneric şi neputinţă. “Eu mi-am imaginat întotdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci. Alte persone consideră că ar fi o grădină, alţii şi-l pot închipui ca un palat; eu l-am imaginat întotdeauna ca o bibliotecă; şi aici mă aflam eu.” Aflat în mijlocul Paradisului, Borges a scris “Poemul darurilor”, închinat înaintaşului său Groussac, fost director al Bibliotecii Naţionale şi orb în acelaşi timp. Dar şi lui Jose Marmol, cel cu care completa mistica cifră trei a orbilor “stăpâni” în Paradisul cărţilor.

În cartea despre antroposofie, Rudolf Steiner afirmă: “atunci când ceva se termină, trebuie să ne gândim că ceva începe.”Această frază avea să-l determine pe Borges să creeze altceva pentru a pune în locul lumii vizibile, pierdute. Aşa că, împreună cu tinerii care frecventau biblioteca, s-a apucat să înveţe limba şi literature engleză, de la origini. Era o nouă cale de-a pătrunde în lumea strămoşilor saxoni şi scandinavi care, plecând din Danemarca, Germania şi Ţările de jos, ocupaseră “Englalandul”, pământul anglilor. Studiul limbii anglo-saxone i-a deschis nebănuita şi neasemuita cale a frumuseţii poeziei vechi cu incantaţiile ei mistice, poezie a oralităţii în care auditivul este determinant.

Citind prelegerea lui Borges mi-am amintit de un alt mare spirit, Unamuno, şi de cartea sa Agonia creştinismului. Pentru Unamuno, apariţia Bibliei a însemnat înlocuirea Verbului cu Litera, un pas uriaş înapoi, în cultura omenirii. Să amintim aici de întreaga cultura orală  a druizilor, accesibilă doar iniţiaţilor. Borges are geniul de a reface acest drum de la Literă către Verb, fapt care-i va marca puternic opera .Poemele sale sunt atinse de nimbul genialităţii tocmai datorită acestei lumini deschisă în noaptea dăruită de zei. “Eu datorez umbrei, spune Borges, anglosaxona, îi datorez modestele mele cunoştinţe de islandeză, îi datorez bucuria atâtor rânduri, atâtor versuri, atâtor poeme şi de a fi scris o carte intitulată cu anumită falsitate, “Elogiu umbrei”, în care elogiam orbirea mea, deoarece am înţeles că nu a fost în totalitate rău.”

Aşadar, versul lui Shakespeare: “Looking on darkness which the blind to do sie” se referă, de fapt, nu la bezna totală în care orbul ar fi condamnat să se scufunde definitiv, aşa cum îşi imaginează oamenii normali lumea lor ci, la o lume diferită, a umbrei, în care lucrurile capătă noi dimensiuni prin misterul de care se înconjoară. Mai ales, când orbul are o vocaţie artistică.

Borges descoperă o lume a orbeţilor atinşi de genialitate care au avut o imensă contribuţie la evoluţia literaturii universale. Primul, în lungul şir al orbilor geniali, a fost Homer, personalitate reală sau imaginară care a marcat puternic poezia lui Oscar Wilde. Se spune că Homer ar fi fost învins într-o petrecere de către muze care i-au sfărâmat lira şi i-au luat vederea.

Eu cred că Wilde şi-a dat seama că poezia sa era prea vizuală şi că a vrut să o vindece de acest defect, spune Borges. De aceea, el a dorit să facă o poezie auditivă, care să fie muzicală, să zicem, precum poezia lui Tennyson sau poezia lui Verlaine, pe care el îl iubea şi îl admira atât de mult. Şi atunci Wilde şi-a zis: „grecii au spus că Homer era orb pentru a arăta că poezia nu trebuie să fie vizuală, că poezia trebuie să fie, înainte de toate auditivă„.De aici, acea maximă: “muzica înaintea tuturor lucrurilor„, a lui Verlaine, de aici simbolismul contemporan al lui Wilde.

Deci, putem gândi că Homer nu a existat dar că grecilor le plăcea să şi-l imagineze orb, pentru a insista asupra faptului că poezia este înainte de toate lira şi că latura vizuală poate să existe sau poate să nu existe la un poet. Eu cunosc şi mari poeţi vizuali, poeţi intelectuali, mentali, dar nu este nevoie să menţionez nume.”

Poezia este aceeaşi, indiferent de curentele în care au încadrat-o istoricii literari. Însă versurile păstrează o forţă, o muzicalitate şi un prestigiu al lor, doar în original. Rare sunt cazurile de traducători care pot reda într-o oarecare măsură frumuseţea originală a versurilor traduse. Sunt ei înşişi poeţi de mare valoare.

Un alt orb, în ale cărui versuri covârşitor este auditivul, a fost Milton care, asemeni lui Coleridge şi De Quincey, a ştiut că unicul său destin va fi literature. La 25 de ani a orbit. El spunea că şi-a pierdut vederea scriind pamflete în sprijinul hotărârii Parlamentului de a-l executa pe rege. Pentru pamfletele sale, Milton a fost condamnat la moarte, însă Carol al II-lea, fiul lui Carol I a refuzat cu nobleţe să semneze lista condamnaţilor la moarte, listă  pe care se afla şi Milton: “Pana din mâna mea dreaptă refuză să semneze această condamnare la moarte”, ar fi spus el.

Iar Milton şi-a urmat crezul, acela de-a lăsa ceva posterităţii. A abordat numeroase teme, însă în poemul Paradisul pierdut s-a oprit la Adam, temă universală, de altfel. Petrecea foarte multă vreme singur şi compunea versuri. Putea să memoreze câte 40-50 de grupe a câte 11 silabe pe care apoi le dicta celor care veneau să-l viziteze. Aşa a compus şi a scris Paradisul pierdut şi Paradisul regăsit . Însă eroul tragic cu care Milton se identifică este Samson, pentru că, asemeni lui, se considera un om puternic învins de soartă. Celebre au rămas versurile :“eyless, in Gaza, at the mill, with the slaves.”(“orb în Gaza, la roata de apă printre sclavi”). Nu avem destulă admiraţie şi nu încetăm să ne uimim de forţa cu care marele poet s-a ridicat deasupra tuturor nenorocirilor care l-au lovit “in this dark world and widte”, lume pe care a dominat-o cu prisosinţă.

La începutul conferinţei sale, Borges amintea de francezul Paul- Francois Groussac  care fusese director al Bibliotecii Naţionale dinBuenos Airesşi care-şi pierduse vederea din cauza glaucomului. Însă, ca şi Borges, Groussac  are două opera-cea istorică conform formaţiei principale şi cea  literară scrisă în spaniolă limbă pe care a aprofundat-o într-atât de mult, încât a ajuns să fie considerat unul dintre marii prozatori de limbă spaniolă.

Însă cel mai faimos creator de operă dublă rămâne James Joyce . Pe de o parte sunt cele două romane- “Ulisse” şi “Finnegans Wake”, iar pe de alta opera lingvistică, Joyce fiind considerat cel mai important creator de limbă engleză. Pătruns în lumea întunericului, Joyce studiază irlandeza, norvegiana, greaca şi latina, inventând el însuşi o limbă de o muzicalitate aparte. “Din toate câte mi s-au întâmplat , spunea Joyce, cred că cel mai puţin important este faptul de a fi rămas orb.” Obişnuia să şlefuiască câte o frază o zi întreagă până o aducea la perfecţiune.

Alături de atâtea ilustre exemple, Borges consideră orbirea sa ca pe un dar, artistul având o misiune pe care şi-o poate duce la capăt, dincolo de toate nenorocirile pe care viaţa i le oferă. Pasiunea pentru literatură e mult mai puternică, încât până şi suferinţa este recuperată şi filtrată în interesul său. “Tot ceea ce i se întâmplă –inclusiv umilirea, ruşinea, nenorocirile-toate acestea i-au fost date ca material pentru arta sa şi trebuie să-l  folosească.”

Conform sentinţei socratice, cine se poate cunoaşte mai bine decât orbul care trăieşte mai mult cu sine însuşi? Îndepărtarea de lumea vizibilă, însingurarea,  îl apropie pe orb de lucrurile esenţiale.

Şi pentru că am vorbit de însingurare aş vrea să amintesc aici pe marii creatori care nu şi-au trădat crezul în momentele de claustrare totală în care au fost supuşi de regimul comunist: pictori care pictau în memorie, poeţi care scriau mii de versuri în minte. “Alles nahe werde fern” spune un vers al lui Goethe. “Tot ce este aproape se îndepărtează” . În crepusculul zilei dar şi al vieţii,  lumea vizibilă se îndepărtează dar, “Nimeni să nu reducă la lacrimi şi reproşuri/Această demonstraţie de măiestrie/A Domnului care, cu magnifică ironie/ Mi-a dat în acelaşi timp cărţile şi noptea”(Poemul darurilor-J.L.Borges) .

 

Bibliografie: Jorge Luis, Borges, Cărţile şi noaptea, Junimea 1988

 

 

autor maria sava

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Borges – Cărţile şi noaptea

%d blogeri au apreciat asta: