Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Nu plânge, Willemina! (II)

Posted in Proză by Hopernicus on 07/01/2012

Nu cu mult timp în urmă, cineva curăţase de zăpadă aleea largă, dreaptă, pavată cu dale de piatră, care conducea către intrarea principală.

Locuinţa Wandei, o clădire veche, impunătoare, în stil Neo-Georgian, nu fusese, din păcate, prea bine întreţinută de-a lungul anilor. Pereţii săi erau murdari şi crăpaţi, iar cornişele acoperişului mânjite de pete ruginii. Nici curtea din faţă, împânzită de tufe neîngrijite de trandafiri, din care acum rămăseseră doar corzile uscate, nu avusese parte de mai multă atenţie.

Judecând după coşurile de fum ce se puteau zări, casa avea nu unul, ci două şemineuri dispuse simetric pe laturile sale.

Întocmai ca la un teatru de umbre chinezesc, lumina galbenă, difuză, ce răzbătea prin cele şase ferestre mari şi prăfuite de la parter, proiecta peste draperiile lor albe siluetele alungite ale oamenilor care dansau şi ale grupurilor răzleţe, ce discutau pe margine, sorbindu-şi băuturile din pahare şi gesticulând haotic. Cu toţii păreau conduşi de mâinile nesigure ale unui păpuşar care nu se hotărâse încă ce destine avea să apropie sau să despartă.

Doar camerele de la etaj arătau părăsite.

În prag, apăru pe neaşteptate Jane – mama Wandei –, o femeie înaltă, slabă, cu părul blond, buclat, având o nuanţă mai închisă decât cel al fiicei sale.

Trecuse mai mult de un an de când ea şi Frances se întâlniseră ultima oară. Iar fata descifră pe chipul acesteia aceeaşi expresie distantă şi autoritară, care o îndepărtase de ea încă din primele clipe. Aşadar, nimic nu se schimbase între timp. Însă Frances Willemina nu ar fi putut spune că doar atitudinea sa arogantă i-o făcuse antipatică, deoarece nici ea nu le arăta prietenilor mai multă afecţiune, dacă nu o meritau.

De fapt, ea şi Jane se asemănau în multe privinţe. Amândouă ştiau că, în această lume, orice privilegiu se obţine doar determinându-i pe ceilalţi să cedeze – iar aplicarea acestui principiu presupunea o întreagă artă, pe care ele şi-o însuşiseră în cel mai mic detaliu.

Şi, tocmai de aceea, Frances hotărâse că nu avea să se lase folosită de nimeni.

Ea nu dorea cu niciun chip să se alăture nefericiţilor pe care Jane, într-un fel sau altul, îi atrăsese în cercul său de influenţă, ci, dimpotrivă, voia să fie cea care mereu îi scapă printre degete, cea pe care nu o poate controla.

Pentru această seară, Jane Dormenster îşi alesese o rochie simplă, lungă, cu un decolteu adânc, croită dintr-un material negru, catifelat, ce absorbea parcă fiecare rază de lumină, creând astfel un efect destul de straniu la acea oră târzie. Privind-o, Willemina avu impresia că întunericul dens şi vâscos de dincolo de uşa întredeschisă se revarsă cumva prin acel spaţiu îngust – bustul alb şi delicat al femeii plutind cu graţie deasupra umbrelor mişcătoare.

Părând oarecum încântată să o vadă, ea îi strigă:

– Frances, scumpo, ai ajuns! Văd că l-ai găsit pe bietul Fowley. Fii drăguţă şi adu-mi-l, te rog, înăuntru, înainte să îngheţe de tot.

Apoi, fără să-i mai aştepte răspunsul, se retrase în negura antreului, iar sclipirile aurii din părul ei se stinseră treptat, de parcă ar fi fost acoperite de o pată uriaşă de cerneală. Prin uşa rămasă deschisă se puteau auzi sunetele neclare ale unei melodii lente.

Nedumerită, fata rămase o clipă locului, privind câinele. Nu era tocmai primirea caldă pe care şi-ar fi dorit-o. Şi cu siguranţă că nu avea de gând să ducă înăuntru potaia Dormensterilor. Se uită prevăzătoare împrejur, temându-se să nu fie văzută, apoi, călcă apăsat peste vârful cozii lui Fowley, dorind să-l gonească cât mai degrabă de lângă ea. Iar acesta, surprins şi speriat, scheună scurt şi dispăru în fugă printre arbuştii desfrunziţi din apropierea casei. Crengile lor noduroase se ridicau din stratul subţire de zăpadă asemeni coastelor descărnate ale unor schelete.

– Ia-ţi-l singură, blondino!… Murmură ea încruntată.

Îndreptându-se către treptele de la intrare, auzi sunetul unei maşini parcând în capătul aleii şi, curioasă, se opri un moment. Era un Dodge de teren, argintiu, cu geamuri fumurii. Însă nimeni nu coborî din el.

Poate că sunt doar alţi invitaţi, se gândi ea. Probabil vreo tipă care îşi aranjează machiajul…

Şi, atunci, deodată, acea membrană impenetrabilă de dincolo de uşă păru că se contractă din nou, iar Jane, având un pahar de şampanie în mână, ţâşni din întuneric, urmată de fiica ei, care îi şoptea ceva, privind-o îngrijorată. Fata strângea la piept o poşetă mică, roşie.

Cele două trecură în grabă pe lângă Willemina, fără să îi adreseze vreun cuvânt, de parcă nu ar fi observat-o, iar acest lucru o irită şi mai mult.

Când ajunseră în dreptul maşinii, Jane îşi luă distrată poşeta din mâinile fiicei sale, îi întinse paharul, o sărută şi se aşeză pe bancheta din spate. Iar timp de câteva clipe, Wanda urmări automobilul îndepărtându-se. Abia apoi se întoarse şi o zări, în cele din urmă, pe prietena ei.

– Oh, Frances, iartă-mă! Nu te-am văzut stând acolo, îi zise Wanda stânjenită. Mă bucur mult că ai ajuns.

– La mulţi ani! Îi răspunse sarcastică Willemina şi îi întoarse spatele intrând grăbită în antreu.

– Francine, aşteaptă-mă, te rog… Nu am vrut să te supăr! Ai grijă pe unde calci, o atenţionă ea alergând. Avem o problemă temporară cu instalaţia electrică.

Wanda o apucă de braţ şi o conduse cu grijă de-a lungul holului, către salon, unde se adunaseră restul invitaţilor.

Centrul încăperii spaţioase, cu tavan înalt, fusese eliberat de orice piesă de mobilier, pentru a se improviza astfel un ring de dans, care devenise între timp destul de aglomerat. Pe lângă pereţii acoperiţi cu tablouri şi nenumărate fotografii de familie erau aşezate, direct pe parchetul gol, mai multe lumânări parfumate, de diferite culori. Flăcările lor se reflectau în lacul podelei, desenând mici pete roşii, albastre sau verzi, ce vibrau la fiecare adiere.

Şemineul sculptat în marmură albă, cu pilaştri canelaţi, care susţineau o friză decorată cu motive florale elaborate, răspândea o căldură moleşitoare, dar plăcută. Grupate câte două, de-o parte şi de alta, erau aşezate dinaintea lui patru scaune masive de lemn, îmbrăcate în piele neagră, şi o măsuţă de cafea, încărcată cu pahare, sticle de băutură şi câteva scrumiere, în care încă mai fumegau câteva chiştoace mânjite de ruj.

Încadrate de cele trei ferestre înalte, ce se deschideau spre curtea din faţă, se mai aflau aici două canapele moi, pe care se cuibăriseră câteva perechi de tineri. Însă, din nefericire pentru ei, volumul muzicii făcea imposibilă orice conversaţie purtată în şoaptă. Aşa că, cel puţin deocamdată, gândurile lor intime trebuiau să rămână nerostite ori să le exprime cumva prin gesturi – ceea ce şi făceau, stând strâns îmbrăţişaţi.

– Lasă-mă să îţi iau paltonul, o înghionti Wanda.

– Jeff este aici? întrebă Frances, deschizându-şi nasturii cu grijă.

– Da. Dar nu l-aş deranja acum, se răsti Wanda, încercând să acopere zgomotul tot mai puternic din încăpere.

– De ce?

– Nu e într-o dispoziţie prea bună. Ştii, de la o vreme, mama se întâlneşte cu un bărbat pe care el nu-l suportă, îi răspunse prietena ei. Şi, mai devreme, Ted – aşa îl cheamă pe tip – a trecut pe la noi. Probabil i-ai văzut maşina. De fapt, nici eu nu-l plac foarte mult. L-aş fi poftit totuşi înăuntru, din politeţe, însă Jeff a insistat să nu fac asta. Iar el şi mama s-au certat…

Willemina o ascultă atentă, netezindu-şi cutele rochiei. Încă nu se acomodase cu agitaţia dimprejur, simţindu-se puţin dezorientată printre atâţia necunoscuţi. Iar seara aceasta nu decurgea deloc aşa cum se aşteptase.

– Hisaki, ea este Frances; dă-i, te rog, ceva de băut, strigă Wanda către o brunetă slăbănoagă, ce stătea tăcută pe colţul unei canapele, fumându-şi ţigara. Apoi, ieşi grăbită din cameră.

Fata aceea, care nu părea să aibă mai mult de douăzeci şi patru de ani, era de o senzualitate ameţitoare, făcând-o pe Frances să se simtă oarecum intimidată – ceea ce nu se întâmpla foarte des. Şi, din nefericire pentru ea, prezenţa unei posibile rivale era cum nu se poate mai nepotrivită, deoarece, mai ales în seara aceasta, Willemina nu dorea să stea în umbra nimănui.

Însă, privindu-i talia subţire, umerii albi, rotunzi, bluza care îi stătea întinsă peste sâni, subliniindu-le formele, şi fusta crem, ce abia îi acoperea coapsele zvelte, Frances îşi dădu seama că nu-i va fi deloc uşor să se distingă în preajma acesteia.

Hisaki îşi rujase buzele cu un roşu intens, care, fără să îşi dea prea bine seama de ce, o făcu pe Frances să se gândească la aripile unui fluture exotic, ce rămăsese prins cumva în această încăpere.

Datorită atitudinii sale dezinvolte, bruneta le lăsa bărbaţilor din jurul ei impresia că o pot aborda, fără să întâmpine un refuz. Dar, deocamdată, era totuşi singură. Şi tocmai acest detaliu o îngrijoră pe Willemina. Poate că ea venise aici tocmai pentru a-l întâlni Jeff… Nu poţi să îţi expui sânii în felul acesta la aniversarea unei colege, fără să ai un motiv întemeiat, gândi Frances.

Cu mişcări leneşe, ca ale unei pisici, Hisaki, îşi trecu după ureche câteva şuviţe de păr vopsite în roz, ce îi acopereau fruntea, se ridică de la locul ei şi se apropie legănându-şi şoldurile.

– Bună! Îmi place parfumul tău, îi spuse ea Willeminei, pronunţând cuvintele cu un accent ciudat. Apoi, o cuprinse de mijloc cu blândeţe.

Strecurându-se cu greu printre ceilalţi invitaţi, către masa cu băuturi, care se afla în celălalt capăt al camerei, Frances simţi, uimită, cum mâna delicată a lui Hisaki coboară tot mai jos pe spatele ei, pipăind-o insistent. Unghiile lungi ale fetei, mişcându-se încet peste cutele rochiei sale, îi trimiteau fiori plăcuţi în tot corpul. Dacă ar fi făcut asta un băiat, l-ar fi împins la o parte furioasă. Însă nu ştia cum să reacţioneze faţă de gestul neobişnuit al tinerei japoneze.

Şi, chiar în clipa în care ajunseră în dreptul mesei, bruneta o ciupi uşor. Apoi, umplu cu whiskey un pahar mic de sticlă, pe care i-l duse la gură de parcă l-ar fi dat unui bebeluş.

– Bea! O invită ea zâmbind.

Frances ezită un moment, aţintindu-şi privirea în ochii negri ai fetei. Dar, gândindu-se că, refuzând-o, ar fi părut poate prea timidă şi plictisitoare, se hotărî să intre în jocul ei şi sorbi băutura.

Amândouă începură să râdă.

– Să îmi torn şi eu unul, zise bruneta, desfăcându-şi câţiva dintre nasturii bluzei sale, şi scoase dintre sâni o pungă mică de plastic, cu un praf alb, din care îşi presără puţin în pahar.

– Ce ai acolo? O întrebă Frances curioasă.

Hisaki bău repede amestecul acela, ca şi cum ar fi înghiţit un medicament. Şi începu să se mişte în ritmul melodiei lente, apropiindu-se atât de mult de Willemina, încât, la un moment dat, aceasta crezu că avea să o sărute. Se lipi de trupul ei, mirosindu-i părul, şi îi şopti la ureche:

– E un praf magic. Jane e înnebunită după el. Este într-adevăr deosebit. Ştii de ce, frumoaso?

Frances ridică sprâncenele intrigată, aşteptându-se s-o audă descriindu-i extazul pe care i-l provoacă o doză de heroină ieftină sau orice altceva o fi avut acolo… Iar apoi, probabil, va încerca să o ademenească, oferindu-i o mostră gratis. Mai avusese de-a face cu astfel de persoane.

O surprinse însă să afle că Jane era o drogată. Oare Wanda ştia asta? De fapt, amintindu-şi cât de ciudat se comporta prietena ei uneori, se gândi că poate se drogau amândouă – mamă şi fiică.

Dar Jeff? Nu – el era perfect. Nu îşi putea închipui că un tip atât de dorit şi de popular ar avea nevoie de asemenea stimulente ca să se simtă fericit.

În definitiv, sexul este cel mai bun drog, îşi zise ea. Şi orice bărbat ar fi de-a dreptul nebun să prefere nişte prafuri în locul unei femei.

– Pentru că mă face să par mai drăguţă, continuă bruneta râzând. Nu-i aşa că mă găseşti atrăgătoare? O întrebă pe Frances, zâmbindu-i provocator, în vreme ce degetele ei firave îi mângâiau pielea catifelată a gâtului, ridicându-se încet spre obraji şi buzele umede. Vino cu mine; vreau să dansăm!

– Nu, Hisaki. Ea dansează cu mine, se auzi, deodată, o voce veselă în spatele Willeminei, făcând-o să tresară.

Era Jeff. Probabil că auzise întreaga lor conversaţie.

– Vrei? O întrebă el învăluind-o cu lumina ochilor săi căprui, limpezi, cum Frances doar în vis şi-i închipuise. Dar apariţia lui neaşteptată o tulbură atât de mult, încât nu reuşi să-i răspundă nimic atunci când o prinse de mână şi o conduse spre centrul încăperii, pierzându-se amândoi printre celelalte perechi care dansau.

Hisaki rămase singură, privindu-i tăcută, cu o expresie de dezamăgire întipărită pe chip, de parcă ar fi pierdut în faţa unui adversar mai puternic o pradă pe care o urmărise îndelung. Se aşeză pe unul dintre acele scaune masive aflate dinaintea şemineului, unde flăcările, mistuind trunchiuri groase de lemn, se ridicau ameninţătoare, ca dintr-o gură a infernului, în marginea căreia fata pândea răbdătoare momentul când avea să se apropie, din nou, de ţinta ei.

Însă Frances nu voia să se mai desprindă din îmbrăţişarea caldă a lui Jeff. Iar, când acesta o împinse uşor de la pieptul său, se temu că el avea să se îndrepte, poate, spre o altă parteneră şi, astfel, îl va pierde mult prea curând.

– Aşteaptă-mă aici, îi zise. Am să îţi aduc ceva de băut.

Şi îşi făcu loc prin mulţime, oprindu-se în dreptul mesei pe care se găseau sticlele cu băutură, deşi Frances nu dorea decât ca el să rămână.

Acolo, se întâlni, din nou, cu Hisaki. Fata se ridică de la locul ei, şi îi umplu un pahar cu whiskey, ca şi cum ar fi ştiut pentru ce venise.

Apoi, se întâmplă ceva care o făcu pe Willemina să se simtă de parcă ar fi păşit, fără să îşi dea seama, într-o realitate diferită, ale cărei intrigi sinistre abia acum începea să le desluşească. Brusc, i se păru că toţi cei aflaţi în încăpere erau, de fapt, complicii celor care o atrăseseră în această capcană oribilă – prietena ei, Wanda, Jane, Hisaki…

Bruneta scoase din bluza sa strâmtă aceeaşi pungă de plastic, pe care Frances o văzuse mai devreme, şi îi turnă în băutură praful alb. Iar Jeff nu o opri, ci îi luă paharul din mână zâmbindu-i, ca şi cum i-ar fi mulţumit pentru acest mic serviciu.

Iar acum, el se întorcea spre Willemina, fără să ştie că fusese văzut.

Frances se strădui, în zadar, să găsească un motiv pentru care Jeff ar fi vrut să profite de ea în felul acesta – s-o adoarmă, să o aibă inconştientă, deşi ştia prea bine cât de mult îl doreşte.

– Uite, sper să îţi placă, îi spuse el întinzându-i paharul.

– Dar, Jeff, nu cred că e nevoie să… Îi zise Willemina, privindu-l cu teamă, fără să îşi rostească gândurile până la capăt, sperând că totuşi o va înţelege.

Însă el, tăcut, îi apropie paharul de buze.

– Ştii că am venit aici doar pentru tine… Continuă ea, încercând să nu plângă. Dar nu primi niciun răspuns.

Pasiunea fetei se dovedi totuşi atât de puternică, încât o făcu să îşi învingă teama faţă de toate acele lucruri îngrozitoare, pe care el ar putea să i le facă, undeva, în vreo cameră întunecată, odată ce şi-ar pierde cunoştinţa în braţe sale.

În clipa în care se decise că, de fapt, nimic nu putea fi mai rău decât să îl îndepărteze, refuzându-l, parcă orice urmă de spaimă dispăru din mintea ei. Sorbi băutura, fără să se mai gândească la ceea ce ar putea să urmeze.

Apoi, se simţi parcă mult mai stăpână pe sine, ştiind că ei vor fi împreună, chiar dacă nu aşa cum sperase.

Şi începură, din nou, să danseze, până când mişcările îi deveniră tot mai nesigure şi o ameţeală uşoară o cuprinse.

Luminile palide ale salonului îi păreau că se contopesc într-o ceaţă urâtă, ce mirosea a fum de ţigară şi vapori de alcool. Îşi apropie capul de pieptul lui Jeff, agăţându-se speriată de el, în vreme ce se învârteau haotic, tot mai repede, prinşi parcă într-o spirală ameţitoare ce îi cobora în adâncuri.

Simţi, apoi, cum braţele lui puternice o smulg din acel vârtej năucitor şi o poartă prin mulţimea de oameni care se zbat neputincioşi, nereuşind să scape.

În cele din urmă, o duse într-una din camerele goale de la etaj şi o aşeză pe un pat. Frances se lasă învăluită de căldura plăcută a aşternuturilor parfumate.

Reuşi însă să îşi arunce privirea spre uşă şi acolo văzu umbra neclară a unei femei, care se strecură înăuntru. Înţelese atunci că ceva rău avea să se întâmple.

Jeff îşi trecu degetele prin părul ei catifelat, dându-i la o parte şuviţele răvăşite ce îi acopereau fruntea, şi îi mângâie obrajii. Apoi, fără să o sărute, se ridică de lângă ea şi ieşi din cameră, închizând uşa în urma sa.

Frances începu, în sfârşit, să plângă. Însă, acum, era prea târziu – nu mai avea cine să o ajute. Jeff o abandonase, lăsând-o în întuneric cu cealaltă femeie.

Şi, în ultimele sale clipe conştiente, Willemina simţi degetele nervoase ale lui Hisaki sfâşiindu-i rochia.

 

autor  Daniel Ionuţ Vasile

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Nu plânge, Willemina! (II)

%d blogeri au apreciat asta: