Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Despre reflexele condiţionate la aligatori

Posted in Proză by Hopernicus on 22/10/2012

Pe certificatul meu de naştere scria şi încă mai scrie, cu meşteşugite floricele verzi-albăstrui, Ion Beremici. Dar, până la-nceput de mileniu, când a-nceput înscrierea candidaturilor pentru funcţia de primar al comunei , nimeni n-a sesizat filonul de aur care se-ascundea, încă din naştere,între cele două file filigranate şi îngălbenite de vremuri

Pentru că, abia atunci,eu însumi am descoperit extaziat filonul de aur ce se-ascundea cu diabolică modestie în unica inscripţie, de pe unica vitrină a singurului Bufet Comunal,unde,cu hipnotice litere portocalii şi aproape lipite, cineva scrisese odinioară, in illo tempore, cu economie de vopsea şi cu mână tremurândă de voluptate, BERE MICI ,adică definiţia locală a  Paradisului Terestru, după cum s-a şi dovedit:

– Dar asta ar însemna, mi-am spus eu,în gând, că, dacă mi-aş depune şi eu candidatura pentru Primăria comunei, n-ar trebui decât să plătesc pe cineva, ca să scrie deasupra VOTAŢI şi ar rezulta imediat cel mai zdrobitor slogan electoral imaginat vreodată prin împrejurimi.

De aceea, imediat ce mi-am depus candidatura, am şi achiziţionat o preţioasă  cutiuţă cu vopsea portocalie-n ulei şi-o pensulă mică din păr de cămilă – singura mea investiţie electorală concretă, pentru că aşa cum veţi fi ghicit deja, toată campania mea electorală se baza doar pe teoria pavloviană a reflexelor condiţionate, generate inconştient de ecourile incluse ale numelui meu.

Iar asta se întâmpla chiar în lunga mea perioadă de recluziune cronică, când, culcat pe spate în semiîntunericul vânăt al odăiţei mele închiriate, cu mâinile încrucişate pe burtă, cu ochii lipiţi în tavan, cu urechile moarte, respiram din ce în ce mai rar şi mai profund,evitând orice acţiune conştientă, cugetând alandala la reversibilitatea spirituală a timpului şi  încercând să mai recuperez câte ceva din lumea aceea îndepărtată  care fusese odinioară şi-a mea, fără să fie niciodată a mea –  însă abia acum,cu adevărat, fascinantă când hotarele ei fulgurante începuseră deja să se topească amestecat într-o paradisiacă incertitudine. O lume prin care, în ultimii treizeci de ani, trecusem inconsistent-holografic, dar care îşi mai plimba, probabil, fantasmele invulnerabile pe undeva prin adâncurile pline de coridoare, uşi secrete şi trape ale memoriei mele de orb surdo-mut voluntar.

Perfecta definiţie a unui primar perfect!  jubilase Despinoiu,apăsat şi realist,ca întotdeauna

Oricum, dacă Silache Despinoiu, printr-un asediu aparent dezordonat, dar susţinut prin mijloace subtile şi diverse, îşi propusese să mă scoată din bârlog, ca să-mi depun candidature la funcţia de primar , reuşise.

– Scoală-te, bă paraliticule, şi umblă !, strigase el, în cele din urmă, exasperat, sau tu crezi că  aligatoru’ pune singur botu’ la urnă dacă nu-l îndopi, mai întâi, cu gogoşi,cu mici şi cu bere!?

Şi iată că umblam. Făceam chiar vizite, la început timide şi numai pe la copiii la care fusesm uns diriginte. Apoi, din ce în ce mai degajat, intrasem prin casele unor oameni a căror existenţă nici n-o bănuiam – lumea cealaltă,  uluit însă de respectul aproape jenant cu care eram primit şi ascultat.

– Aşa sunt toţi, îmi explicase Despinoiu, excesiv ca întotdeauna. Au în sânge pornirea de a face sluj în faţa unei autorităţi.  Iar, pentru ei, care şi-n calendar se uită mai mult pe poze, tu eşti Cărturarul, dar nu, doamne fereşte,  Savantul, Poetul sau Geniul, ci un posibil viitor Cititor de Contoare, Perceptor, Recenzor,Portărel, Popă, Notar, Secretar, Primar, Activist… În orice caz, consideraţia lor nu trebuie să te oblige la nimic. Joacă-ţi rolul, fă-ţi plinul şi vezi-ţi de treabă.  Ia exemplu de la farisii ăia de la Gargalîc care s-au oploşit ca lăcustele de pretutindeni şi care, speculând veneraţia băştinaşilor pentru veneticii spoiţi, le-au şi luat şapte rânduri de piele. Cu consimţământ unanim, bagă la cap !

Era şi asta una dintre învăţăturile lui pe de-a-ndoaselea, pentru că nişte inflexiuni secrete ale tonului sugerau mai degrabă contrariul.

Cu timpul, începusem să mai dau şi eu pe la bufet, cel mai serios şi mai rentabil birou de cules şi răspândit informaţii, întinzând-o uneori chiar după ora închiderii, când atemporalul cârciumar, dom’  Nae Agiu, îşi blestema clienţii şi-şi număra banii, studiind chiorâş lumea prin unica inscripţie, de pe unica vitrină,  prin care, cu litere mari şi aproape lipite, cu economie de vopsea şi cu mână tremurândă de voluptate , se anunţa paradisul terestru: BERE MICI – ceea ce, paştele şi arhanghelii mamii lor dă aligatori şi dă şobolani dă baltă, însemna că avem bere şi mici, deşi o aşa minune se întâmpla numai o dată,  la patru ani,în campania electorală.

– Ia uite şi sloganul nostru electoral, strigase Despinoiu trimfător, arătându-mi vitrina, pentru că aligatoru’, băi dom’ primare, se ademeneşte cel mai ieficient acilea-n  cârcimă ,zi după zi,  şi nu numa’n  ajun dă tot, pă la bal şi pă la iarbă verde!

– Adică, în niciun caz, în bibliotecă sau în biserică, dac-am înţeles eu bine !!!

– Opaaa, ştiam eu că vitrina asta-i miraculoasă, că, uite,nici n-ai văzut-o de-aproape şi ţi-a şi venit mintea la cap!

Călăuză perseverentă şi mărinimoasă – ehe, când e vorba de căzutu’  din pomu’ cu şerpi, nu-ţi trebuie cine ştie ce talent înnăscut– Despinoiu reuşise să mă introducă de câteva ori şi pe la ezotericul cazan de ţuică al fostului C.A.P., unde Lache Chioru şi colaboratorii săi perseverenţi se afumau, la propriu şi la figurat, ferecaţi în spatele unei uşi de cetate care se deschidea, după un complicat sistem de semne, numai hierofanţilor.  Asudat, ameţit de tăria spirtoasă a aerului, mâncasem calcan sărat, frăgezit pe plita de tuci şi băusem frunte de prună aromată şi călduţă, dar tăioasă ca un acid.  Hi, hi, hi, apă dă foc, dom’  profesor. Arde, frige şi topeşte ! Mai bagă o cană la dom’ profesor, bulgarule, că, uite, a-nceput să se lingă pă dinţi.   Iar Despinoiu, care părea un membru de onoare al clubului, se învârtea satisfăcut printre putinile cu prune dospite, printre butoaie, damigene, găleţi, aţâţa focul, întorcea carnea, gusta, mirosea, tranşa, murmura ordine de a căror competenţă nu se îndoia nimeni, râdea, gesticula, îi bătea pe burtă şi îi înjura fără discriminări, într-o deplină şi armonioasă simbioză. Entuziasmul spontan cu care era primit de fiecare dată mă făcuse să-nţeleg ura crescândă a lui Costică Cotilici,contracandidatul meu pesedist, care, în ciuda avansurilor sale mieroase şi a risipei de bunăvoinţă, era întâmpinat pretutindeni cu aceeaşi suspiciune îngheţată, un soi de sobrietate scremută care semăna mai mult a dispreţ. Ăştia mai bătrânii din Vadu, îmi spusese odată Despinoiu,  formaţi la şcoala sănătoasă a lui Păcălici, au un simţ pronunţat al lichelei şi-ţi adulmecă veninul din sânge înainte de-aţi flutura vreo limbă despicată-nspre eiIar ei ştiu că adevărata faţă a omului o vezi doar la o ţuică,două,nouă,nouăşnouă…., aşa că aici şi la cârciuma lui nea Nae Agiu vor fi  sediile principale  ale campaniei nostre electorale, cu discursuri, pomeni fără cruce şi cu conferinţe de presă, cu tot.

Oricum, mintea neobositului meu Director de campanie electorală lucra permanent la cea mai înaltă tensiune, pentru că, în mai puţin de o săptămână,sub celebra inscripţie de pe vitrina Bufetului apăruse un afiş frumos încondeiat în cariocca, dar insinuant şi pefid :

N-avem bere,n-avem mici, VOTAŢI-L PE COTILICI!, în vreme ce pe uşa paralitică a barăcii care mai rămăsese din vechiul Cămin Cultural, fusese lipit un altul, cam de aceleaşi dimensiuni, anunţând: MARE BAL ELECTORAL AL PARTIDULUI LOCAL

Intrarea liberă, Berea şi micii pă gratis). Şi tot cu scrisul celui care răspândise,mai întâi, pe garduri,  vestea că, odată ajuns primar, Cotilici va interzice păşunatul pe Grind, obţinând astfel, din partea tuturor crescătorilor locali de animale, şi fondurile

 

Astfel, pe fondul aurorei roz care mi se şi deschisese la orizont, mă şi învârtisem, de vreo trei ori, prin clădirea căcănie-a Primăriei comunale, ca să-mi văd cu ochii mei viitorul birău de Primare şi să-mi încerc fundul pe uriaşul fotoliu frumos capitonat în roşu,care-i supravieţuise glorios fostului Secretar comunal, al fostului P.C.R.

– Numai foşti, tată, da’ uite c-a venit,rău însetat, şi prezentul actual, am scandat eu euforic, prăvălindu-mă cam de sus pe pernele înflăcărate şi cotrobăind febril, după legendara sticlă cu whiskey, din sertarul stâng al biroului.

Apoi, trei zile mai târziu, dar exact la timp, apăruse, cu ea în mână,sub un şervet roz, chiar providenţialul dom’ Sile Despinoiu, tatăl şi naşul noului P.L.B(adică Partidul Local Beremici),precum şi neobostul său şef de campanie electorală,care-şi stabilise sediul electoral chiar sub vitrina ptredestinat-pictată de la cârciumă,adică chiar acolo unde, de mai mulţi ani, el oricum îşi petrecea cam toată ziua, aiurând omenirea şi imaginând mari şi norocoase afaceri, cu garantate câştiguri pentru toată lumea.

Iar, într-o bună zi, harnicul meu director de campanie autoinvestit m-a şi tras insistent la fereastra birăului, ca să-mi arate, prin fereastra îngustă din dreapta, dubiţa albastră cu care-aduceam la şcoală copiii de la Şipotul Mic,dar pe care scria acum cu meşteşugite litere portocalii, rigide şi inegale,după cum învăţase Despinoiu la puşcărie : Stimaţi aligatori  votaţi partidul local şi candidatul său suprem Ion BERE MICI

Iar aligatorii erau toţi rătăciţii de la care eu şi Despinoiu aşteptam măcar câteo umbră de vot, fie el şi bine ameţit sau etilic-întâmplător.

Totuşi, ca să nu mai lungesc vorba degeaba,iată că-au trecut deja trei ani de când am fost ales, cu surle şi tobe, primarul comunei şi de când îmi servesc berea zilnică, adâncit în fotoliul frumos capitonat în roşu al fostului Secretar comunal P.C.R.

Timp în care, ca să nu mă-nnăbuş de modestie, s-au acumulat şi două realizări notabile:

Mai întâi,la vreo săptămână după alegeri, când promisiunile erau prea proaspete, ca să mă mai prefac că le-am şi uitat, am adus,direct de la Constanţa,cu-o dubiţă a Cooperaţiei de consum, cu vreo mie de mititei de-adevăratelea, gata frământaţi şi condimentaţi, deşi, în cele din urmă, nicio bucăţică măcar n-a mai ajuns pe altarul festiv-înmiresmat al Grătarului Investirii Noului Primar, pentru că,în aceeaşi noapte, o ceată dă aligatori încă necunoscuţi au spart magazia Bufetului comunal şi-au dispărut definitiv în beznă, cu pradă cu tot.

 

Pe urmă,în sala coşcovită a fostei biblioteci de la Vadu şi în euforia generală, am inaugurat un nou cazan pentru ţuică (Cupru sută la sută şi ţevăraie inox!!! ), ţinând cont de stringenta realitate,pentru că, în ultima vreme, producţia de fructe fermentabile din gospodăriile populaţiei depăşise orice recorduri memorabile.

–         Asta, datorită conducerii noastre înţelepte predica Despinoiu, ori de câte ori se ivea prilejul şi când interlocutorii nu se aflau deja într-o descurajantă stare de anestezie generală. Păi, nu v-am spus eu că, dacă n-o s-aveţi zilnic bere, , o să aveţi ţuică  cât să vă spălaţi  şi cu ea pân cap, dacă vreţi ?!

 

 

autor  Ioan Florin Stanciu

Anunțuri

Comentarii închise la Despre reflexele condiţionate la aligatori

%d blogeri au apreciat asta: