Arhiva revistei literare Faleze de piatră

cămaşa de noapte

Posted in Proză by Hopernicus on 17/03/2012
Sunt un bolnav. Cine nu este astăzi bolnav? Suferinţe, descoperite sau nu, tratabile sau nu, tratate sau nu, reale sau nu, ne trezesc tot felul de speranţe, de dezamăgiri, de dorinţe ultimative sau numai limitative.
Noi, oamenii, suntem nişte animale sociale şi de când cu internetul acesta ne este mai uşor să comunicăm, să ne sfătuim, să ne organizăm.
Grupul meu de bolnavi urma să se reunească a doua zi, la Bucureşti, pentru…nici nu contează pentru ce. Ne era dor să ne revedem, să ne şoptim simtomele unul către celălalt.
Doina, şi ea o bolnavă din grup, trăieşte în nordul Moldovei, şi, cu o seară înainte de revedere a întrebat, pe chat, ce să ne aducă de la ea de acolo.
Am revăzut, cu ochii deschişi, minunatele peisaje de pe meleagurile ei şi, dintre decorurile frumos colorate, a ţîşnit o cămaşă de noapte, din in, cu broderii frumoase, cu poale şi cu mâneci lungi.
-Doina, aş vrea o cămaşă de noapte, cu mâneci lungi…
De-acolo din străfundurile mele o temere veche m-a îndemnat să precizez:
-Dar nu foarte lungi!!!
Cred că ceilalţi au luat ca pe o glumă temerea de ospiciu.
Nesperat, am primit cămaşa aceea minunată, împăturită duios, păstrând între mânecile pliate în interior, mirosul albastru de primăvară eternă…
Teodora este soţia mea şi îmi este alături în viaţă, ameliorându-mi sau agravându-mi suferinţele cauzate de boala de grup.
Noi nu vrem să ne vindecăm! Aşa cum se doreşte conservarea clădirilor de patrimoniu, a obiceiurilor şi a diverselor fructe şi legume, în gemuri, compoturi sau alte soiuri de zacuscă, tot aşa, noi avem ca obiectiv conservarea şi perpetuarea bolii care ne macină şi ne uneşte.
Am ajuns acasă bine dispus după încheierea întrunirii, urmată de o masă la o cârciumă cochetă din Pasajul Macca!? Poate că eram şi un pic obosiţi.
Teodora s-a dus la culcare şi am privit-o prin uşa întredeschisă cum răsufla regulat şi calm. Mi-am luat motanul în braţe cu intenţia să merg la culcare dar m-am limitat la a-l lăsa pe Tomi în dormitor şi, după ce am închis uşa, am mers la baie, şoptind pe după uşă:
-Tomi, culcă-te că vin şi eu.
Când mă întorceam mi-am amintit de cămaşa de noapte şi de mirosul de primăvară eternă dintre mânecile ei, am despăturit-o şi am lipit-o de obraz.
-Ştiu că nu te vei speria. Nimic nu este întâmplător. Aşa că eu am misiunea să te ajut să te clarifici asupra unora din temerile tale.
-Ai dreptatre! Nu mă sperii…dar ceilalţi? Ce vor spune ceilalţi dacă mă vor surprinde vorbind cu o cămaşă de noapte?
-Ce-ţi pasă? Ai făcut primul pas! Aşa cum copiii se tem să meargă în două picioare tu aveai temerea de a comunica cu obiectele, cu voce tare. Le vorbeai în gând dar acum ştii sigur că ele îţi vor răspunde. Acum culcă-te! Îmbracă-mă şi culcă-te! Somn uşor!
Am îmbrăcat darul şi totul a devenit bleo.
-Ştii că totul a căpătat nuanţe de bleo?
-Şi ce? Nu îţi place? Tot albastrul florilor mele te va veghea.
Am adormit dar inima mea era trează în urechi. Nu ştiu dacă dormeam sau nu dar am auzit, desluşit, un clinchet de sticle abia atinse M-am ridicat pe jumătate şi am atins cu grijă reostatul veiozei privind spre noptiera de unde auzisem sunetul.
Ochelarii mei, lângă ochelarii Teodorei, cu lentilele lipite, îşi vorbeau.
-Toată viaţa mi-am dorit să nu fiu singură. An de an mi-au crescut dioptriile, am devenit bifocală dar tot singură am rămas. Ce folos că eram heliomată şi mai aveam şi antireflex? De când ai apărut tu nu mă mai aburesc atât de des.
-Draga mea, răspunseră tandru ochelarii mei, apropiindu-şi mai mult lentilele de lentilele ei, priveşte-mă drept în ochi şi promite-mi că nu ne vom despărţi niciodată.
Am simţit nevoia să beau nişte apă. I-am rugat să se culce şi eu am plecat spre bucătărie. Pe drum am simţit pe pcior un şoşotit cald şi moale.
-Nu pleca, nu fugi de temerile tale!
În lumina difuză am văzut, pe fotoliu, halatul meu cu halatul ei, întro îmbrăţişare care m-a făcut să roşesc.
-Nu fug de temerile mele dar nu ştiu de ce nu vă culcaţi! E noapte şi din cauza voastră nu pot dormi.
-Priveşete pe geam şi ascultă cum alţii muncesc iar tu dormi.
Am deschis geamul şi am văzut cum, după un şir lung de nopţi mici şi noduroase, se năştea o noapte mare şi caldă ce le strângea pe toate celelalte ca o cloşcă, sub ea.
O mulţime de păsări mici şi negre munceau cântând să cârpească haina ei zdrenţuită şi împestriţată de luciri.
-Ce vezi? Ce auzi?
-Nu ştiu de unde, tu, un prăpădit de halat de casă ai ştiut ce se petrece afară.
Teodora se ridicase în capul oaselor şi mă privea uimită.
-Măi băiatule, eşti obosit! Culcă-te! De când până când sunt eu un halat în viaţa ta?
-Ştii, ceva mai devreme am surprins o scenă de dragoste între ochelarii tăi şi ai mei, ca apoi să surprind într-o poziţie total indecentă pe cei doi de pe fotoliu
Teodora m-a privit uimită, a stins lumina şi a conchis:
-Ia-ţi motanul în braţe şi culcă-te! Eşti cam obosit, măi băiete.
Am închis ochii şi m-am cufundat în variaţiuni pe teme de albastru. Eram aproape de al patrulea prag când am deschis ochii brusc, pentru o fracţune de secundă, privind spre geam ca să aud dacă se mai muncea la cârpitul nopţii uriaşe. Privighetorile munceau şi cântau.
Am mai deschis ochii o dată şi geamul era alb.”Oare dorm încă?”am coborât din pat şi mi-am privit halatul deznădăjduit, singur şi cu braţele date în lături a resemnare.
-Nu fi trist. Va fi iar noapte măi băiatule, este o noapte foarte mare ce se întinde pe mai multă vreme.
Teodora mă privea atentă din prag. Motanul meu i se freca de picioare în timp ce aburul ieşea din ibricul cu cafea.
-Poate că ar trebui s-o mai răreşti cu cafeaua, îmi spuse ea îngrijorată.
Am mormăit ceva şi m-am dus la baie. Periuţele noastre, în pahar, chicoteau.
-Nu fii morocănos, zicea periuţa ei, ai să te speli şi tu imediat şi nu te va mai supăra nimeni, prea curând.
Le-am ignorat, m-am spălat şi am fost tentat, din răutate, să nu mă spăl pe dinţi dar cui folosea?
Mi-am luat cafeaua şi am ieşit în grădină. Privighetorile predau ştafeta mierlelor şi eu eram încă în cămaşa de noapte, urmat de o trenă superbă de irizaţii bleo cu variaţiuni pe aceaşi temă.
Teodora s-a apropiat şi mi-a spus:
-Mergem la spital. De mâine nu mai munceşti. Eşti pensionar deja, de ce să mai munceşti?
Speranţa de viaţă a bărbaţilor este de 65 de ani. Statistic, cum îţi place ţie să spui, ai mai avea vreo cinci ani de viaţă. Odihneşte-te!
Du-te la peşte, scrie, fă ce-ţi place ţie şi atât. Ai muncit patruzecişidoi de ani. Ajunge!
În faţa porţii a oprit o ambulanţă şi din ea au coborât doi brancardieri voinici.
-Ăştia sunt ca mascaţii ăia de au greşit adresa şi ne-au sărit gardul şi ne-au pus automatele în piept acum vreo câţiva ani, au greşit adresa. Teodora, te rog du-te tu şi spune-le că au greşit adresa.
Ea, un pic temătoare, mângâindu-mă pe creştet mi-a spus cu voce caldă:
-Moşule, nu au greşit. Eu i-am chemat. Te duci la spital, te odihneşti puţin, faci ceva analize, te consultă medicul şi vedem pe urmă.
-Adică mă internez?
-Da! Ţi-am făcut băgăjelul şi voi merge cu tine.
Nu vreu să mă cert cu nimeni. Poate că Solomon era corect când făcea dreptate. Poate că şi ea avea dreptate.
-Să-mi pui şi cămaşa de noapte, aia de la Doina.
Ea, împăciuitoare mi-a spus ”da dragule”, apoi am ieşit amândoi pe poartă. Mă simţeam obosit după noaptea ce trecuse, eram îmbibat de impresii noi. Lângă maşina salvării m-am oprit pentru o clipă şi mi-am lipit obrazul de caroserie.
-Şi eu sunt obosită. Mai am două luni şi mă casează. Vreau să devin un balansoar de curte, un leagăn de copil sau poate un stâlp de înaltă tensiune să stau şi să ascul vântul.
Am ajuns la spital destul de repede. Medicul a invitat-o pe Teodora să rămână afară şi pe mine m-a invitat în cabinet şi m-a poftit să mă aşez.
Era un tip de treabă şi ochelarii lui semănau cu cei ai Teodorei fapt ce m-a făcut să fiu mai puţin circumspect.
Cu un aer profesional m-a tot întrebat: de nume şi prenume, vârstă, ocupaţie, profesie, antecedente medicale.
Am răspuns cuminte la fiecare întrebare, cu calm.
A pus alături foaia de observaţie ce o completase şi a tăcut privindu-mă. După o lungă pauză m-a întrebat:
-Ştii în ce zi suntem?
-Doctore, răspunsul meu nu este relevant. Chiar dacă nu aş şti, nu contează. De acum voi trăi în ritmul ancestral după succesiunea zilelor şi a nopţilor şi după anotimpuri. Sunt pensionar! Pentru mine este important să ştiu ziua când vine pensia şi factuirile de plată, este important să ştiu când este Anul Nou, Crăciunul, Paştele şi zilele de naştere a celor pe care îi iubesc, vii sau plecaţi dincolo. Dar fie, voi răspunde la întrebare, este marţi 13.  Culmea! Este marţi şi 13!
Tresărind doctorul a realizat că remarca mea este corectă.
-Doctore, poţi scoate ochelarii pentru o clipă?
-Sigur, răspunse el aşezându-şi ochelarii pe birou.
Mi-am scos la rândul meu ochelarii şi i-am aşezat cu lentilele aproape lipite de lentilele celelalte.
-Nu cred că vor scoate o vorbă, spuse el. Ai mei au o doză de timiditate înfiorătoare. Foarte rar scot câte o şoaptă către ochelarii soţiei dar numai spre ziuă.
„Să fie acesta un test? Să fie o simplă coincidenţă chestia cu ochelarii?”
Am luat ochelarii de pe birou, mi i-am aşezat pe nas şi l-am privit pe doctor cu o oarecare suspiciune.
-În seara asta sunt de gardă, vino mai târziu, dacă vrei, să mai vorbim.
Apoi doctorul a chemat asistenta, i-a înmânat fişa de observaţie şi a ieşit din cabinet, lăsând uşa deschisă şi s-a apropiat de Teodora.
-Mergeţi liniştită, doamnă. Totul va fi bine.
Am ajuns la salonul în care eram singur. De la înălţimea etajului unu priveam pe Teodora cum se depărta, apoi am văzut-o oprindu-se exact în locul în care bănuiam că se va opri, să privească spre înapoi. A întors capul, mi-a făcut cu mâna şi a continuat drumul…
M-am retras un pic de la geam şi am centrat imaginea ei între gratiile albe ca şi când aş fi privit la un tablou cu ramă. Ea a ieşit pe poarta spitalului iar eu am scos cămaşa de noapte şi am îmbrăcat-o. Albastrul acela se juca trecând dincolo de gratii, tăindu-se în dreptunghiuri ca apoi să se reunească iar, fără nici o urmă de regret, pe cerul iuni.
„Or fi terminat de cârpit haina nopţii celei mari? Văd eu când ajung acasă.”
Seara am mers la cabinet şi am sporovăit despre nopţile acelea mici şi noduroase, despre necesitatea sporirii intervalelor de apariţie al nopţilor mari şi despre importanţa hainelor acestora.
Vineri seara doctorul a fost din nou de gardă.
A intrat la mine în salon, după o scurtă bătaie în uşă, fără să mai aştepte invitaţia.
-Poftiţi, domnule doctor!
-Te rog, dacă nu ţi se pare cererea nedelicată, îmi dai, pentru seara aceasta, cămaşa de noapte a dumitale?
-Să văd, am răspuns eu cam repezit.
Cămaşa stătea pe pernă cu braţele strânse. A deschis baierele de la gât şi a desenat un zâmbet larg de încuviinţare.
-Da, doctore, am zis şi i-am întins cămaşa împăturită.
Dimineaţa doctorul a venit la salon spunându-mi că după raportul de gardă mă va externa dar că mă roagă să vin la el la cabinet, înainte de plecare, să mai vorbim…
Am ajuns la el la cabinet cu geanta de voiaj cu care venisem de acasă. Doctorul mi-a mulţumit şi mi-a înapoiat cămaşa de noapte cu mulţumiri , chipul fiindu-i scăldat într-o lumină bleo.
-Ia loc!
-Doctore, care-i concluzia medicală?
-Te grăbeşti? Nu vrei să mai vorbim?
-Chiar îmi face plăcere.
-Care sunt cele mai vechi amintiri ale tale?
Am rămas o clipă pe gânduri şi apoi am răspuns:
-Amintirile cele mai vechi le am din burta memei. Era bine, când şi când mirosea a cărbune încins, de la trenuri, dar nu mă deranja. Nu mă deranja nici fluierul Pacificurilor.
La naştere aş mai fi stat dar ştiam că am multă treabă în lumea voastră.
-Şi după asta?
-Ştiu că până la un an am avut o viaţă socială tumultuoasă. Comunicam prin mirosuri şi impulsuri cu cei de vârsta mea dar eram şocat că cei mari sunt incapabili de comunicare dar acest capitol este închis! Cred că am suferit o traumă. Nu mai sunt în stare să comunic normal şi a trebuit să învăţ să vorbesc. Chiar şi aşa am destule probleme
-Ce probleme ai?
-Cuvintele au alte sensuri decât conţinutul lor.
-Aşa, ia spune!
-Sunt cuvinte care, prin alternanţa lor consonantică spun una dar înţelesul, impus şi acceptat de toţi este cu totul altul.
-Exemplifică!
-Dacă rostesc cuvântul luna eu văd degetul mare alunecând pe fundul unei tipsii de cupru. Dacă aş dori să transmit eu cuvântul lună aşa aş face-o.
Apoi cuvântul ZI îmi sugerează un cuţit tăind felii dintr-o jumătate de ceapă uscată. Dar nu cred că e cazul să scriem un dicţionar explicativ corector. Şi acesta este un capitol închis!
-Ai dreptate, limbajul de mirosuri şi semne ni l-au anihilat ceilalţi şi organul ni s-a atrofiat prin educarea în alt sistem. Aşa cum chinezoaicelor li se schimonoseau picioarele aplicându-le încălţări de lemn, de la o vârstă fragedă, să nu le crească piciorul, societatea ne-a schingiut negând cea mai puternică capacitate a noastră de a comunica fără frontiere…
-Aş putea prin hipnoză regresivă să-mi recapăt limbajul primordial şi accesul la limba universală?
-Ai putea dar este un risc major. Nu vezi că lumea este bolnavă? Nu vezi că suntem condamnaţi să trăim printre ei după regulile lor pentru că ei sunt majoritari?
La revedere şi te rog spune-i halatului doamnei că-l îmbrăţişez cu drag.
autor  Gongu Viorel
Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la cămaşa de noapte

Sonetul felinelor în rut / Cerul deznoadă ploaia / Ultima zi a unui golan

Posted in Poezie by Hopernicus on 09/03/2012

Sonetul felinelor în rut

 

Felinele în rut îşi simt chemarea
Savana s-a-mbrăcat la fel cu leii,
Din capul uriaş mugeşte marea
Cătând în aer scâncetul femeii.

În doi, închid acelaşi cerc şi zarea
Coboară pleoapa picurând tăcere,
Copiii nenăscuţi numărătoarea
Şi-o pierd în sferturi coborând din sfere.

Ca-ntr-o magie binecuvântată
Stele se ard şi se închid domoale,
Gazelele ridică ochii roată

Scriind în ierburi noi şi noi cabale
Cercuri se-nchid şi se deschid în ruturi
Spre început plutind în nori de fluturi.

 

Cerul deznoadă ploaia

 

glossa revenirii

 

Cerul deznoadă ploaia, cu palme de eter,
Când paşii tăi, sub aripi, se cuibăresc în vene.
În calea mea se umflă şiraguri de ravene,
Azi, boţul meu de sânge se trage-ntr-un ungher
Privind cu disperare străfunduri de avene.

 

Mă simt captiv, pe umeri port cojile de lună,
În pumni, simt pulsul lumii, în teaca de hanger.
Azi, beduinul mândru, ca şoimul lui, stingher,
Îşi are numai calul şi-n valea de sub dună,
Cerul deznoadă ploaia, cu palme de eter.

 

Nisipul, plin de stele, se răsuceşte-n tul,
Iluzii şi miraje sunt roase de falene,
Speranţele, cadavre, sunt rupte de hiene.
Rămân sub ploaia rece, un boţ fetid de mul,
Când paşii tăi, sub aripi, se cuibăresc în vene.

 

Chem duhuri să m-ajute, eu însumi sunt descânt
Ce rupe ceaţa-n valul pierdut pe sub polene,
Să te aducă-n plasa ţesută printre gene,
Să-nchizi în lampa veche scaieţii duşi de vânt
Şi-n calea mea să umpli şiraguri de ravene.

 

Ultima zi a unui golan

(glosă)

 

Din comori nemăsurate am păstrat numai un ban,
Vama ce-o plătim cu toţii pentru ultima plecare,
Am dosit-o-n cingătoare că n-am traistă, sunt golan
Rătăcind prin viaţa asta, din cărare în cărare.

Am sădit ciopor de fluturi şi-am zburat cu ei prin vise
Risipind bucăţi de stele-n candelabre de castan,
N-am lăsat ucise vise în poiana de narcise,
Din comori nemăsurate am păstrat numai un ban.

Muguri doar mai am, în pungă nu mai este nici un sfanţ,
Şi o carte, ca o zeghe, ce veghează-n aşteptare,
Ruginită za ce cade din povara unui lanţ,
Vamă ce-o plătim cu toţii, pentru ultima plecare.

Ţi-am păstrat şi o aripă, cu-n amnar şi-un fir de iască,
Pentru ziua ce se scaldă ca un singur mac în lan.
Clipă ce-am păstrat-o pură ca să ţi-o ofer ca pască,
Am dosit-o-n cingătoare, că n-am traistă, sunt golan!

Finistere se arată ca un punct zodiacal
În finalul ce aşteaptă, priponit în lanţ, de zare,
Să mă facă, în mirare, înc-o dată-acelaşi cal,
Rătăcind prin viaţa asta, din cărare în cărare.

Rătăcind prin viaţa asta, din cărare în cărare,
Am dosit-o-n cingătoare, că n-am traistă, sunt golan,
Vama ce-o plătim cu toţii, pentru ultima plecare.
Din comori nemăsurate, am păstrat numai un ban.

 

autor: Viorel Gongu

http://cititordeproza.ning.com/profile/GonguViorel

Tagged with:

Comentarii închise la Sonetul felinelor în rut / Cerul deznoadă ploaia / Ultima zi a unui golan

Bilete de loterie (I)

Posted in Proză by Hopernicus on 09/01/2012

E joi. Sunt liberă câteva zile. Duminică am musafiri, îl serbăm pe Costel. M-am sculat devreme şi el m-a dus la piaţă şi m-a şi adus. M-a lăsat în faţa blocului şi
a plecat la muncă. Sunt o femeie organizată şi viaţa mea are câteva repere clare, între care şi nişte reguli pe care nu le calc, chiar dacă uneori sunt tentată. Asta îmi dă linişte şi siguranţă. Mă cunosc bine şi uneori îmi permit “deviaţii controlate”, dar nimic nu mă poate scoate din liniile pe care mi le-am impus. Mai intru pe “site”-uri să vorbesc cu bărbaţi, dar sunt protejată de un anonimat dens. Totul e sub control. Intru în scară, cu sacoşele pline, şi-mi reiau rutina pregătirilor. Ziarul pentru Costel aşteaptă în cutie. Cutiile poştale, ca pătrăţelele într-un caiet de matematică, mă ameţesc, aşa că înumăr de sus în jos trei rânduri şi apoi urmăresc numai orizontala: Georgescu Costel şi Dalia, stop!
Lacătul mic şi galben îmi aduce aminte de Mihai.
Deschid cutia, iau ziarele, încui şi mă uit lung la cheiţa argintie. Întotdeauna mi-au plăcut, sau m-au atras, bărbaţii mai “copţi”. Unii direcţi şi insistenţi, alţii mai puţin răbdători şi mai uşor de dezamagit în aşteptările lor, au trecut prin viaţa mea fără complicaţii sau urme, dar înclinaţia către ei a rămas: “năravul din fire n-are lecuire”. Mă uit la cheiţa argintie. Lacătul de la “scrisori” l-am primit în dar, ca pe o bijuterie, de la MIhai. O propunere delicată de a face dragoste cu el. Cu câteva cuvinte, bine şi delicat spuse, mi-a sugerat că acordul meu poate fi marcat de “întoarcerea” cheiţei la el. Cu teamă, parcă, sau cu un gând ascuns, am lăsat o cheiţă la birou, ştiind că nu o voi returna niciodată.
Liftul coboară şi apoi mă duce în casă. Am tot timpul să fac pregătiri. Meniul nu e greu de preparat, chiar dacă vom avea mulţi oaspeţi. Fiica noastră, Ioana, are şase ani şi insistă să mă ajute, socrul meu de asemeni.
Le dau de lucru, şi eu mă apuc de spălat paharele.
Afară ninge. Mihai e un visător, căsătorit, ca şi mine, cu iubirea tinereţii lui. Mâinile îmi rămân în aer cu paharul spălat, apa curge uşurel, afară ninge şi bate vântul. Intru puţin pe “mess” să vorbesc cu MIhai. Ca oricărei femei, îmi place să flirtez şi mai ales cu el. Mă iubeşte. La început am fost neincrezătoare dar totul e necondiţionat şi se multumeşte cu puţin. Uneori doreşte să mă vadă şi să mă audă cât se poate de mult. E reconfortant,
imprevizibil şi un sac de cunoştinţe de cultură generală: muzică, pictură, poezie, proză, sculptură,
istorie, filozofie. Chiar scrie versuri iar mie mi-a dedicat multe dintre ele. E timid. Îi e mai uşor să-mi scrie versuri decât să-mi spună direct ce gândeşte.
Uneori sunt atât de criptate imaginile create de el încât simt nevoia să-l rog să-mi explice. Îmi place nerăbdarea şi sensibilitatea lui. Uneori îi cer explicaţii chiar şi când nu e nevoie şi-mi joc rolul de “blondă” cu atâta candoare. Ştiu ce voia să-mi spună dar cer explicaţii pentru că îmi place să-l aud detaliind şi făcându-mi complimente cu stîngăcie.
Am mâncat de prinz, cu cea mică şi cu socrul meu, m-am odihnit un pic şi am pus la punct ultimele detalii pentru petrecere. Ar cam trebui să vină Costel dar mai e cam o oră. Să “intru” pe mess cu Mihai, dar nu este prezent in reţea. Intru în arhivă şi citesc dialogurile noastre întinse pe luni de zile. Cred că îl iubesc. Mi-a spus că dacă am fi “liberi decontract” nu s-ar căsători cu mine. Ştie că îmi mai doresc un copil. Mi-a argumentat că peste douăzeci de ani copilul “nostru” nu ar avea tată. E onest şi uneori nu dă dovadă de fermitate. Mie imi plac bărbaţii hotărâţi. Pe Costel îl iubesc, pe Mihai îl iubesc. Nu pot pune semnul egal dar nici nu pot să fac din amândoi unul singur. Ies de pe mess şi redevin Dalia de fiecare zi, cu soţ, serviciu, copil şi când şi când cu câte o “fantezie” nevinovată pe mess sau pe câte un chat, sub protecţia anonimatului. Ştiind că voi fi liberă câteva zile, Mihai a venit să mă vadă şi mi-a dăruit câte ceva, cu ocazia zilei sărbătorite.Printre daruri am primit şi o scoică. Am trăit cu el fantezia unui weekend la mare, iarna, într-o căsuţă izolată pe malul mării. Mă surprinde mereu cu atitudini
şi “scenarii” fanteziste. Mi-a spus serios,că dintr-o urmă a paşilor mei pe zapada plajei, a păstrat scoica pe care mi-a adus-o. Nu am fost niciodată la mare iarna! A venit Costel şi am urmat pas cu pas sfaturile mamei: “dacă doreşti să-ţi ţii căsnicia oferă bărbatului tău mâncare bună, haine curate, sex şi respectă-i “ţăcănelile” “. După gândurile mele la Mihai, m-am simţit “obligată compensator” să fac amor cu soţul meu. A fost minunat, ca de fiecare dată dar o clipă….m-am gândit la Mihai. Nu mi-am înşelat soţul niciodată de când suntem căsătoriţi, chiar dacă el a fost plecat mai mult timp “afară”. Am avut şi noi o cumpănă grea dar a trecut. Nu vreau să-mi amintesc nimic! Mihai ar spune că dacă negăm ceva nu inseamnă că acel “ceva” nu există. E vineri dimineaţa. Pun de cafea şi mă uit pe geam: ninge şi e vineri. Conform “fanteziei” lui Mihai, diseară mă va aştepta în gară, pentru un weekend la mare, care ne va duce printr-o vrajă, în dimineaţa zilei de luni şi vom constata că e din nou şi din nou vineri în loc de luni dimineaţa…
Costel pleacă la serviciu. Mă oboseşte să tot trag de el şi de cea mică în fiecare dimineaţă. Ei se scoală greu iar eu întârzii veşnic. Intru pe mess, îmi citesc “porţia de poezie” şi apoi îl ascult pe Mihai şi despre problemele grele pe care le are cu Mihaela..
Îl îmbărbătez şi ies din reţea. Am treabă multă şi trebuie să spăl şi rufe. Strâng toate rufele şi caut până şi batistele de prin buzunare. Din buzunarul paltonului meu cade un plic cu un bilet de loto şi cu scrisul lui Mihai, pe spate: “sună-mă, sunt fierbinte!”
Îl sun şi cer explicaţii după ce îl cert pentru că m-a expus. Mă lasă cu gura căscată! Îmi spune că biletul este posibilitatea să avem o şansă pentru a ne cumpăra bilete de drum pentru “un dus”, fără întors. Înţeleg, mă sperii şi cer detalii şi alte explicatii. Potul la loto este de trei milioane de euro. Metodic, îmi explică ce vrea să spună. Dacă va fi câştigător biletul, este o cerere în căsătorie cu trei “ieşiri”:
să cumpăram biletele “dus”, să păstrez eu banii, să facem suma jumătate. Nu va fi cistigator! Nu se poate!
La asta mă gândesc după tragere. Pun biletul într-o carte şi continui pregătirile un pic bulversată.
“Nu te pune cu hazardul!” mi-a spus Mihai.
“Măcar mental, oferă-mi şansa care nu există!”
E nebun de-a dreptul! Nu poate fi câştigător biletul!
Eu nu am câstigat niciodată la loto.
“E biletul nostru numai dus!”
Sunt un pic nervoasă dar mă iau cu treaba.
Pînă miercuri nu-l văd pe Mihai şi nici nu pot vorbi cu el. Poate pe mess dar e riscant. Petrecerea a fost minunată, ne-am distrat pe cinste! Miine merg din nou la muncă. Intru pe mess şi Mihai mă caută…
“ai verificat numerele?”
Uitasem de bilet iar Mihai pusese numerele la întâmplare şi nu le ştia. Iau biletul. Pe prima variantă erau ieşite două numere. Cochetez cu gândul că “am scăpat”. A doua variantă mi-a atras atenţia pentru că avea numerele aşezate după “pasul calului” din şah Unul…,două…,patru…,cinci….,ŞASE!!!
Imposibil! Au “ieşit ” toate şase din patruzecisinouă.
Ce mă fac??? Cum putem să împărţim banii? În ce mod?
Relaţia noastră secretă ar deveni publică. Am vrut să intru pe mess şi să-i spun. Am ezitat. Ce reacţie va avea??? Sunt aproape trei milioane de euro! În urechi imi sună nişte versuri ale lui:
“Vei îndoi pe fiecare an ce trece
Câte un deget, pentru neuitare
Iar când, cu pumnii strânşi, în judecata rece,
Vei remarca un semn de întrebare,
Ce-a apărut din timp, ca un cârlig de carne,
Viaţa ta va fi la jumătate.
Privind ce-a fost şi ce va fi, în coarne
Dori-vei să le fi luat pe toate.
Atunci mă voi afla în trenul ce desparte
Doi pumni de o “virgină” practicantă
Iar gara-terminus, ce azi ţi-e prea departe,
Va fi mai clară şi decent vacantă.
Prin amintirea ştearsă, un ciopor de fluturi,
Te-or bântui prin pântec şi pe frunte
Şi-n prag de gară, în amurg, vei vrea să scuturi
Povara albă-a lor ca pe un munte.”
Intru pe mess şi pentru prima dată îi dau eu întâlnire.
“Pa, ne vedem miercuri dimineaţa.”
Nu m-a întrebat nimic de bilet. Bănuieşte ceva? Speră?
Ce aiurea! O exista un Dumnezeu al lui?
E miercuri. Îl văd din autobuz cu o floare în mână aşteptându-mă ca un puşti. Văd o agenţie devoiaj,
“bilete numai dus!”
Alung acest gând. Nu pot! Nu se poate!
L-am întâlnit şi îi intind biletul. În ochii lui citesc un semn de întrebare, o speranţă.
“Domnule, ai câştigat potul cel mare!”, îi spun.
“Deci luăm biletele pentru D U S ?”
“NU! Ai câştigat trei milioane de euro.”
A privit îngrozit biletul, ca pe o citaţie de divorţ.
L-a mototolit încet, meticulos şi cu un gest hotărât l-a trântit în bordura ce mustea de apa sordidă.
A plecat. Şi-a schimbat numărul de telefon, serviciul şi nu a mai apărut pe mess. L-am pierdut?!
În urechi îmi sună cuvintele lui care mă necăjeau adesea:
“CARE N-AM AVUT NOROC”.

autor : Viorel Gongu

Tagged with:

Comentarii închise la Bilete de loterie (I)

Anonimul

Posted in Proză by Hopernicus on 09/01/2012

S-a născut, a trăit şi a murit un anonim. Adesea, anonimul se naşte dintr-un tată botezat Ion şi o mamă botezată Maria. Dacă se năştea din tată cu numele Pian şi dintr-o mamă numită Lisabona, poate că l-ar fi chemat Alaindelon sau Maybah, Gigibecali sau Paris, dar aşa, pentru că pe mama a chemat-o Maria şi pe tata Ion, naşul i-a dat numele de Gheorghe, ca să aibă şi el nume de sfânt în calendar. De la naştere, anonimul a fost sortit să fie un procent în tot felul de statistici, un x la sută din populaţia de sex masculin născută în mediu rural, sau urban, un x la sută între copii normali, un x la sută între copii născuţi între anul x şi anul y, şcolarizaţi şi absolvenţi ai studiilor obligatorii. Dacă şi-ar fi petrecut copilăria la bloc, ar fi fost cel care nu era ales primul la jocurile în echipe, dar nici ultimul. Ar fi fost cel pentru care, şmecherul care dă poreclele în cartier, nu ar fi avut o soluţie. Trăind la ţară până l-a luat în armată, a avut parte, poate, de unul sau doi fraţi şi a trăit o copilărie anonimă, cu vaca, ghiozdanul, hainele bune îmbrăcate duminica, însoţindu-şi părinţii la biserică, la slujbă. Dacă ar fi trăit într-o societate civilizată, probabil că părinţii ar fi fost amendaţi pentru rele tratamente aplicate minorului, atunci când, mama sau tata l-ar fi pocnit, pentru o năzbâtie. Poate că, dacă ar fi fost membrul unei familii numeroase, societatea l-ar fi luat sub ocrotirea unei instituţii de stat, pentru a nu mai face curat la animale la vârsta de zece ani, atunci când tata şi mama erau la sapă, la pogonul de porumb, moştenit de la bunici. Norocosul, pe care instituţiile statului nu l-au luat sub oblăduire, a ajuns la vârsta când a trebuit să facă armata. Îmbărbătarea primită de la tata, pe lângă pachetul de ţigări strecurat în valiza de lemn semn al recunoaşterii că a ajuns băiat mare, alături de colţul basmalei negre ce acoperea gura şi grijile ei nerostite vreodată, tăcută şi cuminte, l-au aruncat într-un contigent de recruţi. Cât şi-a făcut armata l-a păzit Dumnezeu de război şi de şansa ca un general, născut într-o familie de militari din tată-n fiu, concepând un atac, să-l plaseze în acel procent de pierderi de patruzeci la sută din efectiv, normale dealtfel, în strategia ocupării cotei, peste care au fost aruncate patruzeci de tone de proiectile de osutădouăzeci. Anonimul nu a fost la doctor niciodată şi nici la infirmerie. Mândru, şi-a luat livretul şi şi-a găsit părinţii mai bătrâni, o soră măritată şi un frate mai mic gata de a fi încorporat. Cu armata făcută, mai călit şi mai bărbat, a avut prima dilemă, să caute de lucru în oraşul apropiat sau să-i ajute pe bătrâni în gospodărie. Cum să-i lase pe părinţi singuri? Soră-sa a plecat la casa ei, ăl mic pleacă militar. Cu armata făcută, a ieşit la baluri şi şi-a căutat nevastă. Aia nu e bună, că sunt nişte sărăntoci puturoşi, aia e prea frumoasă şi nu se uită la mine. Aşa, anonimul şi-a găsit anonima, care a fost primită de mama şi de tata acasă, ca un ajutor, ca o izbăvire, ca un dat. La primul copil a început să aspire , pentru acesta, la o şcoală mai înaltă şi la un trai la oraş, mai bun, mai uşor. Copilul a făcut o profesională, s-a însurat şi a rămas acolo, la asfalt. În sat, primarii s-au succedat, oferind la alegeri, ulei, cartofi, sau o jumătate de miel la Paşte. Anonimul avea o familie numeroasă, cu destule voturi, aşa că la parlamentare, mai venea câte unul cu o foaie tipărită, un afiş şi cu un milion de lei. Părinţii şi i-a îngropat, pe rând, în acelaş cimitir sătesc. Locul de odihnă veşnică, nu era nici pe Aleea Scriitorilor, nici în Cimitirul Eroilor, nici la Ghencea militar. Locul de îngropăciune îl are de la străbunici, şi nici măcar nu e pe aleea principală, dar nici la gard. Copilul anonimului nu a mai făcut armata, că nu se mai face. Ce ţară o fi şi aia în care faci armată numai dacă vrei tu? Anonimul a îmbătrânit şi a primit o pensie de la C.A.P. Revoluţia a ascultat-o la radio. După revoluţie a reuşit să ia un teren, care îl moştenea de la bunicul, primit după războiul din 1916. Copii anonimului au vândut terenul, şi-au luat casă şi maşină, i-au făcut un puţ nou în curte, pentru că cel vechi se pomostise, şi i-au făcut baie şi closet în casă. Pogonul nu a vrut să-l vândă. Vaca făta câte un viţel în fiecare an. Copii îl vizitau din ce în ce mai rar, că aveau serviciu. La Crăciun, copii veneau să-şi vadă părinţii şi să primească câte o pulpă de porc, de la tata şi de la mama, şi câte un bidon de vin negru. Vaca îşi făcea datoria anuală, fătând câte un viţel pe care îl sacrificau la Paşte şi dând câteva chile de lapte pe zi, pentru o brânză cu roşii şi o cană de lapte acru. Anonimul nu a avut cazier, nu a fost bolnav, nu a făcut cereri. El a votat mereu, dar astăzi a murit şi nu va mai vota. Anonima şi-a pus basmaua neagră şi, când a plecat să dea de mâncare la animale, a lăsat o mătură lângă mort că aşa se face, să nu laşi mortul singur. Copii erau în curte cu vecinii, veniţi cu o lumânare, bând câte un pahar de vin, din care vărsau câte un strop, să bea şi mortul. Sigur, nu o vor supăra pe mama cu succesiunea, iar „pogonul ăla”, nu prea e la preţ acum. Casa e veche dar are curte de o mie de metri. Anonima s-o descurca ea. Ultima pensie de la C.A.P., a mortulu, alături de batista deznodată, sunt banii de parastas. Anonimul stă cuminte în sicriu, odihnindu-se de atâta anonimat. Anonima nu înţelege cum poate fi singură. Pe drumul spre cimitir basmaua neagră acoperă gura subţiată şi o lacrimă, în care, numai ea vede primul bal, unde l-a cunoscut pe Anonimul. Mirosul de tămâie şi lumânare arsă se împleteşte cu veşnica pomenire. Bulgărele de pământ loveşte sicriul, ca un punct mare şi negru la sfârşitul unui anonim.

 

autor Gongu Viorel 

Tagged with:

Comentarii închise la Anonimul

O singură umbră

Posted in Proză by Hopernicus on 09/01/2012

Am senzaţia pe care trebuie s-o încerce omul din ultimul vagon al trenului, când omida compusă din treisprezece segmente trece, cu speranţa că merge pe drumul cel bun, la fiecare trecere(schimbare) de macaz şi totuşi, circuitul se închide perfect, reluându-se aceleaşi macaze, semnale, cantoane…
De câteva zile trăiesc, aproape exclusiv, întâmplări şi evenimente pe care sigur le-am mai trăit, sau poate le-am visat. Într-un tramvai am întâlnit-o pe bunica mea care a murit acum treizecişiopt de ani şi lângă ea, cu pantaloni scurţi, de catifea maro, eu.
Nu aveam dreptul să rup filmul. M-am mângâiat pe creştetul tuns chilug, am spus „sărumâna” şi am coborât grăbit, să nu întârzii.
În cartierul Griviţa, nu am călcat niciodată în amănunt cu piciorul. Am fost doar în trecere, cu un tramvai, sau cu un autobuz. Ieri am luat un împrumut de la bancă, cu subconştientul sigur, că azi voi avea nevoie de bani, de mai mulţi bani, pentru o cumpărătură de valoare mare. După aceea nu am mai ştiut de ce am luat banii. Bunica îmi zâmbise, vorbindu-mi mie cel mic, iar acum am rămas descumpănit de intrebarea: „unde mergi,de fapt?”
Picioarele mi-au pornit şi la o intersecţie de străzi, cu case vechi, am văzut un părculeţ identic cu acela în care chiuleam de la matematică, între orele de socialism şi sport, s-o intilnesc pe Dona.
M-am aşezat o clipă pe bancă. Parcă inima îmi bate mai rar sau mai repede? Mă ridic şi merg pe „strada fără nume”, strada care exista sigur, în imaginaţia mea, dar asta o fi strada?
Nu recunosc casele şi sunt intrigat: „de ce?”
Văd un anunţ îngălbenit de soare, incercuit cu timbre fiscale: „vând scuter Vespa. A doua uşă pe stânga, în curte.”
Ştiam acum. Când eram în clasa a unsprezecea mi-am dorit o „Vespa”, pentru că Dona era aşteptată, după orele de şcoală, de un tip cu o „Vespa”.
Am plătit, urmând ca după o săptămână să facem actele.
Motorul a pornit la „sfert”. Am pornit cu viteză pe strada necunoscută. La capăt am cotit la dreapta, pentrucă virajul spre dreapta e mai comod de efectuat pentru mine. Am oprit şi mi-am privit achiziţia cu mândrie de samsar, privindu-şi caii.
După treisprezece ani am divorţat.
Parcă nu am direcţie. Am consumat şi eu, şi ea, atâtea energii într-o singură „bătălie” juridică, pe care am câştigat-o eu dar care nu mi-a readus liniştea,nici libertatea. Am invins! Dar cu ce preţ? şi care a fost miza? Am treizecişicinci de ani şi o fetiţă de opt ani, în urma un divorţ. Va trebui să plec la Lupeni.
Aşa e ordinul. Trebuie să mă duc cu soldaţii la mină.
Când spun Lupeni, îl aud pe Mişu, un prieten din copilărie, spunând că-n vacanţă merge la Lupeni, dar parcă ar fi vorba de alt Lupeni.
O aud şi pe Dona spunând aceleaşi cuvinte…
Acum…şi eu la Lupeni. Nu mă tem. Merg la gară, îmi cumpăr bilete. Miroase a noi drumuri, oare ce va fi?
Merg la tribunal….Aşez Vespa la bordură. Privesc în lungul străzii după o blondă cu trup armonios. Ciudat lucru! Am privit-o estetic, fără plăcere. Lipseşte mirosul fructului oprit.
Mulţi oameni au încercat să întoarcă timpul, dar chestia asta îţi lasă în gură un gust de migdale.
În scuarul de la intersecţia străzilor nu am avut curajul să o cer în căsătorie la terminarea liceului. Apoi am aflat că era deja „dată”.
Nu are rost! Nici trenul nu mă mai cheamă. Am sentimentul acela de întoarcere peste aceleaşi macaze, după un traiect dirijat de o voinţă exterioara. Deh!..
Intru în tribunal. Ţăcănitul maşinilor de scris, fum pe culoare, pârâţi, reclamanţi, inculpaţi, avocaţi şi martori. Instinctiv iau „hârtia” şi grăbesc pasul.
Afară mă aşteaptă cineva. Cobor scările în fugă. Mai am două ore până la ora de sport.E Dona!
-Sarut mâna! Aştepţi de mult?
Tace.
Doream să te întreb: vrei să fii soţia mea?
Întrebarea mi-a ieşit brusc din piept, negândit, după douăzeci de ani. M-am simţit uşor, plutind către peretele tribunalului. Mă vedeam întins într-un pat alb iar Dona plângea pe deasupra mea, la pieptul meu.
Un automobil îmi răpise o parte din sânge.
Mi-e somn. Nu vreau să dorm! Nu am auzit niciun răspuns..
Dacă asta-i moartea?…nu vreau să mor!
Mi-e frică?
Lumina mi-a patruns bezmetic prin pleoape şi prin ea, un contur abea ghicit.
-Aş vrea să-ţi răspund la intrebare…
Din spatele ei se auzeau doua voci de ftiţe ce se certau pentru rochiţele pentru nuntă…
A pornit furtuna brusc, înghiţind totul şi o voce parcă mă lega de pamânt..
TE IUBEEEESC! se auzea dintr-un rug arzând.
Am sărit în foc şi am intrat într-o umbră uriaşă de dalie, ce a înghiţit totul, rămânând O SINGURĂ UMBRĂ!

 

autor Gongu Viorel 

Tagged with:

Comentarii închise la O singură umbră

Scleroză – un loc în program

Posted in Proză by Hopernicus on 09/01/2012

M-am trezit şi m-am frecat la ochi, îndelung.
Nu văd nimic cu ochiul drept.
Nu m-am lovit, nu mă doare, nu-l simt, nu văd.
Cui să mă plâng? Fraţii toţi mi-au murit, la naştere sau ceva mai târziu dar toţi după cei ce ne-au făcut.
Am divorţat şi de a treia soţie dar şi de medicul de familie.
Sunt pensionar dar şi muncesc… de ce mai muncesc? Dar de ce să nu muncesc? Măcar pentrucă pot şi că aşa demonstrez că nu este adevărat că nu se găseşte de muncă.
Am să merg la oftalmolog dar azi este sâmbătă…Am să merg la un cabinet cu plată.
De ce să merg la un cabinet cu plată când am plătit o viaţă pentru a avea asistenţă medicală şi plătesc şi acum?
E mai aproape un cabinet particular.
-Bună ziua, aş dori o consultaţie.
-Luaţi loc. Vă costă 50 de lei.
Voi plăti. Nici nu e mult, este contravaloarea a 5 pachete de ţigări.
Îmi vine rândul, intru şi spun ce problemă am.
Medicul, un evreu bătrân, mă tot iscodeşte despre ultimii cincizeci de ani de viaţă.
Ce dracului mai vrea şi ăsta? Parcă aş fi la securitate!
Mă liniştesc şi răspund cu sinceritate la tot ce mă întreabă apoi, după aproape o oră, doctorul îmi spuse că este posibil să am scleroză multiplă.
Sună straniu această formulare. Scleroză ar fi normal la vârsta mea, dar multiplă?
Îmi dă un bilet de trimitere la Municipal şi o las pe luni că doar nu era o urgenţă.
Trec pe la farmacie şi cumpăr medicamentele recomandate şi, după ce am ieşit am privit din nou suspiciunea doctorului aşternută pe biletul de consult.
M-am întors în farmacie şi am întrebat ce este aceea scleroză multiplă. Farmacista tresare, mă priveşte lung şi mă întreabă, la rândul ei, cine este bolnavul.
Nici nu ştiu dacă eu sunt bolnavul dar îi răspund că această suspiciune planează asupra mea.
Îmi explică răbdătoare ce este cu demielinizarea structurilor nervoase…
-Cât costă medicaţia pentru vindecare.
Liniştea a făcut loc zgomotului ce-l făceau boabele de cafea ce cădeau din arborele din farmacie.
-Nu există vindecare!
Ghilotina acestor vorbe a căzut sec acoperind zgomotul pe care îl făcea casa de marcat.
Am plecat acasă, mi-am pregătit bagajul pentru spital şi am plecat.
Am fost internat ambulatoriu dar am fost consultat şi mi s-a recomandat un RMN.
Am plecat la un cabinet particular şi am făcut analizele toate după ce am avut banii luaţi de la CAR
Luni am luat rezultatele şi m-am întors la doctoriţa aceea cu dioptrii mari prin care îi vedeam ochii foarte mici.
Toate analizele erau strânse într-un dosar voluminos care a fost examinat atent de o mulţime de medici.
Un doctor bătrân m-a chemat la cabinet.
-Domnule, se confirmă prognosticul oculistului.
-Ce tratament va trebui să fac?
-Va trebui să întraţi într-un program naţional care susţine tratamentul celor care au această afecţiune.
Sunt patru spitale cuprinse în acest program şi va trebui să intraţi şi dumneavoastră în program.
-Intru domnule doctor, cum să nu?
-Atunci vă înscriu pe lista de aşteptare.
-Ce înseamnă să mă înscrieţi, cât va trebui să aştept? Cât timp ţine tratamentul?
-Tratamentul vă ajută să încetiniţi evoluţia bolii, este o boală ce nu are leac, momentan.
-Cât trebuie să aştept pentru a intra în program?
-Până se face un loc!
-Cine face un loc? De cine depinde să se facă un loc?
Doctorul m-a privit scurt, după ce şi-a privit ceasul, semn că am zăbovit cam mult în cabinetul său.
-Când iese un pacient din program va rămâne un loc liber…
Mi-era şi teamă să înţeleg…Cum adică iese cineva din program?
-Ce înseamnă…
-Pe cale naturală, este o ieşire din program pe cale naturală.
-Adică …moare un om? Să aştept până moare un om?
-Dacă nu doriţi nu vă înscriem pe lista de aşteptare.
Am trântit uşa şi am plecat.
Vederea începuse să-mi revină, întro oarecare măsură.
Am ajuns acasă şi am intrat pe net şi m-am îngrozit.
Am coborât la magazin, mi-am cumpărat o jumătate de coniac, două pachete de ţigări şi m-am aşezat pe telefoane.
Am sunat pe fostele mele neveste, am sunat veri, mătuşi, foste amante, prieteni şi am spus tuturor ce vreau.
Am încheiat lista de telefoane şi nu mai aveam ce face pentru că nu ştiam nici un politician.
A doua zi am mers la serviciu şi mi-am dat demisia. Patronul m-a privit lung neânţelegând ce se întâmplă.
-Domnule, dacă vrei un salariu mai mare putem sta de vorbă.
-Nu vreau domnule nimic, vreau să demisionez.
Am plecat la un notar şi mi-am făcut testamentul apoi am fost acasă şi am făcut curat.
Bunica avea sicriul în pod şi cumpărăturile toate pentru înmormântare.
Nu eu nu cumpăr nimic.
Cuvintele doctorului le auzeam tot timpul… să apară un loc în program…pe cale naturală.
Şi sunt atâtea chestii care nu le-am făcut…Nici măcar nu am ieşit vreodată din ţară chiar dacă am paşaport.
Am urcat în tren pentru destinaţia Paris. Am bilet la vagon de dormit.
Am trecut de Episcopia Bihorului şi mi-e somn.
Dacă nu mă mai scol?

 

 

autor   Viorel Gongu

Tagged with:

Comentarii închise la Scleroză – un loc în program

Iarba fiarelor

Posted in Pt.copii by Hopernicus on 07/01/2012

Cocorii din adâncul cerului începuseră, după ce zburaseră haotic, să formeze stoluri mari ce se roteau ca apele în bulboană, îngroşând rândurile pentru a putea desena acele „V”-uri ce aveau să îi poarte departe, spre ţările calde. Dedesubt, prigoriile formau stoluri împletindu-şi vocile colorate, ca şi guşile lor, cu ţipetele cocorilor.
Prima noapte rece a adus o undă de brumă pe frunzele ce începuseră să cadă. Ici-colo, frunzele încă verzi priveau la surorile căzute şi îngălbenite.
În dimineaţa plină de soare, de sub buza pădurii, s-a auzit un scârţâit puternic pe care numai animalele îl puteau auzi. Uriaşele porţi de aramă ale pământului s-au deschis iar căţelul pământului a lătrat chemarea spre pământ a tuturor animalelor ce-şi petrec iarna sub glie. Şiruri lungi de greieri, cărăbuşi , rădaşte, omizi se scurgeau fără încetare prin porţile uriaşe. Urşi, hârciogi, broaşte, arici, şerpi păşeau cu grijă spre adăpostul deschis pentru toţi, cu grijă să nu calce micile vieţuitoare.
O mamă arici, într-o livadă uriaşă îşi căuta unul dintre pui care se depărtase de ea şi se pierduse. Celălalt pui, îşi urma mămica, cu paşi mărunţi, însoţiţi de foşnetul frunzelor căzute pe iarba puţin atinsă de brumă.
Căţelul pământului a lătrat încă o dată şi porţile trebuiau să se închidă. Mama nu şi-a părăsit puiul neascultător şi a continuat să-l caute. Se apropia seara dar mama tot îşi căuta puiul chiar dacă porţile urmau să se închidă la miezul nopţii.
Noaptea care se apropia se anunţa friguroasă, un spic de vânt rece o înfiorau pe mămică şi pe ariciul cel mic rămas lângă ea.
Cu un ultim lătrat, însoţit de scârţâitul puternic, porţile s-au închis. Mama iubitoare şi-a tras puiul mai aproape şi s-au cuibărit într-o adncitură pe sub frunze.
Zorii topeau ce greu bruma groasă care se aşezase şi argintase frunzele moarte. Sub stratul de frunze, iarba, încă verde, scotea câte un fir timid spre lumină. Mama arici şi-a hrănit puiul, a mâncat şi ea dintr-un măr, câteva înghiţituri, şi au plecat mai departe în căutarea copilului rătăcit.
După un muşuroi de cârtiţă, puiul zgribulit, cu câteva fire de brumă în ace, şi-a auzit mama. A tresărit şi în fuga către ea a pierdut parcă toate grijile..Mama cu cei doi copii au mărit pasul către porţile pământului dar acestea erau închise. A implorat, a strigat, a bătut în porţi dar acestea au rămas închise.
Atunci, mama , cu faţa către soare, s-a aşezat în genunchi rugându-se la Dumnezeu să îi salveze măcar puii. Adierea de vânt rece i-a adus în urechi glasul divin ce o îndemna:”caută iarba fiarelor şi vei trece de porţi!”
„Cum să caut ce nu ştiu?”s-a întrebat obosită şi zgribulită vietatea.
A venit din nou noaptea, mămica a strâns cu lăbuţele frunze uscate deasupra unei gropiţe în care aşezase puiii, s-a rugat şi a adormit cu gândul la Dumnezeu.
În vis Creatorul i-a apărut cu un fir verde în mână spunându-i: „copii tăi nu vor muri de frig. Asta este iarba fiarelor!”
Lăbuţele întinse a adus sfârşitul visului. Soarele încălzise frunzele adunate deasupra lor.
Ea, cu inima plină de speranţă a intrat în poala pădurii şi la marginea unei poieniţe, la adăpostul unui trunchi căzut şi-a găsit „visul”.
A prins în botişor iarba, şi-a luat copiii de mână şi a alergat la poartă, pe care a atins-o cu botul.
Poarta s-a deschis atât cât să poată intra cei trei întârziaţi, fericiţi că pot aştepta primăvara în somnul protejat de pământ. În urma lor poarta s-a închis şi a început să ningă.

 

autor Gongu Viorel

Tagged with:

Comentarii închise la Iarba fiarelor