Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Nu plânge, Willemina!

Posted in Povestire, Proză by Hopernicus on 28/10/2011
Străduindu-se să fie cât mai convingătoare, colega ei, Wanda Dormenster, îi spusese că, în zilele de iarnă, dacă-l priveai de pe colinele din apropiere care îl înconjurau, liniştitul orăşel Glenville, cu vechile sale case – nici prea mari, nici prea mici – din cărămidă roşie, înghesuite una într-alta şi cu acoperişurile albite de zăpadă, seamănă întrucâtva cu o uriaşă tartă de cireşe, peste care o mână neîndemânatică a aşternut multe straturi de frişcă pufoasă şi dulce. Ramurile dese ale copacilor înalţi de pe marginea trotuarelor sunt parcă îmbrăcate în vată de zahăr. Chiar şi maşinile îngrijite, care trec încet pe străzile înguste, te duc cu gândul la nişte bomboane din fondant glazurate – aproape că te-ai aştepta să vezi dâre groase de caramel acoperindu-le urmele.
Totul, continuase Wanda zâmbindu-i, pare închis în vitrina supradimensionată a unei cofetării, în care frigul, departe de a fi neplăcut, nu face decât să păstreze proaspete aromele sortimentelor de prăjituri.
Încercând să se ferească de aerul rece, Frances Willemina, care se îndrepta acum, singură, cu paşi mărunţi, către reşedinţa familiei Dormenster, îşi ridicase până aproape de obrajii îmbujoraţi gulerul paltonului maroniu, lung. Formele elegant croite ale acestuia se aşezau perfect peste trupul ei zvelt, astfel că materialul fin, de culoarea pudrei de cacao, nu făcea nicio cută. Era încălţată cu o pereche de cizme din piele, cu toc înalt, vopsite în aceeaşi nuanţă. Câteva şuviţe catifelate din părul ei roşcat-deschis, strâns la ceafă într-un coc dezordonat, scăpaseră din aranjamentul acela făcut în grabă, acoperindu-i fruntea şi sprâncenele subţiri, încruntate. Buzele îi încremeniseră într-o expresie de dezgust, pe care nu se străduia să şi-o ascundă.
Dacă cineva i-ar fi putut citi gândurile, s-ar fi retras speriat din faţa ei.
– Proasta de Wanda, oriunde s-ar uita, vede numai dulciuri. E doar o vacă grasă, care, probabil, o să moară virgină. Locul ăsta e o mizerie!
Cel puţin în ceea ce priveşte imaginea pe care i-o oferea oraşul, Willemina avea totuşi dreptate: nici vorbă de maşini îngrijite sau de case vechi din cărămidă roşie. Singurele clădiri care se identificau, într-o oarecare măsură, cu descrierea Wandei erau Biblioteca, o măcelărie, vreo două librării, o cafenea retro, şi câteva prăvălii de antichităţi, cărora rareori le trecea vreun client pragul. Şi, parcă pentru a înrăutăţi lucrurile, străzile murdare erau pline de golani care o urmăreau cu privirile lor vulgare.
Nu venise însă în Glenville ca să admire împrejurimile, aşa că, din acest punct de vedere, nu avea de ce să fie prea dezamăgită.
Ţinta ei era Jeff Dormenster, fratele mai mare al Wandei – un tânăr blond, atletic şi chipeş. Iar pentru a-l câştiga, acceptase să vină la petrecerea de aniversare a surorii lui, pe care, de fapt, nu o plăcea prea mult. Şi, în plus, avea convingerea că astfel îi făcuse o favoare acesteia, pentru că Wanda, fiind considerată de toţi o fată mediocră şi neatrăgătoare, cu siguranţă nu va avea mulţi invitaţi.
Willemina se gândea că este suficientă simpla ei prezenţă. Ea va da strălucire locului. Tocmai de aceea nici nu se simţise datoare să îi aducă prietenei sale vreun cadou, fie el cât de mic.
Treptat, pe parcursul celor trei ani de când se cunoşteau, cele două fete descoperiseră că nu aveau nimic în comun. Dar rămăseseră totuşi destul de apropiate una de cealaltă, deoarece, la fel cum o regină se înconjoară cu supuşii ei, Willemina îi accepta în anturajul său pe cei care erau dispuşi să-i îndeplinească orice capriciu. Însă ideea de reciprocitate îi era cu totul străină.
Uneori, ea se lăsa iubită – foarte puţini aveau parte de această favoare.
În afară de faptul că avea sânii mai mari, ea nu îi mai recunoştea vreo altă calitate Wandei. Obişnuia chiar să îi exagereze defectele: prietena ei era prea timidă, prea naivă, lipsită de simţul umorului, prea grasă şi – cu atât mai rău – se îmbrăca fără gust. Iar unele dintre reproşurile sale erau, evident, absurde: avea părul prea blond, ochii prea albaştri, inexpresivi, reci, dându-i un aer tâmp, era enervant de înceată – o fată întru totul plictisitoare, bună doar să îi scrie lucrările pe care nu avea chef sau timp să le facă singură.
– Biata Wanda… Cum de-o avea un frate atât de frumos? Sigur George Clooney şi Brad Pitt l-au făcut împreună, se gândea Willemina zâmbind, apoi l-au lăsat la uşa Dormensterilor, să-i schimbe ei scutecele – în definitiv, trebuia şi viaţa lor să aibă un sens.
Începu să ningă şi îşi grăbi pasul. Atingându-se de părul ei roşcat, fulgii de zăpadă se topeau instantaneu, de parcă ar fi căzut între flăcări. Contrastând cu pielea imaculată a feţei, ochii săi de un negru intens păreau ca tăiaţi într-o mască.
Într-un târziu, ajunse la numărul 54 – aici locuia Wanda. Casa era mult mai mare decât se aşteptase. Se opri o clipă să o privească. În aer se simţea un miros plăcut de fursecuri cu ciocolată.
Un căţel alb, mic şi lăţos, se apropie de ea dând vioi din coadă. Îşi lipi nasul umed de vârful cizmei ei stângi, mirosind-o curios. Willemina se uită repede împrejur, apoi, aplecându-se uşor către el, îi şopti:
– Îţi plac, Pufosule? Sunt Gucci.(Va urma)
autor Daniel Ionuţ Vasile 
Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Nu plânge, Willemina!

%d blogeri au apreciat asta: