Arhiva revistei literare Faleze de piatră

O singură umbră

Posted in Proză by Hopernicus on 09/01/2012

Am senzaţia pe care trebuie s-o încerce omul din ultimul vagon al trenului, când omida compusă din treisprezece segmente trece, cu speranţa că merge pe drumul cel bun, la fiecare trecere(schimbare) de macaz şi totuşi, circuitul se închide perfect, reluându-se aceleaşi macaze, semnale, cantoane…
De câteva zile trăiesc, aproape exclusiv, întâmplări şi evenimente pe care sigur le-am mai trăit, sau poate le-am visat. Într-un tramvai am întâlnit-o pe bunica mea care a murit acum treizecişiopt de ani şi lângă ea, cu pantaloni scurţi, de catifea maro, eu.
Nu aveam dreptul să rup filmul. M-am mângâiat pe creştetul tuns chilug, am spus „sărumâna” şi am coborât grăbit, să nu întârzii.
În cartierul Griviţa, nu am călcat niciodată în amănunt cu piciorul. Am fost doar în trecere, cu un tramvai, sau cu un autobuz. Ieri am luat un împrumut de la bancă, cu subconştientul sigur, că azi voi avea nevoie de bani, de mai mulţi bani, pentru o cumpărătură de valoare mare. După aceea nu am mai ştiut de ce am luat banii. Bunica îmi zâmbise, vorbindu-mi mie cel mic, iar acum am rămas descumpănit de intrebarea: „unde mergi,de fapt?”
Picioarele mi-au pornit şi la o intersecţie de străzi, cu case vechi, am văzut un părculeţ identic cu acela în care chiuleam de la matematică, între orele de socialism şi sport, s-o intilnesc pe Dona.
M-am aşezat o clipă pe bancă. Parcă inima îmi bate mai rar sau mai repede? Mă ridic şi merg pe „strada fără nume”, strada care exista sigur, în imaginaţia mea, dar asta o fi strada?
Nu recunosc casele şi sunt intrigat: „de ce?”
Văd un anunţ îngălbenit de soare, incercuit cu timbre fiscale: „vând scuter Vespa. A doua uşă pe stânga, în curte.”
Ştiam acum. Când eram în clasa a unsprezecea mi-am dorit o „Vespa”, pentru că Dona era aşteptată, după orele de şcoală, de un tip cu o „Vespa”.
Am plătit, urmând ca după o săptămână să facem actele.
Motorul a pornit la „sfert”. Am pornit cu viteză pe strada necunoscută. La capăt am cotit la dreapta, pentrucă virajul spre dreapta e mai comod de efectuat pentru mine. Am oprit şi mi-am privit achiziţia cu mândrie de samsar, privindu-şi caii.
După treisprezece ani am divorţat.
Parcă nu am direcţie. Am consumat şi eu, şi ea, atâtea energii într-o singură „bătălie” juridică, pe care am câştigat-o eu dar care nu mi-a readus liniştea,nici libertatea. Am invins! Dar cu ce preţ? şi care a fost miza? Am treizecişicinci de ani şi o fetiţă de opt ani, în urma un divorţ. Va trebui să plec la Lupeni.
Aşa e ordinul. Trebuie să mă duc cu soldaţii la mină.
Când spun Lupeni, îl aud pe Mişu, un prieten din copilărie, spunând că-n vacanţă merge la Lupeni, dar parcă ar fi vorba de alt Lupeni.
O aud şi pe Dona spunând aceleaşi cuvinte…
Acum…şi eu la Lupeni. Nu mă tem. Merg la gară, îmi cumpăr bilete. Miroase a noi drumuri, oare ce va fi?
Merg la tribunal….Aşez Vespa la bordură. Privesc în lungul străzii după o blondă cu trup armonios. Ciudat lucru! Am privit-o estetic, fără plăcere. Lipseşte mirosul fructului oprit.
Mulţi oameni au încercat să întoarcă timpul, dar chestia asta îţi lasă în gură un gust de migdale.
În scuarul de la intersecţia străzilor nu am avut curajul să o cer în căsătorie la terminarea liceului. Apoi am aflat că era deja „dată”.
Nu are rost! Nici trenul nu mă mai cheamă. Am sentimentul acela de întoarcere peste aceleaşi macaze, după un traiect dirijat de o voinţă exterioara. Deh!..
Intru în tribunal. Ţăcănitul maşinilor de scris, fum pe culoare, pârâţi, reclamanţi, inculpaţi, avocaţi şi martori. Instinctiv iau „hârtia” şi grăbesc pasul.
Afară mă aşteaptă cineva. Cobor scările în fugă. Mai am două ore până la ora de sport.E Dona!
-Sarut mâna! Aştepţi de mult?
Tace.
Doream să te întreb: vrei să fii soţia mea?
Întrebarea mi-a ieşit brusc din piept, negândit, după douăzeci de ani. M-am simţit uşor, plutind către peretele tribunalului. Mă vedeam întins într-un pat alb iar Dona plângea pe deasupra mea, la pieptul meu.
Un automobil îmi răpise o parte din sânge.
Mi-e somn. Nu vreau să dorm! Nu am auzit niciun răspuns..
Dacă asta-i moartea?…nu vreau să mor!
Mi-e frică?
Lumina mi-a patruns bezmetic prin pleoape şi prin ea, un contur abea ghicit.
-Aş vrea să-ţi răspund la intrebare…
Din spatele ei se auzeau doua voci de ftiţe ce se certau pentru rochiţele pentru nuntă…
A pornit furtuna brusc, înghiţind totul şi o voce parcă mă lega de pamânt..
TE IUBEEEESC! se auzea dintr-un rug arzând.
Am sărit în foc şi am intrat într-o umbră uriaşă de dalie, ce a înghiţit totul, rămânând O SINGURĂ UMBRĂ!

 

autor Gongu Viorel 

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la O singură umbră

%d blogeri au apreciat asta: