Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Despre reflexele condiţionate la aligatori

Posted in Proză by Hopernicus on 22/10/2012

Pe certificatul meu de naştere scria şi încă mai scrie, cu meşteşugite floricele verzi-albăstrui, Ion Beremici. Dar, până la-nceput de mileniu, când a-nceput înscrierea candidaturilor pentru funcţia de primar al comunei , nimeni n-a sesizat filonul de aur care se-ascundea, încă din naştere,între cele două file filigranate şi îngălbenite de vremuri

Pentru că, abia atunci,eu însumi am descoperit extaziat filonul de aur ce se-ascundea cu diabolică modestie în unica inscripţie, de pe unica vitrină a singurului Bufet Comunal,unde,cu hipnotice litere portocalii şi aproape lipite, cineva scrisese odinioară, in illo tempore, cu economie de vopsea şi cu mână tremurândă de voluptate, BERE MICI ,adică definiţia locală a  Paradisului Terestru, după cum s-a şi dovedit:

– Dar asta ar însemna, mi-am spus eu,în gând, că, dacă mi-aş depune şi eu candidatura pentru Primăria comunei, n-ar trebui decât să plătesc pe cineva, ca să scrie deasupra VOTAŢI şi ar rezulta imediat cel mai zdrobitor slogan electoral imaginat vreodată prin împrejurimi.

De aceea, imediat ce mi-am depus candidatura, am şi achiziţionat o preţioasă  cutiuţă cu vopsea portocalie-n ulei şi-o pensulă mică din păr de cămilă – singura mea investiţie electorală concretă, pentru că aşa cum veţi fi ghicit deja, toată campania mea electorală se baza doar pe teoria pavloviană a reflexelor condiţionate, generate inconştient de ecourile incluse ale numelui meu.

Iar asta se întâmpla chiar în lunga mea perioadă de recluziune cronică, când, culcat pe spate în semiîntunericul vânăt al odăiţei mele închiriate, cu mâinile încrucişate pe burtă, cu ochii lipiţi în tavan, cu urechile moarte, respiram din ce în ce mai rar şi mai profund,evitând orice acţiune conştientă, cugetând alandala la reversibilitatea spirituală a timpului şi  încercând să mai recuperez câte ceva din lumea aceea îndepărtată  care fusese odinioară şi-a mea, fără să fie niciodată a mea –  însă abia acum,cu adevărat, fascinantă când hotarele ei fulgurante începuseră deja să se topească amestecat într-o paradisiacă incertitudine. O lume prin care, în ultimii treizeci de ani, trecusem inconsistent-holografic, dar care îşi mai plimba, probabil, fantasmele invulnerabile pe undeva prin adâncurile pline de coridoare, uşi secrete şi trape ale memoriei mele de orb surdo-mut voluntar.

Perfecta definiţie a unui primar perfect!  jubilase Despinoiu,apăsat şi realist,ca întotdeauna

Oricum, dacă Silache Despinoiu, printr-un asediu aparent dezordonat, dar susţinut prin mijloace subtile şi diverse, îşi propusese să mă scoată din bârlog, ca să-mi depun candidature la funcţia de primar , reuşise.

– Scoală-te, bă paraliticule, şi umblă !, strigase el, în cele din urmă, exasperat, sau tu crezi că  aligatoru’ pune singur botu’ la urnă dacă nu-l îndopi, mai întâi, cu gogoşi,cu mici şi cu bere!?

Şi iată că umblam. Făceam chiar vizite, la început timide şi numai pe la copiii la care fusesm uns diriginte. Apoi, din ce în ce mai degajat, intrasem prin casele unor oameni a căror existenţă nici n-o bănuiam – lumea cealaltă,  uluit însă de respectul aproape jenant cu care eram primit şi ascultat.

– Aşa sunt toţi, îmi explicase Despinoiu, excesiv ca întotdeauna. Au în sânge pornirea de a face sluj în faţa unei autorităţi.  Iar, pentru ei, care şi-n calendar se uită mai mult pe poze, tu eşti Cărturarul, dar nu, doamne fereşte,  Savantul, Poetul sau Geniul, ci un posibil viitor Cititor de Contoare, Perceptor, Recenzor,Portărel, Popă, Notar, Secretar, Primar, Activist… În orice caz, consideraţia lor nu trebuie să te oblige la nimic. Joacă-ţi rolul, fă-ţi plinul şi vezi-ţi de treabă.  Ia exemplu de la farisii ăia de la Gargalîc care s-au oploşit ca lăcustele de pretutindeni şi care, speculând veneraţia băştinaşilor pentru veneticii spoiţi, le-au şi luat şapte rânduri de piele. Cu consimţământ unanim, bagă la cap !

Era şi asta una dintre învăţăturile lui pe de-a-ndoaselea, pentru că nişte inflexiuni secrete ale tonului sugerau mai degrabă contrariul.

Cu timpul, începusem să mai dau şi eu pe la bufet, cel mai serios şi mai rentabil birou de cules şi răspândit informaţii, întinzând-o uneori chiar după ora închiderii, când atemporalul cârciumar, dom’  Nae Agiu, îşi blestema clienţii şi-şi număra banii, studiind chiorâş lumea prin unica inscripţie, de pe unica vitrină,  prin care, cu litere mari şi aproape lipite, cu economie de vopsea şi cu mână tremurândă de voluptate , se anunţa paradisul terestru: BERE MICI – ceea ce, paştele şi arhanghelii mamii lor dă aligatori şi dă şobolani dă baltă, însemna că avem bere şi mici, deşi o aşa minune se întâmpla numai o dată,  la patru ani,în campania electorală.

– Ia uite şi sloganul nostru electoral, strigase Despinoiu trimfător, arătându-mi vitrina, pentru că aligatoru’, băi dom’ primare, se ademeneşte cel mai ieficient acilea-n  cârcimă ,zi după zi,  şi nu numa’n  ajun dă tot, pă la bal şi pă la iarbă verde!

– Adică, în niciun caz, în bibliotecă sau în biserică, dac-am înţeles eu bine !!!

– Opaaa, ştiam eu că vitrina asta-i miraculoasă, că, uite,nici n-ai văzut-o de-aproape şi ţi-a şi venit mintea la cap!

Călăuză perseverentă şi mărinimoasă – ehe, când e vorba de căzutu’  din pomu’ cu şerpi, nu-ţi trebuie cine ştie ce talent înnăscut– Despinoiu reuşise să mă introducă de câteva ori şi pe la ezotericul cazan de ţuică al fostului C.A.P., unde Lache Chioru şi colaboratorii săi perseverenţi se afumau, la propriu şi la figurat, ferecaţi în spatele unei uşi de cetate care se deschidea, după un complicat sistem de semne, numai hierofanţilor.  Asudat, ameţit de tăria spirtoasă a aerului, mâncasem calcan sărat, frăgezit pe plita de tuci şi băusem frunte de prună aromată şi călduţă, dar tăioasă ca un acid.  Hi, hi, hi, apă dă foc, dom’  profesor. Arde, frige şi topeşte ! Mai bagă o cană la dom’ profesor, bulgarule, că, uite, a-nceput să se lingă pă dinţi.   Iar Despinoiu, care părea un membru de onoare al clubului, se învârtea satisfăcut printre putinile cu prune dospite, printre butoaie, damigene, găleţi, aţâţa focul, întorcea carnea, gusta, mirosea, tranşa, murmura ordine de a căror competenţă nu se îndoia nimeni, râdea, gesticula, îi bătea pe burtă şi îi înjura fără discriminări, într-o deplină şi armonioasă simbioză. Entuziasmul spontan cu care era primit de fiecare dată mă făcuse să-nţeleg ura crescândă a lui Costică Cotilici,contracandidatul meu pesedist, care, în ciuda avansurilor sale mieroase şi a risipei de bunăvoinţă, era întâmpinat pretutindeni cu aceeaşi suspiciune îngheţată, un soi de sobrietate scremută care semăna mai mult a dispreţ. Ăştia mai bătrânii din Vadu, îmi spusese odată Despinoiu,  formaţi la şcoala sănătoasă a lui Păcălici, au un simţ pronunţat al lichelei şi-ţi adulmecă veninul din sânge înainte de-aţi flutura vreo limbă despicată-nspre eiIar ei ştiu că adevărata faţă a omului o vezi doar la o ţuică,două,nouă,nouăşnouă…., aşa că aici şi la cârciuma lui nea Nae Agiu vor fi  sediile principale  ale campaniei nostre electorale, cu discursuri, pomeni fără cruce şi cu conferinţe de presă, cu tot.

Oricum, mintea neobositului meu Director de campanie electorală lucra permanent la cea mai înaltă tensiune, pentru că, în mai puţin de o săptămână,sub celebra inscripţie de pe vitrina Bufetului apăruse un afiş frumos încondeiat în cariocca, dar insinuant şi pefid :

N-avem bere,n-avem mici, VOTAŢI-L PE COTILICI!, în vreme ce pe uşa paralitică a barăcii care mai rămăsese din vechiul Cămin Cultural, fusese lipit un altul, cam de aceleaşi dimensiuni, anunţând: MARE BAL ELECTORAL AL PARTIDULUI LOCAL

Intrarea liberă, Berea şi micii pă gratis). Şi tot cu scrisul celui care răspândise,mai întâi, pe garduri,  vestea că, odată ajuns primar, Cotilici va interzice păşunatul pe Grind, obţinând astfel, din partea tuturor crescătorilor locali de animale, şi fondurile

 

Astfel, pe fondul aurorei roz care mi se şi deschisese la orizont, mă şi învârtisem, de vreo trei ori, prin clădirea căcănie-a Primăriei comunale, ca să-mi văd cu ochii mei viitorul birău de Primare şi să-mi încerc fundul pe uriaşul fotoliu frumos capitonat în roşu,care-i supravieţuise glorios fostului Secretar comunal, al fostului P.C.R.

– Numai foşti, tată, da’ uite c-a venit,rău însetat, şi prezentul actual, am scandat eu euforic, prăvălindu-mă cam de sus pe pernele înflăcărate şi cotrobăind febril, după legendara sticlă cu whiskey, din sertarul stâng al biroului.

Apoi, trei zile mai târziu, dar exact la timp, apăruse, cu ea în mână,sub un şervet roz, chiar providenţialul dom’ Sile Despinoiu, tatăl şi naşul noului P.L.B(adică Partidul Local Beremici),precum şi neobostul său şef de campanie electorală,care-şi stabilise sediul electoral chiar sub vitrina ptredestinat-pictată de la cârciumă,adică chiar acolo unde, de mai mulţi ani, el oricum îşi petrecea cam toată ziua, aiurând omenirea şi imaginând mari şi norocoase afaceri, cu garantate câştiguri pentru toată lumea.

Iar, într-o bună zi, harnicul meu director de campanie autoinvestit m-a şi tras insistent la fereastra birăului, ca să-mi arate, prin fereastra îngustă din dreapta, dubiţa albastră cu care-aduceam la şcoală copiii de la Şipotul Mic,dar pe care scria acum cu meşteşugite litere portocalii, rigide şi inegale,după cum învăţase Despinoiu la puşcărie : Stimaţi aligatori  votaţi partidul local şi candidatul său suprem Ion BERE MICI

Iar aligatorii erau toţi rătăciţii de la care eu şi Despinoiu aşteptam măcar câteo umbră de vot, fie el şi bine ameţit sau etilic-întâmplător.

Totuşi, ca să nu mai lungesc vorba degeaba,iată că-au trecut deja trei ani de când am fost ales, cu surle şi tobe, primarul comunei şi de când îmi servesc berea zilnică, adâncit în fotoliul frumos capitonat în roşu al fostului Secretar comunal P.C.R.

Timp în care, ca să nu mă-nnăbuş de modestie, s-au acumulat şi două realizări notabile:

Mai întâi,la vreo săptămână după alegeri, când promisiunile erau prea proaspete, ca să mă mai prefac că le-am şi uitat, am adus,direct de la Constanţa,cu-o dubiţă a Cooperaţiei de consum, cu vreo mie de mititei de-adevăratelea, gata frământaţi şi condimentaţi, deşi, în cele din urmă, nicio bucăţică măcar n-a mai ajuns pe altarul festiv-înmiresmat al Grătarului Investirii Noului Primar, pentru că,în aceeaşi noapte, o ceată dă aligatori încă necunoscuţi au spart magazia Bufetului comunal şi-au dispărut definitiv în beznă, cu pradă cu tot.

 

Pe urmă,în sala coşcovită a fostei biblioteci de la Vadu şi în euforia generală, am inaugurat un nou cazan pentru ţuică (Cupru sută la sută şi ţevăraie inox!!! ), ţinând cont de stringenta realitate,pentru că, în ultima vreme, producţia de fructe fermentabile din gospodăriile populaţiei depăşise orice recorduri memorabile.

–         Asta, datorită conducerii noastre înţelepte predica Despinoiu, ori de câte ori se ivea prilejul şi când interlocutorii nu se aflau deja într-o descurajantă stare de anestezie generală. Păi, nu v-am spus eu că, dacă n-o s-aveţi zilnic bere, , o să aveţi ţuică  cât să vă spălaţi  şi cu ea pân cap, dacă vreţi ?!

 

 

autor  Ioan Florin Stanciu

Anunțuri

Comentarii închise la Despre reflexele condiţionate la aligatori

Nu plânge, Willemina! (II)

Posted in Proză by Hopernicus on 07/01/2012

Nu cu mult timp în urmă, cineva curăţase de zăpadă aleea largă, dreaptă, pavată cu dale de piatră, care conducea către intrarea principală.

Locuinţa Wandei, o clădire veche, impunătoare, în stil Neo-Georgian, nu fusese, din păcate, prea bine întreţinută de-a lungul anilor. Pereţii săi erau murdari şi crăpaţi, iar cornişele acoperişului mânjite de pete ruginii. Nici curtea din faţă, împânzită de tufe neîngrijite de trandafiri, din care acum rămăseseră doar corzile uscate, nu avusese parte de mai multă atenţie.

Judecând după coşurile de fum ce se puteau zări, casa avea nu unul, ci două şemineuri dispuse simetric pe laturile sale.

Întocmai ca la un teatru de umbre chinezesc, lumina galbenă, difuză, ce răzbătea prin cele şase ferestre mari şi prăfuite de la parter, proiecta peste draperiile lor albe siluetele alungite ale oamenilor care dansau şi ale grupurilor răzleţe, ce discutau pe margine, sorbindu-şi băuturile din pahare şi gesticulând haotic. Cu toţii păreau conduşi de mâinile nesigure ale unui păpuşar care nu se hotărâse încă ce destine avea să apropie sau să despartă.

Doar camerele de la etaj arătau părăsite.

În prag, apăru pe neaşteptate Jane – mama Wandei –, o femeie înaltă, slabă, cu părul blond, buclat, având o nuanţă mai închisă decât cel al fiicei sale.

Trecuse mai mult de un an de când ea şi Frances se întâlniseră ultima oară. Iar fata descifră pe chipul acesteia aceeaşi expresie distantă şi autoritară, care o îndepărtase de ea încă din primele clipe. Aşadar, nimic nu se schimbase între timp. Însă Frances Willemina nu ar fi putut spune că doar atitudinea sa arogantă i-o făcuse antipatică, deoarece nici ea nu le arăta prietenilor mai multă afecţiune, dacă nu o meritau.

De fapt, ea şi Jane se asemănau în multe privinţe. Amândouă ştiau că, în această lume, orice privilegiu se obţine doar determinându-i pe ceilalţi să cedeze – iar aplicarea acestui principiu presupunea o întreagă artă, pe care ele şi-o însuşiseră în cel mai mic detaliu.

Şi, tocmai de aceea, Frances hotărâse că nu avea să se lase folosită de nimeni.

Ea nu dorea cu niciun chip să se alăture nefericiţilor pe care Jane, într-un fel sau altul, îi atrăsese în cercul său de influenţă, ci, dimpotrivă, voia să fie cea care mereu îi scapă printre degete, cea pe care nu o poate controla.

Pentru această seară, Jane Dormenster îşi alesese o rochie simplă, lungă, cu un decolteu adânc, croită dintr-un material negru, catifelat, ce absorbea parcă fiecare rază de lumină, creând astfel un efect destul de straniu la acea oră târzie. Privind-o, Willemina avu impresia că întunericul dens şi vâscos de dincolo de uşa întredeschisă se revarsă cumva prin acel spaţiu îngust – bustul alb şi delicat al femeii plutind cu graţie deasupra umbrelor mişcătoare.

Părând oarecum încântată să o vadă, ea îi strigă:

– Frances, scumpo, ai ajuns! Văd că l-ai găsit pe bietul Fowley. Fii drăguţă şi adu-mi-l, te rog, înăuntru, înainte să îngheţe de tot.

Apoi, fără să-i mai aştepte răspunsul, se retrase în negura antreului, iar sclipirile aurii din părul ei se stinseră treptat, de parcă ar fi fost acoperite de o pată uriaşă de cerneală. Prin uşa rămasă deschisă se puteau auzi sunetele neclare ale unei melodii lente.

Nedumerită, fata rămase o clipă locului, privind câinele. Nu era tocmai primirea caldă pe care şi-ar fi dorit-o. Şi cu siguranţă că nu avea de gând să ducă înăuntru potaia Dormensterilor. Se uită prevăzătoare împrejur, temându-se să nu fie văzută, apoi, călcă apăsat peste vârful cozii lui Fowley, dorind să-l gonească cât mai degrabă de lângă ea. Iar acesta, surprins şi speriat, scheună scurt şi dispăru în fugă printre arbuştii desfrunziţi din apropierea casei. Crengile lor noduroase se ridicau din stratul subţire de zăpadă asemeni coastelor descărnate ale unor schelete.

– Ia-ţi-l singură, blondino!… Murmură ea încruntată.

Îndreptându-se către treptele de la intrare, auzi sunetul unei maşini parcând în capătul aleii şi, curioasă, se opri un moment. Era un Dodge de teren, argintiu, cu geamuri fumurii. Însă nimeni nu coborî din el.

Poate că sunt doar alţi invitaţi, se gândi ea. Probabil vreo tipă care îşi aranjează machiajul…

Şi, atunci, deodată, acea membrană impenetrabilă de dincolo de uşă păru că se contractă din nou, iar Jane, având un pahar de şampanie în mână, ţâşni din întuneric, urmată de fiica ei, care îi şoptea ceva, privind-o îngrijorată. Fata strângea la piept o poşetă mică, roşie.

Cele două trecură în grabă pe lângă Willemina, fără să îi adreseze vreun cuvânt, de parcă nu ar fi observat-o, iar acest lucru o irită şi mai mult.

Când ajunseră în dreptul maşinii, Jane îşi luă distrată poşeta din mâinile fiicei sale, îi întinse paharul, o sărută şi se aşeză pe bancheta din spate. Iar timp de câteva clipe, Wanda urmări automobilul îndepărtându-se. Abia apoi se întoarse şi o zări, în cele din urmă, pe prietena ei.

– Oh, Frances, iartă-mă! Nu te-am văzut stând acolo, îi zise Wanda stânjenită. Mă bucur mult că ai ajuns.

– La mulţi ani! Îi răspunse sarcastică Willemina şi îi întoarse spatele intrând grăbită în antreu.

– Francine, aşteaptă-mă, te rog… Nu am vrut să te supăr! Ai grijă pe unde calci, o atenţionă ea alergând. Avem o problemă temporară cu instalaţia electrică.

Wanda o apucă de braţ şi o conduse cu grijă de-a lungul holului, către salon, unde se adunaseră restul invitaţilor.

Centrul încăperii spaţioase, cu tavan înalt, fusese eliberat de orice piesă de mobilier, pentru a se improviza astfel un ring de dans, care devenise între timp destul de aglomerat. Pe lângă pereţii acoperiţi cu tablouri şi nenumărate fotografii de familie erau aşezate, direct pe parchetul gol, mai multe lumânări parfumate, de diferite culori. Flăcările lor se reflectau în lacul podelei, desenând mici pete roşii, albastre sau verzi, ce vibrau la fiecare adiere.

Şemineul sculptat în marmură albă, cu pilaştri canelaţi, care susţineau o friză decorată cu motive florale elaborate, răspândea o căldură moleşitoare, dar plăcută. Grupate câte două, de-o parte şi de alta, erau aşezate dinaintea lui patru scaune masive de lemn, îmbrăcate în piele neagră, şi o măsuţă de cafea, încărcată cu pahare, sticle de băutură şi câteva scrumiere, în care încă mai fumegau câteva chiştoace mânjite de ruj.

Încadrate de cele trei ferestre înalte, ce se deschideau spre curtea din faţă, se mai aflau aici două canapele moi, pe care se cuibăriseră câteva perechi de tineri. Însă, din nefericire pentru ei, volumul muzicii făcea imposibilă orice conversaţie purtată în şoaptă. Aşa că, cel puţin deocamdată, gândurile lor intime trebuiau să rămână nerostite ori să le exprime cumva prin gesturi – ceea ce şi făceau, stând strâns îmbrăţişaţi.

– Lasă-mă să îţi iau paltonul, o înghionti Wanda.

– Jeff este aici? întrebă Frances, deschizându-şi nasturii cu grijă.

– Da. Dar nu l-aş deranja acum, se răsti Wanda, încercând să acopere zgomotul tot mai puternic din încăpere.

– De ce?

– Nu e într-o dispoziţie prea bună. Ştii, de la o vreme, mama se întâlneşte cu un bărbat pe care el nu-l suportă, îi răspunse prietena ei. Şi, mai devreme, Ted – aşa îl cheamă pe tip – a trecut pe la noi. Probabil i-ai văzut maşina. De fapt, nici eu nu-l plac foarte mult. L-aş fi poftit totuşi înăuntru, din politeţe, însă Jeff a insistat să nu fac asta. Iar el şi mama s-au certat…

Willemina o ascultă atentă, netezindu-şi cutele rochiei. Încă nu se acomodase cu agitaţia dimprejur, simţindu-se puţin dezorientată printre atâţia necunoscuţi. Iar seara aceasta nu decurgea deloc aşa cum se aşteptase.

– Hisaki, ea este Frances; dă-i, te rog, ceva de băut, strigă Wanda către o brunetă slăbănoagă, ce stătea tăcută pe colţul unei canapele, fumându-şi ţigara. Apoi, ieşi grăbită din cameră.

Fata aceea, care nu părea să aibă mai mult de douăzeci şi patru de ani, era de o senzualitate ameţitoare, făcând-o pe Frances să se simtă oarecum intimidată – ceea ce nu se întâmpla foarte des. Şi, din nefericire pentru ea, prezenţa unei posibile rivale era cum nu se poate mai nepotrivită, deoarece, mai ales în seara aceasta, Willemina nu dorea să stea în umbra nimănui.

Însă, privindu-i talia subţire, umerii albi, rotunzi, bluza care îi stătea întinsă peste sâni, subliniindu-le formele, şi fusta crem, ce abia îi acoperea coapsele zvelte, Frances îşi dădu seama că nu-i va fi deloc uşor să se distingă în preajma acesteia.

Hisaki îşi rujase buzele cu un roşu intens, care, fără să îşi dea prea bine seama de ce, o făcu pe Frances să se gândească la aripile unui fluture exotic, ce rămăsese prins cumva în această încăpere.

Datorită atitudinii sale dezinvolte, bruneta le lăsa bărbaţilor din jurul ei impresia că o pot aborda, fără să întâmpine un refuz. Dar, deocamdată, era totuşi singură. Şi tocmai acest detaliu o îngrijoră pe Willemina. Poate că ea venise aici tocmai pentru a-l întâlni Jeff… Nu poţi să îţi expui sânii în felul acesta la aniversarea unei colege, fără să ai un motiv întemeiat, gândi Frances.

Cu mişcări leneşe, ca ale unei pisici, Hisaki, îşi trecu după ureche câteva şuviţe de păr vopsite în roz, ce îi acopereau fruntea, se ridică de la locul ei şi se apropie legănându-şi şoldurile.

– Bună! Îmi place parfumul tău, îi spuse ea Willeminei, pronunţând cuvintele cu un accent ciudat. Apoi, o cuprinse de mijloc cu blândeţe.

Strecurându-se cu greu printre ceilalţi invitaţi, către masa cu băuturi, care se afla în celălalt capăt al camerei, Frances simţi, uimită, cum mâna delicată a lui Hisaki coboară tot mai jos pe spatele ei, pipăind-o insistent. Unghiile lungi ale fetei, mişcându-se încet peste cutele rochiei sale, îi trimiteau fiori plăcuţi în tot corpul. Dacă ar fi făcut asta un băiat, l-ar fi împins la o parte furioasă. Însă nu ştia cum să reacţioneze faţă de gestul neobişnuit al tinerei japoneze.

Şi, chiar în clipa în care ajunseră în dreptul mesei, bruneta o ciupi uşor. Apoi, umplu cu whiskey un pahar mic de sticlă, pe care i-l duse la gură de parcă l-ar fi dat unui bebeluş.

– Bea! O invită ea zâmbind.

Frances ezită un moment, aţintindu-şi privirea în ochii negri ai fetei. Dar, gândindu-se că, refuzând-o, ar fi părut poate prea timidă şi plictisitoare, se hotărî să intre în jocul ei şi sorbi băutura.

Amândouă începură să râdă.

– Să îmi torn şi eu unul, zise bruneta, desfăcându-şi câţiva dintre nasturii bluzei sale, şi scoase dintre sâni o pungă mică de plastic, cu un praf alb, din care îşi presără puţin în pahar.

– Ce ai acolo? O întrebă Frances curioasă.

Hisaki bău repede amestecul acela, ca şi cum ar fi înghiţit un medicament. Şi începu să se mişte în ritmul melodiei lente, apropiindu-se atât de mult de Willemina, încât, la un moment dat, aceasta crezu că avea să o sărute. Se lipi de trupul ei, mirosindu-i părul, şi îi şopti la ureche:

– E un praf magic. Jane e înnebunită după el. Este într-adevăr deosebit. Ştii de ce, frumoaso?

Frances ridică sprâncenele intrigată, aşteptându-se s-o audă descriindu-i extazul pe care i-l provoacă o doză de heroină ieftină sau orice altceva o fi avut acolo… Iar apoi, probabil, va încerca să o ademenească, oferindu-i o mostră gratis. Mai avusese de-a face cu astfel de persoane.

O surprinse însă să afle că Jane era o drogată. Oare Wanda ştia asta? De fapt, amintindu-şi cât de ciudat se comporta prietena ei uneori, se gândi că poate se drogau amândouă – mamă şi fiică.

Dar Jeff? Nu – el era perfect. Nu îşi putea închipui că un tip atât de dorit şi de popular ar avea nevoie de asemenea stimulente ca să se simtă fericit.

În definitiv, sexul este cel mai bun drog, îşi zise ea. Şi orice bărbat ar fi de-a dreptul nebun să prefere nişte prafuri în locul unei femei.

– Pentru că mă face să par mai drăguţă, continuă bruneta râzând. Nu-i aşa că mă găseşti atrăgătoare? O întrebă pe Frances, zâmbindu-i provocator, în vreme ce degetele ei firave îi mângâiau pielea catifelată a gâtului, ridicându-se încet spre obraji şi buzele umede. Vino cu mine; vreau să dansăm!

– Nu, Hisaki. Ea dansează cu mine, se auzi, deodată, o voce veselă în spatele Willeminei, făcând-o să tresară.

Era Jeff. Probabil că auzise întreaga lor conversaţie.

– Vrei? O întrebă el învăluind-o cu lumina ochilor săi căprui, limpezi, cum Frances doar în vis şi-i închipuise. Dar apariţia lui neaşteptată o tulbură atât de mult, încât nu reuşi să-i răspundă nimic atunci când o prinse de mână şi o conduse spre centrul încăperii, pierzându-se amândoi printre celelalte perechi care dansau.

Hisaki rămase singură, privindu-i tăcută, cu o expresie de dezamăgire întipărită pe chip, de parcă ar fi pierdut în faţa unui adversar mai puternic o pradă pe care o urmărise îndelung. Se aşeză pe unul dintre acele scaune masive aflate dinaintea şemineului, unde flăcările, mistuind trunchiuri groase de lemn, se ridicau ameninţătoare, ca dintr-o gură a infernului, în marginea căreia fata pândea răbdătoare momentul când avea să se apropie, din nou, de ţinta ei.

Însă Frances nu voia să se mai desprindă din îmbrăţişarea caldă a lui Jeff. Iar, când acesta o împinse uşor de la pieptul său, se temu că el avea să se îndrepte, poate, spre o altă parteneră şi, astfel, îl va pierde mult prea curând.

– Aşteaptă-mă aici, îi zise. Am să îţi aduc ceva de băut.

Şi îşi făcu loc prin mulţime, oprindu-se în dreptul mesei pe care se găseau sticlele cu băutură, deşi Frances nu dorea decât ca el să rămână.

Acolo, se întâlni, din nou, cu Hisaki. Fata se ridică de la locul ei, şi îi umplu un pahar cu whiskey, ca şi cum ar fi ştiut pentru ce venise.

Apoi, se întâmplă ceva care o făcu pe Willemina să se simtă de parcă ar fi păşit, fără să îşi dea seama, într-o realitate diferită, ale cărei intrigi sinistre abia acum începea să le desluşească. Brusc, i se păru că toţi cei aflaţi în încăpere erau, de fapt, complicii celor care o atrăseseră în această capcană oribilă – prietena ei, Wanda, Jane, Hisaki…

Bruneta scoase din bluza sa strâmtă aceeaşi pungă de plastic, pe care Frances o văzuse mai devreme, şi îi turnă în băutură praful alb. Iar Jeff nu o opri, ci îi luă paharul din mână zâmbindu-i, ca şi cum i-ar fi mulţumit pentru acest mic serviciu.

Iar acum, el se întorcea spre Willemina, fără să ştie că fusese văzut.

Frances se strădui, în zadar, să găsească un motiv pentru care Jeff ar fi vrut să profite de ea în felul acesta – s-o adoarmă, să o aibă inconştientă, deşi ştia prea bine cât de mult îl doreşte.

– Uite, sper să îţi placă, îi spuse el întinzându-i paharul.

– Dar, Jeff, nu cred că e nevoie să… Îi zise Willemina, privindu-l cu teamă, fără să îşi rostească gândurile până la capăt, sperând că totuşi o va înţelege.

Însă el, tăcut, îi apropie paharul de buze.

– Ştii că am venit aici doar pentru tine… Continuă ea, încercând să nu plângă. Dar nu primi niciun răspuns.

Pasiunea fetei se dovedi totuşi atât de puternică, încât o făcu să îşi învingă teama faţă de toate acele lucruri îngrozitoare, pe care el ar putea să i le facă, undeva, în vreo cameră întunecată, odată ce şi-ar pierde cunoştinţa în braţe sale.

În clipa în care se decise că, de fapt, nimic nu putea fi mai rău decât să îl îndepărteze, refuzându-l, parcă orice urmă de spaimă dispăru din mintea ei. Sorbi băutura, fără să se mai gândească la ceea ce ar putea să urmeze.

Apoi, se simţi parcă mult mai stăpână pe sine, ştiind că ei vor fi împreună, chiar dacă nu aşa cum sperase.

Şi începură, din nou, să danseze, până când mişcările îi deveniră tot mai nesigure şi o ameţeală uşoară o cuprinse.

Luminile palide ale salonului îi păreau că se contopesc într-o ceaţă urâtă, ce mirosea a fum de ţigară şi vapori de alcool. Îşi apropie capul de pieptul lui Jeff, agăţându-se speriată de el, în vreme ce se învârteau haotic, tot mai repede, prinşi parcă într-o spirală ameţitoare ce îi cobora în adâncuri.

Simţi, apoi, cum braţele lui puternice o smulg din acel vârtej năucitor şi o poartă prin mulţimea de oameni care se zbat neputincioşi, nereuşind să scape.

În cele din urmă, o duse într-una din camerele goale de la etaj şi o aşeză pe un pat. Frances se lasă învăluită de căldura plăcută a aşternuturilor parfumate.

Reuşi însă să îşi arunce privirea spre uşă şi acolo văzu umbra neclară a unei femei, care se strecură înăuntru. Înţelese atunci că ceva rău avea să se întâmple.

Jeff îşi trecu degetele prin părul ei catifelat, dându-i la o parte şuviţele răvăşite ce îi acopereau fruntea, şi îi mângâie obrajii. Apoi, fără să o sărute, se ridică de lângă ea şi ieşi din cameră, închizând uşa în urma sa.

Frances începu, în sfârşit, să plângă. Însă, acum, era prea târziu – nu mai avea cine să o ajute. Jeff o abandonase, lăsând-o în întuneric cu cealaltă femeie.

Şi, în ultimele sale clipe conştiente, Willemina simţi degetele nervoase ale lui Hisaki sfâşiindu-i rochia.

 

autor  Daniel Ionuţ Vasile

Tagged with:

Comentarii închise la Nu plânge, Willemina! (II)

Nu plânge, Willemina!

Posted in Povestire, Proză by Hopernicus on 28/10/2011
Străduindu-se să fie cât mai convingătoare, colega ei, Wanda Dormenster, îi spusese că, în zilele de iarnă, dacă-l priveai de pe colinele din apropiere care îl înconjurau, liniştitul orăşel Glenville, cu vechile sale case – nici prea mari, nici prea mici – din cărămidă roşie, înghesuite una într-alta şi cu acoperişurile albite de zăpadă, seamănă întrucâtva cu o uriaşă tartă de cireşe, peste care o mână neîndemânatică a aşternut multe straturi de frişcă pufoasă şi dulce. Ramurile dese ale copacilor înalţi de pe marginea trotuarelor sunt parcă îmbrăcate în vată de zahăr. Chiar şi maşinile îngrijite, care trec încet pe străzile înguste, te duc cu gândul la nişte bomboane din fondant glazurate – aproape că te-ai aştepta să vezi dâre groase de caramel acoperindu-le urmele.
Totul, continuase Wanda zâmbindu-i, pare închis în vitrina supradimensionată a unei cofetării, în care frigul, departe de a fi neplăcut, nu face decât să păstreze proaspete aromele sortimentelor de prăjituri.
Încercând să se ferească de aerul rece, Frances Willemina, care se îndrepta acum, singură, cu paşi mărunţi, către reşedinţa familiei Dormenster, îşi ridicase până aproape de obrajii îmbujoraţi gulerul paltonului maroniu, lung. Formele elegant croite ale acestuia se aşezau perfect peste trupul ei zvelt, astfel că materialul fin, de culoarea pudrei de cacao, nu făcea nicio cută. Era încălţată cu o pereche de cizme din piele, cu toc înalt, vopsite în aceeaşi nuanţă. Câteva şuviţe catifelate din părul ei roşcat-deschis, strâns la ceafă într-un coc dezordonat, scăpaseră din aranjamentul acela făcut în grabă, acoperindu-i fruntea şi sprâncenele subţiri, încruntate. Buzele îi încremeniseră într-o expresie de dezgust, pe care nu se străduia să şi-o ascundă.
Dacă cineva i-ar fi putut citi gândurile, s-ar fi retras speriat din faţa ei.
– Proasta de Wanda, oriunde s-ar uita, vede numai dulciuri. E doar o vacă grasă, care, probabil, o să moară virgină. Locul ăsta e o mizerie!
Cel puţin în ceea ce priveşte imaginea pe care i-o oferea oraşul, Willemina avea totuşi dreptate: nici vorbă de maşini îngrijite sau de case vechi din cărămidă roşie. Singurele clădiri care se identificau, într-o oarecare măsură, cu descrierea Wandei erau Biblioteca, o măcelărie, vreo două librării, o cafenea retro, şi câteva prăvălii de antichităţi, cărora rareori le trecea vreun client pragul. Şi, parcă pentru a înrăutăţi lucrurile, străzile murdare erau pline de golani care o urmăreau cu privirile lor vulgare.
Nu venise însă în Glenville ca să admire împrejurimile, aşa că, din acest punct de vedere, nu avea de ce să fie prea dezamăgită.
Ţinta ei era Jeff Dormenster, fratele mai mare al Wandei – un tânăr blond, atletic şi chipeş. Iar pentru a-l câştiga, acceptase să vină la petrecerea de aniversare a surorii lui, pe care, de fapt, nu o plăcea prea mult. Şi, în plus, avea convingerea că astfel îi făcuse o favoare acesteia, pentru că Wanda, fiind considerată de toţi o fată mediocră şi neatrăgătoare, cu siguranţă nu va avea mulţi invitaţi.
Willemina se gândea că este suficientă simpla ei prezenţă. Ea va da strălucire locului. Tocmai de aceea nici nu se simţise datoare să îi aducă prietenei sale vreun cadou, fie el cât de mic.
Treptat, pe parcursul celor trei ani de când se cunoşteau, cele două fete descoperiseră că nu aveau nimic în comun. Dar rămăseseră totuşi destul de apropiate una de cealaltă, deoarece, la fel cum o regină se înconjoară cu supuşii ei, Willemina îi accepta în anturajul său pe cei care erau dispuşi să-i îndeplinească orice capriciu. Însă ideea de reciprocitate îi era cu totul străină.
Uneori, ea se lăsa iubită – foarte puţini aveau parte de această favoare.
În afară de faptul că avea sânii mai mari, ea nu îi mai recunoştea vreo altă calitate Wandei. Obişnuia chiar să îi exagereze defectele: prietena ei era prea timidă, prea naivă, lipsită de simţul umorului, prea grasă şi – cu atât mai rău – se îmbrăca fără gust. Iar unele dintre reproşurile sale erau, evident, absurde: avea părul prea blond, ochii prea albaştri, inexpresivi, reci, dându-i un aer tâmp, era enervant de înceată – o fată întru totul plictisitoare, bună doar să îi scrie lucrările pe care nu avea chef sau timp să le facă singură.
– Biata Wanda… Cum de-o avea un frate atât de frumos? Sigur George Clooney şi Brad Pitt l-au făcut împreună, se gândea Willemina zâmbind, apoi l-au lăsat la uşa Dormensterilor, să-i schimbe ei scutecele – în definitiv, trebuia şi viaţa lor să aibă un sens.
Începu să ningă şi îşi grăbi pasul. Atingându-se de părul ei roşcat, fulgii de zăpadă se topeau instantaneu, de parcă ar fi căzut între flăcări. Contrastând cu pielea imaculată a feţei, ochii săi de un negru intens păreau ca tăiaţi într-o mască.
Într-un târziu, ajunse la numărul 54 – aici locuia Wanda. Casa era mult mai mare decât se aşteptase. Se opri o clipă să o privească. În aer se simţea un miros plăcut de fursecuri cu ciocolată.
Un căţel alb, mic şi lăţos, se apropie de ea dând vioi din coadă. Îşi lipi nasul umed de vârful cizmei ei stângi, mirosind-o curios. Willemina se uită repede împrejur, apoi, aplecându-se uşor către el, îi şopti:
– Îţi plac, Pufosule? Sunt Gucci.(Va urma)
autor Daniel Ionuţ Vasile 
Tagged with:

Comentarii închise la Nu plânge, Willemina!

Moartea lui Patty McKormack

Posted in Povestire by Hopernicus on 26/10/2011

Copilăria lui Patty McKormack a fost de scurtă durată, încheindu-se brusc în vara anului 2071, când şi-a pierdut braţul drept într-un accident de maşină. Abia împlinise doisprezece ani. Apoi, pentru el şi pentru mama lui, a început coşmarul.

Doctorii i-au amputat până aproape de umăr membrul zdrobit, montându-i, după aceea, o proteză – una destul de bună, au spus ei, cu implanturi nervoase, care îi vor permite să o controleze într-o oarecare măsură şi, astfel, va putea să mănânce, să se joace, să îşi lege şireturile. Cu alte cuvinte, nu va fi chiar o povară pentru cei din jur. Însă era evident că nu va mai avea niciodată o viaţă normală.

De atunci, nopţile îi par totdeauna parcă prea scurte şi ar vrea ca întunericul, singurul său refugiu, să se aștearnă peste întreaga lume, deoarece, în lumina zilei, față de ceilalţi copii, el este asemeni unui monstru. Patty Ciungul: o ciudăţenie cu un braţ mecanic ridicol, cu trei degete făcute din plastic şi aluminiu, ale cărui mişcări stranii, lente şi precise, atrag atâtea priviri curioase, indecente şi răutăcioase uneori, dar pe care, instinctiv, cei mai mulţi preferă să o ocolească, de parcă anormalitatea sa ar fi cumva molipsitoare, asemeni unui virus. De aceea, temători poate sau, mai degrabă, dezgustaţi, ceilalţi obişnuiesc să păstreze o distanţă prudentă şi, mai ales, au grijă să nu îl atingă. Iar golul acesta rece, prin care restul lumii se separă față de el, îl face să se simtă cu atât mai stingher, fiindu-i aproape imposibil să treacă neobservat, așa cum ar dori. De multe ori, i se pare că infirmitatea lui stă expusă ca într-o vitrină de sticlă, dinaintea căreia se perindă mereu chipurile disprețuitoare ale colegilor, profesorilor și vecinilor ori ale unor străini a căror compasiune prefăcută îl stânjenește. Însă mai greu de suportat decât acele priviri iscoditoare sunt şoaptele care se înfiripă pretutindeni în urma lui şi nu-l lasă nicio clipă să uite că este mai puţin decât un om. Înfăţişarea sa le reamintește celorlalți că viaţa e necruţătoare şi nedreaptă. Și nimeni nu-l poate iubi pentru asta.

La câteva săptămâni după externare, mama sa, care se aflase la volanul maşinii, a intrat în camera lui să îl anunţe să îşi împacheteze lucrurile – ei doi urmau să se mute. Tocmai vânduse locuinţa pentru a achita costurile spitalizării, ale protezei şi tratamentului postoperatoriu. Nu-i mai rămăseseră mulţi bani, iar ea câştiga prea puţin. Când i s-a adresat, nu avea niciun motiv să fie bine dispusă. Era prea îngrijorată. De altfel, niciodată nu fusese o fire optimistă.

– Patty, noi doi am avut un ghinion cumplit. Nu o să te mint, nu e momentul să îţi faci iluzii: nimic nu va fi mai bine. Dacă tatăl tău ar fi rămas împreună cu noi… Se opri câteva clipe îngândurată, privind în gol. Nu ştiu cum ne vom descurca singuri, continuă ea. Din economiile care ne-au rămas nu cred că vom rezista mai mult de doi ani.

Stăteau amândoi aşezaţi pe marginea patului în lumina slabă a camerei. După ce soţul o părăsise, ea, încercând să-l uite, revenise la numele de fată, care îi plăcea mai mult şi lui Patty: Fetzer, Jennifer Fetzer. Era încă destul de tânără. Trecându-şi încet degetele printre pletele blonde ale băieţelului, îi spuse:

– Ştii, Patty, în afară de mine, s-ar putea să nu te mai iubească nimeni, aşa cum eşti acum. Dar să nu crezi că oamenii sunt mai răi din cauza aceasta. Niciodată să nu te minţi singur gândind altfel, pentru că este în firea lucrurilor ca ceilalţi să nu te mai placă prea mult de acum înainte.

Însoţite de zumzetul slab al servomotoarelor, degetele protezei copilului se încleştară în jurul a ceva invizibil. Patty le privea concentrat, repetând mecanic, fără vlagă, ca pentru sine, cuvintele mamei sale: „e în firea lucrurilor…”

Încă nu se acomodase cu noua sa mână. Uneori, se mai trezea dimineaţa speriindu-se de braţul acesta greoi, mirosind parcă a plastic încins, ataşat ca un fel de parazit uriaș de corpul lui, absorbindu-i întreaga energie. O minune a tehnologiei, spuseseră medicii. Pentru el, o a doua şansă. Dar, la vederea lui, îl cuprindea întotdeauna o puternică senzaţie de greaţă. Jennifer îl sărută apăsat pe frunte și, privindu-i ochii căprui și limpezi, îi spuse:

– Trebuie doar să faci ceva bun din tine, Patty.

Cartierul în care locuiesc acum el și mama lui se află la periferia orăşelului Springfield, într-una din zonele protejate, având o toxicitate scăzută, ceea ce înseamnă că ei se numără printre cei norocoşi, care încă mai pot vedea fire de iarbă crescând printre dalele de beton.

Se găsesc aici chiar şi flori şi copaci verzi, adevăraţi, nu din aceia cu frunze artificiale, fabricate dintr-un plastic termosensibil care, la venirea toamnei, când temperatura coboară sub media de cincisprezece grade, îşi schimbă culoarea în diferite nuanţe de ocru şi brun-roşcat. În ciuda eforturilor tehnicienilor, care făcuseră totul pentru a le reproduce aspectul autentic, imitându-le modelul, nervurile fine şi culoarea, puteai şti că nu sunt naturale pentru că nu cădeau niciodată. Oricât de puternic ar fi scuturat vântul ramurile, frunzele acelea moarte rămâneau agăţate la locul lor. Nici sunetul pe care îl făceau nu părea normal. Nu puteai simţi tristeţe sau melancolie privind acei copaci din plastic. Ei erau o minciună şi, mai mult, un motiv de frustrare pentru oamenii cărora viaţa le refuzase o plăcere atât de măruntă – încă un lucru pe care nu îl puteau cumpăra.

Singurele animale pe care un copil dornic de joacă mai putea spera să le întâlnească pe străzile lăturalnice ale acestui orășel erau câteva pisici îngrozitor de slabe și apatice, pe care localnicii, privindu-le cu o oarecare simpatie, căutau acum să le protejeze. Ele obişnuiau să stea cocoţate aproape toată ziua pe crengile unuia dintre puţinii copaci naturali rămaşi, pe care copiii din partea locului îl botezaseră simplu: Pomul Pisicilor – locul lor de întâlnire. Și mai erau, desigur, şobolanii pe a căror blană gri-închisă se zăreau niște pete verzui, fosforescente; ei se furișau speriaţi prin colţurile aleilor unde nu ajungea prea multă lumină, căutându-şi hrana printre gunoaiele căzute din tomberoane. Mai ales noaptea, ei le ofereau trecătorilor o privelişte destul de sinistră, cu corpurile lor pătate lucind în întuneric, mişcându-se fără încetare. Păreau nişte stafii mărunte care le aminteau oamenilor că întreaga lor lume se află în descompunere, urmând a fi consumată pe îndelete de către niște ființe cu totul inferioare. Aceste două specii supravieţuitoare ar fi trebuit, în mod normal, să alcătuiască un lanţ trofic destul de bine echilibrat, dar, aşa cum era de aşteptat, pisicile îşi pierduseră de mult orice interes pentru şobolanii aceia fosforescenţi. Păsările deveniseră tot mai rare, la fel şi câinii. Nimeni nu știa de ce.

Deasupra micului oraș se afla un cer totdeauna mohorât, acoperit de niște nori roșiatici murdari, care prevesteau parcă niște ploi acide, ce aveau să ucidă probabil puțina vegetație rămasă, urmând ca aerul de aici să devină aproape irespirabil. La vederea lor, un muribund nu ar fi regretat nicio clipă că părăseşte această viață. Suprafețele metalice ale clădirilor erau corodate și prăfuite. Totul era vechi.

Spre surprinderea lui, Patty şi-a făcut totuși un prieten – sau cel puţin îi plăcea să creadă asta – încă din prima zi în care au venit aici: un vecin, Ted Brunner, sergent în rezervă, care, la fel ca şi el, nu mai era un om întreg, fizic vorbind. Dar Brunner, impresionându-l prin mișcările lui energice de atlet, părea să se descurce foarte bine cu proteza aceea ieftină care îi înlocuia piciorul stâng. Un fost militar ar fi trebuit totuşi să îşi permită una mai bună, dar el, din câte puteau vedea, nu era prea interesat de felul în care arăta acel membru artificial – oricum, mai bun decât cel pe care-l pierduse nu putea fi niciunul, indiferent de cost.

Brunner i-a ajutat să-şi descarce lucrurile în apartamentul pe care mama lui îl închiriase. Nu dăduse vreun semn de oboseală cărând trei etaje nenumăratele lor cutii cu haine, vase de bucătărie, cărţi, pantofi şi alte lucruri. Era un om destul de tăcut, înalt şi slab, cu capul chel. Nu părea bătrân, dar avea deja chipul brăzdat de riduri adânci. Trăia singur. Dacă Jennifer ar fi ştiut că el era considerat aproape un fel de ciudat al locului, care îşi băgase în sperieţi vecinii cu mersul lui fără zgomot, ca de felină, şi privirea rece şi inexpresivă, poate că nu l-ar mai fi invitat, după ce terminaseră de cărat înăuntru toate lucrurile, să bea împreună un pahar cu suc de fructe – cald, deoarece încă nu puseseră frigiderul în funcţiune. Dar vroia totuşi să cunoască pe cineva aici. Nu îi plăcea deloc sentimentul acela puternic de înstrăinare care o cuprinsese de când își părăsise vechea casă; în definitiv, era doar o femeie singură cu un copil. Ar fi dobândit astfel mai multă încredere în ea, dacă ar fi reuşit să se acomodeze repede, fără probleme. S-ar fi simţit mai în siguranţă.

Când Ted a trecut pragul uşii aducând ultima cutie cu haine, Jennifer Fetzer l-a întâmpinat bucuroasă cu o tavă pe care se găseau trei pahare mari pline cu un lichid roz vâscos. Încercând să pară mult mai stăpână pe sine decât era, ea l-a invitat:

– Domnule Brunner, mie şi lui Patty ne-ar face mare plăcere să vă oferim măcar ceva bun de băut pentru ajutorul pe care ni l-aţi acordat. Ne putem aşeza la masa din bucătărie. Tocmai am eliberat-o. Veniţi, vă rog, pe aici, îi arătă ea.

Ştiind că nu avea cum să o refuze într-un mod politicos, Brunner mormăi ceva neinteligibil şi o urmă resemnat. S-au aşezat toţi trei la o masă mică, rotundă. Privirea sa se îndreptă o clipă către chipul lui Jennifer, care stătea oarecum încordată, zâmbindu-i însă mulţumită și recunoscătoare, apoi se opri asupra copilului, cercetându-l. Patty își apucase paharul de suc cu cele trei degete subţiri de plastic ale protezei sale. Mama lui îl învăţase că n-avea niciun rost să încerce să le ascundă. Ar fi fost doar o dovadă de laşitate, care l-ar face să pară şi mai neajutorat. Studiindu-l la rândul său, copilul încerca să ghicească ce ar putea gândi despre el acest bărbat neobișnuit.

Cu un gest scurt şi hotărât, Brunner îşi ridică paharul, golindu-l rapid, dintr-o sorbitură. Uitându-te la expresia impenetrabilă a feței sale, nu ai fi putut să îţi dai seama dacă i-a plăcut sau nu conţinutul. Putea la fel de bine să nu aprecieze deloc atenția pe care i-o arătase Jennifer. Oarecum încurcată, ea îi spuse timidă:

– Să vă mai torn unul, domnule Brunner. Trebuie să fiţi tare însetat.

– Vă mulţumesc, doamnă Fetzer, zise el, ridicându-se repede de la masă. Dacă aș fi în locul dumneavoastră, nu aș mai cumpăra așa ceva; are un gust îngrozitor, zise el arătând înspre cutia de suc care se afla între ei. Apoi, se îndreptă liniştit către uşă. După ce aceasta se închise în urma lui, Jennifer, oarecum mirată de o asemenea reacție, a început să strângă paharele și să le spele.

– Vezi, Patty? Nu e chiar aşa de rău. Deja am cunoscut pe cineva aici, zise ea râzând, încercând să-l încurajeze. Prietenosul domn Brunner.

A doua zi, Patty s-a prezentat la noua sa școală. Așa cum îi spusese mama lui, știa că nu trebuie să se aștepte la nimic bun. Însă nu s-a gândit vreodată că lucrurile ar putea merge atât de rău.

În momentul în care a păşit în sala de clasă, colegii săi începură să murmure, uitându-se uimiți la mâna lui dreaptă, în care își ținea cărțile. Pentru a nu prelungi acest moment stânjenitor mai mult decât era nevoie, băiatul s-a îndreptat repede către cel mai apropiat loc liber. După aceea, din fericire pentru el, profesoara lor a intrat grăbită şi, începându-şi lecţia, a uitat să li-l prezinte elevilor pe noul coleg. Revenindu-și puțin pe parcursul acestei prime ore de curs, Patty aproape că reușise să se relaxeze, să se acomodeze întrucâtva cu cei din jur. Dar, în pauză, un băiat destul de voinic pentru vârsta lui, însoțit de un grup de amici, se apropie de banca în care el se așezase.

– Ia spune, Roboțel, cred că ți-e destul de greu acum să mai scrii cu chestia asta care îți atârnă din umăr, zise el începând să râdă. Apoi, văzând că Patty nu spune nimic, se apropie încrezător și îi apucă unul dintre degetele acelea ciudate de plastic, încercând să i-l răsucească în sens invers.

– Te doare?

– Lasă-l, îi răspunse Patty în cele din urmă. O să se rupă, iar mama nu își va permite să mi-l repare.

– Încetează odată, Shane, se auzi din spatele lor vocea iritată a unei fete, care îi privea neliniștită. Dă-i drumul! Nu e deloc amuzant ceea ce faci.

Însă vorbele ei mai mult l-au întărâtat pe Shane Williams, căruia nu îi plăcea niciodată să fie corectat.

– Bine, Mindy, zise el. Dacă ție nu îți place…

Apoi, brusc, se auzi un mic trosnet, iar Shane, se întoarse calm către Mindy.

– S-ar părea că mămica roboțelului ăsta ar trebui să facă rost acum de ceva bani, nu? Hai să mergem, băieți.

Patty îşi priveşte proteza încremenit. Din degetul său rupt începu să se scurgă încet pe bancă un lichid albicios consistent, împrăştiind în jur un miros înţepător. Nici nu observă când fata aceea, Mindy Wittier, se aşeză lângă el.

– Bună! Eu sunt Mindy, zise ea, dar tonul nehotărât al vocii sale îi făcea cuvintele să semene mai degrabă cu o întrebare.

„Eu sunt Mindy?”, se repetară vorbele ei ca un ecou în mintea răvășită a lui Patty.

– Cred că da, răspunse el ecoului… Apoi se ridică greoi din bancă, luându-şi cărţile şi lăsând-o pe Mindy singură şi uşor nelămurită.

Patty nu a mai rămas la restul orelor. Târziu, aproape de ora cinei, s-a întors acasă, unde mama lui l-a întâmpinat nerăbdătoare:

– Ei, cum a fost în prima zi?

– Am căzut, îi răspunse el abătut, arătându-i degetul de plastic frânt. Apoi a fugit repede în camera lui.

Şi, într-adevăr, aşa cum îşi închipuise Patty, vizita la cabinetul de specialitate, unde îşi făcuse prima operaţie, îi costă mult mai mult decât se aşteptau. După consultaţia preliminară, medicul îi atenţionă că astfel de proteze nu sunt deloc uşor de reparat, datorită conexiunilor cu sistemul nervos, care, odată deteriorate, sunt foarte dificil de refăcut şi recalibrat. Copilul s-ar putea să nu îşi mai controleze mişcările la fel de bine ca înainte. Trebuie ca ei să înţeleagă că braţul acela, cu ţesuturile sale sintetice, nu poate suporta prea multe intervenţii de acest fel. La un moment dat, el va deveni inutilizabil.

Seara, acasă, stând împreună la mica lor masă rotundă din bucătărie, Jennifer îi spuse îngrijorată fiului ei:

– Patty, știu că îți este foarte greu, dar încearcă, te rog, să fii mai atent.

Răsfoi apoi câteva clipe nişte hârtii – facturile de la clinică, probabil, şi extrase bancare –, care stăteau împrăştiate pe masă dinaintea ei. Tulburată, începu să-şi maseze uşor fruntea, încercând să se calmeze.

– Economiile noastre aproape s-au terminat. Nu putem cheltui astfel banii pentru chirie. Vom ajunge în stradă, Patty, înţelegi asta?

Băiatului îi era greu să îşi ridice privirea către ea.

După câteva zile de absenţă, trebui să se reîntoarcă la şcoală.

În timp ce mergea singur pe un culoar aglomerat, din mulţimea de elevi care treceau grăbiţi spre sălile lor de clasă, Shane Williams apăru deodată lângă el, întrebându-l glumeţ:

– Hei, Roboțelule, e totul în regulă?

Fără să-i mai aştepte răspunsul, trecu apoi nepăsător mai departe.

 

De atunci, Jennifer Fetzer a început să lucreze ore suplimentare la restaurantul unde era chelneriţă. Dar, din păcate, sumele mici pe care le economisea astfel nu erau suficiente pentru a-i asigura liniştea. Însă tot efortul acela reuşea cumva să imprime un sens fiecărei zile; nu avea de gând să aştepte impasibilă ca necazurile să se abată asupra ei şi a lui Patty. Nu îi plăcea să treacă drept o femeie neajutorată, să fie compătimită. Ştia că doar ea îi putea oferi un viitor băieţelului, fiind puternică, pregătindu-se pentru ce era mai rău.
Cu timpul, din pricina programului prelungit, cearcăne negre îi întunecaseră chipul. Pielea albă a feţei i se întinsese peste pomeţii obrajilor, oferindu-le nişte trăsături ascuţite, mai ferme, pe care, în momentele de răgaz, şi le privea neliniştită în oglindă, gândindu-se că o făceau să pară poate prea severă. Şi mâinile i se subţiaseră, evidenţiindu-i articulaţiile fine ale degetelor. Uniforma albă, cu paspoaluri oranj, şi-o ajustase singură în jurul taliei înguste, pentru a scăpa de cutele ciudate pe care le făcea.
Îşi purta părul brunet, buclat, prins la spate într-o coadă bogată, din care, datorită mişcărilor ei energice, scăpau totdeauna câteva şuviţe rebele. Cu un gest repezit, ce devenise aproape un tic, şi le trecea după ureche – iar şi iar. Nu obişnuia să îşi rujeze buzele; nu avea prea multă nevoie de asta. Patty îi moştenise ochii aceia căprui, limpezi, care parcă te curentau cu privirea lor.
– Bine aţi venit la Macy’s Kitchen! Cu ce vă servim? îşi întâmpina ea clienţii cu un zâmbet generos, de parcă ar fi urmat să le ofere cea mai bună masă a vieţii lor. Nu ar fi lăsat niciodată pe nimeni să-i ghicească problemele.
– O porţie din specialitatea casei, scumpete! venea, invariabil, răspunsul. Oricum, meniul restaurantului nu cuprindea altceva mai bun decât friptura cu cartofi pai. La desert, ei puteau alege între plăcinta cu mere sau cea de piersici. Era suficient pentru oamenii din partea locului, care, la fel cum nu pretinseseră prea mult de la viaţă, nu aşteptau nimic deosebit nici de la un prânz sau o cină.
Seara, acasă, încerca să-şi ascundă oboseala faţă de Patty, să fie la fel de veselă, până târziu, când copilul adormea. Îi era tot mai greu să menţină această iluzie a siguranţei. Dar nu dorea să adauge greutăţile ei celor pe care copilul trebuia să le suporte. Apoi, când în cele din urmă rămânea singură, Jennifer se aşeza la masa rotundă din bucătărie, în faţa ferestrei larg deschise. Stătea acolo aproape nemişcată, privind minute în şir labirintul acela al străzilor înguste, care se pierdeau în smogul dens ce împrumuta, pe alocuri, culorile stridente ale luminilor oraşului. În răstimpuri, se iveau de nicăieri siluetele zdrenţăroase ale unor oameni ce rătăceau parcă fără ţintă, dispărând în bezna aleilor. Vagabonzi, probabil – ei nu trebuiau să se trezească la primele ore ale dimineţii. Din pricina norilor grei ce acopereau cerul, nu se puteau zări nici stelele.
Uneori, ai fi putut crede că acest colţ al Springfieldului era tot ce a mai rămas din întreaga lume – un ultim fragment suspendat în vid, păstrând o imagine ca de iad. Abia se puteau ghici, departe, contururile nefireşti ale clădirilor părăsite, împungând întunericul cu formele lor. Iar zgomotele staţiilor de purificare a aerului, care erau răspândite pretutindeni, nu încetau niciodată. Îndreptându-se încet către dormitor, fără să vrea, o întrebare i se articulă în minte:
– Până când?
Adormi înainte să se poată gândi la un răspuns.
De cele mai multe ori, Ted Brunner îşi începea dimineţile într-o stare de furie. După un somn chinuit de câteva ore pe noapte, deschidea ochii având senzaţia că trece dintr-un coşmar în altul. Şi nu se putea decide care dintre cele două este mai rău: cel pe care îl lăsa în urmă, retras în negura gândurilor, ori cel în care tocmai era aruncat parcă de o forţă străină ce îi urmărea atentă fiecare reacţie.
Primul lucru pe care îl conştientiza era răceala piciorului stâng, iar timp de câteva clipe nu putea să îl mişte. Doctorii îl atenţionaseră că acest lucru era normal la o astfel de proteză: dacă nu primeau nicio comandă într-un interval de treizeci de minute, sistemele sale treceau în standby, pentru a-şi conserva energia şi a procesa mai eficient datele mişcărilor anterioare – altfel spus, aceasta învăţa stilul de mers al lui Ted. Şi totul era spre binele lui. În cea mai mare parte a zilei, aproape că o să uite de ea, adăugase medicul ortoped, încercând să-l liniştească. Însă acum, Ted strângea neputincios cearşafurile în pumni, gata să le sfâşie, simţindu-şi piciorul atârnându-i greoi pe lângă trup, de parcă acea parte din el ar fi fost a unui cadavru. Amorţeala aceea îl făcea să se considere mai puţin bărbat. Îi era frică să se mai culce lângă o femeie şi să se trezească alături de ea în starea aceasta – atât de slăbit.
Apoi, când îşi recăpăta controlul deplin asupra trupului, îşi îmbrăca în grabă treningul gri, şifonat, şi ieşea apoi afară, pierzându-se pe străduţele întortocheate din Springfield. Alerga până la epuizare, oprindu-se departe, în câmp, în afara oraşului. Terenul plat, vast, care se deschidea dinaintea lui, dincolo de parcul artificial, era acoperit numai de pietre, fără niciun fir de verdeaţă, deasupra cărora vântul înălţa mici vârtejuri de praf. Din loc în loc, se mai puteau zări şi resturile prăbuşite ale unor blocuri, înconjurate de mormane de moloz.
Uneori, fugind astfel, îl întâlnea pe Patty, care parcă se târa către şcoală. Pentru un moment, privirile li se încrucişau şi fiecare vedea în ochii celuilalt aceeaşi neputinţă, aceeaşi spaimă.
În cele din urmă, Brunner se întorcea acasă, mai stăpân pe sine. După ce în Armată n-au mai avut nevoie de el, şi-a găsit de lucru pe şantierele de la marginea oraşului. Încă se mai căutau oameni pentru demolarea vechilor clădiri şi depoluarea terenului. Încercau să recicleze ce se mai putea. Nu era o muncă plăcută, însă câştiga suficient cât să îşi permită să cineze seară de seară la Macy’s, unde o găsea pe Jennifer – mereu veselă, îi părea lui, la fel ca prima oară când o văzuse.
În ultima zi de august, Patty a mers, ca întotdeauna, cu paşi mărunţi, către şcoală. Nu se grăbea niciodată să ajungă acolo; prefera să întârzie, să treacă repede pe culoar, când era mai puţin aglomerat, iar apoi să se strecoare în sala de clasă, doar cu câteva clipe înainte să intre profesoara lor. Încerca să câştige astfel un moment de linişte.
În drumul său, băiatul îl întâlni, ca de obicei, pe Ted. Însă, atunci, se opri surprins. Ceva se schimbase: bărbatul trecea liniştit pe lângă el; Brunner nu mai alerga. Se mişca fără vlagă, dar părea oarecum împăcat, senin. Iar Patty nu îl mai văzuse astfel.
– ’Neţa, Ted!
– Hei, puştiule…, îi zise calm Brunner, apropiindu-se.
– De ce nu alergi astăzi? îl întrebă copilul curios.
– Nu ajută la nimic, din păcate. Dar pot să trăiesc şi aşa, cred…, îi răspunse resemnat bărbatul, încercând să pară optimist.
Auzindu-l, băiatul parcă se mai destinse puţin. Îi zâmbi.
– Înseamnă că eşti mai fericit acum, Ted?
Brunner îşi încruntă uşor sprâncenele, uitându-se îngândurat la pietrele de pavaj gri de sub picioarele lor. Păru că vrea s-o ia din loc, fără să-i mai răspundă, apoi se răzgândi şi, aplecându-se, începu să netezească grijuliu cutele hainei băiatului. În timp ce îi îndrepta gulerul, îi spuse încet, ocolindu-i privirea:
– Nu, Patty. Mi-am dat seama că nu mai pot fi fericit. Ştii tu… Noi doi suntem oarecum la fel. Du-te acum la şcoală! Îmi pare rău, zise el, apoi se ridică repede, luând-o în josul aleii.
Dimineaţa aceea era neobişnuit de răcoroasă, aşa că frunzele copacilor de plastic se făcuseră arămii. Vântul le răscolea uşor.
Patty merse o vreme gândindu-se la cuvintele lui Brunner: „noi doi suntem oarecum la fel.” Oare eu mai pot fi fericit? se întrebă, într-un târziu, băiatul. Apoi, o detunătură se auzi, departe, dincolo de parc. Începu să plouă încet. Copilul îşi grăbi pasul, când, deodată, cineva îl împinse cu putere:
– La o parte, Roboţelule! Nu vreau întârzii din cauza ta! îi strigă, iritat, Shane Williams, trecând în fugă pe lângă el.
Patty se dezechilibră şi se prăbuşi peste bordură. Caietele sale se împrăştiară pe drum. Stropii de ploaie cădeau peste paginile scrise neîndemânatic, întinzând cerneala. Îngrijorat, copilul încercă să le adune, să le salveze, dar mâna sa dreaptă parcă nu-l mai asculta. Îşi ridică mâneca îngrijorat: articulaţia cotului se dislocase. Nu îşi mai putea mişca braţul. Câteva picături din lichidul acela albicios, consistent, care se scurgea printre fisurile protezei sale, căzură pe pavajul drumului, diluându-se în apa ploii.
– Nu, nu! zise el uitându-se speriat în jur, temându-se să nu îl vadă nimeni astfel, în timp ce încerca să aşeze repede la locul lor cele două segmente ale braţului.
Se gândea la mama lui; o să se supere îngrozitor când îl va vedea. Nu se mai putea duce în felul acesta la şcoală, iar acasă îi era prea greu să se întoarcă. Parcă nimic nu mai avea rost.
În cele din urmă, îşi strânse caietele ude şi se îndreptă către una dintre clădirile părăsite din apropiere. Intră călcând cu grijă printre resturile împrăştiate pe jos şi urcă scările căutând un loc mai curat. Ajunse într-o sală mare ce ocupa aproape întregul etaj care, probabil, adăpostise cândva mai multe birouri. Merse către o fereastră neobişnuit de largă, ce începea de la nivelul podelei şi se termina în tavanul înalt; se aşeză acolo, privind tăcut către parc. Apa se scurgea încet din hainele sale, amestecându-se cu praful gros dimprejur. După un timp, adormi uitându-se la întinderea de frunze de plastic, care fremătau sub rafalele ploii.
– Tot nu cade niciuna, şopti el încet, înainte să închidă ochii.
Câteva ore mai târziu, ploaia încetase. Patty se trezi la zgomotul unor pietricele care loveau geamul. Privi neliniştit în jos, către stradă. Era Mindy Wittier.
– Hei, Patty, ce cauţi acolo? îl întrebă fata. Sunt şobolani înăuntru.
– Ba nu sunt, îi răspunse el buimac.
– De ce nu cobori odată? Începe să se întunece…
Băiatul începu să-şi adune caietele de lângă el; erau încă umede, iar scrisul devenise ilizibil. Abia acum îşi dădu seama cât de mult se murdărise. Încercă să îşi mai aranjeze hainele, să se scuture de praful care se lipise de el, dar nu reuşi decât să îl întindă mai rău, prefăcând acele pete maronii în nişte dungi dezordonate, care se lungeau acum peste flanelul şi pantalonii săi. Îi era ruşine să fie văzut astfel, dar nu avea încotro; Mindy avea dreptate: se înserase. Oricum, nu mai putea rămâne prea mult timp aici.
Coborî scările cu grijă şi ajunse afară. Acum, după ploaie, aerul era şi mai rece. Prea rece pentru o zi de august. Mergând către Mindy, Patty se zgribuli în hainele sale lipicioase.
Era o fată slabă, cu o feţişoară ovală, pistruiată, fruntea înaltă, ochii mari şi negri, părul brunet, drept, tuns la nivelul umerilor. La gâtul ei se putea zări gulerul alb, şifonat, al unei cămăşi peste care îmbrăcase o bluză albastră cu textură pufoasă, ca de lână. Degetele ei subţiri se jucau cu pliurile rochiei, netezindu-le. Era încălţată cu nişte pantofi negri, vechi, scâlciaţi.
Şovăind, băiatul se apropie de ea. În clipa aceea, înainte să îşi dea prea bine seama ce se întâmplă, Patty simţi că o parte a corpului său se desprinde de el: articulaţia cotului protezei sale cedă în cele din urmă, iar segmentul antebraţului căzu într-o băltoacă tulbure, maronie. Degetele acelea ciudate se strânseră încet, rămânând încleştate ca nişte gheare, iar mâneca flanelului său flutura acum goală în vânt. Un ţipăt scurt, ascuţit, îl făcu pe Patty să îşi ridice privirea: era Mindy. Înspăimântată, fata o rupse la fugă fără să mai privească în urmă.
Se făcuse aproape întuneric.
– Parcă ai fi văzut un mort, mormăi Patty înciudat, apoi începu să ţipe şi el. Ahr!… Să nu te opreşti, Mindy! strigă el către pata aceea albastră, care se făcea tot mai mică. Iar lacrimile îi curgeau peste obrajii murdari. Îi era destul de greu să le şteargă doar cu o mână. Un mort ciung, gândi el. Respira tot mai greu. Se hotărî să urce în clădire, la fereastră, şi să rămână acolo, o vreme, singur. Nu dorea să se întoarcă acasă.
Ajunse cu greu înapoi la locul său. Îşi lipi fruntea încinsă de sticla prăfuită, privind în jos, către băltoacă. Uitase caietele acolo, iar ceva sclipea în nămol: mâna sa, probabil. Adormi cuprins de frisoane.
A doua zi, un trecător i-a găsit trupul rece.

* * *

Se făcuse aproape întuneric.
– Parcă ai fi văzut un mort, mormăi Patty înciudat, apoi începu să ţipe şi el. Ahr!… Să nu te opreşti, Mindy! strigă el către pata aceea albastră, care se făcea tot mai mică. Iar lacrimile îi curgeau peste obrajii murdari. Îi era destul de greu să le şteargă doar cu o mână. Un mort ciung, gândi el.
Se îndreptă cu paşi mărunţi către parc, pierzându-se în desişul acela de plastic.
Pătura de nori care acoperise cerul începea să se destrame, împrăştiată de vânt. Patty ajunsese acum aproape de câmpul acoperit cu pietre ce înconjura oraşul. Deodată, la câţiva paşi în stânga lui, se auzi zgomotul unei sticle spărgându-se de un trunchi, iar băiatul se îndreptă prevăzător către locul acela. Un om stătea jos, cu spatele rezemat de un copac. Era Ted.
– Patty, tu eşti? Ce faci aici?
– N-am mai ajuns acasă, zise băiatul, apoi se făcu linişte. Se aşeză lângă bărbat. Văzându-i mâneca flanelului murdar atârnând goală pe lângă el, Brunner îl întrebă:
– Ce s-a întâmplat cu braţul tău?
– A rămas într-o baltă, îi răspunse el trist.
A doua zi, un trecător le-a găsit trupurile reci.

 

 

autor Daniel Ionuţ Vasile

Tagged with:

Comentarii închise la Moartea lui Patty McKormack

Deșertul indigo

Posted in Poezie by Hopernicus on 13/12/2010

.

sau regatul nopților albe
Paşi pe trepte-aud, zăngănit de verbe şi de chei,
scrâşnete punând lacăt la gura ce ascunde
dialogări dintre femei şi şerpi cu clopoţei,
dulcele delir al unor patimi muribunde.

Cancanuri la parter, manele, cocote şi peşti prin beznă preumblă…
Bravează clica de poltroni, pentru bani mecena se prostituează…
Mă-nfiază, tu, stea singuratică, să strălucesc cu a ta umbră
pe un munte de lumină şi, lucid, să-mi curm zilele cu o rază.

E noapte şi sub tăişul alb al Lunii lira bardului păleşte.
E anarhie, cu alcoolici şi satrapi benchetuind pe-un piedestal.
E întuneric şi deasupra mea un înger priveghează lupeşte.
Îmi scrutează demonul lacrimile cu ochiul treziei chirurgical.

Mai palid pare iarna, pe o arteră sângerând,
prădătorul ce-a căzut în ghearele nimfei de pradă.
Melancolia-l escortează pe marele înfrânt
cu o mare de făclii prin labirintul de zăpadă…

Privind la eclipsă, costelivul sihastru
aude carnea fremătând sub sorii cu pete,
şi simte-năuntru cum deşertul albastru
îl sărută cu foc, îl devorează cu sete.

Ghilotinează-i, Doamne, strigătele în apus,
ca noaptea târziu, de pe eşafodul Lunii,
să-şi audă geamătul rostogolindu-se în gol,
pe treptele înalte ale rugăciunii.

Dezleagă-i zilele, bunule Domn,
de noaptea celor bolnavi de nesomn.

artist Daniel Ionuţ Vasile

autor Bot Eugen Iulian, membru al proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/BotEugenIulian

Comentarii închise la Deșertul indigo

Cred

Posted in Poezie by Hopernicus on 11/12/2010

Poţi privi un apus de soare

şi lumina stelelor aflate la mii de ani depărtare,

poţi auzi glasul mut al frunzelor strivite sub paşi

sau poți simţi respiraţia vântului, zbuciumul mării

şi îmbrăţişarea tandră a iubitei care îţi este alături…
Totul este mişcare.

Într-o anumită formă, amplitudinea acestei mişcări

trebuie să o regăsim în tabloul cuvânt aşternut pe hârtie…

Cred

că nu poeţii compun poezie.

Poezia există – o simfonie între solid şi astral,

artistul – simplu spectator, redă numai într-un mod personal

revelaţia partiturii…

artist Daniel Ionuţ Vasile

autor Tudor Alexandru Costin, membru al proiectului Cititor de Proză

http://cititordeproza.ning.com/profile/TudorAlexandruCostin

Comentarii închise la Cred