Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Moartea lui Patty McKormack

Posted in Povestire by Hopernicus on 26/10/2011

Copilăria lui Patty McKormack a fost de scurtă durată, încheindu-se brusc în vara anului 2071, când şi-a pierdut braţul drept într-un accident de maşină. Abia împlinise doisprezece ani. Apoi, pentru el şi pentru mama lui, a început coşmarul.

Doctorii i-au amputat până aproape de umăr membrul zdrobit, montându-i, după aceea, o proteză – una destul de bună, au spus ei, cu implanturi nervoase, care îi vor permite să o controleze într-o oarecare măsură şi, astfel, va putea să mănânce, să se joace, să îşi lege şireturile. Cu alte cuvinte, nu va fi chiar o povară pentru cei din jur. Însă era evident că nu va mai avea niciodată o viaţă normală.

De atunci, nopţile îi par totdeauna parcă prea scurte şi ar vrea ca întunericul, singurul său refugiu, să se aștearnă peste întreaga lume, deoarece, în lumina zilei, față de ceilalţi copii, el este asemeni unui monstru. Patty Ciungul: o ciudăţenie cu un braţ mecanic ridicol, cu trei degete făcute din plastic şi aluminiu, ale cărui mişcări stranii, lente şi precise, atrag atâtea priviri curioase, indecente şi răutăcioase uneori, dar pe care, instinctiv, cei mai mulţi preferă să o ocolească, de parcă anormalitatea sa ar fi cumva molipsitoare, asemeni unui virus. De aceea, temători poate sau, mai degrabă, dezgustaţi, ceilalţi obişnuiesc să păstreze o distanţă prudentă şi, mai ales, au grijă să nu îl atingă. Iar golul acesta rece, prin care restul lumii se separă față de el, îl face să se simtă cu atât mai stingher, fiindu-i aproape imposibil să treacă neobservat, așa cum ar dori. De multe ori, i se pare că infirmitatea lui stă expusă ca într-o vitrină de sticlă, dinaintea căreia se perindă mereu chipurile disprețuitoare ale colegilor, profesorilor și vecinilor ori ale unor străini a căror compasiune prefăcută îl stânjenește. Însă mai greu de suportat decât acele priviri iscoditoare sunt şoaptele care se înfiripă pretutindeni în urma lui şi nu-l lasă nicio clipă să uite că este mai puţin decât un om. Înfăţişarea sa le reamintește celorlalți că viaţa e necruţătoare şi nedreaptă. Și nimeni nu-l poate iubi pentru asta.

La câteva săptămâni după externare, mama sa, care se aflase la volanul maşinii, a intrat în camera lui să îl anunţe să îşi împacheteze lucrurile – ei doi urmau să se mute. Tocmai vânduse locuinţa pentru a achita costurile spitalizării, ale protezei şi tratamentului postoperatoriu. Nu-i mai rămăseseră mulţi bani, iar ea câştiga prea puţin. Când i s-a adresat, nu avea niciun motiv să fie bine dispusă. Era prea îngrijorată. De altfel, niciodată nu fusese o fire optimistă.

– Patty, noi doi am avut un ghinion cumplit. Nu o să te mint, nu e momentul să îţi faci iluzii: nimic nu va fi mai bine. Dacă tatăl tău ar fi rămas împreună cu noi… Se opri câteva clipe îngândurată, privind în gol. Nu ştiu cum ne vom descurca singuri, continuă ea. Din economiile care ne-au rămas nu cred că vom rezista mai mult de doi ani.

Stăteau amândoi aşezaţi pe marginea patului în lumina slabă a camerei. După ce soţul o părăsise, ea, încercând să-l uite, revenise la numele de fată, care îi plăcea mai mult şi lui Patty: Fetzer, Jennifer Fetzer. Era încă destul de tânără. Trecându-şi încet degetele printre pletele blonde ale băieţelului, îi spuse:

– Ştii, Patty, în afară de mine, s-ar putea să nu te mai iubească nimeni, aşa cum eşti acum. Dar să nu crezi că oamenii sunt mai răi din cauza aceasta. Niciodată să nu te minţi singur gândind altfel, pentru că este în firea lucrurilor ca ceilalţi să nu te mai placă prea mult de acum înainte.

Însoţite de zumzetul slab al servomotoarelor, degetele protezei copilului se încleştară în jurul a ceva invizibil. Patty le privea concentrat, repetând mecanic, fără vlagă, ca pentru sine, cuvintele mamei sale: „e în firea lucrurilor…”

Încă nu se acomodase cu noua sa mână. Uneori, se mai trezea dimineaţa speriindu-se de braţul acesta greoi, mirosind parcă a plastic încins, ataşat ca un fel de parazit uriaș de corpul lui, absorbindu-i întreaga energie. O minune a tehnologiei, spuseseră medicii. Pentru el, o a doua şansă. Dar, la vederea lui, îl cuprindea întotdeauna o puternică senzaţie de greaţă. Jennifer îl sărută apăsat pe frunte și, privindu-i ochii căprui și limpezi, îi spuse:

– Trebuie doar să faci ceva bun din tine, Patty.

Cartierul în care locuiesc acum el și mama lui se află la periferia orăşelului Springfield, într-una din zonele protejate, având o toxicitate scăzută, ceea ce înseamnă că ei se numără printre cei norocoşi, care încă mai pot vedea fire de iarbă crescând printre dalele de beton.

Se găsesc aici chiar şi flori şi copaci verzi, adevăraţi, nu din aceia cu frunze artificiale, fabricate dintr-un plastic termosensibil care, la venirea toamnei, când temperatura coboară sub media de cincisprezece grade, îşi schimbă culoarea în diferite nuanţe de ocru şi brun-roşcat. În ciuda eforturilor tehnicienilor, care făcuseră totul pentru a le reproduce aspectul autentic, imitându-le modelul, nervurile fine şi culoarea, puteai şti că nu sunt naturale pentru că nu cădeau niciodată. Oricât de puternic ar fi scuturat vântul ramurile, frunzele acelea moarte rămâneau agăţate la locul lor. Nici sunetul pe care îl făceau nu părea normal. Nu puteai simţi tristeţe sau melancolie privind acei copaci din plastic. Ei erau o minciună şi, mai mult, un motiv de frustrare pentru oamenii cărora viaţa le refuzase o plăcere atât de măruntă – încă un lucru pe care nu îl puteau cumpăra.

Singurele animale pe care un copil dornic de joacă mai putea spera să le întâlnească pe străzile lăturalnice ale acestui orășel erau câteva pisici îngrozitor de slabe și apatice, pe care localnicii, privindu-le cu o oarecare simpatie, căutau acum să le protejeze. Ele obişnuiau să stea cocoţate aproape toată ziua pe crengile unuia dintre puţinii copaci naturali rămaşi, pe care copiii din partea locului îl botezaseră simplu: Pomul Pisicilor – locul lor de întâlnire. Și mai erau, desigur, şobolanii pe a căror blană gri-închisă se zăreau niște pete verzui, fosforescente; ei se furișau speriaţi prin colţurile aleilor unde nu ajungea prea multă lumină, căutându-şi hrana printre gunoaiele căzute din tomberoane. Mai ales noaptea, ei le ofereau trecătorilor o privelişte destul de sinistră, cu corpurile lor pătate lucind în întuneric, mişcându-se fără încetare. Păreau nişte stafii mărunte care le aminteau oamenilor că întreaga lor lume se află în descompunere, urmând a fi consumată pe îndelete de către niște ființe cu totul inferioare. Aceste două specii supravieţuitoare ar fi trebuit, în mod normal, să alcătuiască un lanţ trofic destul de bine echilibrat, dar, aşa cum era de aşteptat, pisicile îşi pierduseră de mult orice interes pentru şobolanii aceia fosforescenţi. Păsările deveniseră tot mai rare, la fel şi câinii. Nimeni nu știa de ce.

Deasupra micului oraș se afla un cer totdeauna mohorât, acoperit de niște nori roșiatici murdari, care prevesteau parcă niște ploi acide, ce aveau să ucidă probabil puțina vegetație rămasă, urmând ca aerul de aici să devină aproape irespirabil. La vederea lor, un muribund nu ar fi regretat nicio clipă că părăseşte această viață. Suprafețele metalice ale clădirilor erau corodate și prăfuite. Totul era vechi.

Spre surprinderea lui, Patty şi-a făcut totuși un prieten – sau cel puţin îi plăcea să creadă asta – încă din prima zi în care au venit aici: un vecin, Ted Brunner, sergent în rezervă, care, la fel ca şi el, nu mai era un om întreg, fizic vorbind. Dar Brunner, impresionându-l prin mișcările lui energice de atlet, părea să se descurce foarte bine cu proteza aceea ieftină care îi înlocuia piciorul stâng. Un fost militar ar fi trebuit totuşi să îşi permită una mai bună, dar el, din câte puteau vedea, nu era prea interesat de felul în care arăta acel membru artificial – oricum, mai bun decât cel pe care-l pierduse nu putea fi niciunul, indiferent de cost.

Brunner i-a ajutat să-şi descarce lucrurile în apartamentul pe care mama lui îl închiriase. Nu dăduse vreun semn de oboseală cărând trei etaje nenumăratele lor cutii cu haine, vase de bucătărie, cărţi, pantofi şi alte lucruri. Era un om destul de tăcut, înalt şi slab, cu capul chel. Nu părea bătrân, dar avea deja chipul brăzdat de riduri adânci. Trăia singur. Dacă Jennifer ar fi ştiut că el era considerat aproape un fel de ciudat al locului, care îşi băgase în sperieţi vecinii cu mersul lui fără zgomot, ca de felină, şi privirea rece şi inexpresivă, poate că nu l-ar mai fi invitat, după ce terminaseră de cărat înăuntru toate lucrurile, să bea împreună un pahar cu suc de fructe – cald, deoarece încă nu puseseră frigiderul în funcţiune. Dar vroia totuşi să cunoască pe cineva aici. Nu îi plăcea deloc sentimentul acela puternic de înstrăinare care o cuprinsese de când își părăsise vechea casă; în definitiv, era doar o femeie singură cu un copil. Ar fi dobândit astfel mai multă încredere în ea, dacă ar fi reuşit să se acomodeze repede, fără probleme. S-ar fi simţit mai în siguranţă.

Când Ted a trecut pragul uşii aducând ultima cutie cu haine, Jennifer Fetzer l-a întâmpinat bucuroasă cu o tavă pe care se găseau trei pahare mari pline cu un lichid roz vâscos. Încercând să pară mult mai stăpână pe sine decât era, ea l-a invitat:

– Domnule Brunner, mie şi lui Patty ne-ar face mare plăcere să vă oferim măcar ceva bun de băut pentru ajutorul pe care ni l-aţi acordat. Ne putem aşeza la masa din bucătărie. Tocmai am eliberat-o. Veniţi, vă rog, pe aici, îi arătă ea.

Ştiind că nu avea cum să o refuze într-un mod politicos, Brunner mormăi ceva neinteligibil şi o urmă resemnat. S-au aşezat toţi trei la o masă mică, rotundă. Privirea sa se îndreptă o clipă către chipul lui Jennifer, care stătea oarecum încordată, zâmbindu-i însă mulţumită și recunoscătoare, apoi se opri asupra copilului, cercetându-l. Patty își apucase paharul de suc cu cele trei degete subţiri de plastic ale protezei sale. Mama lui îl învăţase că n-avea niciun rost să încerce să le ascundă. Ar fi fost doar o dovadă de laşitate, care l-ar face să pară şi mai neajutorat. Studiindu-l la rândul său, copilul încerca să ghicească ce ar putea gândi despre el acest bărbat neobișnuit.

Cu un gest scurt şi hotărât, Brunner îşi ridică paharul, golindu-l rapid, dintr-o sorbitură. Uitându-te la expresia impenetrabilă a feței sale, nu ai fi putut să îţi dai seama dacă i-a plăcut sau nu conţinutul. Putea la fel de bine să nu aprecieze deloc atenția pe care i-o arătase Jennifer. Oarecum încurcată, ea îi spuse timidă:

– Să vă mai torn unul, domnule Brunner. Trebuie să fiţi tare însetat.

– Vă mulţumesc, doamnă Fetzer, zise el, ridicându-se repede de la masă. Dacă aș fi în locul dumneavoastră, nu aș mai cumpăra așa ceva; are un gust îngrozitor, zise el arătând înspre cutia de suc care se afla între ei. Apoi, se îndreptă liniştit către uşă. După ce aceasta se închise în urma lui, Jennifer, oarecum mirată de o asemenea reacție, a început să strângă paharele și să le spele.

– Vezi, Patty? Nu e chiar aşa de rău. Deja am cunoscut pe cineva aici, zise ea râzând, încercând să-l încurajeze. Prietenosul domn Brunner.

A doua zi, Patty s-a prezentat la noua sa școală. Așa cum îi spusese mama lui, știa că nu trebuie să se aștepte la nimic bun. Însă nu s-a gândit vreodată că lucrurile ar putea merge atât de rău.

În momentul în care a păşit în sala de clasă, colegii săi începură să murmure, uitându-se uimiți la mâna lui dreaptă, în care își ținea cărțile. Pentru a nu prelungi acest moment stânjenitor mai mult decât era nevoie, băiatul s-a îndreptat repede către cel mai apropiat loc liber. După aceea, din fericire pentru el, profesoara lor a intrat grăbită şi, începându-şi lecţia, a uitat să li-l prezinte elevilor pe noul coleg. Revenindu-și puțin pe parcursul acestei prime ore de curs, Patty aproape că reușise să se relaxeze, să se acomodeze întrucâtva cu cei din jur. Dar, în pauză, un băiat destul de voinic pentru vârsta lui, însoțit de un grup de amici, se apropie de banca în care el se așezase.

– Ia spune, Roboțel, cred că ți-e destul de greu acum să mai scrii cu chestia asta care îți atârnă din umăr, zise el începând să râdă. Apoi, văzând că Patty nu spune nimic, se apropie încrezător și îi apucă unul dintre degetele acelea ciudate de plastic, încercând să i-l răsucească în sens invers.

– Te doare?

– Lasă-l, îi răspunse Patty în cele din urmă. O să se rupă, iar mama nu își va permite să mi-l repare.

– Încetează odată, Shane, se auzi din spatele lor vocea iritată a unei fete, care îi privea neliniștită. Dă-i drumul! Nu e deloc amuzant ceea ce faci.

Însă vorbele ei mai mult l-au întărâtat pe Shane Williams, căruia nu îi plăcea niciodată să fie corectat.

– Bine, Mindy, zise el. Dacă ție nu îți place…

Apoi, brusc, se auzi un mic trosnet, iar Shane, se întoarse calm către Mindy.

– S-ar părea că mămica roboțelului ăsta ar trebui să facă rost acum de ceva bani, nu? Hai să mergem, băieți.

Patty îşi priveşte proteza încremenit. Din degetul său rupt începu să se scurgă încet pe bancă un lichid albicios consistent, împrăştiind în jur un miros înţepător. Nici nu observă când fata aceea, Mindy Wittier, se aşeză lângă el.

– Bună! Eu sunt Mindy, zise ea, dar tonul nehotărât al vocii sale îi făcea cuvintele să semene mai degrabă cu o întrebare.

„Eu sunt Mindy?”, se repetară vorbele ei ca un ecou în mintea răvășită a lui Patty.

– Cred că da, răspunse el ecoului… Apoi se ridică greoi din bancă, luându-şi cărţile şi lăsând-o pe Mindy singură şi uşor nelămurită.

Patty nu a mai rămas la restul orelor. Târziu, aproape de ora cinei, s-a întors acasă, unde mama lui l-a întâmpinat nerăbdătoare:

– Ei, cum a fost în prima zi?

– Am căzut, îi răspunse el abătut, arătându-i degetul de plastic frânt. Apoi a fugit repede în camera lui.

Şi, într-adevăr, aşa cum îşi închipuise Patty, vizita la cabinetul de specialitate, unde îşi făcuse prima operaţie, îi costă mult mai mult decât se aşteptau. După consultaţia preliminară, medicul îi atenţionă că astfel de proteze nu sunt deloc uşor de reparat, datorită conexiunilor cu sistemul nervos, care, odată deteriorate, sunt foarte dificil de refăcut şi recalibrat. Copilul s-ar putea să nu îşi mai controleze mişcările la fel de bine ca înainte. Trebuie ca ei să înţeleagă că braţul acela, cu ţesuturile sale sintetice, nu poate suporta prea multe intervenţii de acest fel. La un moment dat, el va deveni inutilizabil.

Seara, acasă, stând împreună la mica lor masă rotundă din bucătărie, Jennifer îi spuse îngrijorată fiului ei:

– Patty, știu că îți este foarte greu, dar încearcă, te rog, să fii mai atent.

Răsfoi apoi câteva clipe nişte hârtii – facturile de la clinică, probabil, şi extrase bancare –, care stăteau împrăştiate pe masă dinaintea ei. Tulburată, începu să-şi maseze uşor fruntea, încercând să se calmeze.

– Economiile noastre aproape s-au terminat. Nu putem cheltui astfel banii pentru chirie. Vom ajunge în stradă, Patty, înţelegi asta?

Băiatului îi era greu să îşi ridice privirea către ea.

După câteva zile de absenţă, trebui să se reîntoarcă la şcoală.

În timp ce mergea singur pe un culoar aglomerat, din mulţimea de elevi care treceau grăbiţi spre sălile lor de clasă, Shane Williams apăru deodată lângă el, întrebându-l glumeţ:

– Hei, Roboțelule, e totul în regulă?

Fără să-i mai aştepte răspunsul, trecu apoi nepăsător mai departe.

 

De atunci, Jennifer Fetzer a început să lucreze ore suplimentare la restaurantul unde era chelneriţă. Dar, din păcate, sumele mici pe care le economisea astfel nu erau suficiente pentru a-i asigura liniştea. Însă tot efortul acela reuşea cumva să imprime un sens fiecărei zile; nu avea de gând să aştepte impasibilă ca necazurile să se abată asupra ei şi a lui Patty. Nu îi plăcea să treacă drept o femeie neajutorată, să fie compătimită. Ştia că doar ea îi putea oferi un viitor băieţelului, fiind puternică, pregătindu-se pentru ce era mai rău.
Cu timpul, din pricina programului prelungit, cearcăne negre îi întunecaseră chipul. Pielea albă a feţei i se întinsese peste pomeţii obrajilor, oferindu-le nişte trăsături ascuţite, mai ferme, pe care, în momentele de răgaz, şi le privea neliniştită în oglindă, gândindu-se că o făceau să pară poate prea severă. Şi mâinile i se subţiaseră, evidenţiindu-i articulaţiile fine ale degetelor. Uniforma albă, cu paspoaluri oranj, şi-o ajustase singură în jurul taliei înguste, pentru a scăpa de cutele ciudate pe care le făcea.
Îşi purta părul brunet, buclat, prins la spate într-o coadă bogată, din care, datorită mişcărilor ei energice, scăpau totdeauna câteva şuviţe rebele. Cu un gest repezit, ce devenise aproape un tic, şi le trecea după ureche – iar şi iar. Nu obişnuia să îşi rujeze buzele; nu avea prea multă nevoie de asta. Patty îi moştenise ochii aceia căprui, limpezi, care parcă te curentau cu privirea lor.
– Bine aţi venit la Macy’s Kitchen! Cu ce vă servim? îşi întâmpina ea clienţii cu un zâmbet generos, de parcă ar fi urmat să le ofere cea mai bună masă a vieţii lor. Nu ar fi lăsat niciodată pe nimeni să-i ghicească problemele.
– O porţie din specialitatea casei, scumpete! venea, invariabil, răspunsul. Oricum, meniul restaurantului nu cuprindea altceva mai bun decât friptura cu cartofi pai. La desert, ei puteau alege între plăcinta cu mere sau cea de piersici. Era suficient pentru oamenii din partea locului, care, la fel cum nu pretinseseră prea mult de la viaţă, nu aşteptau nimic deosebit nici de la un prânz sau o cină.
Seara, acasă, încerca să-şi ascundă oboseala faţă de Patty, să fie la fel de veselă, până târziu, când copilul adormea. Îi era tot mai greu să menţină această iluzie a siguranţei. Dar nu dorea să adauge greutăţile ei celor pe care copilul trebuia să le suporte. Apoi, când în cele din urmă rămânea singură, Jennifer se aşeza la masa rotundă din bucătărie, în faţa ferestrei larg deschise. Stătea acolo aproape nemişcată, privind minute în şir labirintul acela al străzilor înguste, care se pierdeau în smogul dens ce împrumuta, pe alocuri, culorile stridente ale luminilor oraşului. În răstimpuri, se iveau de nicăieri siluetele zdrenţăroase ale unor oameni ce rătăceau parcă fără ţintă, dispărând în bezna aleilor. Vagabonzi, probabil – ei nu trebuiau să se trezească la primele ore ale dimineţii. Din pricina norilor grei ce acopereau cerul, nu se puteau zări nici stelele.
Uneori, ai fi putut crede că acest colţ al Springfieldului era tot ce a mai rămas din întreaga lume – un ultim fragment suspendat în vid, păstrând o imagine ca de iad. Abia se puteau ghici, departe, contururile nefireşti ale clădirilor părăsite, împungând întunericul cu formele lor. Iar zgomotele staţiilor de purificare a aerului, care erau răspândite pretutindeni, nu încetau niciodată. Îndreptându-se încet către dormitor, fără să vrea, o întrebare i se articulă în minte:
– Până când?
Adormi înainte să se poată gândi la un răspuns.
De cele mai multe ori, Ted Brunner îşi începea dimineţile într-o stare de furie. După un somn chinuit de câteva ore pe noapte, deschidea ochii având senzaţia că trece dintr-un coşmar în altul. Şi nu se putea decide care dintre cele două este mai rău: cel pe care îl lăsa în urmă, retras în negura gândurilor, ori cel în care tocmai era aruncat parcă de o forţă străină ce îi urmărea atentă fiecare reacţie.
Primul lucru pe care îl conştientiza era răceala piciorului stâng, iar timp de câteva clipe nu putea să îl mişte. Doctorii îl atenţionaseră că acest lucru era normal la o astfel de proteză: dacă nu primeau nicio comandă într-un interval de treizeci de minute, sistemele sale treceau în standby, pentru a-şi conserva energia şi a procesa mai eficient datele mişcărilor anterioare – altfel spus, aceasta învăţa stilul de mers al lui Ted. Şi totul era spre binele lui. În cea mai mare parte a zilei, aproape că o să uite de ea, adăugase medicul ortoped, încercând să-l liniştească. Însă acum, Ted strângea neputincios cearşafurile în pumni, gata să le sfâşie, simţindu-şi piciorul atârnându-i greoi pe lângă trup, de parcă acea parte din el ar fi fost a unui cadavru. Amorţeala aceea îl făcea să se considere mai puţin bărbat. Îi era frică să se mai culce lângă o femeie şi să se trezească alături de ea în starea aceasta – atât de slăbit.
Apoi, când îşi recăpăta controlul deplin asupra trupului, îşi îmbrăca în grabă treningul gri, şifonat, şi ieşea apoi afară, pierzându-se pe străduţele întortocheate din Springfield. Alerga până la epuizare, oprindu-se departe, în câmp, în afara oraşului. Terenul plat, vast, care se deschidea dinaintea lui, dincolo de parcul artificial, era acoperit numai de pietre, fără niciun fir de verdeaţă, deasupra cărora vântul înălţa mici vârtejuri de praf. Din loc în loc, se mai puteau zări şi resturile prăbuşite ale unor blocuri, înconjurate de mormane de moloz.
Uneori, fugind astfel, îl întâlnea pe Patty, care parcă se târa către şcoală. Pentru un moment, privirile li se încrucişau şi fiecare vedea în ochii celuilalt aceeaşi neputinţă, aceeaşi spaimă.
În cele din urmă, Brunner se întorcea acasă, mai stăpân pe sine. După ce în Armată n-au mai avut nevoie de el, şi-a găsit de lucru pe şantierele de la marginea oraşului. Încă se mai căutau oameni pentru demolarea vechilor clădiri şi depoluarea terenului. Încercau să recicleze ce se mai putea. Nu era o muncă plăcută, însă câştiga suficient cât să îşi permită să cineze seară de seară la Macy’s, unde o găsea pe Jennifer – mereu veselă, îi părea lui, la fel ca prima oară când o văzuse.
În ultima zi de august, Patty a mers, ca întotdeauna, cu paşi mărunţi, către şcoală. Nu se grăbea niciodată să ajungă acolo; prefera să întârzie, să treacă repede pe culoar, când era mai puţin aglomerat, iar apoi să se strecoare în sala de clasă, doar cu câteva clipe înainte să intre profesoara lor. Încerca să câştige astfel un moment de linişte.
În drumul său, băiatul îl întâlni, ca de obicei, pe Ted. Însă, atunci, se opri surprins. Ceva se schimbase: bărbatul trecea liniştit pe lângă el; Brunner nu mai alerga. Se mişca fără vlagă, dar părea oarecum împăcat, senin. Iar Patty nu îl mai văzuse astfel.
– ’Neţa, Ted!
– Hei, puştiule…, îi zise calm Brunner, apropiindu-se.
– De ce nu alergi astăzi? îl întrebă copilul curios.
– Nu ajută la nimic, din păcate. Dar pot să trăiesc şi aşa, cred…, îi răspunse resemnat bărbatul, încercând să pară optimist.
Auzindu-l, băiatul parcă se mai destinse puţin. Îi zâmbi.
– Înseamnă că eşti mai fericit acum, Ted?
Brunner îşi încruntă uşor sprâncenele, uitându-se îngândurat la pietrele de pavaj gri de sub picioarele lor. Păru că vrea s-o ia din loc, fără să-i mai răspundă, apoi se răzgândi şi, aplecându-se, începu să netezească grijuliu cutele hainei băiatului. În timp ce îi îndrepta gulerul, îi spuse încet, ocolindu-i privirea:
– Nu, Patty. Mi-am dat seama că nu mai pot fi fericit. Ştii tu… Noi doi suntem oarecum la fel. Du-te acum la şcoală! Îmi pare rău, zise el, apoi se ridică repede, luând-o în josul aleii.
Dimineaţa aceea era neobişnuit de răcoroasă, aşa că frunzele copacilor de plastic se făcuseră arămii. Vântul le răscolea uşor.
Patty merse o vreme gândindu-se la cuvintele lui Brunner: „noi doi suntem oarecum la fel.” Oare eu mai pot fi fericit? se întrebă, într-un târziu, băiatul. Apoi, o detunătură se auzi, departe, dincolo de parc. Începu să plouă încet. Copilul îşi grăbi pasul, când, deodată, cineva îl împinse cu putere:
– La o parte, Roboţelule! Nu vreau întârzii din cauza ta! îi strigă, iritat, Shane Williams, trecând în fugă pe lângă el.
Patty se dezechilibră şi se prăbuşi peste bordură. Caietele sale se împrăştiară pe drum. Stropii de ploaie cădeau peste paginile scrise neîndemânatic, întinzând cerneala. Îngrijorat, copilul încercă să le adune, să le salveze, dar mâna sa dreaptă parcă nu-l mai asculta. Îşi ridică mâneca îngrijorat: articulaţia cotului se dislocase. Nu îşi mai putea mişca braţul. Câteva picături din lichidul acela albicios, consistent, care se scurgea printre fisurile protezei sale, căzură pe pavajul drumului, diluându-se în apa ploii.
– Nu, nu! zise el uitându-se speriat în jur, temându-se să nu îl vadă nimeni astfel, în timp ce încerca să aşeze repede la locul lor cele două segmente ale braţului.
Se gândea la mama lui; o să se supere îngrozitor când îl va vedea. Nu se mai putea duce în felul acesta la şcoală, iar acasă îi era prea greu să se întoarcă. Parcă nimic nu mai avea rost.
În cele din urmă, îşi strânse caietele ude şi se îndreptă către una dintre clădirile părăsite din apropiere. Intră călcând cu grijă printre resturile împrăştiate pe jos şi urcă scările căutând un loc mai curat. Ajunse într-o sală mare ce ocupa aproape întregul etaj care, probabil, adăpostise cândva mai multe birouri. Merse către o fereastră neobişnuit de largă, ce începea de la nivelul podelei şi se termina în tavanul înalt; se aşeză acolo, privind tăcut către parc. Apa se scurgea încet din hainele sale, amestecându-se cu praful gros dimprejur. După un timp, adormi uitându-se la întinderea de frunze de plastic, care fremătau sub rafalele ploii.
– Tot nu cade niciuna, şopti el încet, înainte să închidă ochii.
Câteva ore mai târziu, ploaia încetase. Patty se trezi la zgomotul unor pietricele care loveau geamul. Privi neliniştit în jos, către stradă. Era Mindy Wittier.
– Hei, Patty, ce cauţi acolo? îl întrebă fata. Sunt şobolani înăuntru.
– Ba nu sunt, îi răspunse el buimac.
– De ce nu cobori odată? Începe să se întunece…
Băiatul începu să-şi adune caietele de lângă el; erau încă umede, iar scrisul devenise ilizibil. Abia acum îşi dădu seama cât de mult se murdărise. Încercă să îşi mai aranjeze hainele, să se scuture de praful care se lipise de el, dar nu reuşi decât să îl întindă mai rău, prefăcând acele pete maronii în nişte dungi dezordonate, care se lungeau acum peste flanelul şi pantalonii săi. Îi era ruşine să fie văzut astfel, dar nu avea încotro; Mindy avea dreptate: se înserase. Oricum, nu mai putea rămâne prea mult timp aici.
Coborî scările cu grijă şi ajunse afară. Acum, după ploaie, aerul era şi mai rece. Prea rece pentru o zi de august. Mergând către Mindy, Patty se zgribuli în hainele sale lipicioase.
Era o fată slabă, cu o feţişoară ovală, pistruiată, fruntea înaltă, ochii mari şi negri, părul brunet, drept, tuns la nivelul umerilor. La gâtul ei se putea zări gulerul alb, şifonat, al unei cămăşi peste care îmbrăcase o bluză albastră cu textură pufoasă, ca de lână. Degetele ei subţiri se jucau cu pliurile rochiei, netezindu-le. Era încălţată cu nişte pantofi negri, vechi, scâlciaţi.
Şovăind, băiatul se apropie de ea. În clipa aceea, înainte să îşi dea prea bine seama ce se întâmplă, Patty simţi că o parte a corpului său se desprinde de el: articulaţia cotului protezei sale cedă în cele din urmă, iar segmentul antebraţului căzu într-o băltoacă tulbure, maronie. Degetele acelea ciudate se strânseră încet, rămânând încleştate ca nişte gheare, iar mâneca flanelului său flutura acum goală în vânt. Un ţipăt scurt, ascuţit, îl făcu pe Patty să îşi ridice privirea: era Mindy. Înspăimântată, fata o rupse la fugă fără să mai privească în urmă.
Se făcuse aproape întuneric.
– Parcă ai fi văzut un mort, mormăi Patty înciudat, apoi începu să ţipe şi el. Ahr!… Să nu te opreşti, Mindy! strigă el către pata aceea albastră, care se făcea tot mai mică. Iar lacrimile îi curgeau peste obrajii murdari. Îi era destul de greu să le şteargă doar cu o mână. Un mort ciung, gândi el. Respira tot mai greu. Se hotărî să urce în clădire, la fereastră, şi să rămână acolo, o vreme, singur. Nu dorea să se întoarcă acasă.
Ajunse cu greu înapoi la locul său. Îşi lipi fruntea încinsă de sticla prăfuită, privind în jos, către băltoacă. Uitase caietele acolo, iar ceva sclipea în nămol: mâna sa, probabil. Adormi cuprins de frisoane.
A doua zi, un trecător i-a găsit trupul rece.

* * *

Se făcuse aproape întuneric.
– Parcă ai fi văzut un mort, mormăi Patty înciudat, apoi începu să ţipe şi el. Ahr!… Să nu te opreşti, Mindy! strigă el către pata aceea albastră, care se făcea tot mai mică. Iar lacrimile îi curgeau peste obrajii murdari. Îi era destul de greu să le şteargă doar cu o mână. Un mort ciung, gândi el.
Se îndreptă cu paşi mărunţi către parc, pierzându-se în desişul acela de plastic.
Pătura de nori care acoperise cerul începea să se destrame, împrăştiată de vânt. Patty ajunsese acum aproape de câmpul acoperit cu pietre ce înconjura oraşul. Deodată, la câţiva paşi în stânga lui, se auzi zgomotul unei sticle spărgându-se de un trunchi, iar băiatul se îndreptă prevăzător către locul acela. Un om stătea jos, cu spatele rezemat de un copac. Era Ted.
– Patty, tu eşti? Ce faci aici?
– N-am mai ajuns acasă, zise băiatul, apoi se făcu linişte. Se aşeză lângă bărbat. Văzându-i mâneca flanelului murdar atârnând goală pe lângă el, Brunner îl întrebă:
– Ce s-a întâmplat cu braţul tău?
– A rămas într-o baltă, îi răspunse el trist.
A doua zi, un trecător le-a găsit trupurile reci.

 

 

autor Daniel Ionuţ Vasile

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Moartea lui Patty McKormack

%d blogeri au apreciat asta: