Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Poeme, autor Elisabeta Iosif

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 15/12/2012

   

Anotimp în flăcări

 

Toamna pictează dealul, aprinzând focul  anotimpului.

Se prăvăleşte chihlimbariu peste arborii în flăcări

 închişi în ţarcul sfârşitului de septembrie

Şi se propteşte în trei căpiţe aurii, gata să ardă,

Până-n căsuţa prinsă-n otava verii, încă  verde.

Creuzetul Alchimistului  cuprinde pădurea

Rostogolită-n toamnă, până în noiembrie…

Licărind, lumina curge pe faţa peretelui-cremene,

Pe coamă, pe arbori, până nu se mai vede.

Ce ofrande aduce copiilor prin lacrimi de sânge?

Cu ce joc magic îi implică pe scena ei tainică?

Mereu, ca un terapeut deschide calea spre cetatea

Cu imnul homeric,  închinat  zeiţei Demeter.

Toamna  produce nemurirea, sub semnul focului.

 

        ÎN OGLINDĂ

 

Femeia priveşte prin unghi de oglindă

Un ochi e mai limpede, altu-i strălucitor

Cad pleoape peste luciul din vis

Nud încovoiat prin magia ei

Atins de revelarea cuvântului iluminat.

Când cerc, când ploaie aplecată prin vers

În formele multiple ale luminii cu axa iluzorie

Invocând-o în cioburi de oglindă curbă.

La infinit, femeia, cer vertical

Asupra pământului orizontal.

Atlas îi este stâlpul cosmic, sprijinind oglinda.

 

În noaptea tăcerii

 

În noaptea tăcerii ţi-am trimis un gând,

 Floare alchimică în fereastra Templului…

Zeii soarelui nu se sfiesc de tăcerea nopţii violete

Ca şi Novalis, de copilăria edenică din Floarea de aur.

Fiorul tainic al zării de cristal verde e haina Poetului,

Descifrând taina lumii din noaptea tăcerii.

 

SAM_0307autor  Elisabeta IOSIF

 

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Poeme, autor Elisabeta Iosif

Poveste simplă, autor Sorin Tunaru

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 15/12/2012

Poveste simplă

 

Şi ce dacă mâine dimineaţă va fi tot la fel? Şi cui îi va mai păsa dacă eu voi fi stând în continuare aici, privind pietrişul rostogolindu-se pe râpele adânci printre dârele de ceaţă, lovindu-se de picioarele mele adânc înfipte în nisipul râului, picioarele mele de lemn, chibrituri îngheţate ce nu se vor aprinde niciodată, capul de staniol şi umerii din polistiren, găsite pe unde se aruncă resturile menajere? Şi cine ar mai trebui să ştie că eu, ca şi toţi soldaţii mei, ne-am rătăcit unii de alţii şi nu ne-a mai rămas decât să aşteptăm venirea dimineţii pentru a înţelege cum se poate pierde o luptă atunci când totul părea câştigat? Şi pe cine ar putea interesa urletul lui victorios căutându-ne prin pădurea înnegrită de cerul nopţii, foşnetul labelor lui groase şi botul ca u,n peşte muşcând la întâmplare? Că aici, fulgii de zăpadă cad încontinuu şi curând vor aşterne pe pământul negru o poveste atât de simplă încât ar putea fi chiar plictisitoare? Pe nimeni. Pentru că iarna nu a trecut nici până acum, şi puţin probabil că va trece vreodată.

*

*   *

Cel mai mult îmi plăcea să stau noaptea în patul meu, să privesc lumina lunii intrând pe gemuleţul mic, prin perdeaua colorată, aşezându-se liniştită pe tot patul. Iar atunci, strângeam puţin cearceaful şi în faţa ochilor, îmi apăreau munţii cu umbrele lor lungi, iar în văile negre se adunau, de prin grote şi din păduri, eroii nopţilor mele. În fiecare noapte trăiam, pe rând, viaţa fiecăruia dintre ei, râdeam când erau fericiţi, mă întristam atunci când vreunul pierea în ghearele giganticelor creaturi ce-şi făceau şi ele veacul pe acolo, pentru ca apoi să le trăiesc poveştile în somnul adânc ce-mi închidea ochii.

Dimineaţa, mă trezeam plin de viaţa eroilor mei, continuând să merg pe cărări înguste cu arcul şi tolba plină de săgeţi pentru ca apoi să mă ridic în coate şi trezit complet de lumina zilei, să ascult cu atenţie afară, sperând să-l aud venind pe tata. Iar tata venea întotdeauna la fel, strigând la câinele ce-l lătra chiar dinainte de a intra în curte, scuturându-şi bocanii de peretele casei şi aducând după el toate lucrurile acelea minunate pe care le îndesa, în timpul lungilor călătorii, într-un sac de cârpă pentru ca apoi să le arunce pe jos, în faţa mea, râzând. Eu mă uitam, cu teamă şi curiozitate în acelaşi timp, luându-le în mână, făcând cunoştinţă cu ele şi aşteptând cu nerăbdare poveştile pe care mi le vor spune. Dar, cea mai fericită era mama, o vedeam privindu-l pe tata cu tot dorul ce-o chinuise în zilele în care el lipsise şi ne lăsase ca nişte jucării uitate într-un colţ. Iar tata nu se mai oprea din vorbit, povestea în timp ce-şi lăsa haina groasă şi mirosind a cenuşă în cuiul ce se îndoise după atâtea plecări şi sosiri, uitându-se când la mine, când la mama. Ne spunea cum se luptase de unul singur, cum scăpase de colţii animalelor ca prin minune, desenând în aer fălcile uriaşe pe care le auzise clămpănind în faţa lui, de atâtea ori. Mama îl asculta şi ea uimită, uitându-se cu coada ochiului la mine şi eu eram atât de mândru încât mă urcam cu picioarele pe scaun să fiu şi eu la înălţimea mesei, să-mi pot pune coatele pe faţa de masă şi să-i ascult poveştile uluitoare ca un camarad care ştia, cu adevărat, despre ce era vorba.

Erau serile în care mă chema la el şi-mi arăta prăzile capturate de la monştrii pe care-i omorâse cu sânge rece, spunându-mi aspru să le duc în camera pentru că erau ale mele de acum, dar să am mare grijă de ele şi să le pun sub pat, iar când îmi va fi frică şi el nu va fi acolo, să le vorbesc, iar ele, îmi vor povesti cum s-au luptat ore în şir pentru că într-un final el să învingă şi, cu siguranţă, nu le-a fost ruşine să piară de mâna lui. Atunci, le strângeam în braţe simţindu-le mirosul de pădure, de iarnă şi zăpadă şi prezenţa lor îmi stârnea imaginaţia şi mă umplea de bărbăţie.

Apoi, mama aducea mâncarea iar tata îşi sufleca mânecile şi ochii îi sticleau ca ai animalelor sălbatice ce-l aşteptaseră pitite după vreun tufiş mai mare. Îi simţeam răsuflarea ca pe o urgie a naturii şi îi vedeam unghiile pline de pământ, palmele stângace cu furculiţele prea mici, şi îmi doream să fiu, cândva, ca el. Mama îl întreba de toate, şi pe unde a fost, şi pe cine a întâlnit, ce animale văzuse iar el repeta din ce în ce mai bucuros cum ajunsese în faţa râului acela mare, cum încercase să-l treacă înot şi toată pădurea se unise împotriva lui, râul se umflase furios, peştii deveniseră tot mai mari iar fălcile trosneau ca nişte capacane de urs. Se ridica de la masă povestind din ce în ce mai tare, cu firimiturile curgându-i de pe bluza ruptă iar eu mă facem din ce în ce mai mic ascultându-l, cum apucă sabia cu amândouă mâinile şi urlând din toţi rărunchii tăia părul de vrăjitoare al pădurii, făcând-o să ţipe de durere, după care, ajungând la malul apei sulfa atât de adânc şi fierbinte încât apa se trăgea la o parte înspăimântată iar monştrii se făceau, de îndată, nişte peşti mici şi lucioşi. Apoi, se lăsa cu greutate pe scaun, sorbindu-ne din ochi şi începea să mănânce în tăcere privind cu drag la bucatele din farfurie, zâmbindu-i mamei care aducea şi vinul, apucând paharul aşa cum făcuse, negreşit, cu gâtul şarpelui gigantic şi îl bea cu setea cu care băuse sângele bestiei, ştergându-se cu mâneca la gură şi privind mulţumit la noi. Eu nu mă săturam ascultându-l, voiam mai mult şi întindeam mâna spre mânecile roase de vreme, îl rugam să-mi povestească mai multe, iar el cu chipul brăzdat de oboseală se uita la mine nezicând nimic. Ochii i se închideau, îi vedeam pleoapele grele, ca şi scutul pe îl căra şi îl acoperea, noaptea, în mijlocul pădurii de iuţeala focului şi animalele veninoase, lăsându-se peste ochii negri, adormind încercând să-şi amintească o altă aventură, tot timpul diferită. Mama venea în spatele meu, îi simţeam părul fin gâdilându-mi ceafa şi mă trăgea uşor de mână şoptindu-mi să mă duc în camera mea. Dar eu voiam să mai stau un pic, să mă încalţ cu bocancii lui gigantici, să mă îmbrac cu armura şi să continui toate poveştile care aşteptau în inima pădurii, însă mama nu se lăsa, îmi spunea să intru în pat că tata era obosit şi eu, resemnat, întorceam capul după el şi îl vedeam adunat ca pe o stâncă pe care năpădiseră muşchii, respirând adânc cu mâna dreaptă aşezată sub cap. Mama mă urca în pat şi mă pupa pe frunte iar eu ştiam că va trebui să aştept o noapte întreagă să-l pot vedea, din nou, pe tata. Şi, niciodată nu adormeam prea repede, vocea lui încă îmi povestea, iar poveştile luau forma micilor jucării pe care le scoteam de sub pat şi le înşiram pe jos; în întuneric, le auzeam râsetele şi îmi imaginam discuţiile amuzante din care eu, atunci, nu înţelegeam chiar totul, dar îmi plăcea să le ascult. Adormeam printre ele, în regatul meu, înconjurat de slujitori, ostaşi, ziduri din perne şi graniţe râcâite pe jos.

Dimineaţa mă trezeam în sunetul trompetelor şi ieşeam de sub pat târâşi auzindu-l pe tata cum umbla prin grădină, tăind lemnele care trebuiau să ajungă toată iarna. Îmi plăcea să-l privesc, cocoţat pe pervazul verde, vorbind de unul singur când se ducea să mai ia câte o roabă plină ochi cu butuci. Apoi, ieşeam din cameră şi o vedeam pe mama, un pic mai fericită, călcând feţele de masă în timp ce, pe plita de piatră, se coceau ştiuleţi de porumb. Se uita grăbită la mine şi mă trimitea în curte să mă spăl cu apă rece apoi să vin să mănânc din farfuria tatii, folosind furculiţa şi cuţitul lui. Erau singurele dăţi când mă bucuram să ies şi să mă spăl în frigul dimineţii. Curtea era mărginită de gardul înalt din spatele căruia se vedeau vârfurile brazilor, iar mai departe, munţii păreau cu adevărat, marginile acestei lumi mărunte. Când mă vedea, tata arunca toporul cât colo şi mă lua în braţe, mă ridica deasupra capului şi îmi spunea, arătându-mi vârfurile munţilor: “vezi? Acolo am fost eu, sus de tot, de acolo de pe vârful acela te-am văzut şi pe tine şi pe mama!” Şi îşi întindea mâna groasă arătându-mi vârfurile acoperite de zăpezi. “Dar, nu ţi-era frică acolo, aşa de sus?” întrebam imaginându-mi vârful acela micuţ ca al unui ţurţure uriaş pe care, dacă nu vrei să cazi, trebuie să-l iei în braţe cu totul. El mă aşeza pe ceafă şi-mi spunea sigur de el: “nu mi-a fost teamă niciodată, acolo m-am urcat să vă văd pe voi, să fiu sigur că sunteţi bine!” După care mă lăsa pe jos şi îmi arăta roaba. “Ia-o şi mai adu nişte lemne că mai avem o mulţime de tăiat!“ Iar eu mă chinuiam să o ridic şi nu reuşeam mai mult de câţiva paşi. Tata, venea întodeauna în spatele meu şi o lua într-o singură mână, apoi o umplea şi mă punea şi pe mine deasupra. O împingea atât de tare încât aveam impresia că în orice moment ne vom răsturna şi, de frică, mă ţineam de margini, ţipam cât mă ţinea gura dar el nu se lăsa înduplecat şi răscoleam întreaga curte, speriind găinile, câinele şi făcând mâţele să iasă căscând de pe acoperiş. Erau zilele în care tata, mama şi cu mine eram doar trei caractere uitate în mijlocul pustiului înconjurat de pădure. Erau primăverile când, cu toţii, ne trezeam dis-de-dimineaţă şi ne uitam la cerul încă înstelat, la munţii colţoşi din zare şi la luna răsărind printre vârfurile lor ascuţite. Uneori, mama venea, şi-mi dădea pe furiş câte o jucărie făcută din bucăţi de lemn şi cârpe colorate şi-mi spunea la ureche, “spune-i că ai găsit-o în spatele casei, întreabă-l dacă ştie a cui este” iar eu chiar mă duceam cu jucăria mică şi tata o lua cu grijă, o privea cu atenţie, apoi se făcea c-o bagă în buzunar vorbind misterios: “da, cred că ştiu, au fost pe aici nişte prieteni mai mici şi voiau să te vadă, însă tu dormeai. O să le-o dau înapoi, este a lor, nu e lucru făcut de mână omenească” şi, zâmbind cu gura până la urechi, se întorcea cu spatele iar eu mă agăţam de el şi-l rugam să nu-i mai vadă pe acei prieteni, ce dacă nu era făcută de mână omenească, eu o voiam, iar tata o ridica cât mai sus obligându-mă să-mi ridic capul până o vedeam ca şi lipită de cerul albastru închis. “Nu, nu, băiatul meu, trebuie să vorbesc cu ei şi apoi mai vedem!” dar eu chiar nu mă lăsăm şi mă agăţam de pantalonii lui aşpri şi-l rugam până când se vocea i se înmuia şi îmi spunea pe un ton secret: “bine, ia-o, dar numai câteva zile, şi să ai grijă de ea, da?“ Eu săream cât mai sus să o prind apoi fugeam şi treceam pe lângă mama ţipând, “am luat-o pentru câteva zile, e a mea!“ Mă duceam în cameră şi închideam uşa apoi trăgeam cutia de sub pat şi o ascundeam printre altele asemănătoare urmând să-i găsesc un nume şi o slujbă pe măsură, în noaptea următoare.

Seara, în bucătăria mică, după ce terminam de mâncat, tata mă lua cu el afară. “Haide, vreau să-ţi arăt ceva!” Îşi punea bocancii grei şi zguduia duşumeaua când ieşea în aerul rece şi tare al nopţii. Mă duceam cu el în capătul curţii, acolo de unde puteai atinge cu degetele ramurile brazilor şi îmi vorbea de stele. Erau, spunea el, praful ce se ridicase din copitele marilor animale ce fugiseră din calea celui ce făcuse soare şi luna să stea pe cer. “Şi ce era înainte tată?” întrebam eu imaginându-mi animalele gigantice fugind îngrozite şi lăsând în urma lor nori uriaşi de praf argintiu. “Nu mare lucru, era doar întuneric, aşa cum este când te bagi sub pat” spunea el convins strângându-mă mai aproape de el. “Nu era nimic, până să se fi aprins soarele. Apoi, înainte să se stingă flacăra care-l aprinsese, cel ce făcuse toate acestea, se gândi că şi o soră mai mică ar fi binevenită, nu care cumva giganţii să se întoarcă atunci când soarele va fi obosind să ardă. Şi a făcut şi luna să stea de veghe, dar flacăra se stinse prea repede şi, de aceea, uneori o vezi pe cer întreagă, alteori jumătate.” Eu credeam toate astea, iar când luna ajungea printre vârfurile munţilor ascuţiţi, îi spuneam, “uite, arăta de parcă ar ieşi din colţii pământului”, iar el râdea şi mă ridica în braţe să o văd mai bine. “Priveşte-o, vezi cât de galbenă este? Când vei creşte mai mare o vei putea atinge cu mâna şi atunci ea te va primi! Ştii ce se află acolo?” Mă întorceam aşteptând răspunsul, iar el îmi şoptea la ureche, “te va chema la ea şi crede-mă că ştiu, nimic nu se compară cu o vizită acolo. Poţi intra în ea, e ca un palat în care se găsesc toate bogăţiile pe care ţi le doreşti. O poţi scutura că pe o puşculiţă şi bănuţi de aur vor cădea din ea şi îţi va da voie să-i iei pe toţi, nu se va supăra niciodată. Fă-te mare, curajos şi vei ajunge acolo!” Apoi mă lăsa în picioare şi spunea obosit, “haide, hai să mergem ne aşteaptă mama.” Ne întorceam, eu gândindu-mă la camerele plinde bogaţii pregătite pentru mine, strivind iarba grasă sub picioare, ascultând greierii şi nu mai vorbeam mare lucru.

Erau serile când, uneori, tata îşi turna ciocănele de ţuică şi vorbea cu mama despre lucruri pe care, atunci, chiar nu le înţelegeam. Mama mă trimitea în cameră şi îmi spunea să nu ies că tata e supărat foc, iar eu o ascultam şi plecam luând în pumn, pe ascuns, pâine şi biscuiţi să nu-mi las ostaşii şi slujitorii să moară de foame. Mă băgam sub scândura patului şi auzeam pe tata vorbind tot mai tare, lovind masa cu pumnul, dar eu îmi imaginam că-i doar toba bătută înaintea unei lupte drepte, apoi izbind cu piciorul în găleţile de pe jos. Mama începea să plângă dar tata nu se oprea şi eu, de frică, ordonam adunarea în formaţie de luptă, toate păpuşile şi soldăţeii de lemn se aranjau aşa cum voiam eu, să apere graniţele, palatul şi pe împăratul cel bătrân. În toiul nopţii, atunci, mi-era frică auzind-o pe mama ieşind în curte şi plângând lângă fereastra mea. Iar tata, ştiam, continua să îşi toarne ciocănele de ţuică şi să dea cu pumnul în masă, să vorbească foarte tare, chiar să urle, de unul singur.

Şi, mai tot timpul, adormeam înconjurat de ostaşii mei credincioşi, iar bocăniturile tatălui şi plânsul mamei se auzeau din ce în ce mai îndepărtate, tot mai mult ca un vuiet, parcă purtat de vântul ce trecea printre şirurile aliniate ale soldaţilor mei credincioşi.

Erau nopţile în care visam că sunt în fruntea armatelor mele colorate, auzeam fanfara cântând, treceam un râu adânc şi primejdios în care se vedau forme albicioase înconjurându-ne, se vedea apa unduindu-se când aripioarele lor albe ieşeau la suprafaţă, iar calul alb pe care eram se cabra speriat şi abia puteam să-l ţin în frâu. Pe malul opus ştiam că e tata pregătit să mă ajute, dar nu-l vedeam, formele albicioase deveneau tot mai lungi, tot mai mari, iar eu mă chinuiam să înaintez în apa care devenea tot mai adâncă. Auzeam din spate fanfara cântând iar pe malul celălalt erau stânci pe care năpădiseră muşchii, vedeam un foc mic şi scuturi făcute cerc. Iar tata, era acolo, ştiam că e pregătit să mă ajute, cum putea şi el, dar, într-un final, nimic din toate astea nu se întâmpla.

Mă trezeau zgomotele animalelor pe care mama le hrănea dis-de-dimineaţă şi îmi plăcea să stau în pat ascultând dimineaţa întinzându-se prin cameră şi împrăştiind umbra pomilor deşi pe pereţii albi. În acele dimineţi mă uitam de pe pervaz la mama şi o vedeam cărând găleata cu mâncare, mă gândeam să spun ceva de acolo de sus, să-i treacă supărarea dar, de obicei, doar o priveam. Apoi, tiptil, mă uitam sub pat şi vedeam figurinele aranjate, stând cuminţi de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi îmi revenea toată încrederea, aşa că, deschideam uşa incetişor şi îl vedeam pe tata dormind cu spatele la mine; în bucătărie încă plutea aroma ţuicii iar mama deschidea uşa privindu-mă uimită.

În acele dimineţi mama se ferea să-mi zâmbească, o vedeam agitată, căutând din priviri orice de care şi-ar fi putut agăţa resemnarea, trecând pe lângă mine şi arătându-mi masa pregătită. Tata se foia în pat şi, cu greutate, îşi ridica pleoapele grele şi se uita la noi de parcă se mira că ne aflam acolo. Apoi tuşea de se scutura tot patul şi se ridica în cot, încercând să înţeleagă de ce suntem tăcuţi, mormăind un bună dimineaţa anemic. Iar atunci mama ieşea afară din bucătărie lăsându-ne doar pe noi doi. Ştiam că nu se simţea deloc bine, ştiam că îi părea rău şi luându-şi faţa în palme recunoştea vinovat: “aseară mi-au venit de hac toţi demonii pe care nu i-am omorât la timpul potrivit” şi ridica neputincios din umeri neîndrăznind să mă privească în ochi. De afară se auzea mama de după soba de vară făcându-şi de lucru cu câte o oală şi răstindu-se la pisici. În acele dimineţi, eu îi iubeam pe amândoi mai mult ca oricând şi, deşi nu înţelegeam prea multe din tot ceea ce vorbeau, ştiam că în curând voi ajunge mare ca şi tata, voi fi în stare să ajung cu uşurinţă la luna arginitie şi voi ajunge în camerele ei bogate, iar tata nu va mai trebui niciodată să plece cu lunile şi mama nu va mai aştepta uitându-se peste gard la vârfurile munţilor. Aveam încredere în soldăţeii mei de lemn, ce se vor fi făcând şi ei nişte adevăraţi razboinci, că vom ieşi împreună din camera aceea mică şi întunecată, cu tavanaul strâmb, că o adevărată oaste, îmbrăcaţi în straie mândre, frumos colorate, şi mă vor sluji că pe cel mai de preţ conducător de oşti.

Tata se ridica cu greu, îşi aranja părul negru ca şi nopţile bântuite de visul acela urât şi ieşea din casă fără să mai scoată un cuvânt; îşi lua toporul, haina ponosită, căciulă groasă, ieşea din curte iar mama se uita după el cu ochii umezi apoi intra în bucătărie şi îmi smulgea farfuria din faţă: “hai, gata, trebuie să strâng!” spunea mototolind cârpa murdară şi ştergându-se la ochi. Erau dimineţile în care mi-aş fi dorit să nu mă fi trezit din visul acela şi să fi lăsat râul să mă înghită şi să mă răpună ca pe cel mai temut duşman. Aş fi preferat să fi fost eu însumi o jucărie de lemn aruncată sub patul în care dormea fiul demonului şi să-i spun, “uite, nu-mi pare rău că tatăl tău m-a omorât, a fost un adevărat luptător, a meritat să mă transforme într-o jucărie cu cap de staniol şi umeri de polistiren, da, a fost cel mai bun dintre noi doi, atunci!”

Dar, mama mă repezea şi mă trimitea să aduc pânze din pod, să le coasă, să-i facă tatii o haină nouă şi mie pantaloni pentru la anul. Şi ziua trecea încet, se auzea doar foşnetul vântului prin brazii ce ne înconjurau şi animalele trăindu-şi amiaza ca pe ultima pe care o mai aveau. Seara, poarta gardului trântindu-se ne trezea din tăcerea care ne umpluse ziua, mama se înţepa cu acul şi îi vedeam tremurul mâinii, mă privea cu ochii ei mari iar bocancii tatii se auzeau tot mai aproape, şi-i scutura de perete, tuşea şi mă striga afară. Săream de pe scaun şi îl vedeam stând în faţa mea cu chipul ca şi luna plină, cu zâmbetul care îmi făcuse copilăria atât de plină de viaţă şi îmi arăta cu mâna animalul răpus de el, un mistreţ mai tânăr, întrebându-mă, “ei, îţi place? ce zici?” iar eu nu mai puteam de mândrie, mă simţeam de parcă l-aş fi aşteptat ore în şir să vină cât mai aproape de mine pentru că apoi să-l dobor într-o fracţiune de secundă chiar cu mâna mea. Tata îl sălta şi mi-l arăta în toată splendoarea, îi vedeam burta cenuşie, mă lăsa să-i mângâi blana aspră, apoi îmi făceam semn să o chem pe mama, iar eu atâta aşteptam. Deschideam uşa şi-i strigam să vină, iar ea, calmă, aştepta un pic, uitându-se lung la mine de parcă ar fi vrut să-mi spună, “nu, nu acum, un pic mai târziu poate!” Şi totuşi, mama ieşea, privindu-l pe tata cu falsă indiferenţă, pipăind animalul mort, iar tata întindea mistreţul pe pământ şi o lua de mână. Îi spunea ceva la ureche, ea zâmbea, apoi o pupa ferindu-se de ochii mei şi serile păreau, din nou, acele seri în care eram doar trei personaje minuscule pierdute în pustiul înconjurat de brazi. Imediat după aceea, mama venea lângă mine şi mă împingea în casă, îmi arăta camera, să stau un pic acolo să-i las doar pe ei doi, că aveau ceva de vorbit. Eu nu ziceam nu şi, cuminte, intram în cameră, ascunzându-mă sub pervazul verde şi ascultându-i vorbind. Tata apăsa fiecare cuvânt, răguşit, în timp ce mama vorbea în acelaşi timp, de parcă l-ar fi întrebat, “de ce toate astea?” iar el, încerca împăciuitor să-i răspundă, aşa cum putea şi el. Apoi intrau în bucătărie iar tata venea în camera mea, se aşeza pe colţul patului şi se uita la mine de parcă ar fi vrut să afle acolo răspunsul la întrebarea, “de ce?” iar eu mă întindeam sub pat şi trăgeam de acolo jucăria mică, întinzându-i-o. “Ia-o dă-o înapoi prietenilor tăi mici, cred că ar vrea şi ea acolo!” El o lua, îi spunea în şoaptă câteva cuvinte şi mi-o dădea înapoi. “Nu, este de prea puţin timp aici, nu te ştie, iar prietenii mei mici o făcuseră pentru tine, ţine-o acolo”, iar eu îmi scuturam capul, “nu te cred, nu te cred, nici pe pe tine şi nici pe prietenii tăi mici!” Tata se ridica şi venea spre mine, “să nu mai gândeşti aşa”,apoi mă ridica deasupra capului şi îmi arăta vârfurile munţilor prin geamul micuţ, “uite-i îi vezi? acolo stau de mult timp, special pentru tine şi vom ajunge la ei, împreună, peste câţiva ani, ne vom uita de sus la casa noastră, o vom vedeam pe mama hrănind animalele şi îngrijind prin curte! Ne aşteaptă! Te voi învăţa cum să îi urci şi cum să le vorbeşti, iar ei vor avea grijă, cât vor putea, de tine. Sunt ai tăi, să ştii asta!” Eu, atunci, uitam şi de visul acela urât şi îi priveam cu drag aşa cum priveşti un pui de câine, erau mari dar, în acelaşi timp, mă aşteptau să vin la ei. “Şi de acolo ajung mai uşor la lună?” îl întrebam, iar el mă lăsa jos şi se apleca spre mine. “Nu, nu vei ajunge mai uşor, sunt doar două călătorii diferite!” Apoi îmi cerea să-i arăt armata mea, să o scot aliniată în faţa lui şi eu nu mai puteam de bucurie, îi adunam de sub pat şi-i ridicam în picioare ţipând “alinierea!” iar ei alergau speriaţi să-şi ocupe locurile în linie, soldăţeii mei de lemn, vopsiţi în culori strălucitoare, armata mea şi eu, regele, înălţam mâinile şi-l salutam. Iar tata era chiar mulţumit, mă întreba dacă sunt de bază şi curajoşi, de care îmi plăcea cel mai mult, iar eu îl aşezăm pe cel mai mare şi-i strigam, privindu-i ochii pictaţi cu vopsea, “dacă eu voi fi înghiţit de apele râului sau dacă viteazul meu cal va cădea din picioare şi mă va strivi sub greutatea lui, eşti gata să-mi iei locul?” apoi îi scuturam răspunsul afirmativ şi strigând din nou “alinierea”, îl ridicam şi-l dădeam tatălui care îl lua şi-l ştergea cu mâneca cămăşii roase de vreme. Îi vedeam fruntea-i brăzdată de oboseală şi de griji, frământându-se cum să facă mai bine, apoi mă lua de mână şi punea jucăria pe pervaz. “Uite, mâine dimineaţă eu voi pleca din nou. Dacă îl laşi aici, voi şti că eşti bine căci el va avea grijă de toţi când eu nu voi fi cu voi.” Şi îl trăgeam de pantaloni, “unde pleci? abia ai venit!”, iar el se uita la mine şi-mi spunea, “vezi, va veni o vreme când va trebui şi tu să-ţi laşi soldăţeii şi să pleci de unul singur.” Cântărea jucăria în mână şi dădea cu unghia peste vopseaua scorojită, “atunci, va trebui să pleci fără să te uiţi înapoi şi să te rogi să te întorci înapoi mai bogat un pic” iar cu degetul bătea în frunte. “Mai bogat, mai înţelept şi atunci vei fi de ajutor celor din jurul tău.” Îmi fixam privirea în crăpăturile duşumelei şi ştiam că de mâine dimineaţa vom fi iarăşi singuri. El mă aşeza în pat şi se întindea lângă mine şi începea cu aceeaşi voce, la început calmă, cu fiecare cuvânt adânc cântărit, poveştile lui, aventurile prin care trecuse. Şi mai încolo devenea atât de entuziast încât vorbea repede explicându-mi fiecare dihanie, cum trăia, cât de periculoasă putea fi, cum se adăpostise el într-o scorbură uriaşă dintr-un copac şi văzuse în trunchiul negru o funie atârnând, cum urcase pe ea şi ajunse sus acolo unde norii formau o insulă unde se adunaseră toate lucrurile frumoase de pe lume şi eu ascultam până mi se închideau ochii şi visam o insulă verde străbătută de un râu de gheaţă, plin de peşti mici şi roşii iar eu mergeam curios pe malul lui în timp ce fiecare frunză părea că vorbeşte cu o altă asemănătoare şi nu păreau mirate de mine şi de ce făceam eu pe acolo. Era un vis frumos iar dimineaţa mă trezeam cu ochii grei şi multă părere de rău, privind urma lui pe pernă şi săream speriat din pat, ducându-mă la pervazul ferestrei să văd dacă mai era acolo, tăind lemne sau aducând apă de la fântână. Iar în faţa geamului, pe pervazul verde, era el, soldatul meu curajos, privind şi el afară, la munţii ascuţiţi. Era schimbat tot, vopseaua nu se mai scorojea iar ochii îi erau negri ca tăciunele. Arăta frumos, colorat de tata în timp ce eu îmi trăiam noaptea ca pe o zi din poveştile lui şi îl luam în mână, îl strângeam simţindu-i vopseaua încă umedă şi, aşezându-l înapoi cu grijă, îi porunceam să vegheze cu atenţie şi să mă anunţe neîntârziat dacă cineva ar fi îndrăznit să ne încalce regatul, aducând cu el gânduri războinice. Apoi ieşeam din cameră şi o vedeam pe mama stând pe patul de acum mult prea mare pentru ea, cu mâinile strânse, bucurându-se că mă vedea şi, făcându-mi semn să mă aşez lângă ea, îmi spunea că tata a plecat în zori. Mă uitam la cuiul din perete cum stătea îndoit, degeaba şi mă înfuriam atât de tare încât îmi venea să-l scot de acolo, să-l pun în altă parte, mai dosit, în orice loc unde nu l-aş fi putut vedea. Iar mama se ridica cu greutate şi-mi încălzea mâncarea, o punea în faţa mea, în farfuria de metal din care mânca tata şi îmi spunea, “mănânci cu furculiţa lui, cuţitul şi l-a luat!” În acele momente, mâncarea avea gustul amar al plecării în graba dimineţii şi era rece ca şi zorile abia ivite printre dinţii lungi ai munţilor.

Urmau verile în care-l aşteptam, în fiecare zi, apoi veneau toamnele galbene, târându-se printre pomii încă verzi, luându-le şi bruma de fructe ce o mai aveau. Mama făcea curat de mai multe ori pe zi în curte vorbind cu pisicile, huşuind găinile şi strigând la câinele ce murea şi el de plictiseală. Începusem să car şi eu găleţile grele cu apă de la fântâna din spatele casei şi mama venea după mine să nu care cumva să cad în puţul negru, mă ţinea de şolduri şi mă urca pe marginea fântânii iar mie mi se făcea groaznic de frică privind în ochiul acela mic de apă, simţind aerul rece venind de acolo, de jos de tot. Seara îmi povestea cum ridicaseră casa din trunchiuri de brad şi pietre aduse de departe de pe marginea râului. Eu stăteam şi ascultam dar uneori mă gândeam la munţii ascuţiţi şi mă întrebam când voi creşte odată mai mare să mă pot duce acolo unde tata îmi spusese că sunt ascunse toate bogăţiile lumii? Şi timpul trecea, toamna pleca şi ea lăsând în uma ei pomii dezgoliţi de frunze şi făcând loc chiciurei apoi troienelor de zăpadă. Erau iernile în care ieşeam tremurând de frig până în spatele casei şi mă întorceam cu lemnele reci ce-mi zgâriau mâna. Le simţeam mirosul de brad şi îmi aduceam aminte de primăvara când iarba creştea înaltă cât o pădure iar tata mă alerga prin curte, când îmi povestea de ce e soarele acolo, în timpul zilei pe cer şi noaptea doar luna. Erau serile de iarnă când stăteam în faţa geamului îngheţat şi cu degetul desenam luna rotundă ca un bănuţ, apoi îi făceam şi nişte ochi mari să mă vadă odată şi pe mine şi să mă cheme acolo sus, erau momentele în care uitam până şi de soldaţeii mei de lemn, atât de mult îmi doream să merg mai întâi pe vârful munţilor, doar să strig pe mama şi pe tata de acolo de sus, iar ei să-şi pună mâna la frunte să mă vadă, că reuşisem, iar tata să-şi azvârle toporul greu cât colo, să arunce roaba la o parte şi să strige atât de mândru la mine încât să-i aud râsul cutremurător până sus şi să mă cobor deîngrabă la ei, să stăm în jurul mesei ca oamenii mari şi să facem planuri importante pe care să le zgâriem cu cuţitul în masă şi să le udăm cu vin. Eram atât de sigur că acele vremuri vor veni în curând încât adormeam gândindu-mă, dacă mâine dimineaţă mă voi trezi mare, atât de mare încât nu voi încăpea în pat, ce voi face? Voi ieşi din camera pe burtă, apoi în faţa mamei uimite îi voi spune că mă apuc să înalt un pic tavanul? În acele nopţi nu visam mare lucru. Poate că era mai bine, dimineaţa mă trezea lumina sugrumată a dimineţii-noapte, în care nu se zărea decât zăpada albă sclipind. Ieşeam din cameră şi mă uitam la mama cum făcea curăţenie prin toată casa, apoi, îmbrăcată în cea mai groasă haină se ducea afară din curte, într-un loc numai de ea ştiut şi se întorcea acasă cu un brad mic şi verde, plin de zăpadă pe care-l punea într-un colţ spunându-mi sever să nu mă ating de el. Dar eu ştiam că în anul acela, Moş Crăciun va veni, din nou. Banuiam că el nu există, la noi nu venea nimeni, niciodată, dară-mi-te Moş Crăciun? Totuşi, îmi plăcea să-i fac jocul şi să mă prefac a crede. Ne aşezam la masă, de afară se auzeau urgiile iernii, vijelia lovind uşa că şi o cloanţă cu mătura, mama se ridica şi o proptea cu un lemn apoi se întorcea şi mâncam în linişte, vorbind puţin şi trăgând cu urechea la furtuna ce-şi făcea de lucru pe afară.

A fost seara aceea, când, printre şuierăturile vântului se auzi uşa gardului închizându-se, apoi zăpada scârţâind. Am stat la masă şi m-am uitat la mama, i-am citit speranţa, bucuria şi, când am vrut să sar de pe scaun, mi-a prins mâna spunându-mi să rămân acolo şi să termin masa. Apoi, se auziră bocancii grei lovind peretele iar mama se ridică încet şi se îndrepta spre uşă. Nici nu apucă să facă câţiva paşi, când, se auziră  strigătele tatii, pumnul lui greu lovind uşa. Şi atunci n-am mai ţinut seama de ce îmi spusese, m-am ridicat şi am ajuns înaintea ei la uşă, am dat propteaua la o parte şi am deschis-o. El stătea acolo în prag ca un trunchi ros de vreme, cu părul albit de zăpadă şi acoperit de piei cenuşii. Tuşea înghiţind aerul cald din casă şi nu mai ştia ce să facă, iar mama, care rămăsese în spate, mă împingea, “hai du-te, ajută-l“ iar el intră greoi că un urs, desfăcându-şi căciula şi pielea grea din spate. Rămase, dintr-o dată, aşa cum plecase, cu aceeaşi cămaşă mâncată de timp şi mă luă în braţe aşa cum ursul îşi strânge prada până o rupe în bucăţi. Încerca să vorbească dar sunetele neinteligibile îi ieşeau din gură, apoi mă punea pe ceafă şi se ducea grăbit spre mama care doar îl privea şi nu spunea mare lucru. Tata mă ţinea într-o mână iar cu cealata trăgea uşa din nou, şi de pe prag, din colţ, aducea cel mai mare sac pe care-l văzusem vreodată. Îl aruncă în mijlocul bucătăriei şi-mi indică cu degetul să mă duc la el să-l desfac, să văd ce era acolo. O pupă şi pe mama care îl aşeza la masă şi, cu mâinile tremurânde, îi aducea farfuria lui de tablă plină ochi cu carne fiartă şi cartofi copţi. Iar el doar se uita, abia avea putere să mănânce. A fost seara în care tata nu a mai spus nicio poveste. Toate erau acolo în sac şi ele vorbeau doar dacă te uitai la ele. Şi aveau ce poveşti! Erau pietre colorate, ciuperci de copac gigantice, oase de animale şi câte şi mai câte…! Tata era atât de obosit încât mă privea ca şi cum s-ar fi aflat departe, în capătul curţii şi mama mi-a spus să mă duc curând în cameră că vom avea tot timpul a doua zi. Iar eu, m-am dus cu părere de rău în cameră trăgând după mine toate lucrurile aduse de tata şi le-am răsturnat pe jos. La lumina lumânării le scoteam şi mă uitam cu atenţie la ele, le ştergeam de pământul uscat sau scoteam firele de iarbă ce se lipiseră de ele. Şi nu mai aveam răbdare să mai aştept până dimineaţă aşa că, mă băgam în pat şi speram să adorm repede, cât mai repede, să treacă noaptea şi să mă trezească tata la răsăritul soarelui. Mă tot foiam privind geamul şi soldăţelul ce rămăsese acolo, nemişcat, auzind-o pe mama vorbindu-i tatii moale, cald, iar tata răspunzând în somn. Dimineaţa am sărit din pat şi m-am repezit la geam, nu care cumva să se fi topit zăpada prea repede şi tata să fi plecat din nou fără că măcar să-mi spună ce făcuse, pe unde fusese, totul. Am ieşit din cameră şi l-am văzut ascuţind-şi cuţitul de pielea groasă; se uită la mine cu ochii măriţi, continuând să-şi facă treaba iar eu m-am aşezat lângă el şi i-am povestit că am reuşit să mut găleţile cu apă şi să o ajut pe mama prin casă. Iar el, atunci, s-a întors spre mine şi mi-a spus că vrea să mergem în pădure, în curând, să-mi arate ceva secrete, nu departe, doar în jurul casei.  Eu am sărit de pe scaun, “acum, acum să mergem!” şi el zâmbind, mi-a arătat farfuria plină: “nu acum, după ce mănânci!” Mama intră în bucătărie aducând cu ea viforul de afară, spunându-ne “bună dimineaţa!” apoi lăsă greutăţile pe jos şi se şterse cu cârpa pe mâini. “Mai încolo plecăm un pic, pe afară!” i-a spus tata cu mândrie arătându-mă cu bucata de piele. “Unde vă duceţi?”, întrebă ea curioasă, “aici, pe aproape să vadă şi el lucruri noi că-i bărbat în toată regula!” răspundea tata făcându-mi cu ochiul. Iar eu nu mai puteam de nerăbdare, înfulecam fiecare dumicat şi ştergeam farfuria de părea ca şi nouă. “Sunt gata!” am spus nerăbdător, sărind de pe scaun. Mama se uita, când la mine, când la tata, “mâine-i crăciunul, nu staţi mult că diseară vă pun  pe amândoi la treabă. Încep eu, de acum dar dacă nu faceţi nimic, nu mâncaţi!” termina ea zâmbind. Iar tata îi promitea că până la apus, cel târziu, ne vom întoarce. Nu îmi amintesc cum m-am îmbrăcat dar ştiu că nici nu am avut răbdare să-l las pe tata să-şi soarbă ceaiul fierbinte. “Mai repede, că apune soarele şi trebuie să ne întoarcem” îi spuneam eu tatii care îşi verifica bocancii şi îndesa pâine în buzunar. Am ieşit în urgie, zăpada se aşternea curată în faţa noastră, iar vârful gardului abia se mai vedea. În zare, brazii erau plini de zăpadă dar vârfurile munţilor abia se mai zăreau din cauza ceţii. Tata îmi puse mâna pe umăr, “eu o iau înainte, tu stai lângă mine şi faci ce îţi spun, da?” Iar eu scuturam afirmativ din cap şi trăgeam aerul rece ce îmi ardea gâtul, concentrându-mă să-i imit gesturile, mersul şi, dacă e cazul, să fac ceea ce spune. Am trecut de gard şi în faţa noastră se aşternea pădurea că un zid. Tata se întoarse spre mine şi îmi arătă o potecă că o coadă de vulpe, “pe aici am venit eu aseară şi e bine. Vom merge câteva ceasuri bune, când eşti obosit să-mi spui şi ne oprim.” Iar eu nu am zis nimic, doar m-am uitat la el îndemnându-l să o ia înainte. Râse mulţumit şi începu să-şi facă loc printre crengile lungi că nişte mâini şi late ca nişte palme. Mai fusesem pe acolo în timpul verii de multe ori, dar niciodată iarna. Când îl întrebam de ce, tata îmi spunea că iarna e mult mai primejdios, sunt lupi înfometaţi, uneori chiar şi urşi treziţi de foame. Acum, însă, eram cu el şi nu-mi era teamă. Am mers mult timp, tata oprindu-se şi scobind în zăpadă cu cuţitul, scoţând bucăţi de rădăcini şi spunându-mi “vezi, astea sunt bune de mâncat dacă te rătăceşti vreodată nu vei muri de foame.” Îmi dădea să gust, simţeam pământul amărui, dar ele erau dulci şi plăcute la gust. Apoi se ridica şi îmi repeta “ţine minte, în pădure nu mori de foame!” O luă agale înainte uitându-se în dreapta şi în stânga, ascultând orice sunet pe care pădurea îl făcea. Am ajuns, la un moment dat, la marginea unei prăpăstii în care se vedeau adunate trunchiuri lungi de brazi. De la înălţime, arătau că nişte creioane aruncate în mijlocul zăpezii şi tata-mi spuse: “uite, aici am căzut eu cândva, noaptea. Noroc că m-am agăţat de nişte cioturi, altfel acolo rămâneam. Prăpastia asta este că un castron, iar vara, acolo jos, trece un râu mare care străbate muntele. Trebuie să mergi câteva zile în întuneric dar, apoi, ieşi lângă munţii care se văd de la noi din curte.” Eu mă uitam de pe marginea prăpăstiei şi-mi imaginam râul înaintând furios prin meandrele muntelui săpând galerii noi şi ieşind exact la poalele vârfurilor albe şi ascuţite ca nişte cuţite. Tata continua, aburi îi ieşeau din gură şi ţurţuri de gheaţă i se depuneau pe barbă. “Haide, să ocolim şi fii atent unde calci!” şuieră, uitându-se să nu fie vreo râpă acoperită de nămeţi. La un moment dat, scoase o cârpă şi o legă de o creangă. “Când ajungem pe partea cealaltă o vom vedea.” O puse sus de tot să contrasteze cu albul zăpezii din jurul copacului. Am continuat să înaintăm prin zăpada ce trosnea sub noi ca mobila veche până când am ajuns la marginea unei râpe de unde, în faţa ochilor mei, se desfăşurau munţii pe care-i vedeam din curte. Acum, însă, îi puteam privi în toată enormitatea lor, cenuşii la poale apoi, treptat, din ce în ce mai albi, cu vârfurile strălucind ca lama briciului în soarele argintiu. Tata se întoarse şi, cu degetul, îmi desenă în aer: “ în spatele munţilor se află o câmpie foarte bogată şi un oraş mare însă drumul e greu, trebuie să traversezi muntele, să-l urci până sus, pe vârful ăla din mijloc, apoi să cobori abrupt câteva zile. Ce zici, îţi place?” Iar eu, mă uitam cu ochii măriţi de uimire şi teamă, cum putea fi posibil aşa ceva? Şi-l rugam pe tata “să mergem acolo, că pot şi rezist”, dar el, “durează multe zile până să ajungi la poalele lor, apoi multe altele să ajungi în vârf. Ȋnsă, va veni o vreme când te voi lua şi pe tine, acolo sus, să ne uităm la căsuţa noastră care se vede mică, cât un fir de nisip.” “Şi cum ne vedeai, pe mine şi pe mama?” îl întrebam, “vedeam punctuleţul acela şi ştiam că el sunteţi voi. Ȋmi era deajuns!” apoi îmi spuse că trebuie să ne întoarcem, dar eu nu, nu voiam, aş mai fi stat acolo să mă uit la munţi, încă un pic. Tata mă împingea din spate, afundându-ne în pădure, din nou, dar eu ma întorceam din când în când, să mai văd o dată vârfurile lor strălucind ca ţurţurii de gheaţă, până când ramurile brazilor îi ascunseră privirilor mele.

A fost ziua când fusesem cu tata în pădure mai departe decât o făcusem vreodată, ziua în care îi văzusem atât de mari şi de înalţi, munţii mei de gheaţă. Iar soarele cădea de pe cer din ce în ce mai repede, brazii îşi întindeau umbrele lungi ca şi gâturile animalelor ce ies noaptea la vânat. A fost seara când, deodată, furtuna de zăpadă a început atât de repede, încât în câteva minute, abia vedeam în faţă paşii tatei care îmi tot striga să stau aproape şi să ţin gura închisă, să nu-mi intre gheaţă în plămâni. Mergeam încet, pământul părea că se cutremură iar zăpada se mişca în toate direcţiile. Ne ţineam de brazi, căzând şi ridicându-ne pentru ca apoi să cădem la loc loviţi de rafalele de zăpadă ce usturau ca şi nuielele din lem crud. Tata se întoarse spre mine şi-mi spuse, “trebuie să aşteptăm, nu putem merge mai departe, ne rătăcim, de acum e chiar periculos! Căutăm un adăpost şi stăm până trece.” Ne-am aşezat unul în celălalt, tata ţinându-mă în braţe şi apărându-mă de viscolul care părea că îşi înteţise eforturile. “Trebuie să ne ascundem undeva, nu putem sta aici. Tu rămâi nemişcat, eu mă duc câţiva paşi, vreau să văd unde ne aflăm!” spuse bătându-mă pe umeri. Eu n-am mai zis nimic, doar m-am uitat la el, “în două minute vin!” apoi dispăru în viscol. Am stat un timp adunându-mă mai adânc lângă trunchiul copacului, gândindu-mă la câtă dreptate avusese tata! A fost seara în care am rămas singur acolo, dar ştiam că el va veni. Şi a venit la mine un sunet înfundat, un fel de fornăit, urmat de o înjurătură; m-am ridicat un pic dar fulgii de zăpadă îmi înţepau ochii, am strigat la el şi mi-a venit înapoi un icnet, urmat de un urlet cum nu mai auzisem vreodată. Am început să tremur din toate încheieturile, nu ştiam ce să fac dar până la urmă am ieşit de acolo şi m-am îndreptat spre direcţia sunetului. Am mers luptându-mă să îmi ţin echilibrul şi am văzut pete de sânge apoi în faţă, ceva negru, mare. M-am proptit într-o piatră şi de acolo am încercat să mă apropii dar vântul şi zăpada mă împingeau înapoi. Mi-era atât de frică, încât nici măcar n-am scos un sunet când am simţit o mână grea strângându-mi umărul. M-am întors şi l-am văzut pe tata radiind de bucurie, cu mâna plină de sânge. “Gata, l-am omorât!” spuse uitându-se la mine lung. “Mi-a apărut în spate, o bestie cât toate zilele, dar am fost mai iute şi l-am surprins!” adăugă trăgându-mă de acolo. “Mergem repede înapoi, ştiu unde suntem!” Tata gâfâia şi sângele îi îngheţase pe mână. “Eşti bine?“ l-am întrebat, “nu ai nimic?” Se întoarse, şuierând “era unul mai mic, de aia l-am omorât aşa de repede, dacă era adult nu ştiu ce făceam. Nu am avut cuţitul meu, ăla mare. Asta este!”, spuse privind înainte prin ninsoarea deasă. “Nu mai este mult, dar, trebuie să ne grăbim. Nu se ştie, poate mai sunt şi alţii, de foame s-au trezit, ţi-am spus asta!” Şi fără să stea pe gânduri înaintă respirând din ce în adânc. La un moment dat, am văzut sângele pătându-i haina, dar nu am spus nimic. Îşi făcea loc prin nămeţii care îi ajungeau până la genunchi, împingând zăpada în lături cu mâinile, întorcându-se cu greutate ca un animal istovit să-mi spună ceva, dar nu înţelegeam mare lucru. Apoi, se opri brusc şi se sprijini de copac gros. “Un pic, am obosit” spuse desfăcându-se grăbit la piept. “Uite”, şi-mi întinse cuţitul, “ia-l cu tine, ţine-l tu de acum!” Era plin de sânge amestecat cu fire de păr, pământ îngheţat şi zăpadă. Apoi se prelinse încet, răsuflând şi zâmbindu-mi aşa cum făcea atunci când se aşeza în capul mesei, şi mă trase aproape de el. “Să stai aici până trece furtuna asta apoi mă trezeşti şi mergem împreună. Nu suntem departe” şi încerca să-mi arate undeva în spatele lui, drumul. Îşi adună puterile şi se ridică în capul oaselor şi din buzunar scoase câteva bucăţele de pâine. “Ia-le şi pe asta, le mănânci încet şi dacă te apucă somnul să nu care cumva să te laşi păcălit, da? Să nu adormi în zăpadă! Stai cu ochii deschişi şi să nu te gândeşti la nimic. Eu am să mă odihnesc un pic aici, până trece vremea asta proastă…” iar strânsoarea mâinii îi slăbi, îl auzeam vorbind cu mama despre turtele de crăciun şi despre mine, apoi închise ochii. L-am tras de mână, “tată, nu adormi în zăpadă, tu mi-ai spus că nu-i bine!” dar el nu mai zicea nimic. Chipul îi era atât liniştit de parcă ar fi visat ceva frumos şi îmi păru rău că încercasem să-l trezesc.

Am stat lângă el toată noaptea iar furtuna continuă până când, la un moment dat, se opri la fel de brusc precum începuse. Fulgii mici şi denşi se transformară în rotocoale mari care cădeau încet, ca nişte bucăţele de hârtie. Tata stătea în continuare rezemat de trunchiul copacului şi privea prin ochii închişi, la fel de calm, ca şi cum nimic rău nu s-ar fi întâmplat. Când mi se făcea teamă, strângeam mânerul cuţitului şi mă băgam mai aproape de el, mă frecam cu mâinile îngheţate la ochi atunci când simţeam că adorm. A fost cea mai lungă noapte şi, ciudat, parcă nu înţelegeam cu adevărat ce se întâmplase. Mă uitam la tata care stătea nemişcat de atâtea ore şi mă aşteptam că în orice moment să se ridice de acolo şi să mă ia de mâna să mergem acasă. Dar, în acelaşi timp, îi ştergeam zăpada ce i se aşternea pe faţă ştiind că el nu mai avea nicio dorinţă să facă aşa ceva.

Dimineaţă, m-am ridicat de lângă el şi am plecat încet în direcţia pe care mi-o arătase cu o zi înainte. M-am întors o singură dată, cât să-l văd adunat la lângă trunchiul bradului ca o stâncă năpădită de muşchi pe care zăpada continua să se aştearnă încet. A fost pentru ultima oară. Am mers, apoi, până când am ajuns la marginea pădurii, acolo unde el îmi arătase munţii; în faţă se vedeau vârfurile lor lucind în lumina lunii ca nişte lumânărele atârnate în bradul de crăciun. Am aşteptat să o văd apărând printre dinţii ascuţiţi şi am urmărit-o cum răsărea încet, galbenă, rotundă ca un bănuţ, tremurând în ochii mei îngheţaţi de frig şi trecând prin spatele lor, nişte vârfuri de creioane ce vor scrie pe cerul negru povestea asta simplă de crăciun. După aceea, şi luna se opri, pentru totdeauna, între vârfurile lor, amintindu-le totuşi să nu uite de scara colorată pe care eu urma să ajung în camerele ei calde şi să-i găsesc pe amândoi aşteptându-mă cu bradul împodobit şi masa pregătită, să stăm pentru ultima oară cu coatele pe masă şi să ascultăm toate poveştile pe care tata le născocea sufletul lui mare cât un sac de crăciun. Iar eu, de bucurie, mă voi duce la fereastra mică şi mă voi urca pe pervazul verde şi, de acolo, voi vedea casa noastră ca pe un punct auriu rătăcit printre altele, pe cerul nopţii de unde nu va mai ninge niciodată.

*

*      *

Şi cui ar trebui să-i mai pese că eu stau aici, cu tălpile înţepenite în lemnul verde al pervazului, privind tot timpul înainte aşa cum mă aşezase el, în noaptea aceea când venise să ne vadă aliniaţi şi fusesem ales din toată gloata doar pentru că fusesem făcut un pic mai înalt decât ceilalţi? De ce ar trebui să fie cineva fericit că eu stau aici şi privesc încontinuu la munţii negri de afară şi îl aud părăsind tiptil camera când stăpânul meu a adormit de-a binelea iar povestea aceasta am auzit-o pentru prima oară? Era una din preferatele mele, şi de aceea în următoarele luni am şoptit-o tot mai des. Şi de fiecare dată, ei se uitau afară la brazii înfăşurându-se în bătaia vântului si credeau că poate vine o furtună, dar, de fapt, era doar felul meu de a repeta această poveste simplă de crăciun. Nu vor şti niciodată sfârşitul ei, căci el este ascuns în lemnul picioarelor, în polistirenul umerilor şi staniolul

 

sorin tunaruautor Sorin Tunaru

Tagged with:

Comentarii închise la Poveste simplă, autor Sorin Tunaru

Ţi-aş scrie un poem în decembrie, autor Alina Dora Toma

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 15/12/2012

Ţi-aş scrie un poem în decembrie

mamei mele, cu dragoste

 

sunt scumpi brazii, nu ca atunci când mi-i aduceai tu

lămurind iarna cu vocea ta gravă să fie frumoasă şi albă

poate şi pentru tine erau scumpi, doar că întotdeauna ai fost mai bogată

decât mine, decât anii grăbiţi

pe care-i rătăceam pe covor printre resturi de globuri sparte şi de beteală

 

pădurile stăteau la coadă până noaptea târziu pentru o moarte eroică

purtai pe umeri trunchiul ciuntit gândindu-te la cât de gol fusese, pe vremea ta

raiul acesta al brazilor

păşeai printre oameni fără să simţi coaja aspră înfigându-ţi-se în braţe

fără să simţi

povara moartă a Crăciunului pe care-l voiai viu

 

ţi-aş scrie un poem în decembrie, nici decembrie nu mai vine de mult

încet, se stinge un anotimp oarecare

abia prididesc să adun amintirile

împachetate în hârtii zdrenţuite

 

mi se pare că sunt aceeaşi, numai pe tine nu te mai văd înălţând

mândră şi tristă

o frunte de cetină

 

 

alina dora tomaautor  Alina Dora Toma

Tagged with:

Comentarii închise la Ţi-aş scrie un poem în decembrie, autor Alina Dora Toma

Producție de film la Cluj-Napoca

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 14/12/2012

Producție de film la Cluj-Napoca

 

 

Toamna aceasta a oferit publicului clujean cinefil, câteva surprize pe măsura așteptărilor și când spunem aceasta, ne vom referi la producțiile Persona Media, o echipă ce realizează filmări profesioniste și activități cultural-artistice în inima Ardealului. Deoarece acoperă o paletă largă de producții cinematografice, filme artistice, de scurt, mediu sau lung metraj, filme de acțiune, documentare, videoclipuri, filme de prezentare, etc., una din lansările  toamnei au fost, filmul artistic de lung metraj, adresat tinerilor ”În umbra luminii”, un manifest împotriva consumului drogurilor, sinuciderilor, sexului neprotejat, precum și lipsa comunicării, datorată distanței de mentalități și vârste. Regizat de Rareș Stoica, filmul pornește de la ideea piesei de teatru „Deşteptarea primăverii” de Frank Vedekind, subiectul fiind readaptat la actualitate. Având în centru povestea unori liceeni, cu preocupări specifice vârstei, ce întâlnesc o realitate crudă în căutările lor, ca mesaj, filmul cu durata de 90 de minute se adresează în principal tinerilor, însă el poate fi urmărit și de publicul adult de orice vârstă, pentru că până la urmă, orice adult se poate reîntoarce și regăsi în vârsta întrebărilor cu răspunsuri amânate. Prezentarea realistă a poveștii celor trei adolescenți e fin completată cu apariția secvențială a unui personaj aproape mistic, Domnul în alb, ce se ivește undeva în fundal, de câte ori tinerii sunt încercați în căutările lor. Domnul în alb este o metaforă a pericolului, trecută din planul spiritual în cel vizionar. Pentru că filmul este amintirea anilor de liceu, vreme în care Sebi, (personajul principal ce povestește) fusese mereu acompaniat de amicul său Marius dar și de prima lui iubire, Ela, prieteni pe care i-a pierdut undeva dincolo de dealul alb ce desparte viața de moarte. În scenariul filmului ”În umbra luminii” regăsim teme actuale conflictuale, cum ar fi cea a canoanelor sociale, conflictul dintre generații, precum și inhibiția unei comunicări firești datorată educației religioase excesiv de restrictivă, cazuri în care tinerii apelează la accesul informativ digital. În acest fel, ei obțin informații generale, care nu pot substitui sfaturile aplicate, prietenești și mature ale părinților. Frământările tinerilor, primele flăcări ale iubirii, lipsa de informație datorată graniței închise dintre ei și părinți, precum și stările conflictuale amintite pot duce la ireversibilitate! – este ceea ce filmul își propune să transmită generației tinere. Iar după semnele de întrebare, specifice vârstei premergătoare maturității, prin mesajul său, filmul ”În umbra luminii” nu face altceva decât să aducă un mare semn al exclamării referitor la schimbările aduse de această vârstă, ceea ce dincolo de artistic, devine educativ. Protagoniștii actori ai acestui film realizat în Cluj-Napoca sunt membri trupei de teatru ”Namaste”, foști elevi, care de altfel au și obținut anii trecuți premii naționale pentru interpretarea piesei de teatru ”Deșteptarea primăverii”.

rares stoica

Venind în întâmpinarea suicidului, un alt proiect Persona Media, artistic, social, informativ și în același timp educativ s-a concretizat prin filmul documentar ”Salvând vieți în România”. Realizat în colaborare cu Alianța Română de Prevenție a Suicidului, lansarea documentarului a avut loc în această toamnă, cu ocazia Zilei Internaționale de Prevenție a Suicidului, la Casa de Cultură a Studenților, Cluj-Napoca. Documentarul în regia lui Rareș Stoica oferă informații despre categorii de persoane predispuse suicidului, prin interviurile luate unor personalități de specialitate Prof. Dr. Doina Cosman, Conf. Dr. Horea Roman precum și preot Bogdan Ivanov. Partea artistică, jocul interpretativ al suferinței este susținut de nume cunoscute din lumea teatrului clujean: Miriam Cuibus, Petre Băcioiu, Cătălin Codreanu, Ramona Atănăsoaie, Florina Florian. Documentarul prezintă și exemplifică diferite cazuri și oferă soluții pentru salvarea sufletelor rătăcite în durerea care stârnește gândul suicidal. Urmărind acest documentar, avem ocazia să aflăm faptul că în România există voluntari care pot interveni în cazuri critice, dacă sunt apelați la un anume număr de telefon și că există diferite modalități de a corija atitudinea sau gândul suicidal.

Nu în ultimul rând, referindu-ne la varietatea producțiilor video Persona Media, la data de 1 Decembrie a fost lansat pe canalul youtube videoclipul ”Vreau” al trupei clujene hip-hop,  ”Personal”. Filmările la care au participat în jur de 150 de tineri voluntari clujeni au început în octombrie și au avut loc în diferite locații ale orașului, piața Unirii, str. Năsăud, Potaissa, Liceu de Coregrafie și Artă Dramatică ”Octavian Stroia”, club Vertigo, precum și zone din localitățile Sic și Jucu. Pentru realizarea piesei ”Vreau”, trupa Personal a colaborat cu membri corului ”Jubilate” și chitaristul Cristi Chelsoi. ”Vreau” este un videoclip care transmite energie pozitivă, vorbește despre prietenie, solidaritate, șansă iar trecerea timpului, măsurată în călătorii, vise și gânduri pozitive se conturează în versurile piesei printr-o imensă dorință de cunoaștere și nu în ultimul rând, speranță.

persona media production

Succesul activităților audio-video Persona Media Production constă în faptul că echipa este formată din profesioniști în mai multe domenii (actori profesioniști, regizori, scenariști, echipă de filmare, echipă tehnică de montaj și procesare audio/video, casting, construcție decor, etc.), cu o experiență de peste zece ani pe piața media. De asemenea, stând de vorbă cu Rareș Stoica, managerul Persona Media aflăm că ”stăm foarte bine la capitolul «organizare», avem un sistem implementat de lucru, dar eficient. Suntem deschiși să discutăm cu toți colaboratorii noștri și să le explicăm posibilitățile realiste de realizare a proiectelor, într-un anume timp dat. Știm să ne organizăm timpul de muncă de la stadiul de pre-producție și până la post-producție, ne place munca pe care o facem, de aceea ne și dorim în principal ca producțiile noastre să aibă cele mai înalte standarde calitative.”

Obișnuiți fiind ca producțiile cinematografice să fie realizate doar la București, am întrebat dacă nu cumva Persona Media se va muta în capitală și am aflat că ”am dorit să existăm aici, în Cluj-Napoca, pentru că piața bucureșteană este aglomerată, pe de o parte și pe de altă parte, dorim să oferim producție profesionistă și în Ardeal. Practic, Clujul are toate resursele pentru a produce film. Aici există o facultate de Teatru și Televiziune, de Media, școli de actorie, trupe de teatru, muzicieni, firme sau persoane fizice care doresc aceste servicii. Și apoi clujenii vor avea avantajul că nu mai trebuie să se deplaseze în București și în felul acesta își vor reduce din costuri. Proiectele noastre cuprind fimări cinematografice dar și filmări de evenimente și practic absolut tot ceea ce ține de domeniul audio/video.”, spune managerul Persona Media Production.

Publicul cinefi, va fi surprins și în viitorul apropiat, cu numeroase producții video fabricate la Cluj. Persona Media ne anunță că ”avem mai multe filme pe rol: un film de lung metraj în lucru și suntem în discuții cu diferite trupe pentru realizare de videoclip, de asemenea anumite firme au apelat la noi pentru a realiza filmulețe de prezentare, de tip corporate.”

studio persona media

Filmele lansate în toamna aceasta au fost și sunt în continuare prezentate în școli din toată țara și proiectate cu diferite ocazii, pentru că dincolo de plăcerea artistică a privitorului, ele au și un caracter puternic exemplificator și educativ. Nu ne rămâne decât să ne bucurăm pentru că într-un important centru universitar din Ardeal a început să se producă cinematografie. Și să începem să urmărim filme video – made in Cluj-Napoca, by Persona Media Production!

 

autor Adina Ungur

Tagged with:

Comentarii închise la Producție de film la Cluj-Napoca

Anunţul de înfiinţare al revistei ”Faleze de piatră” ( dec. 2009 )

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 12/12/2012

Darul Sfântului Nicolae către iubitorii de proză

O noapte întreagă am tot umblat prin paginile voastre sperând că voi găsi, fie și numai într-o singură fereastră, o umbră lustruită de ciubote.
Micuțele ciubote!
Dar n-am găsit! și supărat pe mine însumi mai mult decât pe voi, că n-am știut un an întreg a însămânța în voi speranța, am smuls din pânza unui pictor această ponosită, șleampătă pereche. Unora le va veni ca unsă, altora posibil să le fie cumva prea strâmtă. Dar orișicum ar fi, eu zic că tot se merită perechea să fie încercată.

Nu am mari daruri și foarte greu îmi este să împart la toți urmând măsura dreaptă. Apoi mai e ceva… citind la voi pe poartă ‘republica’, sincer să fiu m-am cam temut să nu fie vorba de o farsă. Prea sună zgomotos și plin de fală pentru un grup de cetățeni așa…lipsiți de ghete. Dar cum și sfinții cât sunt ei de sfinți, în treburile artei nepricepuți s-au dovedit adesea, vă las în dar acest contur de carte:

http://falezedepiatra.net/
( structura viitoarei reviste – deocamdată în mediu virtual – a rețelei Cititor de Proză, primul număr la sfârșitul lunii decembrie 2009 )

De voi găsi după un an această carte închegată și răsfoind mă veți convinge, că fie numai și în artă, puteți cu adevărat să vă iubiți aproapele și renunțând la tot ce înseamnă trib și individualism feroce nu vă veți simți nici o secundă sărmani neîndreptățiți, ei bine atunci, altfel de daruri Sfântul Nicolae o să poarte.

Și vă mai las de-asemenea întru ajutor aceste vorbe, pe care tot le port de zeci de ani la pieptul meu :

“am oroare de animalul din noi când se ambalează în folosul său.”
(Panait Istrati )

și

“Ce am eu de spus Umanității? “
(Mihail Bulgakov)

 

Să fiți iubiți și să păstrați cu grijă ciubotele lăsate în dar !

06 Decembrie 2009

Tagged with:

Comentarii închise la Anunţul de înfiinţare al revistei ”Faleze de piatră” ( dec. 2009 )

Speranţa, autor Lucian Gruia

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 12/12/2012

 

După zeci de ani grei, de lectură năprasnică,

încercări încrâncenate de a scrie versuri,

perseverări nebuneşti,

iluzii, amăgiri, disperări, arderi şi stingeri,

am publicat, în sfârşit, pe banii mei

adunaţi cu multă trudă,

lucrând în schimburi de noapte

la depoul de tramvaie Dudeşti, din capitală,

volumul de versuri SPERANŢA.

Pe coperţile Sale am reprodus fotografia color

a unei lumânări aprinse în noapte.

Editură mi-a fost LINIŞTEA.

Am dus-o fuga la libraria ILUZIA şi am ocupat

un raft întreg cu multe exemplare

ale minunatei mele cărţi,

ba şi în vitrină am aşezat câteva,

împreună cu un afiş mare

în spaţiul noutăţilor editoriale!

Am aşteptat cu înfrigurare câteva zile

şi ţuşti la librărie:

–         S-a vândut ceva?

–         Nimic bătrâne, nimic.

–         Cum aşa? E o carte foarte bună.

–         O fi, dar lumea abia are bani  pentru mâncare,

nu şi pentru cărţi.

Am plecat foarte dezamăgit şi am revenit după alte câteva zile, nu se vându-se nimic.

M-am dus atunci cu cărţile lângă o tarabă

cu zarzavaturi, la piaţă.

Lumea zâmbea văzându-mi volumele pe masa pliantă,

unii chiar le răsfoiau amuzaţi, cineva chiar a mărturisit că sunt frumoase,

dar de cumpărat nu a cumpărat nimeni.

M-am dus la restaurantul Uniunii Scriitorilor

Toţi aşteptau să le dăruiesc câte o carte,

ceea ce am şi făcut.

Apoi m-am dus la alte restaurante, de lux,

dar nici un magnat

nu a dorit să cumpere nici o carte.

Apucându-mă disperarea, am comandat la

Serviciul de pompe funebre, un coşciug, mic,

din mahon,

căptuşit cu dantele, mătăsuri şi catifea

numai bun să încapă cartea.

Am alergat la preot să-mi oficieze slujba

de înmormântare creştinească a SPERANŢEI.

Am dorit să fie îngropată în pământul trupului meu,

în piept, în locul coastei din care

Dumnezeu a făcut-o pe Eva.

Spre  surprinderea mea, preotul Posomorâtu a acceptat,

contra costului unei înmormântări obişnuite:

–         Că doar tu te îngropi, nu-i aşa?

–         Desigur părinte, ce rost mai are să trăiesc fără SPERANŢĂ?

Mi-am pregătit un praznic de pomină, cu fripturi,

vin din belşug, ţuică

Şi am invitat pe toţi prietenii mei scriitori:

critici literari, poeţi, prozatori, directori de edituri etc

(ce dracu o fi cu ei că sunt aşa înfometaţi? – m-am întrebat deseori,

văzându-i la lansările de carte unde rad şi sting tot, dar cartea n-o cumpără şi

nu o citesc chiar dacă o primesc gratis!)

Şi preotul a început slujba citindu-mi stâlpii:

Eminescu, Blaga, Arghezi, Coşbuc, Bacovia,

Lorca, Rilke, Montale, Elytis etc

Apoi, m-am întins pe iarbă şi fiecare a venit

să de-a o lovitură de târnăcop în pieptul meu,

în carnea mea întărită de vârstă şi necazuri.

Sângele curgea şiroaie, invitaţii râdeau,

criticii loveau cel mai cu sete

poeţii se strâmbau de plăcere.

La început, mă durea îngrozitor, apoi tot mai puţin.

În sfârşit, cartea a fost îngropată

în locul coastei scoase cu forcepsul

după ce a fost fierăstruită cu drujba.

Da, acum eram mulţumit, am încremenit senin, zâmbind.

Şi s-a încins o petrecere pe cinste,

toţi dănţuiau, mâncau şi beau;

vinul le şiroia prin bărbile neîngrijite, grăsimea fripturilor le mânjea mâinile.

După ce au obosit de înfulecat, cineva a rostit:

–         Ce să facem pentru pomenirea poetului?

După o îndelungată pauză, o voce timidă a şoptit:

–         Să-i citim un poem din SPERANŢA.

O clipă s-au uitat miraţi unii la alţii şi au decis:

–    Bine, să auzim:

Şi cineva, urcat pe un scaun a citit.

S-a făcut linişte. După ce a terminat lectura,

publicul a aplaudat:

–    Frumoasă poezie, ia să mai citim una.

Şi aşa au citit toată cartea.

Apoi, fiecare a luat câte un exemplar şi a plecat.

Sufletul meu privea detaşat de lângă streaşina casei.

Nu mai ştiu ce s-a întâmplat după asta,

pentru că m-am înălţat.

LucianGruia autor Lucian Gruia

Tagged with:

Comentarii închise la Speranţa, autor Lucian Gruia

GUSTAVO ADOLFO BÉCQUER-Amor eterno, iubire eternă

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 12/12/2012

Podrá nublarse el sol eternamente ;
podrá secarse en un instant el mar;
podrá romperse el eje de la tierra
commo un débil cristal.

¡ Todo sucederá! Podrá la muerte
cubrirme con su fúnebre crespón;
pero jamás en mi podrá apagarse
la llama de tu amor.

 

Poate înnegura soarele veşnic
poate seca marea într-o clipă;
poate spulbera osia lumii
ca pe un pahar fragil de sticlă.

 

Toate   se pot petrece! poate moartea
mă va învălui cu giulgiul ei  moale ;
dar niciodată nu-mi va putea stinge
flacăra iubirii tale.

 

935230772 traducere: Ion Burhan

Tagged with:

Comentarii închise la GUSTAVO ADOLFO BÉCQUER-Amor eterno, iubire eternă

Vasyl SYMONENKO – Nunta lui OPANAS KROKVA

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 12/12/2012

download (1)Nimeni nu a înţeles ce bolborosea asupritorul deşirat şi costeliv, însă de văzut au văzut cu toţii cum îi ieşeau din gură vipere. Şuierăturile lor ascuţite sunau prelung în urechile lor, iar pe urmă erau traduse în grai omenesc de către învăţătorul din satul vecin.

–     Spune că ieri în apropierea aşezării voastre au fost împuşcaţi trei soldaţi. Dacă asta

s-ar fi întâmplat în localitate v-ar fi omorât pe toţi, dar aşa vor să-i spânzure doar pe aceia ai căror fii sunt partizani. Dacă nu îi divulgaţi pe părinţii partizanilor, o să vă ucidă pe toţi.

Două sute de moşnegi, băbuţe, femei şi copiii stăteau sub soarele dogoritor, însă tuturora le era frig. Din ţevile automatelor şi mitralierelor, îndreptate spre ei toţi şi totodată spre nimeni separat, parcă sufla un vânt îngheţat. În văzduh, deasupra lor, plutea arşiţa de dinaintea secerişului amestecată cu o linişte apăsătoare, aducătoare de moarte.

Pe urmă, din gura esesistului au început din nou să iasă vipere.

–     Spune că vă mai dă zece minute, pe urmă va ordona soldaţilor să  tragă în voi.

Zece minute au tremurat ridurile pe frunţile încruntate, zece minute, soarele se scurgea prefăcându-se în tăcere, zece minute ochii amorţiţi priveau frunzele de troscot ce se întindeau încurcat acoperind pământul, căutând parcă în ele salvarea. Pe urmă mulţimea s-a mişcat frământată ca un lac, parcă, aruncându-l în faţă pe milenarul Opanas Krokva, care uitând să dea bineţe oamenilor s-a dus direct spre învăţător.

–     Spune-i acestui porc, că feciorii mei i-au împuşcat pe dobitocii ceia. Şi mai spune-i să

nu mă bată că sunt plin de râie, să mă spânzure direct.

–     Câţi feciori ai în pădure? – a tradus învăţătorul întrebarea esesistului.

–     Pe toţi până la unul.

–     Şi pe cine mai ai acasă?

–     A fost baba, dar a murit.

–     Nu ţi s-ar usca limba în gură! – se ivi din mulţime o femeie căruntă, poate cu un secol

mai tânără decât Opanas. – Mă îngroapă de vie şi încă în faţa oamenilor. N-ai să scapi de mine, irode, nici pe lumea cealaltă!

Esesistul a râs prelung şi cu poftă, după ce învăţătorul i-a tradus monologul bătrânei.

–     Asta-i baba ta? – l-a întrebat pe Opanas.

–     Îhă. A mea. A cui să fie?

–     Într-adevăr  feciorii voştri sunt partizani, cum a spus moşul? – au luat-o la întrebări pe

bătrână.

–     Într-adevăr. Parcă unul ca ăsta ar minţi? Toţi şoimii noştri şi-au făcut cuib în pădure…

I-au spânzurat de ulmul uriaş, lângă fosta bisericuţă. Cu ochii plini de uimire se uitau la mulţimea pe care au salvat-o de la moarte, scoţând limbile învineţite în urma călăilor săi.

 

* * *

 

Opanas Krokva nu a avut niciodată copii, iar baba Oresya care s-a unit pe veci cu el prin funie nu a fost niciodată soţia lui.

Lumea vorbea că în tinereţe s-au iubit foarte mult şi vroiau să se căsătorească, dar părinţii nu au fost de acord, au măritat-o pe Oresya după unul mai bogat.

Poate acesta-i adevărul, sau poate fantezia oamenilor creează o nouă legendă despre o mare dragoste care de abia în faţa morţii a prins viaţă.

 

IMG_1498Traducere din limba ucraineană de Mihai Hafia TRAISTA

Tagged with:

Comentarii închise la Vasyl SYMONENKO – Nunta lui OPANAS KROKVA

dacă / ea, autor Marius Conu

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 12/12/2012

 

dacă
miroase a stele
şi a praf
deşertic
fruntea mea îngândurată…
dacă tu crezi
că eu nu am
învăţat să iubesc
altfel decât
cu inima…
daca tu şti
moartea mea
în vastele spaţii
ale însingurării…
miros a spinare de cerb
şi a ţipăt
luminos
de lună
prelingându-se
în colţurile
întunecoase
ale camerei…
dacă tu
nu mă săruţi
pentru încă o
clipă.
 Image (6)
ea
ea este ca o regină,
pluteşte peste zâmbetul
tău ca o nostalgie…
ea ştie tot
ce trebuie ştiut,
ea râde…
ea îţi spune numai
ţie pe nume,
şi celorlalţi…
ea este înţelesul
ascuns al luminilor vii
ale oraşului
în noapte,
ea este sensul soarelui,
pasările pentru ea zboară
mai înalt
şi munţii sunt mai gravi…
ea este mai înainte
ca tu să ştii
toată înţelepciunea
şi mai înainte ca tu să
o săruţi ea te învaţă cu
tandreţe
şi gingăşie
despărţirea…
autor  Marius Conu 
 pictura Constanta Abalasei- Donosa
Tagged with:

Comentarii închise la dacă / ea, autor Marius Conu

exerciţii de sinceritate – oamenii ferestre, autor Mihaela Popa

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 12/12/2012

descătuşează seninul

şi forţa de atracţie

pentru

partea nevăzută

adevărul zici

are casa

pe cărări virgine

sculptează

piatră de temelie

 

colecționez priviri zâmbete

ce mă aduc mai aproape de mine

 

744652507autor Mihaela Popa

Tagged with:

Comentarii închise la exerciţii de sinceritate – oamenii ferestre, autor Mihaela Popa

Toamnă rece…, autor Victor Burde

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 12/12/2012

Toamna ce întinde plasa brumii-naltă,
Mi-a ucis azi noapte nuferii pe baltă.
Fără bun rămas, frunzele rotunde,
Sărutând luceferi au pierit în unde…

Legănată barca ce mi-a dus iubirea,
Prinsă-n vântul serii lunecă aiurea
Şi pe vâsla veche ce găsea limanul,
Mai pluteşte numai sufletul, sărmanul.

Muţi, cocori pe apă scuturând aripa
Gata de plecare îşi aşteaptă clipa
Ca să se înalţe părăsind pământul,
Către alte lumi, înfrăţiţi cu vântul.

Numai eu jelesc şi cu frunza udă,
Prinşi în vântul toamnei, cine să ne-audă?
Dragostea mi-e dusă- altul să o poarte
Uite, moare frunza – peste altă moarte…

 

678415270autor Victor Burde 

Tagged with:

Comentarii închise la Toamnă rece…, autor Victor Burde

Lupta pe care nu vreau s-o câştig…, autor Anca Tanase

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 12/12/2012

las cerul
să-şi despletească ploile asupră-mi
las fulgerele
să cadă în jurul meu
şi accept
că unul mă poate nimeri
nu îmi astup urechile
când tună: e un avertisment…
toate
sunt un mod
de a mă lua la trântă,
sperând
că înfrângerea mea
va fi victoria
îngerului!

 

autor Anca Tanase

Tagged with:

Comentarii închise la Lupta pe care nu vreau s-o câştig…, autor Anca Tanase

Eu neputinciosul…- autor: Gabi Schuster

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 12/12/2012

Măcar de-aş avea fie şi minuscule
destule cuvinte
precum bezna umbre fără margini-contur
snop fedeleş să nu se împrăştie mânate
de roata soarelui

firea lucrurilor este alternativă
ziua urmează nopţii
cum şi iubirea iubirii
moartea naşterii

de m-o ţine în răsuflarea stelelor
sub voaluri plisate
iubita mea va fi un înger
desfăşurat în bolţi suprapuse

pătruns de eter vântul-văzduh
se destramă
eu neputinciosul îţi mângâi degetele.

 

gaby schusterautor Gabi Schuster

Tagged with:

Comentarii închise la Eu neputinciosul…- autor: Gabi Schuster

Amintiri , autor Farcas Narcisa Liliana

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 12/12/2012

Am primit mărgele de ziua gutuilor

Și trei rânduri de sandale într-o după-amiază cu castele,

Un breloc cu inimi de piatră jurând veșniciei iubire

Și un zâmbet de lămâie pictat pe ceașca de ceai a unui Mandarin

Am gândit că sunt amintiri frumoase

Pentru ziua când se va întoarce acasă

Vioara cu flori de pădure a tatălui meu.

 

Narcisa Liliana Farcaşautor  Farcas Narcisa Liliana 

Tagged with:

Comentarii închise la Amintiri , autor Farcas Narcisa Liliana

despre lume, autor Dorina Neculce

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 12/12/2012

făureşte doamne un alt
aşternut nopţii privire
tocită în scâncet de timp
cuprinde mâinile mele înainte să
bată neruga la porţile iadului
să nu mai fiu rob să nu mă
destăinui obrazului negru
cu armură de ceară

îmbracă-mi sufletul în franjurii sorţii
cotrobăie-mi în zile fade cu lumină
-substratul inimii-
pânză subţire
scuipată de păianjenii sorţii
spectacolul lumii începe a
nu ştiu`câta oară pot răsuna
tobele cu lovituri de bâte şi
o să mă caţăr în corabia băştinaşului ademenit
de cântecul solitar al pisicilor nebune
somnambulii o să-mi urmeze calea pe
umerii gândului o să şi murim aproape singuri
strângând la piept păpuşile chioare de
verdele incandescent al
strălucirilor deşarte

 

dorina NECULCEautor Dorina Neculce

 

Tagged with:

Comentarii închise la despre lume, autor Dorina Neculce

Rondel de versificator, autor Ionel Mony Constantin

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 12/12/2012

Eu sunt un simplu versificator

Armonizând cuvintele deşarte

Îmbălsămate-n înveliş sonor

Ideile sunt pentru mine moarte

 

Eu vă mimez dureri ce nu mă dor

Şi bat în tobe ce demult sunt sparte

Eu sunt un simplu versificator

Armonizând cuvintele deşarte

 

Eu sunt al nimănui şi-al tuturor

Un visător ce-a vrut să scrie-o carte.

Vorbindu-vă de tot ce ne desparte

De dragoste, trecut şi viitor

Rămân un simplu versificator

 

monyautor Ionel Mony Constantin

Tagged with:

Comentarii închise la Rondel de versificator, autor Ionel Mony Constantin

câmpul , autor Iordache Dan

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 12/12/2012

de câţiva ani luptăm
şi când te baţi
fiecare mişcare a mâinii
e o boltă de catedrală.

orice furie
dacă o dai cu încetinitorul
devine un murmur
o pată infuzată

un mac poate ieşi prin palton
şi e atât de linişte
ca sunetul imediat următor
căderii barosului.

la sfârşit ne aşteaptă?
uneori simt că lipseşte ceva.
ceva nedesluşit
pe o baricadă de stele.

 

Dan Iordache kautor Iordache Dan

Tagged with:

Comentarii închise la câmpul , autor Iordache Dan

Simfonia Libertăţii Absolute /Autoportret în alb , Costel Zăgan

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 12/12/2012

Lumea cântă libertatea

tăcerea pe toţi ne-adună
vrând din nemurire partea
noi visăm Limba Română
Tăcerea pe toţi ne-adună
în zadar e sufletul rebel
cine trece zău o să rămână
visul ne vorbeşte numai el
În zadar e sufletul rebel
vrând din nemurire partea
n-ar putea trăi altfel
lumea cântă libertatea
Poezia când mă-nstrună
Dumnezeu vorbeşte în română

Autoportret în alb

Poetul se compune probabil şi dintr-o grădină
Prevăzută în faţă cu şuruburi şi flori de câmp
Cu iarbă care rugineşte de la prima oră
Când roua nici nu s-a ridicat până la genunchiul broaştei
Dar domină toate înălţimile posibile la acea oră
În negru şi-n alb abis lângă abis
Un Turn Babel în toate direcţiile
De la mansardă pândesc c-un binoclu în infraroşu
Cum omul coboară din ce în ce mai des din maimuţă şi uită fereastra deschisă
Cerul rămâne iar vacant
La pian semnez o cerere de punere în posesie muzicală
Brusc un glonţ ca o scrisoare de dragoste îmi găureşte autoportretul
Lăsându-l natură moartă cu doi îngeri şi-un covrig în do minor.

tataautor Costel ZăganCEZEISME II
Tagged with:

Comentarii închise la Simfonia Libertăţii Absolute /Autoportret în alb , Costel Zăgan

Cum se naşte cântecul, autor Llelu Nicolae Valareanu

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 12/12/2012

Umbre îngheţate-n dansul lunii,fantomele…
păsări cu cerul smuls din aripi,
femeia departe cu mirosul de busuioc
al părului pe umerii gândurilor mele.
Iluziile casei, dorinţe rătăcite,
noduroase însemnări de cuvinte,
distilerii de vise, ceasuri de întâmplări
de care ne separă un arbore ireal,
simbol al timpului respirând viitorul
şi râul, malurile sale opulent încărcate
prin care înoată femeia să ajungă la timp.

Cineva-mi toarnă-n cuvinte efuziuni florale,
cineva le umple cu mirosul femeii grăbite
sculptând un lanţ de clepsidre
prin care nisipul se mişcă aidoma valurilor.
Zile şi nopţi se scad şi se adaugă
pănă în cilpa când ne vom întâlni
hrănindu-ne din cuvintele frământate,atunci se naşte cântecul în somn

 

Llelu Nicolae Valareanuautor Llelu Nicolae Valareanu

Tagged with:

Comentarii închise la Cum se naşte cântecul, autor Llelu Nicolae Valareanu

Să uit de ce nu mor, autor Dorina Şişu

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 12/12/2012

Să uit de ce nu mor

m-a ostenit tăcerea
dar am să tac
război în cercul din care am scăpat
scad limitind privirea din omul nou sărac
în ce arest mi-e chipul ce-și doarme în nămol
sărmane străruințe
ispite judecate?
ah, în ce paloare lumina stă să pice
o salamandră-n noapte odihna și-o măsoară
alături de un vis și-un gând îmbătrânit
”mai stai cu mine” zic și ochii ți-i măsor
atât de reci de parcă zăpada dă să frigă
mă scaldă în splendori un hău venit fugar
și îmi șoptesc continuu să uit de ce nu mor
de ce iubirea vrea păcate ‘nduplecate.
24 noiembrie 2012

 
DorinaSisuautor: Dorina Şişu
Tagged with:

Comentarii închise la Să uit de ce nu mor, autor Dorina Şişu

șoptit , autor Nuta Istrate Gangan

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 12/12/2012

tu nu  mai crezi în sfârşituri de lume

eu nu mai cred că iubirile mor

 

calendarele se sfârşesc acolo

unde nopţile noastre încep

lumina dimineților sticloase

dezvăluie artere pulsând neputincios

și riduri pe care nu le mai putem ascunde

sub farduri

 

noaptea învăluie

trufia mâhnirea şi teama

definește acut simțurile

plătind tribut zilei care a fost

 

suntem doi orbi

testăm extrasenzori

îmi desenezi surâsuri pe piele  

apoi le sorbi însetat

trupul meu devine

amfora nevoilor tale

patimi și dureri se contopesc

lumea sfârşită se înfăşoară

în jurul gleznei mele

palma  îmi desface 

părul şi rochia

cu gesturi  îndelungi și moi

 

( șșșșșșșșș…

 toamnă

ploaie

when a man loves a woman…

iubire)

 

pană când lumea se sfârşeşte

în şoaptele noastre prelungi

 

464451271autor Nuta Istrate Gangan 

Tagged with:

Comentarii închise la șoptit , autor Nuta Istrate Gangan

Frica mea desenează zăvoare,autor Marilena Apostu

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 12/12/2012

Frica mea desenează zăvoare

Plouă

în toată casa doar eu

şi această lacrimă răsfoită de umbre

aş vrea să fii aici

să vezi şi tu cum întunericul aţipeşte

în pletele mele povestite de fluturi

pe stradă

nu e nimeni cu grabă sub tălpi

tac şi ascult

cum cineva încearcă

să deschidă trecutul uitat sub praguri

frica mea desenează zăvoare

Marilena Apostu,fotoautor Marilena Apostu

Tagged with:

Comentarii închise la Frica mea desenează zăvoare,autor Marilena Apostu

În duminicile ploioase singurătatea, autor Rodian Drăgoi

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 12/12/2012

În duminicile ploioase singurătatea

 

În duminicile ploioase singurătatea
are cel mai mare efect asupra bătrânilor (singuri)

 

le stoarce lacrimi îi loveşte cu capul de pereţi
îi urcă în ştreang

 

dinspre cimitir vine o femeie îndoliată
ţinând strâns în braţe amintirea unui copil

 

ziua tocmai se sfârşeşte în băltoaca
din faţa casei

 

RodianDragoiautor  Rodian Drăgoi

Tagged with:

Comentarii închise la În duminicile ploioase singurătatea, autor Rodian Drăgoi

cuvant 29- uneori doare…, autor Gherbaluta Gabriel

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 12/12/2012

Uneori dor…nu-şi găsesc locul şi dor.
Nişte cerşetori invitaţi la jubileul reginei…
Acolo, mai în coada mesei,
Amestecaţi cu îngerii domestici care poartă felurile de mâncare
La mese.
Alteori sunt bolovani de râu
Cenuşii, rotunjiţi de curgerea timpului,
Alunecoşi pentru ca si gândurile ne sunt de multe ori alunecoase.

Doi
Peştera din spatele lunii are lumina stinsă.
Nu avem nevoie de lumină
Pentru a ne alege cuvintele…
Luminează ele.
Un fel de…cuvinte licurici ?-mă întrebi-
Da,îţi răspund, un fel de…
Continuăm apoi căutarea bolovanului cel mare să astupăm intrarea.
Cuvintele nu trebuie să fugă din noi…
Se pot rătăci,nu ?
Şi dacă se rătăcesc cum le mai găsim noi ?

.
Trei
Oamenii au uitat cuvântul…
Zeii,nu !
l-au ascuns şi ei atât de bine, încât nu mai dau de el.
Dar îşi mai amintesc, din când în când,că a existat ceva
Pe care tot ei l-au numit
Logos

.
Ultima ?
Dintr-o claie de păr,amestec de barbă şi plete,
Orbul cel bătrân îşi roteşte curios
Ochii larg închişi.
Molfăie printre gingii o altă odisee
Acoperindu-se încet de cojile cuvintelor .
Nu le mai simte gustul !
Dar ştie…

 

494488349autor Gherbaluta  Gabriel

Tagged with:

Comentarii închise la cuvant 29- uneori doare…, autor Gherbaluta Gabriel

Lasi’ghi N’aa, autor KageSinner

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 12/12/2012

Lasi’ghi N’aa

[M-aştepţi şi tu?]

 

 

Aştept de e nevoie până dimineaţă,

Să-ţi curgă raze dulci pe-obrazul fin.

Aştept cu nerăbdare stropii reci de gheaţă

Ce-apar întodeauna când noaptea e-n declin.

 

Aştept un semn să-mi laşi pe cerul ce-a luat foc,

Aprins de soarele născut şi azi în spuma marii.

Aştept să te trezeşti din nou, dar în alt loc,

Să te descopăr iar, întinsă-n largul zării.

 

Aştept ca ochii tăi acoperiţi de fluturi,

Să-mi caute privirea cum au făcut-o ieri.

Aştept să te ridici, şi-apoi ca să te scuturi,

De florile de maci, de florile de meri.

 

Aştept ca mâna ta să-mi dea atingerea râvnită,

Să simt cum degetele-ţi cântă simfonia.

Aştept cu-obrazul meu bătut de vânt, cu pielea tăbăcită,

De-atâta timp şi vreme rea; redă-mi tu armonia…

 

Aştept să-mi cânte glasul tău încă odată

Nenumărate note dulci ale viorii ce îmi sunt străine;

Aştept cu ochii-nchişi să le aud pe toate adunate laolaltă,

În imnurile ce le cânţi tu pentru mine.

 

 

Aştept să-ţi simt pe buze sărutarea,

De-adorm, întinde-ţi braţele şi ţine-mă la tine.

Aştept să mă învălui, oferă-mi tu uitarea,

Ca mâine să te caut iar, să nu mă pot abţine!

 

meeeeautor KageSinner

Tagged with:

Comentarii închise la Lasi’ghi N’aa, autor KageSinner

potecile, autor Ion Burhan

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 12/12/2012

am iubit întodeauna potecile

potecile visului

potecile umbrelor

potecile iscoditoare de noi sensuri

 

ştiam că ele caută întodeauna pe cineva 

 care a trecut mai demult

grăbindu-se 

 

caut prin mine iarăşi vechile poteci

acum când ştiu că viaţa

e asemenea unui cerc

 că e aceeaşi vară

care a mai fost

şi surâsul tău la fel

ca-n prima zi

 

respir egal la urcuşul muntelui

iar piesele realităţii

par reaşezate  pe marginea cărării

pentru o nouă şansă

ca după un joc trişat

care tocmai s-a sfârşit

 

sunt iarăşi tânăr

şi nu mi se pare ciudat

 

peste un timp voi zări un călător plin de colb

păşind înaintea mea

 

mă voi prinde din urmă

pe mine

cel care a plecat mai demult 

grăbindu-se

 

935230772autor Ion Burhan 

Tagged with:

Comentarii închise la potecile, autor Ion Burhan

Insomnii de demult, autor Camelia Constantin

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 12/12/2012

Rotocol alb de lumină

sechestrat în întuneric-

gândul meu închis în tine

capătă-nvelişul sferic.

Se aşază-n forme stranii

şi în clipele fecunde

ale ceasurilor care

cred că îl mai pot ascunde.

 

Dar avid se dă de-a dura

prin ţinuturile-ntinse

şi îşi lasă numai urma

în ungherele neninse

nici de-o aripă albastră,

nici de-o creastă-a unui val,

neştiute nici de-o floare,

neumbrite nici de-un mal.

 

Cercuri albe de lumină,

Semne- albastre şi prelungi

în  rotundul unor vise

care azi în mâini le strângi.

Insomnii brodate-n toamna

care nu ne-a cunoscut

şi mă-ntreb de ce tristeţea

printre braţe mi-a crescut.

 

725602948autor Camelia Constantin 

Tagged with:

Comentarii închise la Insomnii de demult, autor Camelia Constantin

lucruri neterminate, autor Bianca Dan

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 12/12/2012

în noaptea aceea cădeau comete de parcă Dumnezeu

căuta puțină lumină în oraș

printre umbrele bine zidite ca stâlpii de telegraf

ne tragem cagula și părăsim scena

nimeni nu coboară astă seară din galaxie semn că vine iarna

încă o irelevanță a timpului pierdut

 

 

rămân la fereastră și aștept să înceapă ziua

întunericul vibrează de cealaltă parte a patului

sunt într-o pasă proastă mesaj fără conținuturi

particip la stingerea artificiilor psihanaliza unui ecou

apoi te las să-mi sfâșii sufletul cu dinții

poate cineva va chema pompele funebre

 

BIANCA DANautor  Bianca Dan

Tagged with:

Comentarii închise la lucruri neterminate, autor Bianca Dan

Sunshine of your love, autor Catalin Tibori

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 12/12/2012

Astăzi nu vreau să-mi aduc aminte de tine!

Astăzi vreau să uit de trupul tău de pișcot înmuiat

în Finetti

și de ochii tăi negri

ca două bobițe crocante de M&M’s.

Astăzi vreau să uit de parfumul tău

Absynthe, pe care îl recunosc

dinte oricare alte trei mii de alte arome identice.

Astăzi vreau să fiu singur!

Este genul ăla de singuratate în care știi că ești doar al tău și că, dacă nu ar fi așa,

simți că te ia dracu’ pe loc și-ți crapă țeasta de tot felul de frici.

Așa sunt eu:  fug  de toți când îmi este frică.

Azi îmi este foarte frică de mine – de ce ți-aș spune dacă ai intra, acum, pe ușă…

 

pâș-pâș ca într-un dans d-a lui Căciuleanu

pâș-pâș cu talpile tale mici

pâș-pâș cu tălpile tale moi

 

Și-ți vei da jos botinele negre și o să-ți prinzi codița la spate

și-ai să mă întrebi ”A început demult filmul, iubire?”

Și-apoi o să aprinzi veioza cu abat-jour bordo

și îți vei trece degetele prin păr,

și mă vei privi lung

insistentă

ardentă

dementă

și vei avea privirea aia de

”Je ne sais pas quoi”

Și te vei prelinge, peste mine, peste mâinile mele, printre degetele mele,

în palmele mele, de-a lungul liniei vieții

pe sub tastele ASDF și POIU

Și mă vei răpi din fața laptopului meu argintiu, ACER.

Și ne vom iubi toată noaptea și mă voi simți din nou Bărbat.

Și tu știi că, indiferent cât de mascul aș pretinde că sunt,

nu pot să-ți rezist nici măcar o secundă. Și mă enervează la culme…

Că sunt fericit numai când îmi împart plapuma cu tine

Și când te țin în brațe până când îmi amorțește brațul drept.

Dar, nu! Azi nu vreau să te văd!

Astăzi nu mai vreau să împart cu tine nici un pieton de la

semaforul de la Clinicile Noi. Astăzi toți sunt ai mei! Numai ai mei.

Astăzi vreau să fiu singur

Și să scriu poezii și să termin cartea lui Cărtărescu. Să mă cuibăresc singur în pat

Și să visez cu ochii deschiși că voi fi un mare scriitor și că am destin poetic.

Când ești cu mine,  îmi visezi toate visele.

Când ești cu mine, îmi trăiești toate gândurile.

Când ești cu mine, toate tăcerile prind glas…

Când ești cu mine, lumea încape într-o conservă.

Ah, dar astăzi,

astăzi aș vrea atât de mult să-mi aduc aminte să uit…

 

798964491autor Catalin Tibori 

Tagged with:

Comentarii închise la Sunshine of your love, autor Catalin Tibori

O carte închisă, autor Ioan Florin Stanciu

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 12/12/2012

Dincolo de fiecare perete al lumii e marea –

limpede plutind în lumina răsăritului veşnic –

Dar numai eu, îmbrăcat în cuvinte,

respir fericit vorbele spuse deja,

ghemuit într-o carte închisă,

la trei degete doar

de-apocalipsa de vorbe-a Tăcerii.

 

Deasupra mea, între aurore celeste

şi închisă-între rame de-argint,

Cartea-Mamă îşi alintă la sân

Cartea-Fiu.

 

Ioan Florin Stanciuautor Ioan Florin Stanciu 

Tagged with:

Comentarii închise la O carte închisă, autor Ioan Florin Stanciu

Pictura, autor Adrimir

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 12/12/2012

Caut prin sertarele minții mele ultimul tablou în tonuri de gri

Tu stând la fereastră, încremenită într-un viitor anterior al speranțelor tale

Ochii tăi mari sunt mai mult decât o zare fără sfârșit, sunt abis.

Orice plăcere care aduce culoarea, acum este întoarsă pe dos în fundal

Din gânduri desprins, zămislit printr-un vis, un negru incubus cu aripi de înger

Învelește murdar fildeșul umerilor tăi, niciun contrast cu cerul  de plumb.

În fortăreața cenușie a neliniștilor tale n-am căutat durerea, fericirea nici atât,

Mai degrabă am încercat să te zugrăvesc fără succes în lumea de canava

Așa cum erai, piele sidefie printre tonuri de gri, zăpada căzută din ultima noapte.

 

ADRIMIRautor Adrimir 

Tagged with:

Comentarii închise la Pictura, autor Adrimir

MOARTEA POETULUI ERCOLE STROZZI

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 12/12/2012

 

Nu e brad mai brad decât bradul şi nici apă mai apă ca apa,

nu e moarte asemenea morţii dacă nu-i moartea ta –

numai moartea poetului Strozzi părea a tuturor fi,

părea mai moarte ca toate morţile trăite de toţi la un loc.

Ercole Strozzi nu de o moarte mort este el,

primită, permis de liberă trecere, odată cu naşterea,

ci de douăzeci şi două de morţi, lumânări ale trupului

prin care ies douăzeci şi două de cupe de trandafir cu

miresme-fecioare

când douăzeci-şi-două se umplu şi varsă pren cupe

cu fumegândele vinuri.

Şi sângele lui are arome pe care

zânele varsă-le peste arcurile de romaniţă

şi te întrebi dacă în trup nu i-au închis doar miresmele.

Douăzeci şi două pumnalele petrecute prin lişiţa trupului

ca o căruţă printr-o piaţă ceţoasă, la 5 dimineaţa.

Şi totuşi 22 e o cifră

şi nu ascuţişuri care-ţi vindecă viaţa!

Şi douăzeci şi două tăişuri s-au plâns la douăzeci şi două de mâini,

cu douăzeci şi două de umbre, douăzeci şi două de guri,

în mişcări simultane şi-n dansul

având coregrafia semnată de diavol.

Nu e nimic care să-mi aducă aminte de mine

vorbindu-i poetului Strozzi,

nu e nimic din mine şi nici n-a fost pe treapta palatului

când nescrisele-i versuri curgeau prin douăzeci şi două de guri –

şi nici pe câmp, nici în iepurii casei n-a fost nimic

să te facă să crezi că moartea există!

Nici în dimineaţă n-a fost nimic, nici în aer sau soare

când Ercole Strozzi a plecat în piaţă pentru a hrăni porumbeii

cu chiar inima lui.

Întâi a trecut pe la nişte amintiri,

a luat mirosul rapiţei de pe câmp să-l ducă îngerilor,

un laţ a făcut din privirile lui şi o capcană din auzul lui

în care au căzut vulpile, urşii, în care i-a căzut calul

pe care cu greu l-a învăţat scoaterea din prăpastia sunetului.

După el veneau, nescrise poemele

amuşinându-l ca ogarii pierzând vânătoarea,

după el se ţineau facerile plângând mai aspru ca nefacerea

şi-l urmau luceferii cu nevăzuta lor strălucire

din mijlocul zilei.

Pe mănuşa din pleoape de căprioară a poetului

trasă peste pielea dumisale din pleoape de rândunici

au coborât pajurele de pe steme, s-au aşezat vulturii steagului

şi zânele din descântece.

Atunci douăzeci şi două pumnale vorbeau cu tăişul,

cu douăzeci şi două de umbre şi douăzeci şi două de mâini urmărind

să-i desfacă pieptul şi să-i reteze

amintirile de amintiţi.

Poetul e pleoapa sub care, dacă se ascunde o lacrimă,

în ea e pământul cu toatele lui şi netoatele

cerului său.

Când douăzeci şi două de răni

umpleau douăzeci şi două de cupe de sânge

altundeva douăzeci şi două de cupe de vin

urcau la douăzeci şi două de guri

serbând rănile

ţinute în braţe de îngeri.

Porumbeii s-au înnegrit de douăzeci şi două de ori,

soarele era mai puţin luminos cu douăzeci şi două de luni

şi luna cu douăzeci şi două,

cu douăzeci şi două de semiluni.

Zâmbetele au fost prigorii ascunse-n pământ

dar cifrei 22

îi era o aşa de ruşine de ea

de nu mai ştia!

Când a urcat treptele lui 22 ale palatului

poetului îi cântau douăzeci şi două de cinteze

prin interiorul viselor lui părăsite

de visele lui.

Douăzeci şi două de mii de păsări albe,

cu alte douăzeci şi două de mii de păsări negre,

şi cu douăzeci şi două de alte mii de păsări negre

şi cu alte douăzeci şi două de mii de păsări

mor când e omorâtă

o singură picătură

din sângele unui poet!

Dimineaţa, o voie bună i s-a arătat,

o bună voie deschizându-i foile lumii

exact la pagina urcării la cer.

Poetul s-a şters cu nişte poeme la ochi

şi un vultur ieşitu-i-a din colţul lacrimii drepte

aruncându-se în inima lui.

Pe mări, douăzeci-şi-doul corăbiilor şi douăzeci-şi-doile pânzelor

spre vânt au căscat douăzeci şi două de guri;

nopţile s-au strâns toate într-o clipă din zi,

toate nopţile în trupul lui au intrat pe spărturi

ca apa de ploaie-n pământ.

Primul care l-a sărutat a fost destinul,

l-a îmbrăţişat întâiul oţelul lui 22,

ultimul care l-a îmbrăţişat a fost destinul,

cel din urmă sărutându-l a murit înaintea lui,

şi pământul l-a strigat cu numele lui de pământ

pe numele mic.

Şi pământul a strigat pământul din trupul poetului,

şi păsările au strigat păsările din inima poetului,

şi inima poetului a strigat-o pe ea

care era primăvara şi vara şi toamna

dragostei lui.

Pumnalele au trăit o clipă în trupul său, au văzut

cum e să fii pe dinăuntru poet,

cum e inima, starea vremii, dragostea,

s-au crezut şi ele poeţi, s-au ridicat din genunchi,

cum trăiesc pumnalele în genunchi, doar în carnea poeţilor se ridică,

s-au înălţat puţin, s-au crezut săbii,

dar în trupul firav al poetului

săbiile şi pumnalele zdrumicate de versuri şi dragoste

mor pe vecie.

A venit fâlfâire de pasăre

agăţată de gâtul amintirii lui,

a luat chipul şi blândeţea iubitei,

între două bătăi ale inimii, depărtată,

de douăzeci şi două de ori.

Poetul era fluture cu aripi de curcubeie,

prin rănile lui soarele şiroia, treceau primăverile

ca imaginea prin faţa unei caleşti;

prin rănile lui se vărsau poeme

gâlgâind pe caldarâmul din piaţă,

poeme pe care le ciuguleau porumbeii şi mierlele

şi cântau şi amarnic din ele.

Rănile poeţilor sunt rănile cântecelor

păsărilor care n-au mai cântat,

au cântat dar n-au mai fost ascultate,

au fost ascultate dar nu au mai, nu,

nu au mai avut pentru cine!

Dar în cupele din care 22 beau vinul succesului

s-au arătat morţile lor.

În cupele douăzeci şi două ale vinului

chefuia moartea cu părul pe spate lăsat,

moartea legănând fiecăruia capul

legat în piele de tigru pe ramuri de frasin

de spinările ei.

Iar după un veac, după două, şi trei,

nişte biete cuţite stăteau pierdute-n pământ şi plângeau

ca o ploiae de vară

risipită-n pământ.

 

833124108autor Viorel Mirea

Tagged with:

Comentarii închise la MOARTEA POETULUI ERCOLE STROZZI

teniile orașului,autor Mihai Carabet

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 12/12/2012

 

trezește-te iubito

dimineața a început să plângă în noi

ca într-un șervețel de hârtie

 

să mergem acasă prin crăpăturile asfaltului

aplatizați ca două tenii

pe spatele nostru talpă lângă talpă

număr lângă număr viață lângă moarte

 

spre casă iubito s-o parazităm

spre culcușul nostru ținându-ne strâns

unul lângă altul

prin mâini ca niște capse

vom mânca prăjiturile tale preferate

ciocolată ceai

vom scăpa de gustul cauciucului

 

acasă ne așteaptă un copil cu pixul în mână

gata să scrie poeme pe noi

gata să-și cânte dragostea

noi doar să-i dăm ritmul prin inimi

 

trezește-te iubito trebuie să-i părăsim

să ieșim din ei cum ies mucii din nasul unui copil bolnav

 

deschide ochii

privește cerul lor

privește cum stelele își dau coate

privește strada

privește pe ceafa mea marca adidas

uită-te în ochii mei și vei vedea toate mașinile lumii

doar palmele ne mai aduc aminte de casă

de pomii din gradină

 

te rog ridică-te

să nu mai stăm lipiți de asfalt

ca niște gume de mestecat

 

să mergem acasă iubito

e mai bine acasă

 

mihai carabetautor Mihai Carabet

 

Tagged with:

Comentarii închise la teniile orașului,autor Mihai Carabet

Câştigătorii premiilor redacţiei Faleze de piatră la concursul de proză scurtă ”Desculţ prin cetate” ediţia 2012

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 12/12/2012

 

 

http://static.issuu.com/webembed/viewers/style1/v2/IssuuReader.swf

 

Premiul I

Zâmbetul durerii sale, autor Viorel Mirea

Agățându-și a doua oară nalba rochiei în rugii de pe dâmbul căii ferate se gândi că e semnul să-i culeagă logodnicului din cazarmă câteva mure, și se întinse veselă spre păducelul încâlcit în rugi, vulpi desfrânate-n tufișuri. Căldura-i zvâcnea în bumbacul pieptului tânăr ca în atelierul unui potcovar.

Coșul cu mâncare, sticla de tămâioasă, plăcintele pregătite întreaga dimineață îi căzură din mână când mierla zbură din hățișul de păducel, speriindu-se una de alta. Fata alunecă după coș chiar pe calea ferată, ajungând cu glezna între acele dintre șinele care se închideau. Osul trozni și ea se simți trasă violent peste fierul înfiorător de fierbinte, cu spatele pe criblura care îi sfâșie spinarea. Șina sfârâia ca para, și după ce își dădu seama ce i se întâmplase, veni urletul. Din păducel zburară leneșe păsări. Laptele de susan al neînțelegerii curgea din belșug de pre ea. Carnea îi ardea de la fierul cumplit, plânsul o zguduia puternic, și ea lovea sacadat piatra dintre linii cu ceafa. Nu se putea nici mișca prea mult, nici întoarce. Soarele o pârjolea pe față cu lampa lui de petrol, piatra și calea ferată îi sângerau spinarea. Depărtat se-auzeau combinele unui neștiut treierat, ale unui risipit avânt al nimănui către nu se știe cine. Limba  de leșie a cosașilor și a păsărilor însetate fierbeau ca ispita. Încercă să se smulgă. Viespi și arici și furnici și albine îi spintecară trupul. Cât urșii de mari! Căzu prin ea   Începea să nu-și mai simtă piciorul. Cel mai mult o dureau coatele și capul. Soarele, galbenă măciucă din lemn de corn învelit în rețineri. Se simțea pe o nicovală. De la un neajuns, căldura devine frig, nenorocirea fericire, și ea începu să aibă frisoane. Mici și din ce în ce mai dese.      Și dacă nu mă descurc la Isaiia dănțuiește, gândi ea? Cum să nu mă descurc, doar iubitul meu e cel care conduce danțul! Și nunii! Și își alungă repedele gând așa cum venise. Privi spre sfinții altarului care îi surâdeau din ce în ce mai luminoși. Simți căldură și liniște când preotul îi atinse fruntea cu mir. Cămașa albă a iubitului, pânza corabiei pe catarg, salvatoare. Puteam să-i cos o floare pe guler, își zise. În dreptul inimii. Pe manșetă. Își zise. Oriunde! Zâmbi. Și zâmbetul ei urcă spre cerul uscat, se roti, mai privi spre cazarma aflată la doi kilometri unde o aștepta el, și se întoarse pe fața sa, zguduind-o de plâns. Căci cu plâns de suflet fu lovită ea, nu cu durere de trup. Și plânse! Și plânse! Plânsul îi năvălea pe ochi, pe gură, pe față. Se uita la mirele uimit care nu-i înțelegea plânsul. Pe ceruri rotitu-s-au  păsări în cercuri din ce în ce mai largi, și mai sus.  Lângă ea vinul, lângă ea pâinea, străjeri de nădejde. Câinele veni, linse rănile și plecă. Nu se atinse de nimic din ale ei. Nici de privire, nici de strigătele sale. Aerul o încuraja și îi învelea piciorul, tot cu aer.  Fata văzu dintr-o dată câmpul. Și câmpul era plin de valuri. Era plin de câmp și de valuri. Și fata văzu!

– Doamne, ce să mă fac?                                                                                                                                               

 Și încercă. Durerea îi reteză oasele, despărți carnea de os și intră în cele din urmă prin amândouă, se împleti și ajunse una comună, cumplită. Căzu în șezut, și veni disperarea.

– Doamne, ce să mă fac?

Gogoloaiele de plânset din gât nu o mai puteau ajuta ca să strige. Vocea îi patina și abia se prelingea din gură:

– Doamneeee… cu ce ți-am greșit, Doam-neeee?                                                                                 

Trecu timp, veni timp. Ieșiră la braț din biserică. Era fericită. Reușise. Căldura se mai împuținase. Era ca niște crăițari. Văzu un fluture și zâmbi. De-ar fi el, se gândi. Și era fericită. Din ea nu mai putea plânge. Nimic.

– Ana, veni mama în zori,  de  ce nu ești îmbrăcată mireasă, fata mea?Acu ajung nuntașii la poartă! Acu!                                                                                                                                            

 – Mai e timp, mamă, răspunse ea și zâmbi, am stat să-i cos mirelui flori pe cămașă. De zmeură și de mure, mamă! Mamă, unde o să mă ai pe mine când n-o să mă mai ai? Zise ea și iar râse, sălbatic, fericită, ca mieii când dau prima oară de iarbă.  Începu să sughită. În sec. Din stomac, din plămâni, din adâncuri, ca un înecat. Căldura o vlăguise.  Avea gura uscată ca șina pe care era pironită. Încercă să pipăie cu mâna spre sticla de vin dar ghimpii și spinii îi pătrunseră palma. Simți iar durerea, mai vie, mai proaspătă, mai adâncă. Lăcrimă pentru ultima dată. Oftă de întâi. Soarele era negru ca dulăul cel negru în cerul gurii. I se părea că-și vede ursitorile, îmbrăcate în alb ca și ea, și toate cu fața ei. Păsările se roteau în cercuri din ce în ce mai mici și mai jos. La o palmă de suflarea-i ajunseră niște rostocuțe. Soarele îi păru o fântână. Era neagră și-i fu frică să nu cadă-năuntru.   Ațipi.                                                                                                      Negrele păsări nu mai erau. Nici soarele nu se mai afla pe vre-un unde. Valurile curgeau fără câmp.   Și ea, ținând faldurile rochiei de mireasă căzând în țărână, ieși bucuroasă din biserică și începu să chiuie. Florile de pe cămașa mirelui străluceau ca luceferii…

Și după ce privi-n stânga, în dreapta mărăcinilor și spre un cer nemilos, trase aer puternic de câteva ori în pieptu-i de ghiocel, se odihni puțin în ea însăși, respirând greu, ca o căprioară-n hățiș, și cu tot ce mai rămăsese în sufletul ei îngălbenit de durere strigă peste toate câmpurile și peste toate vietățile care erau atunci pe acele nimicuri, cum ai arunca definitiv o piatră-n fântână, fără întoarcere:

-NELUUUUUUUUUU-UUUuuuUUU!

X

Alt pâlc de păsări se-așezară pe păducel. Alt fluture se puse pe rug. Coclita limbă a mierlei fierbea de suspin. Și depărtat, depărtat, tot mai mult și mai mult, se-auzeau combinele unui neștiut treierat, al unui risipit  avânt, al nimănui către nu se știe cine.

Ce era de auzit, se-auzi!

autor Viorel Mirea

 

 

 

 

 

 

 

Premiul II

Poarta fericirii ,  autor Viorel Ploeşteanu

La marginea Marelui Oraș trăia o comunitate de oameni care descoperise rețeta fericirii. Chiar așa se și numea acest colț de rai, populat de numai 50 de familii, Lumea fericirii. Cineva împrejmuise cu o lizieră de copaci câteva hectare de teren, în mijlocul câmpului, construise 50 de case cu un singur etaj, legate între ele de străzi largi, mărginite de pomi fructiferi, parcuri cu flori și multă verdeață. Exista o parcare la intrare, unde rezidenții își lăsau mașinile, așa că, mica lume era ferită de poluare și accidente rutiere. Aici toți oamenii erau veseli și prietenoși, salutându-se pe stradă și purtând conversații amicale. Pentru că își iubeau foarte mult comunitatea și liniștea oferită de aceasta, făcuseră o convenție prin care se obligau ca nicio familie să nu primească oaspeți. Cu atât mai puțin erau acceptați străinii, iar cel mai mult urau cerșetorii și oamenii fără adăpost.
Majoritatea celor care locuiau aici aveau servicii în Marele Oraș. Copiii lor mergeau la școală sau la grădiniță în același Mare Oraș, astfel că, o mare parte din zi, Lumea fericirii era pustie.
Cum vagabonzii începuseră să vină tot mai des pe aici, comunitatea a hotărât să împrejmuiască întregul teren cu un gard înalt și să construiască o poartă de acces, aflată în permanență sub pază.
Când lucrarea a fost făcută s-a pus problema portarului. Au căzut de acord că trebuie să fie cineva din comunitatea lor. O persoană din afară nu le-ar putea păzi cu aceeași dăruire liniștea și fericirea, ca unul de-al lor. Nimeni nu se oferea pentru așa muncă și ar fi fost nevoie de cel puțin patru persoane.
Doamna Leopoldina, așa cum o știau vecinii, era profesoară în Marele Oraș. De câteva luni îi murise soțul și încă nu se împăcase cu acest lucru. Copii nu îi dăduse Dumnezeu. Văzând că nu se ajunge la nicio soluție, s-a oferit ea să păzească poarta, până când membrii comunității vor hotărî ce e de făcut.
Lângă poarta masivă din stejar întărit cu fier, ca la vechile mânăstiri, construiseră și o cămăruță cu baie, pentru folosința portarului. La început se ducea seara la casa ei, iar poarta Lumii fericite rămânea închisă peste noapte. Cu timpul a început să-și aducă din lucruri la ”Poartă” și, în cele din urmă, și-a adus și aragazul. Din acel moment nu s-a mai dus acasă. Oamenii erau mulțumiți cu acest aranjament și au uitat că trebuie să ia o decizie cu privire la posturile de portar. Îi dădeau Leopoldinei un salariu mare, pentru că renunțase la slujba de profesoară și acum puteau veni acasă noaptea târziu fără grijă. Portăreasa era acolo să le dea drumul în Lumea fericirii.
Femeia considera că primește prea mulți bani fără să facă nimic și nici cine știe ce nevoi nu avea, așa că a început să facă prăjituri sau gogoși, pe care le oferea copiilor când plecau la școală. A început să facă și ceai sau cacao cu lapte. Niciun copil nu mai voia să ia micul dejun acasă. Părinții plecau mai devreme cu un sfert de oră și așteptau până când odraslele le erau răsfățate de ”Tanti Leopoldina, portăreasa”. Îi plăceau copiii și se scula bucuroasă cu noaptea în cap să le gătească bunătăți. Într-o zi a început să facă și pentru părinții lor cafea și sandwich-uri, încât toată comunitatea lua micul dejun la Portăreasă. Cu toții o iubeau și i-au acordat cu bucurie o mărire de salariu, bani care erau cheltuiți tot pentru ei. Leopoldina era regina acestei Lumi a fericirii. Ea le tria corespondența, le știa programul, le chema meșteri pentru diferite reparații și supraveghea lucrările. Ea făcea totul și toți o iubeau și o respectau.
Când doi tineri s-au căsătorit, rezidenți din Lumea lor, le-a oferit cu generozitate casa pe care ea nu o mai folosea de ani de zile. Au închis porțile Lumii pentru o zi și au petrecut 24 de ore, Leopoldina fiind în capul mesei, lângă miri și nași.
Atâta soare, liniște și fericire nu mai cunoscuse omenirea de la izgonirea din Rai.
Toamna nemiloasă a vieții a venit, însă și peste bătrâna Leopoldina, Portăreasa. Au început s-o prindă junghiurile și durerile de oase. Vederea i-a slăbit. Auzul la fel. Copiii, care mâncaseră prăjituri făcute de ea, acum crescuseră mari și veneau tot mai des după miezul nopții de la distracții din Marele Oraș, iar ea se scula tot mai greu să le deschidă poarta. De la un timp uita să le mai dea oamenilor corespondența și aceștia pierdeau procese sau alte lucruri importante.
Lumea devenise nemulțumită și tot mai multe voci se ridicau împotriva bătrânei portărese. Au considerat că ia salariul degeaba și nu i l-au mai plătit. Pentru că renunțase la slujba ei de profesoară, nici pensie nu avea. Când n-a mai avut încotro s-a dus la tinerii cărora le dăduse casa să-i dea un ajutor, dar aceștia se câiniseră și nu i-au deschis ușa. Așa a pățit la fiecare casă. Comunitatea aceasta nu suferea străinii, dar mai ales cerșetorii.
Leopoldina, bătrâna portăreasă, a plecat în Marele Oraș, lăsând în urma ei Poarta larg deschisă, luând cu ea idealul unei fericiri iluzorii.
Din acea zi cele două lumi s-au amestecat, de parcă n-ar fi fost niciodată separate de o Poartă din stejar masiv, întărită cu fier, ca la vechile mânăstiri, al cărei stâlp a fost o femeie.
autor Viorel Ploeşteanu 
Premiul II
Timpul, autor Nick Sava

Bătrînul e înalt şi slab, puternic ridat la faţă. Părul lung, complet alb, e prins într-o codiţă relativ anemică. Poartă un costum destul de vetust, jumătate militar, jumătate civil – aşa cum poartă uneori ofiţerii de pe navele spaţiale. Are o voce adîncă, surdă, cu un accent greu de localizat. Este, totuşi, clar de rasă umanoidă sinaică.

Soarta îţi joacă de multe ori feste”, îmi spune. M-am aşezat întîmplător la masa ocupată de el, în colţul cel mai liniştit al barului. De aici pot supraveghea intrarea, aştept să-mi apară prietenii. În aşteptarea lor, beau un tonic. Tot tonic pare să bea şi străinul – doar că acesta are o culoare chihlimbarie.

Nu ştiu dacă îţi vine să crezi, dar am fost pe flota Ventys Trex. Da, da… Flota aia!”

Auzisem şi eu poveşti despre ea. Eram copil cînd povestea începuse să se răspîndească prin spaţiu. Nu credeam că ar mai fi vreun supravieţuitor al ei. Poate că a călătorit mult prin spaţiu…

Ce ştii despre noi?” întreabă direct, privindu-mă în ochi. Pînă atunci păruse să-şi vorbească sieşi, indiferent parcă la prezenţa mea.

Nu prea multe. O tragedie, parcă. Aţi distrus un sistem, se pare.”

Da. Din eroare.” Tristeţea pare să se i se adîncească. Poate unde colţurile buzelor subţiri căzuseră şi mai mult? „Vrei să auzi povestea?”

„Desigur.” Tot trebuie să îmi aştept prietenii, nu am altceva de făcut

A fost cam aşa. A început acum cîteva sute de ani.” Oftează. „Eram tînăr ofiţer pe Ventys. Asta este pe una din ramurile Galaxiei. Aveam o societate militară, la care mîndria personală şi naţională era la mare rang. Colonişti ai străbunilor îndepărtaţi niponi. Aveam încă rudimente ale codului Bushido. Ai auzit de el?”

Dau negativ din cap. Fac parte dintr-un sistem cu ancestori europoizi.

Mda.” Oftează iarăşi. „Am primit un mesaj trunchiat de departe, din sistemul Wallant Epsylon. Fragmentul conţinea injurii impardonabile la adresa noastră! Era pentru prima dată cînd societatea noastră era jignită în asemenea hal. Timp de un deceniu ne-am pregătit de război: injuria trebuia pedepsită! Am pregătit flota: cele mai perfecţionate arme, cele mai rapide nave de război, cei mai competenţi luptători. Am fost şi eu ales… Ştiam că nu aveam să-i revedem pe cei dragi. Drumul urma să dureze aproape cinci sute de ani! Deşi viteza era quasi-luminică. Am intrat în hibernare şi am plecat. „Datoria taie ca o sabie” – este unul din principiile noastre. Deseori, ucide. Eram gata de moarte.” Oftează din nou.

Fac semn unui robot să îmi aducă un nou tonic. Pînă acum nu aflasem nimic. Mai toate civilizaţiile trecuseră prin astfel de întîmplări.

Am ajuns. Era un sistem solar destul de mic, doar şase planete. Una era clar locuită. ACOLO era duşmanul neruşinat! Ne-am pregptit şi am atacat, cu vechiul strigăt „TORATORATORA”. Nu au apucat să se apere. Praf i-am făcut! Sigur, nici noi n- am scăpat. Am fost atacaţi de bateriile de apărare anti-spaţiale, de roiuri de nave de luptă individuale, surprinse în spaţiu. La urmă a apărut şi un crucişător, de pe o altă planetă. Am supravieţuit numai noi – cei de pe super-cuirasatul VT-Onochi. Loviţi, sfîrtecaţi, dar în viaţă. Optesprezece luptători. Dar jignirea fusese spălată! Acum putea fi pace.”

Face şi el un semn şi i se aduce un nou pahar cu lichid chihlimbariu. Soarbe în tăcere,tot mai trist.

Şi”?”

„Am trimis un mesaj acasă. Ştiam că noi nu aveam să mai ajungem. Cu nava avariată, ne-a luat două decenii să ajungem la un sistem locuit. Am ajuns doar patru. Acum, sunt singur… Acolo am aflat despre atac. Şi despre tragedia de pe Wallant. Locuitorii erau cu toţii niponi – imigranţi de pe Ventys. La două secole după plecarea noastră, tehnologia descoperise un nou tip de călătorie galactică, de zece ori mai rapidă decît a noastră. Bazată pe călărirea viermilor găurilor negre, auto-produse. Experienţele scăpaseră de sub control o astfel de gaură în preajma planetei – Ventys urma să dispară în mai puţin de un deceniu. Au suit pe navele disponibile toată populaţia – ei, cei care au încăput – şi au plecat. Au hotărît să atace şi să ocupe duşmanii deveniţi acum tradiţionali, cei de pe Walla. Dar cînd au ajuns acolo – planeta era nelocuită. Adică, erau ceva nativi, dar ei erau încă în perioada primă a metalelor. Nu ei erau autorii jignirii. Aşa că au colonizat paşnic planeta. Pînă am ajuns noi…”

Stai puţin. Adică, ei erau … urmaşii voştri?”

Bătrînul dă trist din cap.

Marea jignire” era un fragment al propriului nostru mesaj. În el se raporta stîrpirea „căinii turbaţi, lipsiţi de onoare, săbii tocite ale datoriei, trătători ai nobilului Bushido”. Din tot mesajul au ajuns doar aceste cuvinte – care reprezentau cele mai grave jigniri la adresa unui nipon! Da, da, ţi-am spus, Soarta e deseori crudă şi se joacă cu existenţa noastră!”

Bem trişti din pahare. Văzînd că mi-au venit prietenii, cer permisiunea să plec. Înainte de-a pleca, întreb:

Ce înseamnă TORATORATORA?”

O tîmpenie”, răspunde bătrînul, cu lacrimi în ochi. „O tîmpenie…”

 

autor Nick Sava

 

 

 

 

 

 

 

Premiul III

Vizita, autor Livia Dimulescu 

Trebuie să înţelegi că n-am vrut să-ţi fac rău. Mă scoţi din sărite,  ştii asta.  Eşti o fată bună, uşor nebună- nu fac nicio aluzie-, păcat că nu-ţi vezi lungul nasului. Adică, să stai în banca ta, să nu răspunzi la apeluri necunoscute, să vii acasă la timp. Dă-i naibii ! Şi-aşa nu ne îmbogăţim. Ce-o să-ţi facă codoaşa aia de şefă? Ce dacă ţi-a dat mai mult la salariu? Oricum, i-ai cheltuit.Uite, acum aveam pentru doctori.Tu ştii cât mă costă ăştia pe mine? Şi muncesc din greu…habar n-ai cum se câştigă banul. Stai cu fundul pe scaun şi amesteci nişte cifre. Asta faci! Şi vii obosită. Cum naiba să nu mă enervez?! Şi-apoi, te machiezi prea strident. Bărbatu-i bărbat! Încearcă! Or, te-am luat ca să fii a mea. Doar a mea. Maică-ta mă enervează de fiecare dată. I-am zis că ai căzut pe scări şi că te-ai lovit la cap. Ţi-am zis să nu mai porţi tocurile alea  de zece centrimetri. Cum să nu te împiedici?! Şi…ce ţi-am făcut atât de grav? Eşti sensibilă, asta e!  Prea sensibilă. Altele sunt bătute cu genunchii în burtă, ce ştii tu?!  Vorbesc băieţii de la muncă, de la ei ştiu.

O mimoză. Îmi trebuia o femeie zdravănă, voinică. Acum m-ai băgat la cheltuială. M-a întrebat doctorul dacă a fost o altercaţie. Mi-a luat un milion. Asta înseamnă că te faci bine. Sunt afectate vorbirea, deglutiţia…acu iar mă enervez. Şi ştii de ce?! Că vrei să mă simt vinovat.  Că nu mă respecţi. Te crezi superioară. Nu eşti! Eşti o muiere şi atât. Nimic mai mult. Şi o să-ţi revii.

Mi-aduc aminte de taică-miu, săracu, când a făcut al doilea infarct. A stat în comă şapte zile şi doctoriţa nu mi-a luat nimic. Mi s-a părut suspect, ştii doar. Or, ăsta, îmi ia milionul fără să clipească.  Şi mă pune să cumpăr trei reţete de medicamente.  Şi nu sunt compensate. Habar n-ai cât mă costă tratamentul. Nu era mai bine să-ţi ţii gura? Ce dacă am venit cherchelit. Aşa-s bărbaţii!  Dacă erai o femeie deşteaptă cum te crezi, mă luai cu binişorul şi mă băgai în pat. A doua zi sunt ca nou, ai văzut!  Ai gura mare, ţi-am spus de la început. Nu pot să stau cu o femeie care nu mă respectă. Vasile, colegul meu de tură, se-mbată în fiecare seară. Şi e însurat de douăzeci de ani. Am cunoscut-o şi pe Florina, nevastă-sa. Durdulie, dar ştie ce vrea. Nu iese din cuvântul lui. Crezi că n-a luat şi ea o palmă din când în când?! Dar, ţine de casă, de familie. Ăsta e rostul vostru, dar v-a luat televizorul minţile. Unde m-ai găseşti unul care să-ţi aducă toată lichidarea acasă?  Unde?  Că mai toţi colegii mei au rămas în şomaj. Asta nu vezi!

Ai transpirat. Hai că te şterg pe frunte. Nepriceputa mea, nebunatica mea…ţin la tine, dar nu mă mai enerva. Fii modestă, naturală. De ce să te boieşti cu ruj?  Pentru cine?  Zici că sunteţi numai femei la birou. Lasă, te faci tu bine şi stai acasă. Mai bine mai săraci, dar liniştiţi. Vin de la muncă, găsesc mâncarea caldă, ne uităm la meciuri…poate te duc la iarbă verde. Mergem la mama, la ţară.  E un islaz fain aproape de sat. Nici ţipenie de om.  Acolo i-am făcut felul uneia din sat. Plângea ca proasta. Eram tânăr, ce ştiam?!   Mă-sa zicea s-o iau de nevastă.

Lasă, că ne cununăm în octombrie. Se face vinul până atunci. O să-ţi revii, te întremezi şi gata! Să-ţi fie învăţătură de minte. Să nu mă mai superi, că am limitele mele. Tu crezi că n-am şi eu frământările mele?!  Sufăr, dar nu plâng ca tine. Atâta ştiţi!  La orice palmă să plângeţi. Ăsta e şantaj. Hai, că trece ora de vizită.  Mai trec şi mâine. Să văd de unde mai iau bani.

Mă coşti cam mult, dulceaţă!

 autor Livia Dimulescu 
Premiul III
Eu am ales pixul , autor Nedelcu Pavel 

Când m-au pus să aleg de pe tava înflorată, uitându-se toți la mine cu acea privire în ochi care parcă spunea: „Haide, geniule, alege pieptenele! Frizer e o meserie de viitor!” sau „Alege biscuitele, la cât de gras e taică-tău sigur i-ar prinde bine un fiu bucătar!” eu am ales pixul. Apoi am zâmbit spre ei, spre toți, spre mama care încercase să-mi pună mai în față niște metanii negre cu cruciuliță, spre bunicul care exclamase: „Doctor!”. Doctor? Voi nu ați auzit de stetoscop? Ce poate reprezenta mai bine un doctor? Bunicule, ești patetic, un pix? Dacă aș fi ales sticla goală de vin ai fi exclamat viticultor? Bunicule, ai fi exclamat viticultor nu bețiv? Ar fi plecat dezamăgiți toți vecinii care se adunaseră din curiozitate să vadă ce va alege fiul trompetistului; și mătușile, desigur, și mătușile la brațul soților, una dintre ele știu sigur că nu a venit. Avea și ea un băiat, mai mare decât mine cu patruzeci și opt de ore, pe care trebuia să îl pună, conform tradiției, să-și aleagă meseria. Mama nu a fost de față, mă avea pe mine, cel care îi dădea destul de furcă. Cum de putusem să-i ignor șiretlicul, să nu mă las prins, nici măcar agățat de acele metanii negre cu cruciuliță pe care ea le așezase cu atâta băgare de seamă în farfuria înflorată? Bunicul ar fi exclamat: „Preot!” și toată lumea ar fi aplaudat la unison cu urale. Ar fi fluierat cu degetele în gură felicitând-o pe mama, apropiindu-și deja buzele de mâna mea. Probabil și cealaltă mătușă mi-ar fi lăsat baltă vărul, ar fi venit la mine, mi-ar fi apucat mâna sărutând-o cu evlavie și ar fi rostit: „Sărut dreapta părinte!” Eu i-aș fi răspuns cu același surâs cu care îmi tratasem toți invitații, din politețe, nu respect, politețe! Apoi m-aș fi întors către bunicul cu o privire scrutătoare, l-aș fi prins în brațe sărindu-i în poală direct din cea a mamei și aș fi purtat cu dânsul un dialog mustrător. Adică, cum vine asta, doctor? Matale ți-au cam scăpat niște lucrușoare pe care ar fi trebuit să le adaugi colea în farfurie. Un satâr de exemplu. Poate ar fi fost cazul să mă fac măcelar. Mai târziu, în viață, dacă voi avea vreodată ocazia ce le voi spune angajatorilor? „Domnilor, îmi pare rău, mi-am ales deja meseria, eu sunt doctor! Eu am extras un pix de pe farfuria înflorată, știți, la noi există o tradiție…ei bine și cu acel pix tot ce puteam face era să fiu doctor! Ce să fac eu cu un pix într-o măcelărie?” Un satâr, bunicule, asta ai cam uitat să adaugi în farfurie peste toate celelalte lucruri și o floare. Poate aveam de gând să mă fac florar. Să vând flori în piață celor interesați de legume și lactate, să mă extind cu lanțuri de florării în marile intersecții din oraș, să angajez vânzători care să sensibilizeze trecătorii cu replici ca: „Domnu’, vă pot oferi un buchet de trandafiri?” Iar dumnealor să răspundă: „Sigur! Sunt trandafiri de Olanda?” „Nu, îi creștem pe un bloc în zona industrială, știți…avem acolo o seră minunată!” Apoi să se îndepărteze, dumnealor, cu mâinile în buzunare, dezamăgiți de calitatea produsului iar vânzătorii să le strige din urmă încercând să țină pasul: „Avem lalele de Olanda! Proaspete, aduse de dimineață!” „Nu, mulțumesc, tocmai mi-am adus aminte că pierd autobuzul, poate cu altă ocazie…”

Toate astea din vina ta, bunicule, eu abia dacă știam să îngăim un: „Ga!…Ma…ga!” cum să-ți fi amintit de satâr și de floare? Bine că ai pus tu pixul și m-ai etichetat repede: „Doctor!” De fapt, la câte lucruri conținea farfuria înflorată nici nu cred să fi avut prea multe alternative. Dacă aș fi ales metaniile ai fi strigat: „Preot!” dacă aș fi ales talpa de șlap ai fi strigat „Cizmar!” dar și „Fotbalist!” sau „Patinator!”. În cazul în care aș fi ales cartea, ce ocupa trei sferturi din farfurie și deasupra căreia așezasei alte lucruri, ai fi strigat „Bibliotecar!” dar și „Profesor!” sau „Funcționar!”. În orice caz un elev silitor! Nu cititor, nu scriitor, doctor! Ei cum doamne iartă-mă să-ți petreci viața scriind? Este o activitate dezonorabilă, nu este o muncă, nu simți cum îți curge sudoare pe frunte așa cum ai simți de exemplu în cazul în care te-ai afla în postura de doctor. Ai asuda atât de tare în biroul tău mirosind a medicamente cu pixul ăla, scriind rețete în stânga și în dreapta, rețete peste rețete, teancuri întregi de rețete unor pacienți ce nu-și permit, financiar, să se îmbolnăvească. Pentru că vezi tu, bunicule, a te îmbolnăvi, ca și a scrie cu pixul în halatul alb, costă! Asta da meserie meserie, să transpiri singur cu un pix în biroul tău ce miroase a medicamente, într-un mediu cel mai probabil curat, să fii psihologul femeilor ce se plâng de dureri de burtă și să le dai trimiteri peste trimiteri, teancuri întregi de trimiteri, măcinându-le cu întrebarea: „Ați avut grețuri, dureri de cap…când v-a venit ultima dată?” „Nu pot fi însărcinată!” să izbucnească dumnealor deodată isteric apoi să se liniștească treptat, cu capul ascuns între palme, scoțând oftaturi prelungi și întrebându-te pe tine, cel cu pixul, cum de a fost posibil? „Scumpă d-nă…” „Domnișoară!” „…d-ră, sunteți tânără și virilă, se întâmplă foarte des ca…” „Nu!” să te întrerupă dumneaei aproape isterică „Ba da…” să continui tu încrezător „…se întâmplă…” „Nu, adică nu pot fi însărcinată!” „Bine, d-ră, dar nici nu am spus asta, vă voi scrie o trimitere, de aceea am vrut să cunosc mai bine simptomele, eu sunt medic de familie, în spital vă vor face mai multe analize și vă veți da seama exact dacă…”. Și întinzându-i o chestie lunguiață: „Eu vă dau și un test de sarcină dar în orice caz consultați și personalul specializat!” Iar femeia căruia în fugă parcurgându-i fișa ai observat că are nouăsprezece ani neîmpliniți, cu lacrimi în ochi să te întrebe: „Cu cine aș putea vorbi pentru…” „Pentru?” „Pentru…știți dumneavoastră…avort?”

Cum să răspunzi tu, omul cu pixul, transpirat, în halat alb, să fii tu bunicule în locul meu și să exclam eu când te văd cu pixul în mână chinuindu-te să rezolvi un Sudoku, „Doctor!” Te rog, domnule doctor, îndrumă această femeie de nouăsprezece ani înspre avort!

Din vina ta, bunicule, am apărut! Și nu pentru că într-o noapte nebună ai făcut amor cu bunica șoptindu-i că o iubești pentru ca nouă luni mai târziu, la spital, să întrebi dezgustat: „Iar fată?” Nu! Am apărut deoarece tu, bunicule, în momentul în care te-au pus să alegi ai pus mâna pe sapă. Ei, o familie de doctori, s-au rușinat și te-au pus să mai alegi o dată. La fel ca mama au împins mai în față o seringă îndreptând-o spre tine pe o farfurie. Dar tu te-ai aplecat, ai ignorat farfuria și ai prins din nou în mână sapa. Toată viața ai muncit cu ziua în satul în care și acum te mai vizitez din an în an să te văd cum faci același lucru, sârguincios, în grădină.

Pentru asta, bunicule, îți mulțumesc: pentru că mama neavându-te ca medic de familie a rămas însărcinată la nouăsprezece ani iar buzele nu i s-au deschis nici o clipă să pronunțe: avort. Eu am luat naștere și pentru a mă răzbuna pe ignoranța ta am ales din farfuria înflorată un pix. Acum îți stau în poală și te cert. Nu ar fi trebuit să exclami „Doctor!” ci „Scriitor!”

autor Nedelcu Pavel 

sigla concursului David. C.
Tagged with:

Comentarii închise la Câştigătorii premiilor redacţiei Faleze de piatră la concursul de proză scurtă ”Desculţ prin cetate” ediţia 2012

Câştigătorii premiilor cititorilor la concursul de proză scurtă ”Desculţ prin cetate” ediţia 2012

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 12/12/2012

 

 

http://static.issuu.com/webembed/viewers/style1/v2/IssuuReader.swf

 

Premiul I

O-MISIUNE, autor Anda Bejan

Se lăsa un amurg mistic și atmosfera devenea tot mai înecăcioasă.

– Mi s-a tăiat de toate dispozitivele astea smart. Viitorul tehnologiei smart va fi tehnologia foolish. Sper să nu dispară iarăși câmpul de observație.

– Cu puțin noroc nu va dispărea.

Nici un foșnet nu gâdila aerul.

– Ce idioți și savanții ăștia! De ce să inventezi o pădure artificială care s-o imite p-asta reală, când a din urmă era deja creată și trebuia doar să avem grijă de ea?!

– Dă-i în mă-sa. Lucrurile s-au schimbat mult în foarte scurtă vreme. De când au produs breșa aia în timp au reușit să materializeze toate proiectele aberante.

– Pe tine cum te-au arestat?

– Îm… Am avut un bunic pustnic. Găsea cu ușurință găuri de vierme prin munții unde își avea chilia. Bine, uneori putea dispărea cu tot cu chilie. Li se înfățișa doar anumitor inși. Pe el nu l-au găsit să-l aresteze, dar știi cum se întâmpla, că arestau toți descendenții care se apropiau genetic foarte mult de structura înzestratului. Din cei cinci frați ai mei, numai eu am avut bafta asta.

– Bine, chiar e o baftă. Că ne țin în acel areal e doar un mic inconvenient. Faptul că ne folosesc în misiuni ne ține mintea mufata la nou. Noi cu înzestrările native suntem mult mai breji decât robotăciunile create și mega antrenate. Dar dacă ne vom purta cum vor ei, dacă îi vom păcăli că am învățat îndoctrinarea lor, ne vom putea întoarce în lumea noastră.

– Da, dar totuși ne vor stoarce de puteri în misiunile astea. Poate ar trebui să mai lăsăm de la noi, să ne prefacem că ratăm misiunile, să ne dăm ramoliți.

– Tu de ce ești la pârnaie?

– Fabricam medicamente pe bază de plante. Am ajutat multă lume. Cu ceva leacuri băbești și un pic de chimie ciupită de la un prieten farmacist am reușit multe chestii. I-am ajutat pe mulți în acea perioadă când leacurile băbești deveniseră prohibite. Mai știi cum spuneau? Controlează hrana și vei avea omenirea la degetul mic. Atunci au început cu hrana modificată și cu introducerea codului farmaceutic obligatoriu.

Aerul zvâcni scurt și tremură pentru câteva momente ca o coardă întinsă la maximum zgândărită de o mișcare nevăzută. Ceva ca un fulger globular expulză un al treilea individ.

– Ești un geniu! A funcționat! Lasoul de portaluri a funcționat!  Trăiască bunică-tu! Hai să-l altoim p-ăsta!

– Zi, bă, unde îi țineți? Zi că te caftesc de-ți merg fulgii!

– Stai mă, blând, așa glumește el ca să pară fioros. Zi care e treaba cu voi, cu gașca voastră de tâmpiți care ne-ați mâncat zilele ca să răscolim universurile după voi. Că am ajuns să fiu paralel cu orice lucru de când cu salturile în universuri paralele după voi.

  -Oricum mă omorâți. Nu zic nimic. 

-Fă-l mă să zică.

Inelul o dată desfăcut își făcu efectul.

– Tre’ să-mi zici totuși care e faza cu inelul ăsta. Mi-am tot bătut capul să-mi dau seama…

– Simplu nene. In vino veritas. Un praf pe baza unei substanțe din vin. Ceva în genul Serul-Adevărului.

– Avem o organizație. Noi facem criminalii să dispară. Îi punem la adăpost în anumite excrescențe ale timpului și spațiului.

– Ce excrescențe? Zi!

– Sunt Zone Spațiu-Timp-Morulă care pot atinge maturitatea, devenind parte realizabilă a lucrurilor. Hrănite de ideile subconștientului colectiv, se pot dezvolta până la înfăptuire. Pot ajunge să facă parte din Marele Destin.

– Vorbești serios? Există așa ceva? Cum putem ajunge într-o asemenea excrescența?

– Trebuie să înfăptuiți o crimă. Apoi călăuzele noastre se ocupă de voi.

– De ce protejați criminalii?

– Ei iau păcatele oamenilor. Lumea nu înțelege asta. Vă salvăm de voi înșivă. Creăm Colecționarii-de-păcate. Vom elimina criminalii, iar Colecționarii vor fi trimiși în Universuri pentru a echilibra prin crime karma lumilor. Cu timpul sperăm ca lumea să creadă în proiectul nostru pentru a-l putea materializa.

– Cine mai are acces la excrescențe?

– Toți cei care întâmplător visează și își doresc în chip sincer proiectul nostru pot ajunge în excrescență. Roboții nu pot ajunge aici. Numai umanoizii. 

– În proiectul vostru nu credem. De omorât nu am omorât pe nimeni ca să fim introduși de călăuzele ca tine. Bine..singurele crime comise de-a lungul timpului au fost crimele față de noi înșine.

– Ce vreți să spuneți cu asta?

– Adică noi avem infinite posibilități de a fi. Putem fi orice. Alegerile care se ivesc ne obligă să omorâm visuri, să omorâm celelalte posibilități ale noastre, să omorâm eu-rile noastre alternative..

– Asta nu se pune. Dar mai e o soluție. Doi oameni care cred sincer în ceva pot forma o excrescență. Alegeți-vă un ideal comun și puteți evada pe acolo! Continuați să-l alimentați, continuați să creați și alte zone și sporiți Universurile! Asigurați infinitatea lucrurilor! 

*

Seninul cerului tivit înspre dealuri de roșul apus al astrului făcea copacii să pară negri.

– Seamănă cu un apus rural din alte vremuri și spații… Crezi că ne va găsi cineva curând aici?

– Cu siguranță. Trebuie să mai fie și oameni care nu vor să schimbe lumea.

autor Anda Bejan

 

 

 

 

 

 

Premiul II

Vremuri , autor Helene Pflitsch

Ajunse în staţia de autobuz mult prea repede.

Aşa era ea. Nu-i plăcea să aibă emoţii că va putea întârzia, nici nu-i plăcea să fie așteptată.

Staţia era goală.

Indicatorul era același ca în urmă cu optsprezece ani, când mai călătorise pe ruta aceasta cu autobuzul. Era ruginit de vânt şi ploi, pe alocuri cu pete de vopsea albastră, iar numele firmei căruia îi aparținuse se vedea încă scris cu litere mari de tipar: ”ITL” (întreprinderea de transport local).

Sigur, firma nu mai exista, nu rezistase schimbărilor, rezistase doar indicatorul şi, probabil, nimănui nu i s-a părut important să-l schimbe.

Indicatorul acela îi trezi amintiri.

Simți în aer mirosul autobuzului de atunci, miros înţepător ce îţi pătrundea în haine. Scaunele acoperite de huse din postav cărora nu puteai să le ghicești culoarea, împrumutaseră câte ceva de la cei care trecuseră pe acolo. Călătorii, în majoritatea lor, erau oameni de la munte veniţi la oraş cu treburi; unii pe la spitale, alţii după cumpărături mai de soi, iar alţii cu merinde pentru copiii dați pe la şcoli. Purtau haine făcute din lâna sau piele de oaie, aveau desagi în care puneau de-a valma mâncarea cu detergenţii cumpăraţi de la oraş. În ele căraseră găina sau rața pentru” domnu` doctor” sau vreun” profăsor” ce fusese prea sever cu dracu de copil sau purcelașul pe care aveau să-l vândă la oraș, că tare le trebuiau o coasă nouă sau o mână de cuie.

Pe vremurile acelea, autobuzele erau supra pline, oamenii stăteau pe scaune și în picioare asemeni sardelelor din cutiile de conserve, că te mirai cum de mai puteau să-şi mişte picioarele după cei peste optzeci de kilometri  făcuţi în asemenea condiţii.

Timpul se scurgea şi staţia a început să prindă viaţă. Cineva i se adresă familiar întrebând-o ce vânt o aduce pe acolo.

Autobuzul se apropia încet, părea deja obosit deși era doar la prima cursă. Imaginea lui o făcu să zâmbească. Era ireal să mai existe încă un autobuz din acele vremuri pe care unii, aflaţi în staţie, nici măcar nu le cunoscuseră.

Se schimbase totuși ceva. Mai erau scaune libere şi oricât s-a străduit să mai găsească vreun călător îmbrăcat cu haine din lâna de oaie, nu observă.

Autobuzul rămăsese, straiele oamenilor se schimbaseră.

Se aşeză pe un scaun, lângă geam.

Privi lung biletul din mâna ei, asemănător și el cu cel din trecut.

Indicator, stație, autobuz  și bilet, toate rămăseseră neschimbate, doar firma care le administra se chema altfel:” Gladiola Albă”. Interesant nume pentru o firmă de transport din sufletul Munților Apuseni.

Autobuzul îşi reluă mersul molcom.

Drumul şerpuia lin în susul Arieșului. În stânga, la poalele crestelor înverzite care se ridicau semețe spre cerul albastru, senin, șoseaua era însoțită de linia îngustă de cale ferată. Dar asta știau doar cei ce cunoșteau locurile. Pentru că acum, ea nu se mai vedea. Vegetația ce nu putea fi ținută în frâu o acoperise şi o dată cu ea atâtea poveşti despre micul trenuleţ ce o străbătea de trei ori pe zi şi tot de atâtea ori pe noapte.

Simți o strângere de inimă. Trenulețul acela ce părea desprins dintr-o poveste se încadra atât de perfect în decor. Parcă-l vedea cu vagoanele lui verzi, asemeni unor cutii de chibrituri strecurându-se cu grijă la baza muntelui.

De-a lungul anilor avuse sentimente amestecate faţă de Mocănița. O iubea şi în acelaşi timp îi era teamă de ea

Când îl văzuse întâia oară, avea câţiva anişori. Cutiile acele verzi erau trase de locomotiva cu aburi. A crezut că este balaurul din poveste, care scotea fum şi flăcări pe nări şi a strâns mai tare mâna mamei încercând să se ascundă după fusta ei. Când aburii s-au risipit, micile vagoane străluceau în soare și dinspre ele răsunau glasuri vesele. A bănuit că Zâna cea Bună i-a venit în ajutor și a făcut o minune.

Mocăniţa urca încet de trei ori pe zi până sus în munte şi tot de atâtea ori cobora. Vagoanele mici, cu scaune din lemn erau neîncăpătoare. La sfârşit de săptămână sau în zile de sărbătoare grupuri de tineri luau trenuleţul cu asalt şi îi vedeai peste tot, chiar şi pe acoperişul vagoanelor. Iar atunci, parcă trenuleţul râdea şi era fericit.

Cu trenulețul de jucărie urca în fiecare vară cu părinții ei, până acolo, la lelea Ileană.

Atunci tatăl ei a învățat-o să asculte glasul pământului, care era altul decât cel al șinelor de cale ferată.

Se întreba dacă acum, șinele alea ruginite și acoperite de buruieni mai au glas.

Cu siguranță. Doar că sigur își plângeau soarta, își jeleau copilul.

Cine să îi audă însă plânsul? Poate doar Arieșul care încă mai trece pe alături.

O aduse înapoi în timp o femeie cu fusta neagră, încreţită, care îi măreau şoldurile, cu bluză din material supra elastic cumpărată dintr-un magazin chinezesc, dar cu straiţa de lâna ţesuta în casă. Se așezase lângă ea în timp ce salută pe cineva cu glas mult prea tare şi întrebă pe altcineva dacă își rezolvase problema pentru care fusese la oraș.

– No, apăi de unde ești și încotro te duci?

Aceleași stații cu indicatoare ale ITL-ului, aceleași autobuze molcome, aceeași oameni curioși și vorbăreți, nu se schimbaseră prea multe în cei aproape douăzeci de ani.

Doar Mocănița dispăruse și parcă luase cu ea hainele alea din piei și lână de oaie.

autor Helene Pflitsch

 

 

 

 

 

 

Premiul II

Aproape underground, autor Ionel Mony Constantin

Grăsanul transpira abundent, deşi în cameră era un frig pătrunzător. Pârâiaşe de sudoare îi alunecau pe frunte şi pe obrajii trandafirii, apoi se adunau în şuvoaie mai largi sub bărbia dublă, de unde se pierdeau în jungla părului, din estuarul întredeschis al cămăşii. Când se apleca deasupra ziarului aflat pe masă, marcând cu unghia arătătorului câte un pasaj mai elocvent, stropi grei picurau pe foaie, desenând un arhipelag printre cuvinte şi imagini. Uşa se deschidea rar şi atunci în cârciuma înghesuită, de cartier,  pătrundea câte un val de aburi, iar frigul din interior înfrăţindu-se cu frigul de afară, se mai umaniza un pic, devenind mai suportabil . Vorbea singur, suficient de tare ca să-l înţeleg şi nu dădu semn că doreşte să se întrerupă atunci când am venit lângă  el.  Nu îl mai văzusem niciodată, nici măcar întâmplător. Intrase şovăitor, se aşezase  într-un colţ şi ceruse de băut. Era singurul client în după-amiaza aceea de ianuarie, în care gerul îi alungase acasă pe toţi obişnuiţii casei, iar patronul uitase să mai umple cu rumeguş burdihanul de metal al sobei de lângă fereastră.

– Uite, spuse, făcându-mi semn să-i umplu paharul, cu ţuica aceea care odinioară era numită “Ochii lui Dobrin”, uite, repetă el, eu stau aici şi sufăr în timp ce alţii se îmbuibă. Stai jos şi toarnă-ţi şi tu, continuă, răstindu-se la mine de parcă aş fi fost eu vinovat de suferinţa lui. Îi vezi ? Pe toţi i-am cunoscut, ştiu şi ce lapte au supt de la mama lor şi acum uite-i cum s-au ajuns. Uite, sublinie paragraful din ziar cu indexul său dolofan, li s-au acordat noi privilegii, au diplome, sunt eroi, s-au sacrificat pentru victoria Revoluţiei! Ei sunt în fruntea bucatelor, în timp ce eu…

Lovi deodată  cu palma în blatul negeluit al mesei provocând un mic seism. Paharul cu ţuică se răsturnă şi amestecă  băutura cu picăturile de transpiraţie, lărgind astfel arhipelagul de pe ziar la nivelul unui continent, dar grăsanul nu îi dădu nici o atenţie.

Am început să şterg  pata cu şervetul de la bar în timp ce el îşi continua monologul.

-Crezi că vreunul dintre ei a făcut vreo brânză, are vreun merit real? Sublinia cuvintele ridicând tot mai mult glasul. Unde au fost ei atunci când EL încă nu căzuse? Tremurau lângă amante sau în cel mai bun caz ascultau speriaţi  Europa Liberă. În timp ce eu…

Repetă agresiv cuvintele „în timp ce eu …” privind încruntat la paharul gol.

Era evident că dorea să se descarce. Adunase în sinea lui, de prea multă vreme, veninul acumulat şi acum preaplinul dădea pe dinafară. Am adus un alt pahar curat, i l-am umplut şi mi-am turnat şi mie unul. Prin fereastra îngheţată pătrundea înserarea. Am aprins becul chior şi m-am aşezat.Venind din bucătărie, s-a prelins neauzit Gogu, motanul jigărit cu care mă pricopsise fostul barman. Ca într-o melodramă proastă de bulevard sosise clipa destăinuirilor:

-Uite, vezi măi dragă, îşi reluă el ironic peroraţia, la noi în oraş aş fi putut fi măcar „ultimul de pe listă cu voia dumneavoastră” dar nu am vrut să mă laud. Aşa cum ţi-am spus, în timp ce lor le dârdâia fundul de frică eu am luat iniţiativa, da, da, iniţiativa.  Cred că îţi mai aminteşti cum erau zilele acelea când toţi ştiam că la Timişoara se întâmpla ceva dar nimeni nu făcea nimic, dar absolut nimic. Pretutindeni domnea numai teama, era prezentă peste tot, în apartamente, în magazine, pe străzi, în inimile oamenilor.

Vocea i se transformase şi ea, pe măsură ce vorbea, într-o şoaptă misterioasă, înfricoşată, apoi reveni treptat la tonul normal.

– Cât despre EL nu era nici măcar acasă să ne spună ceva, să ne explice cese întâmplă. Se găsise să plece tocmai acum la „prietinul” lui  din Iran, ayatolahul…

Motanul a mieunat scurt cerându-se afară. Am întredechis uşa şi, pe faţă, vântul mi-a risipit câţiva fulgi.

– Se moaie gerul am zis, începe să ningă.

Nu m-a auzit, sau nu m-a ascultat, pentru că nu s-a întrerupt din povestire nici o clipă. Am pierdut un început de frază dar nu era nimic semnificativ :

-… aşadar, spuse, am decis să acţionez singur. Nu aveam cu cine să colaborez şi nici în cine să am încredere. Ştii de altfel cum se zicea pe atunci, din trei români unul este turnător şi altul securist. Era ora zece seara şi stăteam în sufragerie cu televizorul deschis aşteptând Dumnezeu ştie ce. O auzeam pe nevastă-mea sforăind sonor în dormitor, stătuse inutil pe undeva la vreo coadă, iar fiică-mea era plecată aiurea, la un video prin vecini, cu prietenii ei. Aşa că m-am hotărât, măi dragă, să fac manifeste, pe care să le împrăştii în timpul schimbului de noapte. Am ales zona industrială .

Eram conştient de pericol şi de dificultatea întreprinderii. Am conceput un text scurt, prin care le ceream muncitorilor să iasă şi ei în stradă, să se solidarizeze şi să lupte. Într-o oră puteam realiza manual, folosind şi o coala boţită de indigo, cam cincizeci de bucăţi. Când am terminat mi-am dat seama că scrisesem cu mâinile goale şi pe fiecare hârtie erau amprentele mele.  M-am panict, o clipă am vrut să distrug totul, dar m-am hotărât să risc. La urma urmelor aveam de traversat întregul oraş, iar acolo nu mă cunoştea aproape nimeni. M-am decis să arunc manifestele pe geam din mersul maşinii. Numerele Daciei mele erau şi aşa murdare de noroi, iar parcurgerea câtorva kilometri cu luminile stinse, mă făceau aproape invizibil. Îmi dădeam singur curaj dar transpiram aproape ca acum, deşi eram cu mult mai slab.

Făcu o pauză, timp în care deşertă cu rapiditate ultimul pahar de ţuică de pe fundul sticlei şi îmi făcu semn, pe muţeşte, să mai aduc una. Ochii lui Dobrin clipiră şi ei conspirativ, aşa că m-am grăbit să mă execut, curios să aud urmarea. Începu, fără să mai fie nevoie să-l îndemn:

-Drumul s-a desfăşurat fără peripeţii, a trecut o patrulă, străzile erau pustii la ora aceea înaintată, maşinile  aproape că nu mai circulau.

Pe bulevard singura lumină care ar fi putut să mă dea de gol, cea a lunii, era ascunsă de nori. Am redus viteza, am lăsat geamul lateral şi am scrutat atent intunericul  din dreptul fabricii de prototipuri.

Cu manifestele în mâna stângă, mi-am făcut cruce şi mă pregăteam să le împrăştii, când lângă gardul viu am distins câteva mogâldeţe ghemuite. Cum ţi-am spus, aveam  luminile stinse, aşa că am privit cât mai atent în beznă, cu piciorul pe acceleraţie. Atunci s-au auzit câteva focuri de armă, urmate de lătrături…

Tăcu vreme indelungată, cu capul în piept, privind concentrat insula de grăsime pe care degetul său unsuros o adăugase, mai  înainte la mareea umedă revărsată din pahar. Probabil că îl ajunsese şi băutura aşa încât continua să tacă. Eram curios. Am dat unui puşti grăbit un pachet de Malboro şi, după ce a plecat m-am întors la masă.

-Ei! … l-am îndemnat să vorbească dar a continuat să tacă. A reluat brusc, într-un târziu când deja crezusem că a renunţat, după ce a plescăit zgomotos din buze:

-Ei ce să fie măi dragă, nu s-a intâmplat de fapt nimic. Lângă gard erau nişte câini vagabonzi, aveau nuntă şi i-am speriat. Uitasem că pusesem gazolină în rezervor, o cumpărasem la negru şi motorul dădea rateuri. A pocnit ca o puşcă, iar eu m-am speriat, am apăsat pedala până la fund şi am fugit. Atunci însă n-am ştiut, mi-am dat seama mult mai târziu.

Tăcu din nou dar numai pentru câteva clipe.

– Momentul cel mai tare a fost însă când am ajuns acasă şi m-am dus în baie să ard manifestele. Singura probă a „vinovăţiei” mele! Am privit foile şi nu mi-a venit să cred. Le-am mai privit o dată dar nimic nu s-a schimbat. Erau albe, înţelege-mă, în întregime albe fără o urma de cuvânt, vorba ceea, IMACULATA CONCEPŢIUNE.!

Nici astăzi nu ştiu cum de a fost posibil aşa ceva.  Nici acum, când îţi povestesc, nu îmi vine să cred. Îmi spun adeseori că poate totul s-a întâmplat numai în mintea mea. Atunci însă m-am spălat pe mâini, am intrat în bucătărie, am ras o ţuică şi m-am culcat. Nevastă-mea continua să sforăie cu faţa în sus. Am adormit repede, fericit. Avusesem totusi curaj!

autor Ionel Mony Constantin

 

 

 

 

 

 

Premiul III

Tăcerea obiectelor pierdute, autor Anca Vieru

M-am sculat devreme astăzi pentru că voi merge în valea obiectelor pierdute. De ieri, de când m-au anunţat că am fost ales, sunt tulburat de sentimente confuze şi de gânduri contradictorii. Am auzit că e un loc unic, copleşitor, şi că atunci când ieşi de acolo eşti cu totul altul. Iar despre cei aleşi se spune că sunt oameni care au pierdut ceva, cândva. Poate de mult, poate de curând. Dar până la urmă, cine n-a pierdut ceva la un moment dat? Fiecare a uitat, a rătăcit sau a pierdut ceva: o bătălie, o carte, un vis, o încredere…

Dar astea sunt doar zvonuri, nimeni nu cunoaşte pe cineva care a fost acolo cu adevărat. Unii cred că e doar o legendă ca atâtea altele, o speranţă…

 

Plin de îndoieli şi incertitudini, mă duc în locul indicat, un loc oarecare, pe lângă care am trecut de atâtea ori fără să-l observ. Intru grăbit și înaintez pe culoare întunecoase şi din ce în ce mai îngheţate, cobor și urc scări înguste, iar în final ajung în fața unei uși pe care scrie: „Valea obiectelor pierdute”. O deschid curios şi ies. După semi-întunericul culoarelor, soarele de afară albește totul cu străluciri reci. Îmi ia ceva timp să mă obişnuiesc şi înaintez cu paşi şovăitori. Trec de munţii de nasturi de toate mărimile şi culorile, las în urmă pădurile de umbrele, dealurile de cercei desprecheaţi, inele, brăţări de tot felul. Alţi munţi cu felurite şuruburi şi piuliţe, cuie, pixuri şi creioane. Și alte obiecte de care nici nu-ți dai seama vreodată că le-ai pierdut.

Într-o groapă, lângă alee, zăresc un etui transparent plin ochi cu farduri de tot felul. Parcă am mai văzut şi la noi în baie chestii de-astea, pe vremea când casa noastră nu era doar o tăcere goală. Mă uit iar și zâmbesc fără să vreau. Asta da pierdere! Îmi închipui disperarea posesoarei, să fie nevoită să înfrunte lumea cu faţa ei adevărată… Fără mască de protecţie. Sau de carnaval… Mda. În fond viaţa e un carnaval grotesc, fericiţi cei care nu-şi dau seama şi poartă cu naturaleţe masca lipită de faţă.

Dar drumurile se ramifică și eu nu mai știu pe unde s-o iau. În față poteci înguste, mărginite de mormane de pantofi, unii desperecheaţi, alţii noi şi frumoşi, aşezaţi în cutii. Nu mă interesează, măcar de asta am scăpat, așa că o iau pe o potecă perpendiculară şi ajung într-un loc plin cu biciclete. Mai încolo se văd câmpuri întregi cu maşini, unele vechi, uzate, sau accidentate, altele noi, care te ademenesc cu vopseaua strălucitoare şi cromurile argintii.

O iau pe o alee la întâmplare şi nimeresc într-o poiană imensă, brăzdată de șiruri lungi de rafturi cu cărţi în toate limbile. Cărţi de literatură, manuale, agende, cărţi de bucate, atlase. Tot ce vrei…

Merg mai departe, tot mai departe, printre toate lucrurile pe care ţi le poţi imagina, lucruri uitate sau dispărute de mult, lucruri noi de care nici nu ştiam că s-au inventat. Este o linişte deplină în valea obiectelor pierdute, nu se aude decât ecoul paşilor mei. Dacă ar fi avut voce, toate obiectele astea nu ar fi ajuns aici. Dar aşa… stau în mormane mari, sau aşezate pe rafturi, pe marginea străzilor, stau în tăcere aşteptând să le aleagă cineva, cândva. Să ajungă din nou în lumea largă, să-şi reia existenţa firească alături de oameni şi pentru ei. Fiindcă aici, în valea obiectelor pierdute, poți alege ce vrei. Iar lucrurile odată pierdute, au încetat să mai fie ale cuiva.

Mă îndrept către o altă zonă, unde potecile sunt mai puţin bătătorite. Se vede că mulţi s‑au lăsat ispitiţi de tot felul de lucruri şi s-au mulţumit deja. La început nu înţeleg ce văd pe rafturi. Mai fac câţiva paşi şi deodată mă opresc îngrozit.

Aşa ceva nu se poate.

Este… este imposibil.

Ceea ce văd este un braţ omenesc. Nu vreau să mă mai uit şi totuşi nu-mi pot lua privirea de la degetele cu unghii tăiate scurt, inelarul cu verighetă subţire, stofa cafenie de la mânecă. Mai departe, pe acelaşi raft, văd un deget, dincolo un ochi. Mai încolo, ceva care pare un rinichi, nu sunt foarte sigur…

Este insuportabil.

Deja nu mai vreau nimic. Mi se pare că ceea ce am pierdut eu nu poate egala aşa ceva, iar toate lamentaţiile mele nu sunt decât dovezi de egoism şi de jalnică autocompătimire. Mă îndrept spre ieşire şi văd alte şi alte obiecte pierdute, însă nimic nu mă mai tentează. Dar trebuie să aleg ceva, aşa e regula. Orice.

Orice? Atunci o să iau un nasture, nu ştii niciodată când ai nevoie.

Aproape alerg ca să mă îndepărtez de rafturile care m-au îngrozit atât. Repede, repede către ieșire, fără să mă mai uit în dreapta sau în stânga. De atâta goană am rămas fără suflu, încetinesc pasul şi mă uit din nou la obiectele din jurul meu. Fără prea mare interes însă. Am ajuns acum în dreptul unor mormane de jucării şi chiar lângă mine văd o tobă roşie. Mă aplec, o iau şi văd zgârietura de care îmi amintesc atât de bine. Revăd scena de anul trecut, cearta cu ea, țipetele, țipetele, răpăitul continuu al lui Andrei la toba cea roşie. Enervarea mea, de atâta răpăit trebuia să țipăm și mai tare. Țipete și răpăit în toba cea roșie. Care s-a zgâriat când am aruncat-o de perete. Şi apoi, cumva, a dispărut. Așa cum a dispărut totul, iar în casă a rămas tăcerea goală.

Cu toba în braţe mă îndrept spre ieșire. Ce bine, o să-i fac două beţe, şi în sâmbetele în care-l iau la mine pe Andrei, o să-l las să bată la ea până se plictisește. Zâmbesc cu anticipaţie, gândindu-mă la momentele de bucurie pe care le promite toba cea roşie. Eu și el.

Și apoi, cine știe…

Eu și ea.

Noi.

Zâmbesc și merg din ce în ce mai repede, gândindu-mă la momentele în care toba cea roșie ar putea acoperi și altceva decât țipete.

Zâmbesc.

 

autor Anca Vieru

 

 

 

 

 

 

Premiul III

Prin haos, în paşi de dans, autor Nicolae Cîrstea

Ploaia tropăia nervos pe trotuare iar trenul fluiera nebun într-o gară, aşa, ca să afle lumea că a fost repus în funcţia de şef al distanţelor. Noua conducere politică a ordinei lucrurilor în Haos i-a dat şi un fluier de pleu, rămas fără stăpân, asta după ce ceainicul cu aburi fusese executat în piaţa publică. Acidul l-a ros complet şi abia nesimţita ploaie care s-a uşurat pe zidul execuţiei l-a stins într-un tîrziu.

”Pericolul a trecut” îşi spuse în gând trecătorul consultându-şi ceasul. ,,E aproape nouă” îi spuse acesta simţindu-se privit. ,,Ce ciudat” gândi trecătorul şi duse mâna spre buzunarul în care îşi ţinea ţigările. Cu ochii ţintă în focul brichetei, căuta poziţia perfectă pentru aprinderea ţigării iar gândul redundant îl făcu să-şi şoptească ”ce ciudat, nici ceasurile nu mai ştiu să tacă”. Chiar dacă abia perceptibilă şoapta, practic uşoara mişcare a buzelor a făcut ca ţigara să se aprindă pe o parte. S-a întristat brusc, trecătorul simţea că eşuează în tot ceea ce întreprinde, exemplu fiind primii doi picuri de cafea nu ştiu cum apăruţi pe faţa de masă din bucătărie, apoi bătrânica de la parter care nu l-a mai spionat prin vizor ci l-a întrebat la modul cel mai direct ce face, ca şi cum el ar spune cuiva vreodată ce face şi terminând cu ţigarea arzând imperfect.

– Mai rămânea să fiu arestat de tren, răbufni trecătorul cu o voce impardonabil de tare.

– Ar fi avut motive? îl chestionă o voce.

Speriat de situaţie trecătorul se întoarse brusc. Nu era trenul, constată el şi respiră uşurat; era doar poliţistul străzii, om ca şi el, deşi pe la colţuri se mai vorbea că ar fi doar o clonă a poliţistului, căreia i s-au spălat creierii în aşa fel încât credea că e fiu de tren şi nicidecum de muncitor feroviar.

– Ei? insistă poliţistul, dornic să prezinte în faţa noii comenduiri un caz de rebeliune descoperit şi rezolvat.

Ploaia a încetat brusc. Trecătorul tăcu, paralizat de frică, dar şi cu gândul că avocatul îi spusese cu ceva vreme în urmă să nu vorbească cu poliţiştii niciodată. Tăcerea l-a salvat, pentru că în clipa următoare poliţistul a fost alertat prin staţie, cod şase şase şase, adică incidente nemai-întâlnite, aici fiind vorba de deturnarea unei ambulanţe de către un pacient aflat în comă.

Din ceea ce auzise prin staţia poliţistului, trecătorul începu să regizeze un film şi intriga trebuia să rezulte din contradicţia dintre puterile paranormale ale pacientului comatos şi totala neputinţă a Candidei Erendira şi a nesăbuitei sale bunici. Slab scenarist, trecătorul nu putu găsi continuare poveştii şi, supărat pe sine se trânti la pământ imaginând o criză de epilepsie.

În scurt timp mulţimea se adună în jurul trupului său chircit. Unul din mulţime, om cu ochii atât de roşii încât toţi cei din jur au priceput că e beat, spuse simplu:

– E beat!

– Ei, na, râde ciob de oală spartă… zise o mahalagioaică, ce abia aştepta ca cineva să spună un cuvânt, oricare ar fi el, de bine sau de rău, că urgent se poziţiona în contradictoriu, doar aşa,  dând frâu liber complexului capitalistului atotştiutor în faţa mulţimilor de orice fel, eventual provinciali, cum e de aşteptat în preajma gărilor.

Pe trecător îl umflă râsul. Încetă reprezentaţia epileptică şi sări în picioare. În săritură atinse bastonul mahalagioaicei şi această se prăvăli în ţărână.

– Vai, maică, mă trântişi! observă ea cu o voce nefiresc de calmă şi dădu să se ridice. Omul cu ochii roşii încercă să o ajute. N-a apucat. Trecătorul a făcut un salt peste mahalagioaică şi s-a apropiat de vitrina unui magazin. Şi-a scuturat hainele de praf, apoi s-a întors către mulţime şi s-a prezentat:

– Sunt arlechin şi mereu încerc să aflu reacţia publicului la situaţii neprevăzute. Odată l-am imitat pe…

Lumea aştepta curioasă continuarea, dar vorbele arlechinului rămăseseră agăţate în eter, ca zburătoarele uşoare plictisite de zbor. Din spatele mulţimii se apropia poliţistul. Pesemne comatosul era rudă de sânge cu trenul şi şoferul ambulanţei se decupase singur din realitate pentru a nu tulbura noua ordine a lucrurilor în Haos.

Arlechinul ştia că poliţia fusese instruită să împrăştie orice grupare suspectă chiar făcând uz de armă. Şi poliţistul avea pistolul deja în mâna dreaptă. Cu stânga ţinea staţia şi cerea ajutoare.

– Ce se întâmplă aici? chestionă el mulţimea, dar cum arlechinul era lipit cu spatele de vitrină, aproape de uşa magazinului şi mulţimea făcea grup compact la ceva distanţă de el, căutarea ochilor omului legii s-a oprit pe el.

– Iar tu?! a întrebat ameninţător poliţistul luîndu-l în cătarea armei.

Arlechinul a început să danseze de unul singur, în paşi de vals. Mulţimea s-a grupat. Doi câte doi au început să valseze, întâi pe muzică imaginară, apoi pe muzica pusă de poliţist din staţia de serviciu. Mahalagioaica părea pricepută foc la vals şi pe cât de împleticit era omul cu ochi roşii, finalmente ei au fost cei care au ieşit în evidenţă.

Când bateria staţiei s-a descărcat, arlechinul s-a oprit din dans. Unii ar mai fi dansat, că dansul rămăsese singura bucurie permisă oamenilor după ce noua conducere politică a Ordinei Lucrurilor în Haos luase puterea de la vechiul suveran.

– Dansaţi! a fost primul ordin dat omenirii după ce capul regelui detronat fusese decupat de mâini pricepute din fotografia prezentului. Şi oamenii dansau, unii să uite de foame, alţii de frig, câţiva chiar uitaseră ce voiseră să uite şi dansau de dragul dansului.

Arlechinul, pe durata dansului, găsise răspunsul potrivit:

– La alimentara urmează să primească ţestoase. Eu sunt primul la rând. Toţi ceilalţi acum fac liste de aşteptare.

Poliţistul l-a privit cu neîncredere. La câtă sărăcie mâncaseră şi maţele lui de angajat al puterii, mintea lui refuza să creadă că o biată alimentară de cartier putea găzdui delicatesele amintite. Deja şi-o închipuia pe nevastă-sa ţinând broasca de carapace şi pe fiul său trăgând-o de cap. El avea să vină cu briceagul ascuţit temeinic pe piatra de polizor de pe pervaz, cea cu care toţi din familie îşi frecau uneori şi călcâiele, la baie. Avea să decupeze capul ţestoasei rememorând mişcările mâinilor pricepute ce scăpaseră ţara de rege. Apoi, supă de broască, carne cu orez, câteva chifteluţe făcute din carnea mai tare şi finalmente, carcasa de broască pusă în vitrină, aşa ca musafirii s-o vadă de cum îi intră pe uşă.

La spusele arlechinului, mahalagioaica a scos un  caiet ponosit de sub fuste şi un capăt de creion chimic. A umezit vârful creionului şi s-a trecut în capul listei; i-a zâmbit omului cu ochi roşii, l-a pus al doilea, apoi a dat caietul din mână în mână şi fiecare şi-a înscris numele.

– Cetăţeni! a strigat poliţistul şi lumea s-a oprit din scris. Acest om e un mare mincinos. Broaştele ţestoase sunt protejate de lege, carnea lor e interzis a fi consumată. ”Interzis pe dracu” şi-a spus poliţistul ştiind că cei din conducerea superioară mereu au la masă ţestoasă. E drept, asta şi fiindcă Unicului Conducător îi place să meargă la vânătoare de ţestoase. Acum însă omul legii trebuia să se impună.

– La noi mereu alimentarele sunt pline, ce ne trebuie nouă broaşte ţestoase?

– Sunt pline cu lapte şi miere! strigă unul din spate şi cum poliţistul nu l-a identificat în mulţime, s-a făcut că nu aude.

Chiar atunci o vânzătoare lipea un afiş scris cu pix albastru pe o coală maro, de-aia de împachetat. ”Azi nu mai primim ţestoase” a citit mulţimea. Arlechinul a respirat uşurat. Poliţistul l-a salutat respectuos pe omul dovedit nevinovat şi a făcut stânga împrejur.

– Îmi eşti dator, i-a şoptit vânzătoarea prin uşa întredeschisă. Sunt singură deseară…

Arlechinul a văzut-o. Era urâtă rău, dar nu într-atât de urâtă încât să rişte o arestare.

– La cât închizi? a întrebat-o el.

Femeia i-a răspuns şi strângerea de mâini a pecetluit înţelegerea pentru câteva ore de bine reciproc. Binele lui urma să fie o porţie de carne de ţestoasă, ceva băutură mai acătării ori ţigări de import, că vânzătorii, ştia el, mereu îşi făceau parte din bunătăţile ce le intrau în magazin.

Ar fi vrut să plece dar lumea nu se mişca de acolo. Mahalagioaica l-a tras spre ea pe omul cu ochi roşii, a luat poziţia de dans şi au început să valseze. După ea şi ceilalţi nemulţumiţi. Arlechinul valsa de unul singur, nu care cumva s-o facă geloasă pe vânzătoare şi ea să-l deconspire.

Poliţistul s-a apropiat din nou. Era de datoria lui să împrăştie mulţimile. Doar că atribuţiile lui se terminau acolo unde începea dansul…

autor Nicolae Cîrstea

 

 

 

 

 

 

 

sigla concursului: David.C 

Tagged with:

Comentarii închise la Câştigătorii premiilor cititorilor la concursul de proză scurtă ”Desculţ prin cetate” ediţia 2012

”Drumuri de cenușă” autor Tănase Serea

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 12/12/2012

Ex Ponto, editură din Constanța, lector de carte scriitorul polivalent Sorin Roșca, tipărește un volum de 45 de poezii în 70 de pagini al tânărului confrate Tănase Serea, într-o prezentare-copertă-peisaj marin incendiat de flăcările răsăritului- de Leonard Vizireanu, volum intitulat Drumuri de cenușă.

Drumurile poetului sunt într-un teritoriu al tristeții, al deșertului și zădărniciei, rar presărat cu trandafiri negri. Poemele- lacrimi au născut un izvor paralel drumului, izvor oprit într-un lac incandescent al amintirii fratelui Voicu, al părinților și al iubitei, – tristețe ce-și leagănă clopotele. Și totuși… dincolo de acest peisaj elegiac, de pustiul pe unde umbla și poetul Ioan Alexandru într-una dintre cărți, mai demult Mihai Eminescu pe lângă plopii fără soț sau pe străzile Bucureștilor șoptind mai am un singur dor, o mamă, dulce mamă, dar și George Bacovia prin tărâmurle sale de plumb sau mai de curând Dimitrie Stelaru, cătând-o pe Eumene, or altunde  Mark Orheianu în lacrimoramele sale, poetul Tănase Serea aduce sunete proprii, dar cum cuvintele (mele) nu vor spune niciodată totul, știind că viața este mântuire, rugăciune, speranță, voi lăsa poetul să vorbească prin cuvintele sale, nu înainte de a zice că, fiind la o răscruce, are un drum propriu și, de vom putea a-l însoți, ne vom bucura citindu-l.

Iată versuri ce-l definesc, azi, acum, aici în literatură (pagină, titlu, cuvinte alese): *10, ÎNVINȘII, învinșii nu vor cânta/ vor da drumul la păsări/ și se vor umbri; 11, MAREA, până când aripi frânte/ vor sfârși zborul/ la maluri pustii/ mare/ eternă nesfârșită lacrimă; 14, RECVIEM, muțenia mea/ îngână tăcerea ta/ în fiecare noapte/ aprinzi candelabrul/ în fiecare zi/ mâinele mele/ întârzie în iarbă/ pe creștetul tău;16, MELANCOLIE, tristețe, ochii tăi sunt blânzi/ și-n lacrime se sting crisale; 18, PARFUMUL TRISTEȚII, liniștit își leagănă noaptea clopotele/…/ amintirea adună tăcerea în cuvinte/ o mână de cenușă risipitor; 19. AMÂNDOI ÎN TIMP, eram aripi întinse/ peste-o lume de scrum; 20, FUMUL, o lumină venită din trecut/ timpul trecut prin flăcări; 22, DRUMURI DE CENUȘĂ, pe sub flori drumurile uitării/ frate al meu în liniștea îndurerată/ se aprind aminirile/ cuvintele nu pot șterge tristețea/ drumuri de cenușă ducând spre nicăieri; 24, ***, acum, frate al meu,/ viața e o luptă/ cu timpul și uitarea; 28, ***, norii du pe cer/ în cufere grele/ tristețea noastră; 39, ȘTIU, umerilor mei le-au crescut aripile; 40, CENUȘA UITĂRII, cenușa uitării adoarme lumea; 41, FEMEIE DIN DEPĂRTĂRI, ce-aș mai putea spune/ femeie din depărtări/ pe câmpia cât privești/ doar așteptaRea și vântul/ leagănă ierburi și păsări; 54, CÂMP DE ROUĂ, mâna mea stângă e o flacără/ mâna mea dreaptă e un apus/și deodată se făcu o câmpie de aripi/ peste care căzură îngeri.*

Și poeme întregi: Mama, Tata, Întoarcere, Tu, Clipe, Marile dureri, Rechinul, Satul, Să ne-amintim, Ochii tăi, Iertare, Epitaf.

Deși poetul Tănase Serea știe că  tăcerea e ușa ce nu o deschizi, după cum spune la pagina 51, sunt sigur că va mai deschide uși cuvintelor, pentru că are cu ce să umple clepsidra și în lipsă/ mâinile învățară/ anatomia ta/ pe întuneric (pagina 60). Până atunci (vezi pagina 66) ascultă lin tăcerea cum se scurge.

 

autor Florin Grigoriu

Tagged with:

Comentarii închise la ”Drumuri de cenușă” autor Tănase Serea

Florin Grigoriu – Cronici Literare

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 12/12/2012

 

Daniel Prallea-Blaga, Zece dalbe columbițe, Editura Amurg sentimental, București, 2011, 48 de pagini.

Iată citate ce reprezintă un tânăr poet, cărturar, lector universitar în București, om de toată isprava și-n regia spectacolului, în teoria spectacolului, în tipărirea unor manuscrise ale bunicului său, preotul  Vasile Prallea din Dumeștii din preajma Iașilor, participant la evenimente frumoase, de cultură din românime:

„Păsări se așează, ciugulesc,

apoi pleacă plutind spre-un cer roz

și îndrăgostit

*

În sângele meu

păsări de sticlă

melodia

atât de depărtată

*

Melancolia toarnă picături

pentru ochi

cel mai bun balsam pentru tenul tău

*

Pescăruș japonez

mirosul dăinuie în colivie

și după ce pasărea a dispărut

pe fereastra dinainte

*

Particule de ulei pe șosea

răsfrâng presiunea razelor

într-un minnat curcubeu

*

De ce trece fata aceasta cu păr creț

și mâinile în buzunare

atât de atentă la direcția vântului/

*

Roșu de piersică

ar mai putea spune multe povești

despre buzele care l-au atins.”

*

Elena Buică, Întoarcerea spre obârșii, Editura Anamarol, București, 2011, 458 de pagini:

O carte de retrospecție și de amintiri a unei expatriate în Canada. Volumul este și o monografie a satului de unde a purces, în 458 de pagini vorbind despre Țigăneștii din preajma Alexandriei, cu căldură, mândrie, grație, seninătate în descrierea vremii istorice, fără filozofări sau pătimașe acuze. Citez despre autoare, de la pagina 309:  *Am publicat cinci cărți până în anul 2011 și am în plan încă să mai scot la lumină vreo câteva, dacă și bunul Dumnezeu îmi va sta în ajutor.*  Pickering, oază de liniște de lângă Toronto, dar și satul său- Țigănești –gând purtat de dor– (carte din 2006) au în autoare *un zugrav de subțire*, iar dacă divinitatea adesea amintită în scrisul autoarei va aduce și altor scriitori menirea de a scrie despre locurile natale, despre cele văzute, trăite, gândite, ce bogați vom fi, noi, românii, duși de soartă în toată lumea!, dar mai ales cât de bogați vom fi, noi, cei rămași acasă, aici unde vine autoarea canadiană din când în când să pună o floare amintirii celor dragi, umbrei celor prezenți aici permanent în glie, în cer – și nouă, tuturor, celor încă suportându-ne pământul, Maica Geea.

*

Silvia Butnaru, Spectrograme, proză scurtă, Editura Global, București, 2011, 192 de pagini.

Carte vie, inspirată de întâmplări, condei alert, zgârcit în amănunte, liric uneori, pătimaș în zugrăvirea unor chipuri de cărturari din țară sau din Germania, unde locuiește, fragedă și formidabilă, publicistă de talent, poetă de stări sălbatice sau potolite, dar nobile, sincere, Silvia Butnaru este un autor/ autoare apreciată, vorba ceea, încă din secolul trecut – Ei, cum fug anii!, de când hotărâtă-și cioplește statuia în gresie și marmoră, încrustat cu…spectrograme, precum  Filozoful și bucata de stâncă, În numele Partidului, Maestrul și ultimulucenic, La poarta casei mele, La miez de noapte, Cadouri de Crăciun, Albunuța, Iubirea nu apune. Mă socotesc printre prietenii domniei sale, printre care sunt Irimie Străuț,  Ion dumitru, leo Butnaru, Valeriu Bârgău și mulți alți scriitori români și germani, ocrotiți de lumina eminesciană, goetheiană și a altor mari lumini, de pretutindeni și *de liniștea caldă, liniștitoare a păcii din lume.*

*

Marga Dumitrescu-Frasinu, Acces la transcendență,  Editura Fundația Elisabeta, București, 2004, 102 pagini, jurnal de mesaje cerești. Citez gânduri transcrise, din lumea creațieei scriitoarei octogenare, autoare de încă douăzeci de cărți:

„Din poezie, din cântec curg mărgăritarele iubirii divine. Ele sunt glasul spiritului universal. –

-Omenirea trebuie să treacă prin toate fazele decadenței. Diavolul inspiră curente noi. –

-Arta face și materia să vibreze. –

-O minte elevată prin studiu și creație rămâne pururi plină de prospețime.-

-Secretul unei nemuriri/ este prețul unei pătimiri. –

-Blaga a muncit enorm și a suferit crunt, pentru un petec de nemurire.-

-Filozofia fără idei metafizice rămâne un aluat ce nu dospește.-

-Orice scris este o fântână de veșnicie.-

-Veșnicia este produsul binelui.-

-Nu te îndoi, lumina vine la lumină!”

*

Alex Vâlcu, Amintiri din mileniul II, Casa de Editură Amurg Sentimental, București, 2012, 152 de pagini. Scriitorul este un lăutar din Titu, adică își câștigă existența cântând pe la nunți, botezuri, onomastici. A scris și poezii și alte cărți de proză. Aceasta, tipărită în decembrie 2012, este un volum spumant, duios și excelent scris, putând fi tipărit cu succes și-n alte limbi, deoarece autorul își povestește viața de adolescent îndrăgostit și de tânăr soldat, om curat, aventuros, clocotitor. Pagini adevărate de viață, povestind și amoruri de neuitat, fierbinți, dar descrise delicat, cu o mare tandrețe față de femeile  ce i-au înluminat sau înlunat viața. Talent nativ, optimist, de succes și-n viitor.

*

Elena Călugăru Baciu, Focul, proză, Editura Dacoromână, Bucureşti, 2012, 84 de pagini: într-o călătorie în Rusia autoarea o  întâlnește pe Maria, o basarabeancă născută în Siberia, părinții fiind deportați în 13 iunie 1941, și portă discuții interesante despre deportări, războaie, inclusiv în Afganistan, despre Nicolae Milescu Spătaru, Dimitrie Cantemir. Au și viziuni, coborâri în istoria noastră tragică, vorbind cu Artemidoros, onirocritul din Daldis, cu marele călător în China, ambasadorul țarului pe lângă marele han, Spătarul savant Milescu, dar și cu Dimitrie Cantemir, cu mama, cu soțul Ion și cu alții, inclusiv  în vremea perestroicăi, a marilor manifestații pentru libertate, credință, descoperind măreția omului prin analogii istorice- evenimente, fapte, oameni-,  sau mai înainte*Pe vremea când s-a descopetit fermoarul* gurii etc. Cităm:* Ziua fatală, 28.06. 1940, când toți deputații sin Sfatul Țării rămași în Basarabia au fost arestați, unii împușcați, pentru că au unit neamul românesc în 1918.*,  *Vremurile au fost mereu la fel, cu suferințe, lupte interne și externe…Poate doar așa cu mici treceri de furtună, puțin soare și lumină lină.*

Romanul,  alcătuit din trepte- călătorii de inițiere, dă samă de priceperea scriitoricească a unei prozatoare umblate prin lume,  din stirpea  căutătorilor de taine, simboluri, istorii, mândre de locul lor din lume a neamului în care s-au născut. Merită citit, pentru scriitură, fapte, cunoștințe reamintite  (*De psalmodie bono, de marele predicator Niceta de Remesiana, este cea mai veche lucrare teoretico-muzicală din cultura noastră.* etc), având o multicoloră, surprizătoare încrengăură epică, lucru important în proză.

*

Corina-Lucia Costea, Flori în clepsidră, schițe, Editura Singur , Târgoviște, 2011, 152 de pagini

Scriitoare de miniaturi epice, de portrete literare, de clipe de jurnal, de goblenuri lirice, Corina-Lucia Costea a tipărit 44 din aceste întâmpări ale vieții de sine și din exterior. Iată începutul unor Fotografii de Sărbători: „Mereu, de Sărbători, obișnuim să ne facem fotografii. Casa e curată, bradul împodobit, masa îmbelșugată, familia reunită, micile discordii anulate. Așa e… de obicei. Răsfoiesc albumele. ” Iată și alte titluri din carte: Azi l-am cunoscut pe Dăncuș, Flori în clepsidră, Masaj la patru mâini, Podul din Praga,Vin sărbătorile, mamă Dara!,Câte lacrimi costă un zâmbet, Darul iubirii.  Scriitorul Nicolae Băciuț, pe pagina a IV-a scrie: „Corina-lucia Costea scrie cum trăiește, trăiește cum scrie: cu naturalețe, cu sinceritate, confesiv, nostalgic.” Bine ai venit în biblioteca prozei românești și universale, cu prima carte, profesoară Corina-Lucia Costea!

*

Laurențiu Orășanu, A treia bancă, Editura Semne, București, 2012, 248 de pagini: Scriitorul stă în a treia bancă și citește un fals roman polițist, în realitate, o ironie la adresa mass-mediei.  Laurențiu Orășanu mi-a dăruit romanul în 13 noiembrie 2012 la AGIR, la o ședință a cercului epigramiștilor unde suntem membri, romancierul fiind și epigramist  sârguincios, vitriolant, dar și poet independent de mode și grupuri, sângerând social și liric, vulcanic, zânatic. În ce privește construcția romanului de față este o clădire labrintică, având multe uși, pe care sunt titluri în gen picaresc, fiecare ușă ascunzând o încăpere altfel zugrăvită, dar toate sălile demonstrând pricepere, umor cât cuprinde, antonpannesc, hasekian, jeromian k jeromian etc. Mai cred că autorul  l-a citit și pe Urmuz, Swift și Mark Twain (asta sigur, fiindcă a fost o leacă de timp și prin State), Hemingway (scena somnului pescuit în Lacul Herăstrău citit într-o lectură publică de autor are și aspecte mitice, voiculesciene),  romanul până la urmă povestind primirea unui premiu pentru un film ce descrie tocmai nașterea acestui film, cu scenariu furat, dispărut, ascuns etc. Cum autorul între timp scrie în altă bancă de date, așteptăm să vedem alte romane, fie ele și publicate fragmentar în revista Vânătorul și Pescarul, comentate și de ziare, autori din Călărașii de Dunăre, de unde e autorul sau din bucurești, unde scriitorul e… capitalist, bogat strașnic în talent.

*

Pe Paul Polidor, l-am întâlnit în 2012 și mi-a trimis în 30 octombrie 2012 două cărți De dor mai moare câte un actor,  versuri, Editura Fundației Paul Polidor, București, 100 pagini, 2009. și Florin Silviu-Ursulescu, Paul Polidor între cauze nobile și muzică avangardist-futuristă,  biografie, Editura Fundației Paul Polidor, București, 100 pagini, un amalgam de laude scrise în presa din românia despre un poet prahivean stabilit în București, muzician, cântăreț  și compozitor pe versurile sale, impresii din viață și pe versurile altor poei, români (mare iubitor de Eminescu, Vieru, Nichita Stănescu și… Paul Polidor) sau străini, cu concerte și-n alte țări, în 13 limbi. Paul Polidor are o Fundație, tipărește cărți, Cd-uri, ajută copii talentați, fie din București, Ialiomița, Călărași, de oriunde, e pasionat de rebus … Unii zic că este un fenomen, om altruist, plin de energie, alții nu zic nimic, ascultă și aplaudă. Unii, precum subscrisul, mai și scriu puțin față de cât merită, dar conchide: Bravo!, citând și o strofă de cântec „iarna mea iară/ cântece ară/ sanie-n vară.”

*

Vasile Mustaţă, n. 06.09. 1936, Adjudul Vechi, jud. Putna (Vrancea), Facultatea de Construcții Feroviare, Drumuri și Poduri, 1966, Facultatea de Filosofie, București, 1973, doctor-inginer, ziarist, proiectant, scriitor important al zilelor noastre, necunoscut, cu o excepție onorantă, criticilor literari…iluștri.. Volume: Dureri condensate, prefață Ileana Manole- 1990; Neliniştile dorului, versuri, Editura Perpessicius, Bucureşti, 164 de pagini, prefață Marcel Crihană, 2003;  Dor în amurg, sonete şi poeme, prefață Ion Rotaru,  Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2005, 130 de pagini; Stihuri silvestrene, Editura ASA, Bucureşti, carte tipărită cu ocazia centenarului bisericii Sfântul Silvestru, Bucureşti, 1907-2007; Poezii pentru copilăria Annei, Editura Dorotea, București, 2007, 72 de pagini; Ideograme lirice, sonete şi glose, prefață Radu Cârneci, Editura Eminescu, 2008, 128 de pagini; Cristalizări, catrene, notă bibliografică, Editura Eminescu, 2011, 160 de pagini. A publicat în România (Scânteia; Paradox etc.) și Canada (Cuvântul Românesc) și în antologii.Despre literatura sa au scris: Emil Baltag, Nicolae Bordașiu, Radu Cârneci, Aurel Chivu, Marcel Crihană, Constantin Toni Dârțu (vol. XL- Personalități române și faptele lor, Iași, 2010), Ileana Manole, Ion Rotaru (inclusiv în O Istorie a Literaturii Români de la Origini până în Prezent), Nicolae Tudor, Florin Țapu,  Membru al Societății Române de Haiku.

Scrie catrene, haikuuri, glose, poezii pentru copii, rondeluri, sonete.

*În fericire inima exultă,/ dar ea nu poate fi un scop în sine,/ în strop simțim puterile-i depline/ și suferim când este mult prea multă* (volumul Cristalizări, XCV, pagina 61)

Iată finaluri de sonete: *Clădim altarul arderii de sine, emoția o sorb ca vinul vechi, pe treptele credinței simțirea se dilată, nu poate nimeni cesul să-l prevadă,ne răsădim speranța-n univers, sub pleoapa grea lumina sângerează azi totul se întâmplă în timp dumnezeesc*

Iată o strofă (poemul Singurătate, vol. Neliniștile dorului, 2003): *bat tăcrile-n aramă/ lumea-n taine se  destramă,/ doar descânt de șoapte vechi/mai răsun în urechi.*

Și un distih: *Doar prin veacuri, la răspântii,/ câte-un geniu taie pârtii (vol. Neliniștile dorului, poema Destin, pagina 16)

*

Doina Popescu-Brăila, Comisia Zurich, Editura Torent Press, Brăila, 2009, 238 de pagini. Romanul este” o carte despre „RĂUTATEA LUMII”, așa cum spune autoarea, iar în cele nouă cărți-capitole, intitulate poetic  al războiului, al răilor, al rătăciitorului, al sorții- noaptea răilor, al actorilor, al poveștilor, al adevărului, al celor 13, și ultimul- cartea din manșetă, prezintă istorii din vremea războiului 1941-1945 și a *cucerirlor revoluționare*, inclusiv crimele pe care se bazează aceste cuceriri, dar și greutatea construirii unei alte Româniii, bazată pe împrumuturi și acțiuni secrete.  Autoarea  *are condei*aspru,  răsucit, uneori  tăios, dar cel mai adesea  precis, tragic uneori, romanul fiind captivant, nu degeaba a și fost apreciat de mai mulți scriitori brăileni și nu numai și a continuat a scrie și alte întâmplări pe multe pagini, cu același simț al dialogului, al amănuntului relevant și al conflictului  bine descris încet-încet, dar totdeuana important, determinant, vieți trăite pe acest pământ al oamenilor, de lângă Brăila-Ibrail sau din orașul salcâmilor înfloriți năpraznic istratian, fănușian etc. (Florin Grigoriu)

Tagged with:

Comentarii închise la Florin Grigoriu – Cronici Literare

Sprinţare chipuri ale morţii, autor Virginia Paraschiv

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 12/12/2012

            Spiritul flamand al unui  poet maramureşean-VASILE MORAR

Mare şi anevoioasă  este osteneala de a citi poemele lui Vasile Morar întocmite în volumul Nu vă temeţi( Editura Transilvania, 2011),  şi facem vorbire  abia despre volumul I.  Poetul îşi copleşeşte prezumtivul cititor cu grandoarea ciclopică a întreprinderii sale. Ţine totul sub control, onestitatea lecturii, vrednicia opţiunii  pentru el, poet deja consacrat şi definit, timpul fizic şi spiritual de dăruire a lectorului, în contrapartidă cu efortul de creator, devoţiunea faţă de o poezie încătuşată în prozodie  clasică, în răspăr cu ritmul versului alb. Vasile Morar a anticipat cu ironie suavă supliciile lecturii unui volum de dimensiuni impresionante, şi,  ceea ce este mai rău pentru spiritele cârcotaşe, este apariţia recentă a  unui volum doi şi iminenţa volumului trei.  Vasile Morar păşeşte din o mie de poeme într-o mie. Zice domnia sa cu umor buclucaş, lasă să fie multe, poat e doar aşa mă vor lua în serios. Subiectul este subînţeles  pentru poet,  pentru noi , subiectul probabil  rămâne în mister: cititorii, confraţii poeţi contemporani, criticii , prietenii maramureşeni ai fatidicei  zile de marţi,  exorcizate la Ojete. ( Baia Mare, pentru uzul profanilor în materie de boemă cu clop)  În ceea ce mă priveşte, parcurg cu plăcere nedisimulată versurile prietenului Vasile Morar, pentru că în universul său poetic mă aflu într-un tărâm cu care fraternizez spiritual, din perspectiva formaţiei mele livreşti, mereu în căutarea naturaleţii spontane , autentice.  Vasile Morar aşează volumul impunător sub deviza  papală care a făcut istorie sub ochii noştri.  Este un lucru evident, dar să vedem cum a perceput POETUL îndemnul sacrosanct.  Comentatorii lui Vasile Morar au observat  aspectul ludic carnavalesc cu care abordează temerea noastră cea mai firească şi sâcâitoare, temerea de moarte. Asocierea  versurilor sale cu picturalitatea lui Breugel este deja un bun câştigat în arealul comentariilor critice. Ileana Roman, prospectând cu fineţe volumele publicate înaintea volumului la care facem referinţă , sesizează cu acribie picturalitatea din versurile lui Vasile Morar, ba chiar observă că acestea rămân la stadiul de peisaj delirant,  iar sub aspectul tendinţelor scriiturii îl caracterizează drept poet neoromantic la nord de Eden.* Ileana Roman , în proiecţia ei sensibilă asupra unor lecturi, se defineşte pe sine însăşi  prin demersul comentariului critic. Ea sesizează peisaje apocaliptice, stranii, obsesii , fantasme necrofile. Anxietatea sudului danubian pliată pe o creaţie a nordului. O receptare critică interesantă, investită cu rafinament  şi cu supleţe intelectuală. Rămânem din păcate doar la o simplă fantă  prin care tragem cu coada ochiului la poeme, ca apoi să ne retragem cu satisfacţia analogiei suficiente , lămuritoare  oarecum  pentru poezie şi poet. Citim, asociem intuitiv cu reperul cultural cel mai vizibil, la o primă şi convenţională lectură, şi trecem cu lejeritate de consumatori de literatură, la alte cărţi, la alţi poeţi. Cazul Morar devine caz finit, clasat, o voce exotică şi pitorească maramureşeană, ce-i drept, singulară şi originală în metafora luxuriantă, cuvântul magic pus în slujba unui gând poetic, insistent, repetitiv , statornic , evaluarea critică e finită, corectă, stimulatoare pentru autor, cititorul are a-şi face şi el o idee, pe cont propriu, şi gata, aşezăm o carte frumoasă în raft, pentru altădată, când va fi să fie, eventual o ceremonie sau festivitate.  O atare abordare mi se pare păguboasă, nu pentru poet, neapărat, domnia sa  are partea lui de măgulire şi de flatare, nu e nici anonimizat nici marginalizat, are o cotă naţională  prestigioasă. Maramueşul cultural care-l conţine pe poet e cam tăcut, mediul aulic nu se prea osteneşte cu promovarea  poetului care este admirat în sud.  E prea de-al nostru ca să-l înălţăm în rang înalt, laolată cu ceea ce se cheamă marea literatură română. Paguba e pentru noi cititorii. Suntem prea grăbiţi să percepem un act de cultură ,receptăm discursul literar fie superficial, într-un exerciţiu de conformitate cu preocupări literare, furat din durata cenuşie a rutinii cotidiene, fie unilateral, prin tălmăcirea unui interpret al textului literar. Ne situăm de bună voie sub tutela criticului literar cu implacabila sa autoritate şi fermitate categorială. Impact empiric sau impact  dirijat. Desigur cazuistica se raportează nu numai asupra poetului asupra căruia încercăm să zăbovim mai pe îndelete şi mai nuanţat, ci asupra relaţiei noastre de consumator de lectură cu textul literar.

Preambulul    are tocmai rolul de a pune în discuţie o privire „altfel” asupra textului poetic, cu atenţie expresă asupra ciclului de poeme din Nu vă temeţi, volumul I. Propun cu simplitate răsturnarea criteriului de abordare, anume să abandonăm pista originalităţii amprentei stilistice, şi să explorăm acele locuri comune şi,  în măsura în care putem aduna din cioburi şi frânturi imaginea unei entităţi, a unui întreg, să configurăm în poezia lui Vasile Morar valoarea exponenţială a unei spiritualităţi. Să înţelegem dacă volumul este o simplă antologie de poeme,  sau dacă acestea se adună într-o entitate spirituală de sine stătătoare. Să identificăm chemarea din adâncurile fiinţiale a unei voci poetice, luînd ca repere teme şi motive înţelese ca arhetipuri. Ioan Marchiş , artist plastic şi filosof, are darul de a fi declanşat pentru artă şi cultură interesul pentru scotocirea arhetipală. Viaţa, dragostea, moartea, natura, credinţa,feminitatea,  sunt preexistente memoriei artistice colective sau individuale. Un poet nu poate face începutul lucrurilor, nu se poate situa în afara simbolurilor culturii şi civilizaţiei care-l conţine:

Nu numai opera de geniu este semnificativă, ci mai ales textele matriciale, arhetipale, impersonalizate, opere ce nu se erodează în timp, ci se şlefuiesc, se simplifică,  devenind adevăraţi atomi ai structurii spirituale**  

Volumul Nu vă temeţi  ne oferă o excepţională oportunitate de a detecta cum armonizează  Vasile Morar zicerea sa poetică unică şi irepetabilă, cu semnalele statorniciei cutumiare, tocmai prin spaţiul generos de referinţă.

Feminitatea este permanent invocată,  în cele două feţe ale preexistenţei sale: senzualitatea şi  maternitatea, ambele componente ale feminităţii sunt procesate din arhetipuri precreştine, senzualităţii îi lipseşte ideea de culpă, de păcat, iar imaginea mamei e simplă, naturală, nu are transcendenţa mamei christice. Senzualism în simbioză cu austeritatea matriarhală, un joc de imagini buclucaşe cu imagini impregnate de timiditate filială şi duioşie, eros haotic şi spontan, şi mama rustică, robustă, mustrătoare, împăcată cu destinul firesc de muritor. Hedonism coexistând cu veneraţia bărbatului  ce îşi amână fără termen ieşirea din copilărie, ieşirea de sub tutela convenabilă a mamei. Eludarea transcendenţei şi plonjonul în practica diurnă a realului domestic, fie el frivol, fie auster, este tributară influenţei lui  Walter Witman. Vasile Morar se declară explicit admirator al poetului american , şi afirmă cu francheţe că frumuseţea lumii în detaliile ei senzoriale , i- a fost dezvăluită de poetica marelui precursor.  Discursul poetic al lui Vasile Morar şochează lectorii formaţi în spiritul convenţional livresc, naturalismul eroticii pe-alocurea prezent, e de natură să producă sancţionarea unor frazări şi a unor intruziuni lexicale drept creaţie vulgata . Poetul premeditează asemenea efecte şi-şi râde în sinea sa de bon tonul ambalajului poetic romanţios, desuet şi ipocrit. Odată cu poetul se joacă alter egoul său cel mai vizibil, claunul, personaj omniprezent, direct sau sugerat prin meandrele ludice ale textului poetic.

Vasile Morar aplică în felul său, cu dezinvoltură,  expresia poetică a paradigmei eros- thanatos. Moartea e un protagonist cu care viaţa însăşi face casă bună. Ideea morţii nu este nici obsesivă, nici lugubră, nici spăimoasă, poetul nu înalţă moartea la dimensiunea unui  destin  tragic. Un alt poetic Nordic, de expresie sobră, austeră, rafinat distilată intelectual, Vasile Grigore Latiş, dă glas reflexiv unui concept generat de reprezentările arhetipale, anume că viaţa însăşi coexistă cu moartea:

Eul îl găseşte pe celălat în Feminitate, într-o reluare infinită de sine, cu Mama, cu morţi cu tot, cu tot lucrul, cu nimic, Eul nu mai scapă de sine***

Ludicul sprinţar în toată textura volumului,  secondând erosul şi moatea, deopotrivă, a dat prilej de definire a tendinţelor lui Vasile Morar înspre zona burlescă, chiar frivol parodică, spre farsa suculentă de tip Thyl  Ulenspiegel.

Breugel, Thyl, scânteiază semnalele flamande, să ne dumirim dacă sunt simple corespondenţe culturale,  sau ceva mai mult de atât. Să privim cu atenţie chipurile morţii din volumul Nu vă temeţi, izvodite dintr-o preexistenţă cutumiară în spaţiul rustic maramureşean. Aceste chipuri multiforme se includ în intervalul binomului cromatic arhetipal, alb-negru.

Pisica neagră  a trecut prin faţa eşafodului( Prin faţa eşafodului)  

Trec trenuri negre cu orarul rar/ca într-un lung cortegiu funerar( Trenul pustiu)

Prin gaura cheii s-a  furişat moartea/ în casa cu un singur locuitor/ …moartea îmbrăcată în rochie de mireasă( Prin gaura cheii)

Păsărilor albe le-au crescut aripi negre (Numărătoarea)

Mierla ţipă şi flutură aripi învolburând steaguri negre-n copac( Cu morţii pe braţe)

 

 

Pasărea neagră străjuieşte viaţa şi moartea , ca semn terifiant. O asociere  geo-culturală cu spaţiul flamand se strecoară insinuant:

Provincie fascinantă, Flandra, dar stranie, nicidecum feerică. Ieşirea la mare aduce Flandrei încă un contact cu ameninţări obscure, terifiante, pasăreaneagră din coşmarurile copilului Ensor****

Veşmintele ca pasărea neagră…feciorul…ce păcate a avut de-a trebuit/ să-ţi culce gloanţele în pieptul lui( Pasărea neagră)

 

Chelinţa, tărâm maramureşean învăluit de fantasmele someşene…, în consonanţă cu celebra provincie flamandă: Pe luciul Someşului curg lumânări/ moartea nu are niciodată zăvor( Podul)…şi nici delimitări spaţio-temporale, parafrazăm noi.

Pasărea neagră tutelară este anulată, în severitatea ei sepulcrală, de vocea de claun a alter- egoului poetic:

 Se joacă preoţii în potirele de cuminecătură/ aruncă bărcuţe, fac valuri în vin/ îşi ling degetele umede şi râd în hohot( Naufragiu)

Preotul….cântă pricezne amestecate cu manele/ sfinţii beţi dănţuiesc şi înjură ( Petrecerea)

Îngerul are o sticlă de votcă şi trage/ Când începe prohodul începe şi el / să râdă în hohote şi să cânte manele( Îngerul alb)

un preot face rugi/ şi mai jos e unul care sparge alune( Urechea de lemn)

..nu mai sunt preoţi /să cânte în urma morţilor ce vin/…porţia de colivă s-a înjumătăţit,  cerşetorii se îngraşă şi sunt mofturoşi( Peretele de sticlă)…

Caii carului mortuar mânâncă ovăz/ un preot cade pe burtă în urma mea/ păşind, şi-a călcat pe patrafir( Se aude mormântul)

Stau în biserici sfinţii cu barbă/ privind petrecerea cu ochi măriţi/ haideţi măi fraţilor jos din icoane/ şi gustaţi vinul şi chiuiţi( Petrecere cu sfinţi)

Aleluia, aleluia cântă preotul stins/din strană răspunde diacul/pensionarii trec pe la chioşcul de pâine/ se bate pe burtă dovleacul ( Se trezesc suburbiile)

De pe străzi ies dricurile în strada principală/în oale imense bucătăresele învârt în ciorbă/când cortegiul opreşte la semafor/ies morţii să mai schimbe o vorbă (Sigilarea mormântului)

A cumpărat de toate pentru înmormântare/ piper, lumânări, sare iodată( Sicriul)

De iconostas am legat luntrea la inundaţii/ în iconostas sfinţii se întind şi cască/ după ce am delegat luntrea în valuri, tristeţe, preotul uitase damigeana cu vin/ ( De iconostas)

Cine-i mai frumos ca mine/în satinul dintre scânduri/draga mea te mai aştept/să-mi trimiţi câteva rânduri( Stropul de lumină)

Eu salut mulţimea cu săgeata în piept( În faţa săgeţii)

Să poată moartea încăleca/ şi la trap să mergem mai departe( La trap)

Vasile Morar, în avântul  libertăţii anticalofile, creează inserţii de factură suprarealistă. Practică dezinvolt o destructurare a imagini, ca formulă  de  frondă împotriva structurilor logice.şi armonioase. Kitsch-ul florilor de plastic aduce moartea în platitudine şi deriziune. Un chip al morţii , banal, domestic şi ridicol:

Altă dată trece carul mortuar/ eu stau cuminte întins între flori/ aud preoţii cântând răguşit şi văd semafoarele schimbând culori( Zugravul)

Pe mine m-au scos din mormânt/ înmormântarea s-a făcut umbrei mele/ peste ea aşezau florile de plastic/ lumânările înălţau gâtul printre  mărgele( florile de plastic)

Lumânările…numai floarea din pieptul tău era frumoasă şi vie( Floare roşie)

Florile şi accesorii ale grandorii trecătoare, consemnate cu realism descriptiv:

medaliile mortului din dric  peste perna moale de catifea( Mâna)

În universul sepulcral îşi face vad şi moartea vlăguită, o moarte nevolnică, neputincioasă, obosită de propria regenerare şi perpetuare. Un concept coborât la rang de melodramă.

Mortul rămas singur s-a ridicat din sicriu/…văzând morţii, a început să plângă( Pe marginea prăpastiei)

Moartea coboară de pe cruce/ acolo stătuse ea cocoţată o vreme/ …de la un timp nimeni nu mai moare/ noi stăm la căpătâiul morţii bolnave( Moartea bolnavă)

 

Păpuşi, oglinzi, ochii, călăul, execuţia, gropi comune, imaginea crucii pe umăr, spânzuraţi, schelete, beţivi, golgota zilnică, omul fără cap-alegoria lui Ioan Botezătorul,panteism, motivul cuiului în palmă,  oglinda ca blestem, magie neagră, copacul de sticlă, de oase, de ceară, alegorii zoomorfe, care mortuare, soldaţi , cucoane, un carnaval grotesc, o aglomerare de măşti funambulescă. Măştile lui Vasile Morar descind din măştile lui Ensor, să luăm însă aminte nu numai la o posibilă filiaţie analogă, ci să străbatem dincolo de vizibilul  nemijlocit, facil:

Masca la pictorul Ensor pare a sugera încremenirea unei clipe de adevăr al omului. Ce de valenţe umaniste ascunde exploatarea staticului…E omul atât de urât? Ne putem întreba. Să mai aşteptăm un pic răspunsul. Copilul Ensor descoperă în „cabinetul de cutiozităţi” al casei sale combinaţia în carton a trupului carnavalesc şi a faciesului grotesc-tragic, făcătură ireală prin care Arta recompune realul unui tip uman esenţial. Atenţie la jocul tensionat ireal-real, cel care defineşte o categorie substanţială de flamanzi {…} Pânza „autobiografică” Ensor la harmonium insinuează în fundal invazia unei faune umane de chipuri caragioase( artistul şi masele), te şi întrebi ce e decisiv la Ensor, {…} o reflecţie despre omuleţi  şi  umanoizi, sau pur şi simplu  continuarea în exploatare personal a unor Bosch şi Breugel din vâna lor de aur: fantasticul, stranietatea structurală  în care se complică şi se complac flamanzii fără s-o ştie? Atenţie şi la la contribuţia pictorului Rene Margritte, la ironia care demască metodic supraestimarea valorii utilitare a obiectelor, cu dorinţa artistului de a le restitui puterea magică.*****  

Un maramuresean să reitereze  prin logos poetic sarabanda spiritualităţii flamande, smulgând CUVÂNTULUI picturalitate ? Transgresarea unui spirit robust al unui maramureşean în structuralitatea insidioasă a imaginilor spectrale răsfrânte în oglinda someşeană? Poetul culege cu voluptate elementele utilitare din arealul diurn , răsuceşte banalitatea şi recompune un spaţiu virtual înstrăinat de funcţionalitate domestică. Piper, sare iodată conexate imagistic unui sicriu.  Din când în când se arată şi adie timid mireasma sacră a  crinului  de celebrare a Sfântului Anton. Şi cât se poate de discret apare într-o singularitate relevantă o imagine de referinţă la o orgă spartă, simbolistica de natură confesională este mai mult decât evidentă, poate şi de aici cavalcada unor oficianţi de cult creionaţi cu voluptate şi cu suculentă ironie, drept nişte saltimbanci. Sacrul e tangent profanului.   Transcendenţa se salvează individual şi particular:

O să plec şi dacă tu vei vrea/ să te aşezi şi să-mi ciripeşti pe cruce

Cu fiecare zbor de pitulice/ îi mai curgea câte un rid pe obraz–––-Bătrâna ( Pasărea din colivie)

   Copacul înfrunzit vine spre mine/ pe jumătate surd, pe jumătate orb/ …oare nu sunt chiar eu copacul/ pe jumătate surd, pe jumătate orb( Copacul orb)

Ea îmi şoptea cu groază cum aude/ cum şerpii curg, de gheaţă, în cuvinte( Din fiecare os)

Numai eu stau singur cu cărbunele-n mână/am început să desenez obiecte ciudate/…/Iisus trece prin oglindă cu crucea în spate( Trece Iisus prin oglinzi)

Lumânarea îmi şoptea ceva în tâmplă/rostogolesc spre mine roţile de la dric /clopotele bat de parcă sunt nebune/ numai eu stau şi nu pot face nimic( Sunt printre voi)

Stau pe arborele  de oase( Cu oasele-n spate)…..

Îngerul se năousteşte asupra mea/ şi îmi smulge rugăciunea din gură( Graţierea)

  

Omul fiinţează în moarte acomodat cu repetabila şaradă a trecerii, arhetipul drmului e plasat de poet cu multă pasiune şi sensibilitate. Moartea ca drum . Calea Tăcută a Morţii .

Mai e un drum ce sprijină o cruce /e drumul care-atâta face, duce ( Drumul fără sfârşit)

Ataraxia.  Chipul blând şi mântuitor al morţii oferă speranţa stării perfecte de linişte sufletească , prin detaşarea de frământările lumii. Împăcare cu sine, întoarcerea în liniştea primordială.

Toate le las, nimic nu mai vreau să aud /nici clopotul pentru vecernie,nici fântâna cu roată /mă voi muta în casa cu stejarul pe prispă /în a cărui uşă nimeni n-o să mai bată (Ronţăind nisipul)

Incursiunea prin discursul poetic  al lui Vasile Morar, înnţeles ca act de transfigurare particulară a unor semnale preexistente, scoate aşadar la iveală comuniunea arhetipală cu spiritualitatea flamandă, iar moartea,  conceptul tutelar , se înfăţişează în cele mai excentrice  şi pitoreşti ipostaze. Chipul polimorf al morţii. Măştile spectrale  carnavaleşti  în abordare hermeneutică, se circumscriu raportului dintre aparenţă şi esenţă.

Esenţa odihnită în „aparenţă” se regăseşte reconfortată, se naşte prin mască. Avem deci în mască un element ambiguu, deoarece este atât aparenţă, ( faţă de prima aparenţă), cât şi esenţă( prin negarea a ceea ce a fost înainte aparenţa. Caracterul acesta ambiguu al măştii este de o fecunditate deosebită, întrucât oferă esenţei regăsirea ei, ceea ce înseamnă rezolvarea înstrăinării şi recăderea în liniştea primordială .******

Hermeneutul Marchiş se raportează în conceptul său la jocul în spaţiul scenic. Referinţa este cu atât mai oportună cu cât poetul Vasile Morar dramatizează scenic tablourile poetice, scena mare a vieţii şi a morţii e compusă din suite de scene miniaturale, într-o dinamică spectaculoasă. Adevărate tablouri vivante.

Aplicaţia hermeneutică a măştii, ca „esenţă odihnită în aparenţă”*, se poate extinde asupra logosului poetic, atunci când acesta întruneşte trăsăturile  ambiguităţii, unde să coexiste  elementele aflate în opoziţie absolută, esenţa şi aparenţa,  unde masca este „locul  unde se găsesc deodată şi una şi cealaltă*******

Chipurile morţii dezvăluite de imaginarul suculent poetic, exaltă, prin esenţa lor viaţa, în simplitatea ei primordială. Dinspre moarte către viaţă, iată o perspectivă care contravine bunului simţ comun. Cu un amendament, a nu se uita că Vasile Morar impregnează ludic spiritul nordului, unde poetul cărturar Vasile Latiş demontează clişeeele bunului simţ comun:

Zăboveşti…Ori cauţi neştiutor, şi ştii

c-odată-ai fost: că aceleaşi imagini le

poartă nesfârşitele-ţi morţi.(Cuvânt încet auzit de la unul la altul)********

Imaginile fractale ale vieţii din moarte germinate  şi înspre moarteîndreptate.  Chipurile joviale ale morţii , imagini consolatoare pentru conştiinţa lăuntrică a precarităţii. Pirueta flamandă a poetului Vasile Morar ne aduce lectura într-un vertij al culturilor şi ne provoacă un sentiment paneuropean de identitate. Şi atunci..

.Rămân măştile de vânzarepentru toată lumea, cartoane bălţate, macabre sau vesele( după tradiţia bipolară a provinciei), individul flamand liber şi modern poate avea revelaţia că le-a purtat pe toate în viaţă-lubrice, prosteşti şi tragice, vitrina –oglindă îţi oferă parcă, încremenite, clipele de adevăr ale biografiei tale, şi te mulţumeşti filosof cu masca pe care ţi-a construit-o viaţa.Şi în spatele măştii să păstrezi bine cocoloşit „ micul monstru” de care pomeneşte Malraux, sufletul viu, eul noastru individual.********

Vasile Morar răzbate prin avatarurile sprinţare ale  morţii şi în cele din urmă  se opreşte, într-o escală finală şi definitivă, pe Ultimul drum:

                     Crucea ca o piatră de hotar nu se mişcă

                     împing în ea cu umărul dar nu pot

                   s-o clintesc, s-o mut mai încolo c-o palmă

                  crucea blestemată, încremenită de tot

Şi claunul e obosit şi  muritor, nu-i aşa?

virginia paraschiv       autor    VIRGINIA PARASCHIV, Baia Mare

 

 

 

NOTE

* ILEANA ROMAN, Poet neoromantic la nord de Eden, Prefaţă la  volumul lui Vasile                Morar,   Dumnezeu  câte un pic,  Editura Prier, Drobeta Turnu Severin, 2011

  ** IOAN MARCHIŞ, Simbolica artelor nonverbale. Aplicaţii hermeneutice,

Editura  Ethnologica, 2011, p.173

***VASILE LATIŞ şi GAVRIL CIUBAN, Viaţa de aer,  Editura Grinta, Cluj-Napoca,

2009, p.91

**** FLORIN PARASCHIV, Trei Europe… în rosturi şi rostire,( Flandra şi        flamanzii …Către un portret spectral al lui Andre Malraux sau frisoanele

                         unei genealogii comunitare), Editura Salonul Literar Focşani,

1998, p.73

 ***** FLORIN PARASCHIV, op. cit. p. 73/74

 ****** IOAN MARCHIŞ  Concepte hermeneutice: Masca şi jocul în spaţiul scenic, Vatra

Chioreană, nr 4, septembrie , 2010

******* VIRGINIA PARASCHIV, Metafora mască, esenţă şi aparenţă

  ******** VASILE LATIŞ, Versuri premergătoare, Editura Proema, 2003

 

*********FLORIN PARASCHIV, op.cit. p. 78

 

 

 

 

 

  

 

 

.

Tagged with:

Comentarii închise la Sprinţare chipuri ale morţii, autor Virginia Paraschiv

Valiza cu bani, autor Ion Ionescu-Bucovu

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 11/12/2012

Fragment din romanul PRIVEGHIUL

De la Bucureşti, nevasta lui Ionel al lui Duran primea veşti din ce în ce mai triste : Am făcut rău, femeie, că am venit aici, nici nu ştii tu ce iad este în acest oraş, am sărit din lac în puţ, venii din război să mor aici ! Vin ale dracului blestematele alea de avioane anglo-americane şi ne pisează ca pe iepuri. Eu ca eu,  c-am trecut prin viaţă, dar ce fac cu fata asta pe care-am rupt-o de acasă s-o aduc aici la şcoală. De bine de rău am înscris-o la Gimnaziul Unic Filipescu, dar trebuie s-o ţin mai mult acasă ,   mi-e frică s-o las să se ducă singură la şcoală tocmai din Militari, să trverseze Bucureştul cu tramvaiul. A venit eri un bombardament de a întors Bucureştul cu susul în jos, mi-a venit să şi râd  când striga un ţigan din Ferentari :,, mooo, american, mai acana cu bombardeaua că mi-ai stricat şandramaua !” şi cum s-a nimerit că tocmai pe casa lui a căzut bomba şi i-a făcut-o praf. Stau blocurile dărâmate cu gurile căscate spre cer şi liniile tramvaielor făcute armonică, ruine peste tot şioameni înnebuniţi de frică şi maşini şi trăsuri aruncate peste clădiri şi crucea roşie nu mai pridideşte cu căratul la morgă; mor oamenii asfixiaţi în adăposturi, mor pe stradă, mor pe sub dărâmături, mor şi în tramvaie, aici târfa de moarte e peste tot. N-am hârtie să pot să-ţi povestesc ce este aici, noaptea asta sunt în post la Primăria capitalei că m-a mutat de la Patru- verde, şi-am să-ţi scriu mai mult şi să-ţi povestesc şi ţie una: alaltăeri eram în post la primărie şi pe la nimiezi era o căldură de curgea năduşala de pe om, ăştia marii şi-au luat valea cu bombardamentele astea. Bucureştiul a rămas pustiu şi eu stam pe scaun, mă gândeam şi eu aşa ca prostu cam ce zi este, se apropia leafa şi promisesem şi eu că vă trimit prin Păsărică ceva parale, nişte zahăr şi alimente. Că zicea Păsărică să vină acasă să vadă ce face cu pământul ăla, îl mai ia sau nu-l mai ia că i-a dat vorbă cocoana Câmpineanca să vină că mai lasă din preţ. Era zi întâi, leafa cam acu venea…şi cum stam eu aşa şi mă gândeam, mă pomenesc cu unu Praporică din Dudeşti: ,,Să trăiţi dom’ sergent!”, ,,Să trăieşti Praporică!”, zic eu şi tocmai mă întrbam de ce dracului n-o fi stând ăsta acasă pe zăpuşala asta.
Și-i zic:,,Încotro Praporică pe vipia asta?” ,,Păi nu ştii dumneata, dom’ sergent, că pe ţigan nu-l găseşte moartea niciodată acasă?”-zice el. ,,Să nu furi Praporică din casele oamenilor că e păcat ,băă, e păcat de la Dumnezeu şi legea e lege, dai de dracu!” ,, Eu, dom’ sergent? Să fur eu ? Neam de neamul meu n-a avut obiceiul ăsta !”. şi cum termină el vorba, se-auzi din senin, întâi mai încet, apoi din ce în ce mai tare urletul sirenelor. ,,Iar fac ăştia exerciţii de alarmă !”- îşi dădu cu părerea Praporică.  Mie parcă mi s-a înfipt un cuţit în inimă…şi mă întreabă Praporică :,, da’ ce dom’ sergent ţi-e frică de moarte ?” ,,Mi-e frică, Praporică, eu am mai trecut prin prăpădul ăsta!”  ,,şi dacă vin,ce, dom’ sergent, o moarte are omu şi-o gaură-n c…”N-a trecut mult şi-au început să claxoneze maşinile, tramvaiele, trăsurile pline ciopor de oameni, goneau toate spre marginea oraşului, era o învălmăşală de nedescris. ,,Noi ce facem dom’ sergent ?” Eu n-aveam voie să-mi părăsesc postul, aveam un adăpost la subsol şi în caz de urgenţă mă băgam acolo. ,,Păi ce să facem ? tu poţi să pleci, dar eu…”  Praporică ăsta era un hoţ, după ce plecau toţi din oraş, el da iama prin locuinţele oamenilor şi le lua tot ce găsea şi le vindea în tancioc.
Nu trecu mult după învălmăşala asta că începură avioanele să urle, un urlet greu de oţel, ieşit parcă din fundul pământului.       În tăcerea acelei zile de vară care se aşternuse peste tot, urletul lor era însăşi moartea strecurată în sufletul fiecăruia. Și Praporică trist cu capul în jos : ,,Astăzi s-or duce spre Ploieşti, dom’ sergent ! ne-or ierta dom’ sergent”, -repeta el cu capul pe cer .,, Să te audă Dumnezeu !”- zisesem eu cu gândul acasă la voi şi la fata aia pe care o lăsasem acasă la cumnatu-meu…
Și-ncepură primele salve de artilerie pe centură, scurte, înfundate, trăgând parcă în baloţi de vată, fluierau, piuiau ,urlau şi se spărgeau undeva pe cer. Apoi au început să cadă bombele, la Căţelu’ , la Spitalul militar, la Scoala superioară de război, pe Panduri…Praporică ieşise în stradă, jucând şi cântând : ,,La  Căţelu, la Căţelu/ S-a-mbătat aseară Mielu…” Juca şi cânta cum fac ţiganii de mahala în mijlocul străzii pustii şi eu priveam la el din uşa Primăriei şi-l strigam : ,,Praporicăăă ! Măiii Praporicăăă !” Îmi venea să mai şi râd de el cu moartea în spinare. Că-mi povestise cum se-mbătase el de bucurie că-şi găsise iubita, pe Jeni Marmeladă, cică fusese arestată în Piaţa Matache pentru furt de la negustori, o cunoşteam şi eu, era o ţigancă durdulie, frumoasă, ocheşică, plină de aur din cap până-n picioare.,, Îmi dam viaţa pentru ea dom’ sergent !”-îmi povestea el. Mielu Praporică fugise la ea, o luase în braţe şi-o întrebase :  ,,Ai scăpat ?”  şi când Mielu Praporic cânta refrenul în mijlocul străzii a venit o bombă aşa din senin şi a căzut lângă el ; în clipa aceea eu am închis ochii şi-am tras uşa, mă năpădise praful, şi când i-am deschis, am văzut capul lui Praporică şi cu o mână agăţate de gardul Cişmigiului, rânja, rămăsese cu acel refren pe limbă şi rânja…Treba asta s-a petrecut aşa într-o fracţiune de secundă pentru că imediat a trecut o maşină în fugă prin faţa Primăriei şi-am văzut cu ochii mei cum a căzut o valiză din porbagaj drept în mijlocul străzii. Eu am coborât repede scările şi-am luat valiza, pierzând pe Praporică din vedere. Am pus valiza jos lângă mine şi ascultam urletul bombelor care acum trebuie să fi căzut pe Gara de Nord. După ce se mai potoli prigoria ce zic eu: ,,ia să dechid eu valiza să văd ce e în ea
-Și ce credeţi, fraţilor  era?- îi întreba el pe prieteni când se întâlneau la Carul cu bere.
-Ce dracu putea să fie ?- îi lua Leu vorba din gură.
-Bani, băăă, era plină cu lire italiene !- le spunea el încetconspirativ. Lire italiene, da,da, era tixită cu lire italiene…şi aruncai puşca, fraţilor, cât colo, pusei chipiul pe masă, scosei batista din buzunar să mă şterg de sudoare că transpirasem tot. Mă luase aşa un tremurat la gândul că tot bănetul ăla o să fie al meu.  Ia , uite, Doamne, cum iese norocul în faţa omului,mă guduram eu pe lângă valiză, şi mă gândeam ca prostul ce să fac eu cu atâta bănet. Prima dată mi-a venit în minte să iau casa lui Traian Pisică, casă mare cu şase camere, apoi pădurea cocoanei Câmpineanca şi cu pământul…o sută, două sute de hectare, nu mai conta câte…De acum voi fi şi eu cineva acolo în sat, nu voi mai fi Ionel al lui Duran, voi fi domnu’Ionel, voi sta şi eu la rând cu Câmpineanca, cu Dinu, cu  Ilie învăţătoru’,cu Ghică Popescu, cu Nae Sterescu… Apoi ce-mi vine mie : să-l dau dracu de sat căci neam de neamul nostru tot cu râtul în pământ a stat, nimeni nu s-a îmbogăţit de pe urma pământului, boierii de ce-l vând ? simt ei ceva, nu se poate, că ei sunt oameni deştepţi,mă găsii eu mai cu moţ să cumpăr pământ… Cu banii ăştia aş  putea să mă duc în lumea mare, unde nu sunt nici războaie, nici lume rea…Auzise şi el de America, să se ducă-n America, nu pleacă toţi în America şi acolo se fac oameni ? Ce, el cu acest geamantan de bani nu s-ar face om? şi se văzu cu nevasta şi cu cei trei copii pe un transoceanic, alunecând pe ape, spre ţara fericirii. Toţi erau îmbrăcaţi în alb, nevasta lui, ţăranca lui de acolo din sat, într-o rochie de crep-saten, foşnind uşor în bătaia vântului, cu decolteurile largi ca demoazelele din lumea mare, şi copiii-ăştia cu băşti bleomaren şi uniforme albe de marinari, şi el la fel, într-un costum alb de camgăr englezesc, cum se putra  Câmpineanu , când era flăcău ; să umble chelnerii sau picolii pe lângă ei şi să le aducă fel de fel de mâncăruri şi băuturi şi lapte de cuc acolo în compartimentul lor…şi-apoi să vadă ţări şi oraşe şi lumea largă, mări şi oceane, California, sau Copa Cabana…
Fulgerător îi trecu şi o idee năstruşnică prin minte : să se ducă şi el o dată la Crucea de piatră, Leu, al dracului, cu leafa mai mică  ca a lui şi se dusese ; frati-său, Ioviţă, la fel.  El mai prost i-o ducea toată Gigei, na , femeie, banii,uite-i…
Se opri câteva clipe din gândurile lui. Bombele nu mai cădeau, nici avioanele nu se mai auzeau, o luaseră spre Ploieşti sau se descărcaseră şi-o şterpeliseră la casele lor. Tremura şi-i curgea întruna  năduşala de pe el, i se făcuse frică de atâta linişte…Privi pe uşă, capul lui Praporică era parcă o sperietoare de ciori pusă pe gard, mâna-i căzuse jos pe caldarâm şi era plină de moloz, restul corpului parcă intrase în pământ, se amestecase probabil cu pereţii dărâmaţi şi se făcuse chisăliţă. Apoi îşi reluă iar gândurile lui frumoase…
Auzise de Coasta de Azur, îi povestse şi lui nevasta unui inginer care fusese acolo, se va duce şi el acolo să vadă şi să vină să le povestească ăstura, lui Leu, lui Ioviţă, lui Radu şi cu cine s-o mai întâlni el, ce minuni, să vadă şi ăştia că e om umblat, nu e un prost aşa cum îl cred ei.
Iar privi pe stradă, din pământ şi din moloz ieşau nori de praf prin razele soarelui. Se auzi un sunet care-l trezi definitiv din gândurile lui. Era alarma, anunţa că s-a terminat bombardamentul pe ziua aceea. Apoi forfota de dinainte, în sens invers, căruţe, maşini , trăsuri, tramvaie se înghesuiau printre dărâmături să-şi facă loc, oamenii, ciorchini pe ele, înjurau, blestemau, plângeau, ambulanţele cărau la morţi, claxonând înnebunite printre mulţime…
După acestă alarmă trebuia să apară şi ţiganu-ăla de Praporică, dar nu va mai apărea, capul lui va rânji ce va mai rânji sus acolo pe gard şi adio lume, oare Jeni Marmeladă o fi auzit ? o fi ştiind ea unde este el acum ? O s-o întâlnească el şi-o să-i povestească toată păţania…Mulţumi lui Dumnezeu că scăpă şi de data asta de nenorocire şi-l întreba pe Praporică: ,,mâine cine-ţi va mai lua locul, domnule Praporică? Azi trec cioclii, te buzunăresc şi te duc la morga, te-amestecă cu toţi morţii şi te fac cenuşă, praf şi pulbere…” O lacrimă, apoi alta, căzură, lunecară pe obrajii lui încinşi, după care îl apucă un tremurat, ce era cu el, îl trăsese curentul, privi spre Cişmigiu şi îşi aminti de pădurea lui de acasă, cumpărată proaspăt de la Eliza Câmpineanu, ce bine ar fi fost acolo în răcoarea ei, pentru ea dăduse mahmudelele rămase de la bătrână-său, Duran, şi loturile de pământ din Tudoria…Scoase batista şi-şi şterse faţa…Ce căuta el aici în Bucureşti, în brambureala asta ?  De ce dracului nu rămăsese el acolo în satul lui să stea cu nevasta şi copiii ?
Cineva îl apucă de mâneca vestonului şi-l trezi din visurile lui : ,,dom’sergent !, dom’ sergent !” Se uită în dreapta lui şi văzu un om aproape nebun cu faţa desfigurată, părul vâlvoi şi ochii scoşi din orbite, hainele erau făcute praf pe el şi plângea şi se văicărea. ,,Ce-ai, omule, -âl întrebă el restit, crezând că e vreun nebun scăpat de la spitalul nouă- ce ai ?”  ,,Monsenioreee !- striga ăla cu ochii bulbucaţi- una valiza degli ambasada italiana, lire ,monseniore, leafa   la ambasada italiana…”  La început nu pricepu ce vrea străinul , dar când auzi de valiză, se schimbă la faţă ; deodată i se spulberaseră toate visurile lui… Ia, uite, domne, ce prost fusese, nu putea s-o pitească şi el undeva?… Se ferise de  aşa ceva că era pericol dacă te prindea cu lucruri dosite, legea era clară, îl mânca puşcăria, asistase la două astfel de procese la Tribunal când doi gardieni fuseseră condamnaţi pe viaţă… Sergentul îşi schimă trist privirea de pe acel om pe valiză şi tăcu. Necunoscutul, văzând valiza, a sărit ca un nebun pe ea, îl îmbrăţişă pe sergent, îngenunchease în faţa lui şi plângea în hohote de bucurie.   ,,La puşcărie, la mine dacă nu găsit- repeta el- la puşcărie, monseniore…eu secretarul la ambasada italiana…”     ,,…Tu-vă mumele voastre de secretari, înjură sergentul, de data aceasta scos din pepeni, …tu-vă mumele voastre de căscaţi, de ce n-aveţi, mă, grijă de bani ? Aruncaţi banii pe străzi şi-apoi umblaţi după ei cu gura căscată ! Lăsaţi amărâţi de ăştia ca mine să viseze, le daţi speranţe, iluzii, şi-apoi vii tu cu ambasada ta Italiană…” ,,Graţia… graţia …”- repeat străinul… ,,Nici-o graţiere, eu n-am nevoie de graţierile tele, ia-ţi valiza şi du-te dracului unde vei vedea cu ochii…”  Străinul desfăcu valiza, se  repezi într-un teanc de bancnote şi-i întinse sergentului ca drept mulţumire o mână de bani. ,,Nu-mi trebuie nici-un ban !- sări sergentul ofensat- ia-o şi du-te, pleacă să nu te mai văd ! N-am nevoie de lirele tale, striga el cât îl ţinea gura, lasă-mă sărac şi curat, dă-i drumul de lângă mine mai repede, ai înţeles ?” şi luă teancul de bani şi i-l aruncă în valiză. ,,Graţia, graţia…” -repeta străinul cu valiza în mână, coborând scările primăriei. Sergentul puse capul în jos urmărind pe străin cum coboară şi tăcu minute în şir, închinându-se la Dumnezeu că-şi spălase sufletul de toate necurăţeniile pe care i le adusese acei bani, de toate gândurile rele şi de visele prin care trecuse. Când ridică ochii, Praporică tot acolo era, nu-l luase nimeni, sta pe gard agăţat ca o brezoaie pusă să sperie ciorile, rânjind la trecătorii grăbiţi…
Sergentul se aşeză pe scaun obosit, îşi scoase bastista din buzunar, se şterse de năduşală şi rămase buimac clipe întregi. Rămăsese aşa ca o stană de piatră privind spre Cişmigiul înnegrit care de-abia se  zărea de praful ridicat în slăvi de bombele căzute peste clădirile din apropiere. Capul lui Praporică stătea ca un trofeu al ignoranţei şi-al absurdului înfipt în grilajul gardului cu ochii spânzuraţi pe cerul cenuşiu. Se făcuse linişte, parcă tot oraşul intrase în pământ…Ce căuta el aici? Să fie Leu al dracului că el îl pusese la cale să vină în Bucureşti! El , ţăranul care-şi muncea pământul liniştit, alături de nevastă şi de copii, să vină la Bucureşti să se pricopsească! şi dacă nu venea acum poate că lupta prin Tatra lângă rus până la victoria finală…Să fie al dracului şi Hitler când se sculă el să facă războiul ăsta! Că dacă nu era Hitler poate că trăia şi el fericit cu nevasta şi cu copii la casa lui…
-Să trăiţi, dom’ sergent!- îl trezi un om din visele lui.
-Să trăieşti şi dumneata! Ce doreşti de la mine?
-Daţi-mi voie să dau un telefon de la Primărie că am nevasta moartă lângă Caru cu Bere…A atins-o suflul unei bombe şi-a dat-o cu capul de zid…! A murit săraca…Omul plângea. I se scurgeau lacrimile pe obraji şI tremura tot.
-şi cui să-i dai telefon?
-Are un frate prin Ferentari, să vină s-o ia cu vreun car mortuar…Eu nu pot s-o părăsesc!
–Dă, măi, omule, vaide capul tău…Vaide capul nostru…
autor Ion Ionescu-Bucovu
Tagged with:

Comentarii închise la Valiza cu bani, autor Ion Ionescu-Bucovu

Viaţa în doi , autor Dorel Schor

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 11/12/2012

Temele abordate in lucrarile pictorilor sint diverse si nenumarate, dar iata un subiect care mi se pare interesant, viata in doi. Nu ne propunem nici analiza convietuirii sau a relatiilor de cuplu, desi s-ar putea desprinde si acest aspect, ci prezentarea citorva lucrari care numara numai doua personaje.  

 

Iata, de pilda, un tablou de Dan Hatmanu. Pictor controversat ca om(de anumiti critici), dar unanim recunoscut pentru valoarea sa de artist, el evadeaza din subiectele obisnuite, pentru a picta doi tineri indragostiti, intr-un joc firesc, lasind privitorului sa continue povestea. Lucrat cu fantezie si cu gust pentru cea ce este iesit din comun, imaginea cucereste tocmai prin simplitatea sa neasteptata.

 

 

Nahum Gutman a pictat intr-o maniera foarte israeliana. Cunoscut

pentru stilul sau ecletic care merge de la figurativ la abstract, ne ofera de asta data un tablou in adevarata traditie clasica a scolii europene, a unui cuplu de oamni simpli si muncitori. Perechea, care pare preocupata, sugereaza totusi pionierii din generatia celor care au construit aceasta tara, cu mainile lor.

 

Vom trece la Henri Matisse, pictorul cunoscut pentru coloritul sau caracteristic, intr-o lucrare ceva mai sobra, intitulata Conversatia.

Relatia personajelor pare distanta, atmosfera e rece, pina si fundalul sugereaza o discutie in contradictoriu. Acest gen de tablouri este o raritate la Matisse, cunoscut in deobste pentru caldura care iradiaza din tablouri, mai ales cind picteaza dansul sau interioarele viu colorate.

 

Moshe Rozentalis isi alege personajele-femei, figurativ-abstracte, 

creionindu-le intr-o miscare rotativa, care pare a continua. Lucrarea cere un oarecare efort privitorului, dar fara indoiala creiaza senzatia dinamica propusa. Personajele sint tot doua, unite in efortul lor de a se desprinde de inertia statica. Si iata-ne ajunsi la Fernando Botero, pictorul cunoscut pentru personajele sale supradimensionate lateral, care nu numai ca nu-si fac o problema din faptul ca sint supraponderale, dar isi poarta cu mindrie si firesc kilogramele in plus. Privite cu simpatie, ele danseaza, discuta, in scene obisnuite si nu odata se desprind de grupuri  pentru a ramine in doi.

 

 

 

                                                       Dr. DOREL SCHOR

 

Tagged with:

Comentarii închise la Viaţa în doi , autor Dorel Schor

Scriitori de azi

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 11/12/2012

 Literatura chineză modernă, autor Paul Bady

CAPITOL  VII

SCRIITORI DE AZI

La încheierea lungului coşmar, ţara este în stare de şoc: îi vor trebui încă doi ani pentru a ieşi din letargie şi a- şi da seama că nu este izolată de lumea ce o înconjoară. Nebunia colectivă, care n- a cruţat pe nimeni, e boală cu o convalescenţă mai degrabă lentă. Pe plan literar, scena este total goală sau aproape. Singur Hao Ran a publicat, în 1974, a sa Cale luminoasă (Jīnguāngdàdào) , un roman voluminos despre lupta de clasă la ţară. Iar dacă Yao Xueyin ( 1910- ) poate continua redactarea romanului Li Zicheng, fresca istorică pe care a început- o în 1963, este pentru că eroul cărţii este conducătorul revoltei ţărăneşti ce a răstrunat dinastia Ming. Mao însuşi a intervenit pentru a- l ajuta pe romancier. Dar, în afara acestor două excepţii, toţi scriitorii au preferat să tacă mai degrabă decât să fie condamnaţi brutal la tăcere.

Odată cu întoarcerea treptată la putere a lui Deng Xiaoping, lumea literară se populează gradual. Veteranii îşi regăsesc unul după altul propriul loc. În afară de Guo Moruo, inamovibil până la moarte, în 1978, Mao Dun a fost unul dintre primii care a reapărut. Nu i se restituie postul de ministru al culturii, ocupat până la demisia sa din 1964, dar el este cel care devine preşedinte al Asociaţiei scriitorilor. Prin redactarea  Memoriilor ( Huiyi lu)  sale, autorul romanului Miezul nopţii caută să încurajeze producţia romanescă: în ajunul decesului său, în 1981, ultimul său gest va fi acela de a crea un premiu care să- i poarte numele. De asemenea, dramaturgul Xia Yan, unul dintre Cei patru magnifici ( Si tiao hanzi) , împreună cu Tian Han, Yang Hansheng şi Zhou Yang, pe care gărzile roşii i- au umilit public în vara anului 1966, îşi reiau atribuţiile, în domeniul teatrului şi cinematografului.

Ba Jin, al cărui nume a fost pronunţat pentru premiul Nobel, anunţă că a întreprins redactarea unui roman, Noaptea cea lungă ( Changye) , în care se descriu persecuţiile suportate de intelectuali în timpul „ celor zece ani negri” . În fapt, va renunţa la acesta, pentru a se consacra altei lucrări: Note pe firul gândurilor ( Suixianglu) . Însă el propune crearea unui muzeu al literaturii moderne, care există azi la Pekin graţie unor importante donaţii consimţite de el însuşi şi de alţi literaţi ( sau familiile lor) .

În onoarea scriitorilor morţi ca urmare a maltratărilor suportate sau a unor false acuzaţii în timpul revoluţiei culturale s- au organizat ceremonii de reabilitare. Una dintre cele mai solemne a avut loc în iunie 1978 în memoria lui Lao She. Pentru foştii „ de dreapta” încă în viaţă, precum Ding Ling, Ai Qing şi mulţi alţii, revizuirea proceselor este deosebit de lungă şi întârzie eliberarea oficială. În cazul lui Hu Feng, reintegrarea în Partidul comunist intervine la mai bine de doi ani de la ieşirea din închisoare. Între timp, Congresul federaţiei lucrătorilor din literatură şi artă, care nu se reunise din 1960, se întruneşte în cele din urmă la Pekin în octombrie 1979. Pentru toţi cei scăpaţi din marea agitaţie, regăsirea este emoţionantă.

Iar încrederea în viitor este mai puternică decât amărăciunea trecutului. Transformările la care fiecare poate asista o dovedesc: tabula rasa de ieri, a făcut loc în câteva luni unei remarcabile diversităţi. Nu numai că principalele reviste naţionale sau locale au reapărut sub controlul autorităţilor, dar multe alte noi publicaţii sunt puse în vânzare, unele chiar fără autorizaţia necesară. Într- un timp record, aproape toate titlurile importante din literatura chineză modernă se regăsesc reeditate, iar numeroase traduceri de autori străini ( Sartre, Kafka, Beckett, Joyce şi Borges) devin disponibile.

Cu toate că marxismul rămâne doctrina oficială şi, cel mai adesea, referinţă obligatorie, o nouă stare de spirit începe a domni în universităţile , precum şi în diferitele institute de cercetare care depind de Academia de Ştiinţe sociale, fondată în 1978. Se observă, în mod special, că literatura contemporană nu mai constituie obiectul aceluiaşi dispreţ. Sub influenţa teoriilor occidentale, critica literară se liberalizează. Mai peste tot, cercetările în domeniul literaturii comparate îşi fac apariţia şi se dezvoltă rapid. În sfârşit, un număr tot mai mare de studenţi merg în străinătate pentru a- şi face studiile, în timp ce turiştii şi vizitatorii afluează în China. Toate condiţiile, intelectuale precum şi materiale, par a se reuni aşadar pentru a antrena după ele un avânt fără precedent al producţiei literare.

Din nefericire, situaţia politică, rămasă instabilă, frânează, în mai multe reprize, această evoluţie. În timpul a ceea ce s- a numit „ Primăvara de la Pekin”, libertatea de expresie atinge o culme, însă faimosul Zid al Democraţiei, unde părerile cele mai avansate pot fi afişate, durează doar vreun an, din toamna anului 1978 până la sfârşitul lui 1979. Între timp, Deng Xiaoping a enunţat „ Cele patru principii fundamentale” : calea socialistă, „ marxism- leninismul şi gândirea lui Mao Ţedun” , dictatura democratică a poporului şi conducerea de către Partidul comunist. Dizidenţii Wei Jingsheng, care propovăduia „ modernizarea”  vieţii politice şi Ren Wanding, care apăra drepturile omului, se văd puşi după zăbrele. Începând din 1983, campaniile împotriva „ poluării spirituale” şi „ liberalismului burghez” iau progresiv amploare, în aşa măsură încât compromit definitiv credibilitatea celor care continuă a vorbi despre deschidere.

Contrar politicii de „ non- intervenţie” ( wu wei er yi) pe care o preconizează criticul Wang Ruowang ( 1918- ) , autorităţile se arată foarte adesea grijulii faţă de „ efectele sociale” ( shehui xiaogao) pe care le pot avea operele literare. De aceea, începând din 1981, acestea nu ezită în a da un exemplu, vizând poetul Bai Hua ( 1930- ) , un fost „ de dreapta” , pentru un scenariu de film intitulat O iubire amară ( Kulian) . Acesta aduce în prim plan un pictor care, în ciuda tuturor persecuţiilor a căror victimă a fost, refuză să părăsească China, chiar şi atunci când fiica sa îi atrage atenţia că iubirea lui e cam prost răsplătită: „ Îţi iubeşti ţara, dar ea te iubeşte? ” . Nu numai că filmul nu se va turna niciodată, dar se lansează o campanie naţională împotriva autorului nefericitului scenariu.

În 1984, cu ocazia Celui de- al 4- lea Congres al Scriitorilor, se fac promisiuni oficiale de la tribună referitoare în mod special la drepturile de autor şi o relativă supleţe în alegerea subiectelor şi temelor. Dar, atunci când Wu Zuguang solicită pe bune „ libertate de creaţie” ( chuangzuo ziyou) , face dovada unui curaj ce nu i se va ierta. La trei ani după, acest democrat autentic „ este sfătuit” să se retragă din proprie iniţiativă din partidul comunist.

În pofida acestei grave rigidităţi politice şi ideologice, nu se poate spune că lumea literaţilor nu se dezvoltă. La nivelul indivizilor, ca şi a curentelor pe care ei le reprezintă, diversitatea este aşa de mare încât e dificil a se proceda la gruparea acestora fără a fi arbitrar. Vom observa simplu că în afara ultimilor veterani despre care a fost vorba mai sus, scriitorii actuali ( şi activi) sunt repartizaţi în trei generaţii succesive. Una este cea care, născută la finele anilor 20 şi în cursul anilor 30, a fost foarte marcată de socialism, chiar dacă ea reuneşte majoritatea celor „ de dreapta” din 1957. A doua generaţie este cea mai puţin numeroasă: scriitorii născuţi în anii 40 au fost principalele victime ale revoluţiei culturale. În schimb, valul anilor 50 pare a fi avut mai puţin de suferit şi beneficiat de condiţii mai bune pentru a scrie şi publica.

De la realism sub toate formele sale la modernism, trecând prin umanimsm şi regionalism, literatura „ noii perioade” ( xinshiqi) numără mai multe curente importante. Primul care s- a manifestat, începând chiar din 1977- 1978, se inspiră direct din experienţele tragice ale revoluţiei culturale. Aşa cum arată titlul nuvelei lui Lu Xinhua ( 1954- ) este vorba de a arăta „ cicatricile” ( shanghen) , adesea foarte adânci, pe care zece ani de tiranie absurdă le- au lăsat în spiritul şi inimile oamenilor. Wang Xiaohua, eroina lui Lu, face parte din aceste milioane de „ tineri educaţi” trimişi la ţară. Convins că mama sa este o „ renegată” , ea a părăsit Shanghai- ul în 1969; când, după opt ani, află de reabilitarea mamei sale, ea ia trenul şi se duce grăbită la spital, dar e prea târziu: nefericita tocmai murise. Nuvela lui Liu Xinwu ( 1942- ) , Dirigintele ( Banzhuren) , evită mai bine pateticul: ea denunţă orbirea pe care „ Banda celor patru” a instaurat- o în şcoli şi dificultăţile pe care le întâmpină un profesor pentru a face să evolueze mentalitatea elevilor şi a colegilor săi.

Mărturiile lui Chen Ruoxi ( 1938- ) sunt cu siguranţă de un realism mai puţin convenţional. Originar din Taiwan, Chen a trăit pe continent din 1966 până în 1973. În Prefectul Yin ( Yinxianzhang) , culegere de nuvele pe care o publică în 1979, universul gărzilor roşii, brutal şi grotesc în acelaşi timp, este demascat cu multă subtilitate şi umor. Soră a unui martir al dictaturii maoiste, Yu a cunoscut  lagărele şi  surghiunul departe de capitală. În Poveste nouă de iarnă ( Xin dongtian tonghua)( 1980) adună amintirile de „ contra- revoluţionar” ; culegerea de nuvele evocă de asemenea, şi acest lucru provoacă scandal, noaptea nunţii pe care tânăra a avut- o în braţele unui bărbat luat în căsătorie din spirit de datorie.

Înainte de a fi condamnat drept „ de dreapta” în 1957, Liu Binyan se specializase deja în reportaje. Pentru Între oameni şi demoni ( Ren yao zhijian) ( 1979) s- a dus în mod special în Manciuria, unde tocmai fusese dată la iveală o monstruoasă afacere de corupţie. Liu apare ca justiţiar faţă de aroganţa şi  lăcomia birocraţilor. În 1985, cu A doua formă de loialitate ( Di erzhong hongcheng) , nu va ezita să- l ridiculizeze pe Lei Feng, eroul maoist, arătând că nu există doar un mod de a te sacrifica pentru propria ţară. Acuzat de „ calomnie” , reporterul îşi va pierde locul de muncă la „ Cotidianul poporului” şi carnetul de partid.

La teatru, două piese reţin în mod special atenţia în perioada de început a „ noii perioade” . Semnată Zong Fuxian ( 1947- ) , prima dintre ele s- a jucat în 1978. Ea preia un vers din Lu Xun ca titlu: Într- un loc fără voci ( Yu wu sheng chu) şi se referă la evenimentele care s- au desfăşurat în Piaţa Tian’ an men de Sărbătoarea morţilor, în 5 aprilie 1976: pentru a onora memoria lui Zhou Enlai, mort câteva luni mai devreme, populaţia Pekinului iese în sfârşit din tăcere. Cea de- a doua, datorată lui Sha Zexin ( 1939- ) se intitulează Şi dacă aş fi cu adevărat ( Jiaru wo shi zhende) . Ea aduce pe  scenă un tânăr impostor care ajunge să se strecoare în sferele înalte ale armatei etalându- şi „ relaţiile” ( guanxi) . Când se joacă în 1979 la Nankin, piesa are un aşa succes încât autorităţile hotărăsc să anuleze reprezentaţiile de la Shanghai.

„ Căutarea adevărului în fapte” ( shishi jiu shi) : formula care serveşte drept deviză conducătorilor de la moartea lui Mao nu e nici pe departe respectată. Astfel, indignarea mărturisită într- o operă literară poate fi mai mult ori mai puţin sinceră. „ Literatura de comandă” ( zunming wenxue) există încă, mai ales când este vorba să se evoce trecutul naţional sau evoluţia industriei. Povestirea consacrată de tânărul Jiang Zilong ( 1941- ) transformării radicale a unei uzine electrice, Directorul Qiao îşi intră în atribuţii ( Qiao Changzhang shangren ji) ( 1979) este fără îndoială un astfel de exemplu. Totodată, trebuie recunoscut că realismul a făcut progrese însemnate, atât în descrierea faptelor sociale cât şi în explorarea sentimentelor umane. În acest din urmă domeniu, contribuţia a numeroase femei scriitor este deosebit de importantă.

Dintre toate numele ce ar putea fi citate, acelea ale lui Zong Pu ( 1928- ) , Chen Rong ( 1936- ) Zhang Jie ( 1937- ) şi Dai Houying ( 1938- ) merită a figura cap de afiş. De origini familiale diferite, toate cele patru au avut privilegiul de a face studii superioare cu mult înainte de declanşarea revoluţiei culturale. În plus faţă de relativa lor maturitate, ele au în comun şi faptul de a fi trăit în medii intelectuale, ceea ce dă operelor lor o coloratură originală.

Astfel, o simplă povestire precum Visul arcuşului ( Xianshangde meng) ( 1978) îi este de ajuns lui Zong pentru a sugera strânsa legătură ce o poate ţese muzica între fiinţe. În Forţa vârstei ( Ren dao zhongnian) ( 1980) Chen zugrăveşte cu multă minuţiozitate conştiinţa profesională a unei femei chirurg, specializată în oftalmologie. Aripile de plumb ( Chenzhongde chibang) , care îi aduce lui Zhang premiul Mao Dun în 1985, subliniază rivalităţile care opun cadrele şi inginerii în sectorul industrial, de la o uzină de automobile şi până la ministerul de resort. În ceea ce o priveşte, Dai transpune, în Bărbaţii, ah, bărbaţii! ( Ren a, ren! ) ( 1980) falsele gâlcevi şi intrigi, cunoscute de ea personal, într- o universitate din Shanghai. Dând rând pe rând cuvântul diferitelor sale colege, ea dezvăluie multiplele faţete ale unei poveşti necruţătoare în urma căreia viaţa ei privată a avut mult de suferit.

Umanismul, de care Dai se prevalează, dar care caracterizează de asemenea şi pe celelalte romanicere din generaţia sa, se bazează în primul rând pe adevărul observaţiei psihologice. În această privinţă, „ mezinele” , care sunt: Zhang Kangkang ( 1950- ) , Zhang Xinxin ( 1953- ) şi Wang Anyi ( 1954- ) sunt demne de înaintaşele lor mai vârstnice. Provenind toate trei dintr- un mediu favorizat, ele au trebuit să plece la ţară în loc să- şi continue studiile. După debuturi literare marcate de iluziile sale de „ tânără instruită” , prima dintre cele două Zhang descoperă, scriind nuvele precum  Dreptul de a iubi ( Aide quanli) ( 1971) , importanţa subiectivităţii şi începe să citească Freud. Cea de- a doua Zhang începe cu un roman cu caracter autobiografic, Pe aceeaşi linie a orizontului ( Zai tongyi diping xian shang ) ( 1981) , în care arată dificultăţile întâlnite de un cuplu, atunci când soţul şi soţia înţeleg să- şi urmeze, fiecare în felul său, cariera aleasă. În Sinantropul ( Beijingren) ( 1986) , pe care- l compune împreună cu ziarista Sang Ye ( 1955- ) , ea face să vorbească sute de persoane pe care s- a dus să le intervieveze în întreaga Chină. Fiică a romancierei Ru Zhijuan, Wang Anyi este foarte la largul său în evocarea vieţii de cartier în Shanghai, iar povestirile sale, începând cu Staţia finală ( Benci lieche zhongdian) ( 1981) şi până la O iubire pe muntele pustiu ( Huangshan zhi lian) ( 1986) , demonstrează o mare varietate şi libertate de expresie.

Atunci când nu au fost implantaţi cu forţa în regiuni îndepărtate, mulţi tineri chinezi au profitat de exilul departe de oraşe pentru a descoperi diversitatea geografică a ţării lor. Unii dintre ei au manifestat chiar un viu interes pentru minorităţile etnice, mai ales în Yunnan, Guangxi şi în toate zonele limitrofe Tibetului. Înainte de marile amestecuri de populaţie din timpul revoluţiei culturale, acest gust al singularităţii locale exista deja. Dar era cu predilecţie o problemă specifică scriitorilor ataşaţi de provincia ori districtul lor de baştină. În anii 80, acest curent regionalist se extinde mult, datorită în mare parte reabilitării operelor lui Shen Congwen.

Dacă autori precum Sun Li ( 1913- ) sau Kang Zhuo ( 1920- ) nu mai scriu absolut deloc, mai mulţi foşti „ de dreapta” găsesc în „ literatura cu specific local” ( xiangtu wenxue) o sursă foarte abundentă de inspiraţie. Liu Shaotang ( 1936- ) în Satul sălciilor ( Puliu renjia) ( 1982) rămâne fidel satului din zona Marelui Canal şi obiceiurilor pe care le- a cunoscut încă din copilărie. Lu Wenfu ( 1928- ) a ales, o dată pentru totdeauna, zona Suzhou, căreia îi laudă farmecul şi gastronomia înPofticiosul ( Meishijia) ( 1983) . Cât despre Deng Youmei ( 1931- ) , acesta nu e născut la Pekin, dar este adesea comparat cu Lao She, în special pentru Tabacherele ( Yanhu) ( 1984) , o povestire ce evocă viaţa rafinată a ulimilor manciurieni din capitală.  În sfârşit, Zhang Xianliang ( 1936- ) , după ani de „ reeducare prin muncă” ( laogai) , a hotărât să rămână în stepele din Ningxia, unde fusese surghiunit. Acolo scrie nuvele, dintre care una va servi drept scenariu pentru filmul Păstorul de cai ( Mumaren) ( 1981) al cineastului Xie Jin şi Jumătatea bărbatului este femeia ( Nanrende yiban shi nüren) ( 1985) .

Pictura moravurilor, în special a dragostei şi sexualităţii, pare a fi mai bine primită când este amestecată şi culoarea locală. Autori tineri au înţeles acest lucru: atât Feng Jicai ( 1942- ) când evocă Tianjin- ul în perioada Revoltei Boxerilor în Biciul vrăjit ( Shenbian) ( 1984) , apoi picioruşele bandajate în Lotus de aur ( Sancun jinlian) ( 1986) , precum şi Gu Hua ( 1942- ) , atunci când narează, în Hibiscus ( Furong zhen) ( 1981) , viaţa unei frumoase femei din Hunan, vânzătoare de lapte de soia. Ţăranul- soldat- scriitor Mo Yan ( 1956- ) nici el nu ignoră acest lucru: romanul său Sorgul roşu ( Hong gaoliang) ( 1986) ar fi lipsit de relief dacă acţiunea lui nu s- ar desfăşura în Şantung- ul natal.

La mijloc de drum între povestitorii tradiţionali şi prozatorii moderni, A Cheng ( 1949- ) este îmbogăţit cu toată experienţa lui de „ tânăr instruit”  , în Şănsi, în Mongolia Interioară şi Yunnan. Dar autorul Regelui şahului ( Qi wang) ( 1984) e prea pătruns de taoism şi budism pentru a scrie mai mult decât scurte povestiri. La şcoala lui Wang Zengqi ( 1920- ) , care a privilegiat dintotdeauna textele scurte şi fluide, Han Shaogong ( 1953- ) introduce în fiecare dintre nuvelele sale un dublu element de înrădăcinare şi îndoială. Originar din Hunan, Han a fost unul dintre primii care au vorbit despre „ rădăcinile literaturii” ( wenxue de gen) , iar viziunile sale cele mai aproape de natură sunt de asemenea cele care merg în lumea de dincolo, în timp ce personajele lui, adesea infirme, sunt purtătoare de mituri.

Despre „ modernism” ( xiandaizhuyi) este dificil să nu vorbeşti într- o ţară care, începând din 1978, trăieşte ora „ celor patru modernizări” . Dar acestea vizează industria, agricultura, ştiinţa şi apărarea: nu s- a prevăzut nici o modernizare pentru cultură în general şi literatură în special. Totuşi, în timpul Zidului Democraţiei, publicarea revistei Azi ( Jintian) dovedeşte necesitatea transformării în profunzime a lumii literare. După doar doi ani de existenţă, revista, al cărei succes indispune în mod manifest autorităţile, este constrânsă, în decembrie 1980, să- şi întrerupă apariţia.

Principalii colaboratori de la Azi sunt poeţi relativ tineri: cei doi capi de afiş, Bei Dao şi Mang Ke, sunt născuţi în 1949 şi 1950. Originalitatea lor constă în faptul că trăiesc în contact cu pictori şi sculptori, dintre care grupul numit Stelele ( Xingxing) , ce se reuneşte în aceeaşi epocă la Pekin.  Împreună, artişti şi poeţi, şi- au propus drept scop să facă să strălucească realismul aşa că fiecare revendică pentru el însuşi dreptul de a- şi exprima în mod liber propria lume interioară. Foarte deschişi la diversitatea culturilor străine, sunt cu toţii conştienţi de criza profundă pe care o traversează civilizaţia lor, mai mult ca niciodată sfâşiată între tradiţie şi modernitate.

Poemele lor, ca şi ale lui Gu Cheng ( 1956- ) , Yang Lian ( 1955- ) şi Shu Ting ( 1952- ) , sunt repede denunţate cu un termen ( menglong) ce evocă „ vagul” ori „ obscurul” . Nu se poate însă spune că poezia lor este ermetică. Cu o compoziţie foarte liberă, aceasta invită cititorul să intre într- un univers singular, în care sentimentele, departe de a fi absente, sunt vizualizate în imagini. Contrar predecesorilor lor, poeţii de la Azi acordă o aceeaşi importanţă privirii ca şi vocii. Lirismului unui Ai Qing, ei opun acuitatea viziunii lor. Una dintre culegerile cele mai cunoscute ale lui Gu Cheng se intitulează exact Ochii negri ( Hei yanjing) ( 1986) . La Shu Ting, originar, ca şi Bingxin, din Fujian, marea şi muzicalitatea versului rămân două elemente fundamentale ale operei poetice.

În domeniul teatral, curentul modernist este mai puţin reprezentat. Este totuşi, şi încă într- o manieră remarcabilă, prin Gao Xingjian ( 1940- ) . Pentru acest diplomat de la secţia de franceză a Institutului de limbi străine din Pekin, revoluţia culturală a fost de două ori crudă. Ea l- a condamnat nu numai la exil, ci şi să- şi ardă cu mâna lui toate scrierile din tinereţe. Autor, în 1981, al unui eseu controversat despre tehnicile romanului modern, Gao nu neglijează niciun gen literar. Dar piesele lui de teatru sunt cele care îl fac cunoscut publicului. Jucată de Trupa artistică a poporului în 1982, Semnalul absolut ( Juedui xinhao) este o operă complexă, care concentrează în furgonul unui tren mai mulţi tineri, simbolizând diferitele contradicţii ale societăţii chineze actuale ( dragostea, locul de muncă, delincvenţa) . În anul următor Staţia de autobuz ( Chezhan)  nu obţine acelaşi succes: cenzura se interpune, privând acest „ Aşteptându- l pe Godot” chinez de o parte din ecoul pe care ar fi trebuit să- l aibă.

Datorită unor critici mai luminaţi decât alţii, precum Wang Yanhua ( 1920- ) , Liu Zaifu ( 1941- ) sau tânărul Liu Xiaobo ( 1954- ) , teoriile noi, provenite din străinătate, nu sunt sistematic blamate. Astfel, „ noul roman” , el însuşi, este studiat, în timp ce o echipă de traducători se înhamă în sfârşit la traducerea integrală a operei lui Proust. Mai mult decât poezia, nuvela şi romanul par destul de refractare la inovaţii. Merită semnalate însă câteva excepţii ce stau mărturie a „ modernizării” artei romanului.

Prima este furnizată de Bei Dao, care semnează cu numele lui adevărat, Zhao Zhenkai, atunci când scrie nuvele.  Sub aparenţa sa banală de anchetă jurnalistică, „ Strada Fericirii nr 13” ( Xinfujie 13 hao) este un text demn de Kafka: bărbatul care voia să ştie prea multe, se trezeşte el însuşi închis într- un spital psihiatric, de cealaltă parte a pereţilor peste care voia să treacă în secret. Este deosebit de incisivă ironia faţă de toate organizaţiile de cartier, care fac pe neştiutoarele şi caută să scape de vizitatori cât mai rapid cu putinţă. Scrisă în 1980, nuvela va aştepta cinci ani pentru a fi publicată într- o revistă autorizată.

Pentru Wang Meng, fostul politician de dreapta devenit ministru al culturii în 1986, literatura ( wenxue) înseamnă „ ştiinţa omului” ( renxue) . Iar autorul Fluturelui ( Hudie) ( 1980) spune acest lucru mai răspicat decât majoritatea contemporanilor săi: „ A explora lumea psihică a individului” trebuie să constituie inima creaţiei romaneşti. Dar, confundând adesea simplul recurs la monologul interior cu adevăratul „ curent de conştiinţă” ( yishiliu) al unui Joyce sau al unei Virginia Woolf, mai mulţi comentatori i- au dat lui Wang o imagine falsă. Fie că e vorba de „ Ochiul nopţii” ( Yede yan) , de „ Zmeul” ( Fengzheng piaodai) , de „ Vocea primăverii” ( Chun zhi sheng) sau „ Visul mării” ( Hai de meng) , scriitorul rămâne fidel unui cadru realist, chiar dacă recurge la tehnici noi pentru a pătrunde sufletul personajelor.

În analiza propriilor fantasme, romanciera Can Xue, născută în Hunan în 1953, merge mult mai departe. Profund traumatizată de revoluţia culturală, cea care nu era atunci decât o adolescentă, a trăit într- o lume populată de monştri şi coşmaruri. Nuvelele ei sunt tot atâtea tentative de a scăpa de umilinţele şi mârşăviile cărora le- a fost, cel puţin în mod inconştient, victimă. Dar imaginaţia e neputincioasă atunci când corpul îşi aminteşte şi constituie obiectul unui dezgust contant. În secvenţa ulterioară, a Dialogurilor în paradis ( Tiantang li de suihua) ( 1987) halucinaţiile regresează, în favoarea unei viziuni mai senine, în care se dezlănţuie relaţia unui cuplu.

Comparativ cu imaginaţia sălbatică a lui Can Xue, cultura şi raţionalismul lui Yang Jiang ( 1911- ) , soţia lui Qian Zhongshu şi traducătoarea lui Don Quijote dau un contrast special. Însă pudoarea şi reţinerea din Şase povestiri de la şcoala de cadre ( Ganxiao liuji) ( 1981) , precum şi umorul îngheţat din Duş ( Xizao) ( 1988) nu sunt calităţi total demodate, chiar dacă nu li se poate decerna label- ul modernităţii.

În 4 iunie 1989, represiunea care se abate asupra Pekinului şi manifestanţilor din piaţa Tian’ an men înainte de a se extinde în provincie nu pune doar punct unor legitime aspiraţii democratice. Ea ruinează de asemenea speranţele pe care o politică de „ reformă şi deschidere” , le întreţineau de mai bine de zece ani în opinia publică, în străinătate ca şi în China. Literatura este unul dintre domeniile grav atinse de tragedie. Mulţi scriitori de renume se văd condamnaţi la exil: în Europa ( Bei Dao, Gao Xingjian, Gu Cheng) , în Canada ( Gu Hua) şi mai ales în universităţile americane ( A Cheng, Liu Binyan, Zhang Xianliang) .

Aşa cum se întâmplase cu fraţii lor mai mari, cu patruzeci de ani mai devreme, există teama că dezrădăcinarea, dacă se prelungeşte, le va dăuna creativităţii. Cei care au rămas după „ evenimente” se cufundă în erudiţie sau, după exemplul lui Wang Meng, în redactarea unor povestiri satirice în limba clasică. Alţii, precum Bai Hua, sunt autorizaţi să publice, dar în afara continentului. La unii, Wu Zuzhuang de pildă, curajul şi luciditatea încearcă să treacă peste liniştea forţată şi disperare. Cei mai tineri, atunci când nu cad în nihilism, îşi iau singura libertate care le rămâne: aceea de a batjocori tot, precum Wang Shuo ( 1958- ) .

Viitorul literaturii părea cu atât mai compromis cu cât numărul cititorilor este departe de a urma creşterea demografică. Ca peste tot, televiziunea, casetele cu muzică, benzile desenate, romanele poliţiste, povestirile insiprate de artele marţiale, literatura SF sau chiar pornografia au câştigat mult teren. Opere literare celebre nu mai sunt cunoscute decât sub formă de adaptare cinematografică, respectiv telenovele. Adesea importată via Hong Kong, această cultură audiovizuală constituie un nou folclor, în care domină volens nolens inspiraţia occidentală. În orice caz, regimul pare a fi renunţat să promoveze, în numele „ socialismului” şi al „ civilizaţiei spirituale” literatura „ populară” ( minjian wenxue) la care visa Mao şi adepţii lui.

Printre marile naţiuni ale lumii, China şi- a regăsit azi locul, la jumătate distanţă între „ Lumea a treia” şi „ Grupul celor şapte” puteri care domnesc peste pieţele mondiale. Însă tot n- a obţinut premii Nobel nici pentru Pace nici pentru Literatură. Pentru acesta din urmă, Lu Xun a murit prea devreme: în 1935, Academia suedeză şi- a acordat un an sabatic, iar în 1938, ea a acordat premiul suprem lui … Pearl Buck, ceea ce a nemulţumit atât pe chinezi cât şi pe americani, care nu s- au simţit reprezentaţi prin Pământul chinezesc. De atunci, au fost invocate diverse nume, dar în van.

În diaspora chinezească, mai mulţi dintre scriitorii chinezi şi- au dobândit o reputaţie internaţională. Instalaţi în Statele Unite, romancierii Zhang Ailing ( 1920- ) , Nie Hualing ( 1925- ) se bucură de un prestigiu deloc neglijabil. În Taiwan, unde a fost încarcerat mult timp, Bo Yang ( 1920- ) este unul dintre cei mai respectaţi. Printre cei mai tineri, eseistul Li Ao ( 1900- ) cu o pană ascuţită, poetul „ suprarealist” Shang Qin ( 1930- ) şi mai ales autorul Oamenilor din Taibei ( Taibeiren) ( 1971) , Bai Xianyong ( 1937- ) , merită interesul pe care li- l arată compatrioţii. Cu urechea plecată la problemele insulei, Zhang Xiguo ( 1944- ) este de asemenea apreciat, aşa cum şi Li Ang ( 1952- ) este cunoscut pentru romanul săuUciderea soţului ( Shafu) . Între cele patru mări, cum ar fi zis Confucius, „ există un om în oricare dintre oameni” .

 

traducere din limba franceză : Maria Balasa

Tagged with:

Comentarii închise la Scriitori de azi

Literatura chineză modernă, autor Paul Bady

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 11/12/2012

INTRODUCERE

Literatura chineză modernă nu s- a impus de la o zi la alta. Faţă de o tradiţie clasică pe cât de puternică pe atât de îndelungată, nici nu se putea altfel. Cu toate acestea, odată cu căderea Imperiului manciurian şi instaurarea republicii, rezistenţele conservatoare din trecut, fără a fi deîndată măturate, n- au putut împiedica apariţia şi dezvoltarea ulterioară a unor noi forţe, pentru care tânăra literatură devine repede simbol, respectiv, stindard. În ciuda caracterului său brutal, deschiderea Chinei către lumea externă s- a dovedit repede a fi un element determinant al evoluţiei de atunci. Însă reînnoirea la care asistăm odată cu începutul secolului, cu siguranţă nu se  datorează unor cauze externe: aceasta se bazează în egală măsură pe o transformare a mediilor intelectuale şi pe ansamblul lumii culturale.

Odată cu renunţarea la stilul scris şi adoptarea limbii vorbite, temele literare, precum şi expresia formei lor s- au lărgit în mod considerabil: ele ating de acum toate sectoarele existenţei individuale şi ale vieţii în societate. Diversitatea operelor şi genurilor reprezentate începând de atunci, fac dovada, cel puţin în prima jumătate a secolului, unei remarcabile fecundităţi. Această bogăţie este cu atât mai frapantă cu cât ea se manifestă într- o perioadă a istoriei în care răsturnările de situaţie în domeniul politic, militar, economic şi social ar fi trebuit să perturbe grav avântul cultural al naţiei chineze. Nici războiul, nici, mai târziu, excesele cele mai tiranice ale unui stat totalitar, nu vor putea pune în discuţie complet progresele anterioare. Paralizând în acelaşi timp orice creaţie veritabilă şi cea mai mică reflecţie, zece ani de „ revoluţie culturală” nu au făcut decât să întârzie cu acest număr de ani un proces de modernizare peste care scriitorii contemporani nu pot trece.

Importanţa acestei „ literaturi noi” (xīnwénxué) a fost adesea neglijată de sinologia tradiţională, atât în China cât şi în străinătate. E drept că puternica influenţă occidentală ce a fost exersată asupra lumii literare chineze risca să o facă pe aceasta din urmă mai puţin demnă de interes, ca fiind mai puţin originală. O tendinţă fundamentală a studiilor chineze începând de la Confucius a fost aceea de a „ da mai mare greutate trecutului decât prezentului” (hòugǔbójīn) . Un alt motiv al al pierderii creditului de care a putut suferi literatura modernă (xiàndài) şi contemporană (dāngdài) ţine de relativa sărăcie, până într- o epocă recentă, a criticii literare în China. Zdrobită, începând din anii 30, sub greutatea interpretărilor marxiste, literatura a fost mult timp considerată o simplă „ reflectare” a societăţii. Drept urmare, a fost sumar divizată în „ perioade” corespunzătoare principalelor etape ale revoluţiei comuniste, în timp ce diversele metode de investigare, mai exact metode textuale, care erau utilizate în restul lumii, erau proscrise în China continentală, dacă nu şi în Taiwan.

Pentru cititorii occidentali, scriitorii chinezi de ieri, ca şi cei de azi, nu sunt altceva decât, cu toate caracteristicile proprii, cei mai buni reprezentanţi ai culturii şi ai istoriei lor.

Notă. – În afara unor excepţii uzuale ( Pekin, Nankin, Canton, Thienţin) , numele şi termenii chinezi sunt transcrise conform sistemului oficial pinyin. Ca regulă generală, atunci când scriitorii sunt desemnaţi prin pseudonimul sub care sunt cunoscuţi, numele adevărat figurează între paranteze.

 

 traducere din limba franceză : Maria Balasa

Tagged with:

Comentarii închise la Literatura chineză modernă, autor Paul Bady

Serile cu flăcări puţine se întorc/ Învârteşte-mă şi uită măsurile/ Macii azi m-au chemat la ei , autor Suzana Deac

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 11/12/2012

Serile cu flăcări puţine se întorc

Prefăcutele culori în serile fără etaje

leagă liftul mereu de loc

se depune rugina timpului

oră de oră

ceasul din turn bate tacticos

în ritmul părăsirii de sine

e secetă în straturi largi şi adânci

veşmintele culorilor nu se mai înalţă

e neagră grota istoriei

ne împotmolim

apoi îngheţăm în respiraţie

trenul personal

se sufocă câte un pic în fiecare zi

 

 

Învârteşte-mă şi uită măsurile

măsoară-mă în caruseluri

melci

şi cuvinte

învârteşte-mă

şi uită măsurile

 

 

Macii azi m-au chemat la ei
amintiri care zidesc turnuri
pânza realului se închide în casa melcului
cum se coace miezul de pâine
în secretul spicului de grâu
turnuri înalte zidesc amintiri

răpim sunete cu foamea din noi

se scaldă lumea în lumini de furtuni

margarete costumate

sticla nopţii încremeneşte pe sânii tăi cu pistil

în cartea noastră nu moare nimeni

 

autor Suzana Deac

Tagged with:

Comentarii închise la Serile cu flăcări puţine se întorc/ Învârteşte-mă şi uită măsurile/ Macii azi m-au chemat la ei , autor Suzana Deac

La malul meu și al tău, autor Ligia Mihaela Ionescu

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 11/12/2012
 La malul meu și al tău
(recitirea unor exerciții de recuperare)
 
Plânsul sugrumat în lacrimile fierbinți
ale altui univers de lumină
Tabloul pictat supraviețuitorilor vacuumurilor
Fila își alungă albul cu nostalgia culorilor sale străvechi
Văd lumea în care spaima cuprinde sufletele
până în vintrele cerurilor joase
Lecții luate școlii altui abis
Culturile de spaimă se întrepătrund cu arta țipătului
Clopot vecernic pavăză de suflet ales
Priviri izbăvite prin Soarele veșnic
Cândva s-a desprins vechiul Soare
dintr-un suflet de foc intr-un suflet de aer
Lumea unită în sângele alb o știe
***
 
Pe locul acesta trec horile
Sătenii dansează în tihna fiecărui anotimp
Gust lipsit de greutate
Chip de ploaie și zăpadă
cu sori printre nenumăratele gânduri ale Pământului
Mormintele cenușa aduc ceara fierbinte
în lumea ținerii minte iubirii trecând
peste pajiștea războaielor din gânduri țintuite
Speranța vine chiar din acea lume în așteptarea liniștii
Nu știm cum a pătruns miracolul sufletul mai întâi
Mai apoi știm că dansează el unicul precum
clapele pianului atinge morții și viii
Vocile lor nu mai pot muri
Cristalele și-au născut veșnicia cândva
Timpul sublim în noi este de pază acum
***
Cuvintele mai pot desena jocul străvechi
din mereu repetatul dans de culori suflet al meu
după acea liniște trecătoare a pământului
pe care adesea am călcat cu talpa piciorului prunc…
***
Oceanele lumii sunt mări unite de glasuri
Noi și tăcerea aceea ne târâm îndreptând
ochiurile micilor râuri spre maluri
Cascadele munților ne umplu vidul morții cu apa
La maluri se poate găsi câte o urmă după înecul
salvat din cascade de gânduri rebele
La maluri mereu le putem asculta muzica
autor Ligia Mihaela Ionescu 
Tagged with:

Comentarii închise la La malul meu și al tău, autor Ligia Mihaela Ionescu

Mihail Sebastian- Jurnal 1935-1944 , autor Maria Sava

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 11/12/2012

 

“E un vers de Dante Gabriel Rosetti, care rezumă toată viaţa mea:”Look in my face, my name is Might-have-been„.”(pg.371)

 

download

Înainte de-a  pătrunde în intimitatea scriitorului Mihail Sebastian, să facem o scurtă incursiune prin retorica diaristicii. Apariţia jurnalului intim s-a petrecut la bun început ca gen de sertar, pentru propriul uz, ca apoi, pe la mijlocul secolului al XIX-lea să înceapă să se dezvolte ca formă literară publică, minoră. Abia în secolul al XX-lea şi-a căpătat un statut literar de sine stătător. Potrivit opiniei exprimate de T. Vianu în eseul Din psihologia şi estetica literaturii subiective(1946), jurnalul intim european începe cu Meditaţiile lui Marc Aureliu.

În studiul său despre diaristică Ficţiunea jurnalului intim  Eugen Simion încearcă să schiţeze o poetică a jurnalului intim, oprindu-se asupra câtorva trăsături esenţiale.

Prima caracteristică a jurnalului ar fi aceea că jurnalul este un gen fără reguli are « oroare de literatură ». Scopul scrierii subiective este să convingă, nu să placă. Când începe să placă, jurnalul moare şi începe literatura. Stilul diaristic pune accentul pe spontaneitate, nu pe autenticitate.

Discursul diaristic, afirmă E. Simion, este un discurs fragmentar, intermitent ; practic este alcătuit din confesiuni fără legătură una cu cealaltă.

Una dintre condiţiile căreia i se supune discursul diaristic este cea calendarităţii, numită şi « legea lui Blanchot », conform căreia Maurice Blanchot susţine în „Le livre a venir „ , tocmai această condiţie esenţială : « să se respecte calendarul ». Clauza calendarităţii este completată de o altă regulă-cea a simultaneităţii, adică, « timpul trăirii » să fie sincronizat cu « timpul mărturisirii » Cine a citit jurnalul lui Adrian Marino îşi dă seama că suferă exact de acest păcat : a fost scris, rescris, adăugat, astfel încât lipseşte spontaneitatea scriiturii; jurnalul e, pur şi simplu, mort şi în locul lui citim un text memorialistic.

Pe lângă cele două elemente trebuie adăugat şi al treilea, la fel de important, artificiul sincerităţii, supranumit şi « legea lui Barthes ». Când e vorba de confesiune, sinceritatea diaristului este una dintre exigenţe. Legat de acest « artificiu », teoreticienii diarismului consideră că, în general, « sinceritatea nu prea apare în confesiuni », « cine se confesează, minte », întrucât confidenţa visează la glorie, la scandal, la propagandă. Jean Cocteau susţine că diariştii mint fără să vrea. Ţine de subiectivitatea individului, de imaginea pe care o are  asupra propriei persoane şi de dorinţa de-a apărea în acelaşi mod în ochii celorlalţi.

Un alt element ce ţine de retorica jurnalului se referă la relaţia narator-personaje. Cine vorbeşte în jurnalul intim ? Autorul ? Naratorul ? Un personaj ? După spusele teoreticienilor cei trei sunt una şi aceeaşi persoană.

Aşadar, genul diaristic este prin excelenţă un gen al sinelui, al eului profund. Diaristul nu face literatură, ci, pur şi simplu, se confesează.

Având ca punct de pornire aceste câteva elemente ce ţin de retorica diarismului să vedem în ce măsură lectorul poate să se suprapună destinatarului jurnalului intim pe care Mihail Sebastian la ţinut vreme de aproape 10 ani.

Apariţia Jurnalului 1935-1944 la Humanitas cu untext îngrijit de Gabriela Omăt, prefaţă şi note de Leon Volovici reprezintă un moment esenţial în diaristica românească. În anul 1995, Fundaţia Mihail Sebastian aducea Jurnalul  în ţară şi-l oferea spre publicare Editurii Humanitas. Într-o scrisoare a lui Benu Sebastian( fratele autorului), către Ioan Comşa, acesta semnala pierderea câtorva file de la începutul jurnalului „în timpul deturului necesar” în Israel. Scos din ţară pe filieră diplomatică-ca multe alte manuscrise-la venirea comuniştilor la putere, Jurnalul lui Mihail Sebastian a avut şansa de-a reveni şi a fi publicat. Remarcabil efortul membrilor Fundaţiei Mihail Sebastian în transcrierea şi decriptarea paginilor din cele nouă caiete.

Pe numele său adevărat, Iosef M. Hechter, Mihail Sebastian s-a născut pe 18 octombrie 1907 la Brăila şi a murit pe 29 mai 1945, fiind călcat de un camion sovietic în Bucureşti. Se poate spune că stilul diaristic e caracteristic întregii sale opere. În 1932 debutase cu un alt jurnal, Fragmente dintr-un carnet găsit, continuând în 1933curomanul Femei în care sunt unificate patru nuvele care au acelaşi personaj. Obsedat de problema evreiască publică în 1934 romanul scris la persoana întâi De două mii de ani, roman cu care va deschide în istoria literaturii române „cazul Mihail Sebastian”.Cum am devenit huligan. Texte, fapte, oameni, 1935 , este un dosar-anexă, o justificare a publicării romanului   De două mii de ani . Urmează în 1935 Oraşul cu salcâmi, roman foarte îndrăgit de adolescenţi, în 1939 Corespondenţa lui Marcel Proust, comedia Jocul de-a vacanţa şi cel mai bun roman al său- Accidentul, în 1940. Postum îi apar piesele de teatru Ultima oră şi Steaua fără nume care se joacă şi astăzi pe scenele româneşti.

Mihail Sebastian nu împlinise încă 28 de ani(1935, februarie) când a început să se confeseze jurnalului, aflându-se la „ceas greu”, în plină criză existenţială. Motivul?

În primăvara lui 1934, Sebastian terminase  „cartea evreiască”  De două mii de ani…începută încă din 1931 cerându-i lui Nae Ionescu să i-o prefaţeze. Numai că, în acel moment, Nae Ionescu era arestat şi anchetat, iar tânărul discipol, Sebastian, anunţase încă din 1933 că va publica „o carte furtunoasă şi iritantă” prefaţată de „cuvântul cald” al magistrului. După eliberare(15 martie 1934), Nae Ionescu îi scrie prefaţa şi romanul apare în iunie 1934. De două mii de ani abordează „problema evreiască” din perioadele antisemite 1923 şi 1933, iar prefaţa lui Nae Ionescu vine mai degrabă, să încite spiritele, decât să le calmeze. Scria Mihail Sebastian:

„Dacă Valahia înseamnă nu atât un despărţământ geografic cât unul psihologic şi dacă neam valah nu există, ci numai un climat valah, atunci da, eu sunt, în ordinea valorilor româneşti, un valah, un muntean…Aceasta însă fără a înceta desigur niciodată să fiu evreu. Asta nu e o funcţie din care să poţi demisiona. Eşti sau nu eşti. Nu e vorba nici de orgoliu, nici de jenă. (…) Mi se pare mai urgent şi mai eficace să realizez în viaţa mea individuală acordul valorilor iudaice şi al valorilor româneşti, din care această viaţă este făcută, decât să obţin sau să pierd nu ştiu ce drepturi civice. Aş vrea să cunosc bunăoară legiuirea antisemită care va putea anula în fiinţa mea faptul irevocabil de a mă fi născut la Dunăre şi de a iubi acest ţinut”.

 În prefaţă Nae Ionescu îi răspundea plin de cinism :

Iuda suferă pentru că l-a născut pe Cristos, l-a văzut şi nu a crezut. Şi asta încă n-ar fi prea grav. Dar au crezut alţii, noi. Iuda suferă pentru că e Iuda”. „Iosef Hechter, tu eşti bolnav. Tu eşti substanţialmente bolnav, pentru că nu poţi decât să suferi; şi că suferinţa ta e înfundată…Eu însă nu pot face nimic pentru tine. Pentru că eu ştiu că Mesia acela nu va veni. Mesia a venit, Iosef Hechter – şi tu nu l-ai cunoscut. Atât ţi se cerea în schimbul tuturor bunătăţilor pe care Dumnezeu le-a avut pentru tine: să veghezi. Şi nu ai vegheat”.

 

Astfel, Mihail Sebastian s-a trezit, pur şi simplu, în vâltoarea unui scandal primind lovituri din toate direcţiile-atât de la intelectualitatea evreiască pentru acceptarea unei astfel de prefeţe, cât şi de la o majoritate atrasă în valul de antisemitism care începuse să ia amploare. În admiraţia sa faţă de profesor afirma:

Este pînă azi singurul om căruia simt că e obligatoriu să mă supun, fără să am însă prin aceasta sentimentul unei abdicări, ci, dimpotrivă, al unei împliniri, al unei reintegrări„. Iar în Jurnal nota : De două mii de ani a fost un act riscat de sinceritate. Pe urmele lui, rămâne o „casă pierdută”, un simbol căzut, o mare prietenie săgetată. Puţin scrum, atâta tot.”

„Casa pierdută”era ziarul „Cuvântul”condus de Nae Ionescu, apărut în 1928 şi suspendat în 1934, după asasinarea lui I.G.Duca.

(Citind opinii legate de acest moment m-am oprit puţin asupra justificărilor găsite de Marta Petreu în Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu- Mihail Sebastian, carte pe care autoarea a scris-o studiind presa vremii. Teza avansată de Marta Petreu susţine că figura  lui Sebastian a fost „mistificată”, curăţată de toate păcatele, făcând din el un personaj angelic. „Demistificarea” ei trece în acuze, Sebastian fiind ucenicul lui Nae Ionescu nu putea fi cu nimic mai bun, că alunecările lui sunt la fel de blamabile ca şi cele ale lui Eliade, Cioran…Ba, motivul pentru care nu i-ar fi respins prefaţa de la De două mii de ani se justifică printr-o legătură de natură erotică dintre cei doi.

Mă întreb de ce nu şi-a pus nimeni problema că nimic nu putea susţine mai bine antisemitismul  acelor vremuri, mai mult decât acel document scris de o personalitate marcantă, aşa cum era Nae Ionescu; că o carte despre antisemitism nu putea fi  mai bine justificată decât printr-o prefaţă antisemită. Rasat, stilat, cu o inteligenţă sclipitoare, evreul Mihail Sebastian venea dintr-un oraş cosmopolit, cum era Brăila şi pe el mediul ostil puternic antisemit bucureştean nu putea decât să-l uimească, să-l  surprindă şi să-l rănească profund.)

 

În decembrie 1934 le răspundea tuturor cu demnitate, printr-un eseu de excepţie-„Cum am devenit huligan”, din care cităm:

“Indignarea lor nu e indignare, adversitatea lor nu e adversitate, entuziasmul lor nu e entuziasm, nimicul lor nu e nimic. Dacă ciocnirea lor cu o carte sau cu un om ar fi o adevărată ciocnire – adică o luare de poziţie – dacă duşmănia lor ar porni de la conştiinţa unor valori adverse, dacă violenţa lor ar fi o reacţie de gîndire, totul ar fi salvat. Dar nimic nu e serios, nimic nu e grav, nimic nu e adevărat în această cultură de pamfletari zîmbitori. Mai ales nimic nu e incompatibil. Iată o noţiune care lipseşte total vieţii noastre publice, pe toate planurile ei: incompatibilul. În cultură, ca în parlament, oamenii se înjură la tribună şi se împacă la bufet. Avem de aceea o cultură de brutalităţi şi tranzacţii„.

Cuvinte deşarte, fără obligaţii corespunzătoare, „stînga” şi „dreapta” românească adăpostesc cele mai variate compromisuri, cele mai fanteziste contradicţii. Lipsei lor de conţinut politic li se adaugă o gravă lipsă de sinceritate personală, care le goleşte de orice înţeles real. E o discrepanţă strigătoare între ce spun oamenii şi ce fac ei, un dezacord total între scrisul lor şi viaţa lor. Democraţi cu scandaloase averi, socialişti cu strălucitoare carieră mondenă, teologi cu chef şi temperament…”

 Personalitate marcantă în publicistica acelor ani, Mihail Sebastian începe să se simtă tot mai însingurat şi mai marginalizat, deşi continua să publice în Revista Fundaţiilor Regale unde a fost şi redactor între 1936-1940. Decizia de-a începe să se confeseze unui jurnal intim se înscrie şi în spiritul vremurilor- majoritatea scriitorilor din generaţia sa ţineau câte un jurnal intim.Aşa cum mărturiseşte, în acel moment citea chiar jurnalul lui Jules Renard:

 Joi, 16 aprilie 1936, Breaza, consemna:

Pe măsură ce-l citesc, Jurnalul lui Renard îmi devine din ce în ce mai scump. Cât îl iubesc pe omul ăsta şi ce absurdă mi se pare moartea lui-deşi au trecut de atunci 24 de ani. Uite, singurul fel de eternitate care contează după 24 de ani, să fii mai viu, iar memoria ta să fie tot aşa ca o prezenţă fizică.

Citind azi nota de la 24 iulie 1903, mi-am spus că ar trebui să scriu o carte despre Jules Renard, în care să explic-prin el-amorul meu pentru Franţa. Radicalismul lui Renard are rădăcini ţărăneşti. Asta mă linişteşte asupra destinelor democraţiei franceze. Nu va pieri niciodată.”

 

Mihail Sebastian nu are o poetică explicită a jurnalului. Pur şi simplu, notează tot ceea ce i se întâmplă alcătuind un fel de depozit de informaţii. A fost continuu urmărit de „dilema” conţinută în  clauza lui Barthes : este jurnalul său literatură sau sunt simple notaţii? Iar dilema rămâne nerezolvată de vreme ce nu a revenit asupra notelor, nu le-a cizelat, nu le-a cosmetizat spre a le lăsa posterităţii. De altfel nici echipa de editori n-a intervenit prea mult în textul scris tocmai pentru a-i lăsa acea aură de autenticitate, de spontaneitate, de a-l trimite în lume viu, purtând cu forţă amprenta autorului.

Inteligent, rafinat, cultivat, Mihail Sebastian face parte din categoria diariştilor care reuşesc cu fineţe să surprindă atmosfera epocii în care trăiesc. Nu de puţine ori, dezamăgit de comportamentul confraţilor săi, cu ironie amară, surprinde esenţa unei lumi aflată în derivă.

Miercuri, 24 iunie 1936

„Scandaluri şi bătăi antisemite în tribunal( Şi cu două zile înainte îmi spuneam că ar trebui să abandonez scrisul şi să mă fac exclusiv avocat.) Mergem poate spre un progrom organizat .”

 

Jurnalul lui Mihail Sebastian conţine câteva niveluri distincte putând fi la rândul lui împărţit în câteva jurnale. La primul nivel  există un jurnal intim al stărilor interioare, al experienţelor, al trăirilor, al aventurilor galante, impresii de lectură şi multă, foarte multă muzică clasică ascultată. Tot la acest nivel poate fi ataşat jurnalul evreiesc mărturie a  tragicelor evenimente care au înnegrit cerul acelor ani. Apoi, distingem un jurnal de creaţie, veritabil laborator scriitoricesc în care prind contur piesele de teatru, romanul Acidentul sau eseul despre corespondenţa lui Proust. Iar al treilea este jurnalul intelectual şi politic, care de fapt, ocupă şi cel mai mult spaţiu şi în care notează evoluţia relaţiilor sale cu mediile literare intelectuale, cu prietenii. După invadarea Poloniei de către trupele germane şi sovietice şi după căderea Parisului, jurnalul politic va rămâne deasupra celorlalte.

 

Jurnalul intim

Muzică

Ascultă concerte de muzică simfonică la toate posturile de radio din Europa, face liste de titluri şi compozitori preferaţi, îşi deplînge autoironic proasta memorie muzicală, însă acceptă să fie cronicar muzical  la Independenţa „pentru bani şi cu mari garanţii de anonimat”, utilizînd un pseudonim pe care îl încredinţează numai Jurnalului. E un refugiu şi un fel de salvare a sufletului, o pasiune şi o obsesie, pînă cînd constată „Sînt obosit de atîta muzică. Dar e singurul lucru consolator din ultima vreme”. Iar cînd legile antonesciene interzic evreilor să deţină aparate de radio, merge la Lena Constante, la alţii, pentru că fără Bach, Brahms, Mozart, Cesar Frank, nu poate trăi. “Să-ţi spui ceva. Eu aveam un număr enorm de discuri. Nici eu nu prea aveam bani, dar puteam să le plătesc în rate. Şi-aşa că eu cumpăram mereu discuri. Şi la mine găsea muzică foarte, foarte bună. N-avea unde în altă parte să asculte muzică. Asta a fost prietenia mea cu el. Şi de aceea ţinea foarte mult la mine, pentru că îi dădeam posibilitatea un ceas, două, trei chiar să se liniştească, să se bucure. El ar fi putut merge la concertele simfonice, chiar ar fi găsit bani să-şi cumpere un bilet, dar i se părea că nu e demn din partea lui să dea bani unui şef de orchestră neamţ. Ne vedeam aproape în fiecare săptămână. El venea la mine. Aveam un aparat de radio extraordinar de bun, pe care l-am cumpărat şi l-am plătit în rate, iar în dormitor, care era un fel de salon pentru mine, instalam fotolii şi scaune. Musafirii veneau acolo şi ascultam. Nici nu-mi mai aduc aminte dacă serveam cu ceva. Poate cu bomboane. El fusese nevoit să predea aparatul la poliţie, deoarece fusese înregistrat că are.”(Gabriela Gârmacea -Interviu cu Lena Constante , revista Ateneu)

 

Duminică, 3 noiembrie 1935

« Kempff şi Filarmonica, dimineaţa la Ateneu-trei concerte pentru pian şi orchestră, în do minor(op. 37), sol major(op.58) şi mi bemol major(op.73)Beethoven . Câteva momente de emoţie copleşitoare, cum niciodată n-am avut în muzică. Şi nu ştiu cetensiune nervoasă, nu ştiu ce vibraţie continuă, care îmi străbate întreaga zi. »

 

Prieteni

 

Nae Ionescu

 

„Este pînă azi singurul om căruia simt că e obligatoriu să mă supun, fără să am însă prin aceasta sentimentul unei abdicări, ci, dimpotrivă, al unei împliniri, al unei reintegrări”,

 

Am impresia uneori la cursul profesorului că suntem adunaţi într-un fel de mic cartier general ideologic al unui imens război mondial şi că aşteptăm din ceas în ceas telegramele catastrofelor, pe cenuşa cărora visăm un nou pămînt„.

 

Mircea Eliade

« El, Mircea Eliade, crede orbeşte ce scrie Universul. Informatorul lui este Stelian Popescu-şi crede orbeşte în el. Veştile cele mai absurde, cele mai trivial tendenţioase găsesc în el un ascultător credul. Şi are un fel naiv de a se exaspera , de a ridica vocea, pentru a lansa, fără un zâmbet măcar, chestiile abracadabrante pe care le află în oraş, în redacţia Vremei, în redacţia Cuvântului. »

 

Camil Petrescu

Vineri 11 septembrie 1942

« Îi povestesc lui Camil plecarea trenului cu deportaţi. O clipă mi se pare că se cutremură şi el. Dar nu…

-Nu e nimic, zice Camil. Mă gândesc că ruşii au făcut aceleaşi atrocităţi când au clădit canalul Volgăi-şi conştiinţa mea e împăcată. »

Dinu Noica

Sâmbătă 17 decembrie 1938

« Dinu Noica îi trimite , de la Paris, lui Comarnescu o scrisoare prin care îi anunţă că, în urma uciderii lui Codreanu, el s-a decis să devinălegionar şi că, în consecinţă, consideră reziliate toate contractele pe care le are cu Fundaţiile Regale, fiind gata să înapoiezeîn cel mai scurt timp sumele luate ca avans.

Îl recunosc foarte bine pe Dinu Noica. »

Iubire

Începe însemnările din 1936 notând suferinţa chinuitoare la care-l supunea frumoasa actriţă Leny Caler « Era un veşnic îndrăgostit amărât. A fost foarte îndrăgostit de Leny Caler. Ea era câteodată foarte drăguţă cu el, râdea, era amabilă; nu ştiu dacă s-a culcat cu ea. Asta nu mă priveşte. Pe urmă nu îl mai vedea nu ştiu cât timp. Iar el, ca s-o vadă, seara colinda toate barurile din Bucureşti, pentru că ştia că ei îi place foarte mult să mănânce la barurile astea. Şi el apărea numai s-o vadă. El era un îndrăgostit foarte nenorocit.”(Gabriela Gârmacea- Interviu cu Lena Constante, revista Ateneu)

În Jurnal Sebastian nota:

“Aveam aseară, plecând de la Leni, sentimental că , dacă m-aş sinucideîn chiar noaptea aceea, aş face-o împăcat, aproape cu voie bună…” Iar Camil Petrescu îl asemuia cu personajul său Ladima.

« Zi plină de întâmplări. Vizită la Leni. Ne iubim. Ne-am spus-o. E frumoasă. E tânără, are o simplicitate de vorbă admirabilă-şi mi se pare aşa de inexplicabil faptul că vine spre mine »

Vise 

 În Jurnalul său, Sebastian notează foarte multe vise cărora încearcă să le găsească semnificaţia.

Marţi 30 august 1938

« Îl visez mereu pe Nae Ionescu. astă-noapte , l-am văzut întors de la miercurea Ciucului. Părea că suntem amândoi în curtea liceului de la Brăila. Vorbeam aprins, el foarte violent, fiindcă eu denigram Garda de Fier… »

Miercuri 16 iulie 1941

« Vis complicat azi-noapte. Nu-mi aduc aminte decât un singur moment. Eram cu Nae Ionescu la Brăila. Mergeam amândoi spre un fel de şezătoare, unde el trebuia să ţină un fel de conferinţă, iar eu să vorbesc despre el. Cred că-mi cerea să fiu foarte elogios… »

Vineri , 25 iulie 1941

Am visat azi-noapte Concertul pentru vioară , violoncel şi orchestră de Brahms. Mi se întâmplă pentru prima oară acest lucru.

20 august 1939

M-am visat în război azi-noapte.

Despre sine

Sâmbătă 19 iulie 1941

Frază găsită într-o scrisoare a lui Lawrence. Îmi place s-o transcriu.

 « I feelImust leave this side, this phase of life, for ever. The living part is overwhelmed by the dead part, and there is no altering it. So that life which is still fertile must take its departure, like seeds from a dead plant. I want to transplant my life. I think there is hope of a future, in America. I want if possible to grow towards the future. There is no future here, only decomposition. »

 

Marţi 29 iulie 1941

« Sunt obosit, obosit, obosit. Şi jurnalul ăsta îl scriu , de la un timp, mecanic, fără chef. Şi mă tem să pierd gustul de aceti.

Dacă aş putea trăi câteva zile în pădure, la câmp, la o cabanăde munte aş respira , mi-aş reveni. »

« Nu voi izbuti niciodată să trec dincolo de o mizerie mai mult sau mai puţin suportabilă, nu voi face niciodată carieră, nu voi avea niciodată bani…Şi, sincer vorbind, foarte sincer, fără nici un motiv de amă păcăli pe mine însumi, cred că banii îmi sunt indiferenţi. Aş cere vieţii doar puţină linişte, o femeie, cărţi şi o casă curată. » 

 

« Am fost deci la Brăila. O Brăila cu toţi salcâmii înfloriţi, dar sfâşietor de tristăpărăginită, bătrână, obosită. Nici o clădire nouă(ba sa,  una oribilă în locul băii Diana) ; toate aşa cum le-am ştiut acum zece ani, acum douăzeci, dar mai vechi, mai uzate, mai intrate în mizerie. Până şi bulevardul Cuza mi s-a părut ruinat : păstram despre el o impresie de maiestate, pe care n-am regăsit-o. »

 

Jurnal de creaţie

 Aşa cum am spus, multe din însemnările sale se refereau la actul de creaţie cu împlinirile şi frustrările sale. Intenţiona chiar să facă un jurnal separat cu titlul Culise  :

Bucureşti, 11iunie 1936

« Mă gândesc la o carte pe care aş putea-o tipări peste un an-doi, care s-ar numi Culise şi în care aş strânge toate lucrurile mele scrise în legătură cu creaţia literară, cu tehnica de lucru, cu viaţa de scriitor, cu experienţele publicării unei cărţi etc.,etc.

Volumul ar putea să  cuprindă1) Jurnalul Oraşului cu salcâmi-aşa cum a fost tipărit pe vremuri…2)Jurnalul piesei de teatru ; 3)Seria de articole publicate în Rampa sub titlul Voluptatea de a fi scriitor…4)Diversele mele polemici cu Călinescu, Al O. Teodoreanu  Stancu, Pandrea …; Criticii mei ,comentaţi, confruntaţi…6) Diverse întâmplări şi anecdote literare, văzute sau trăite de mine… »

Jurnal evreiesc

Miercuri, 4 iunie 1936  apar primele semne ale vremurilor triste ce vor urma.

« Scandaluri şi bătăi antisemite în tribunal…Mergem poate spre un pogrom organizat. Alaltăseară, MarcelAbramovici(al Tantiei Rachel de la Braşov) a fost doborât pe stradă de vreo douăzeci de studenţi care, pe urmă, l-au târât leşinat în pivniţa căminului lor, de unde l-au eliberat peste vreo două ore, cu o rană profundă la cap, hainele rupte şi însângerate. »

Sâmbătă 28 iunie 1941

« Mă îngrijorează tensiunea antisemită care se întreţine şi se alimentează prin presă, radio, afişe..De ce ? de ce ? Ştiu foarte bine « de ce », dar nu mă pot dezobişnui de întrebarea asta stupidă »

Jurnal politic este predominant o dată cu invadarea Poloniei de către armata germană.

Marţi , 5 august, 1941

« …Madeleine Andronescu la telefon :

-Mi-e ruşine de tine, Mihai ; mi-e ruşine că tu suferi şi eu nu; mi-e ruşine că tu eşti umilit şi eu nu.

Ceva în genul ăsta îmi spunea Vişoianu(şi el nu e sentimental)mai alatăieri pe stradă, când ne ieşiseră în faţă şi trecuseră pe lângă noi un grup de evrei :

-De câte ori văd un evreu, sunt ispitit să mă apropiu de el, să-l salut şi să-i spun : « Domnule, vă rog să mă credeţi că eu nn-am nici un amestec »

Nenorocirea e că nimeni nu are amestec. Toată lumea dezaprobă, toată lumea e indignată-dar nu mai puţin fiecare e o rotiţă în această uzină antisemită care e statul român, cu birourile, autorităţile, presa, instituţiile, legile şi procedeele lui. Nu ştiu dacă nu trebuie să râd când Vivi sau Branişte mă asigură că generalul Mazarini sau generalul Nicolescu sunt « uimiţi » de ce se petrece şi revoltaţi. Dar dincolo de uimire sau revoltă, ei şi încă zece mii ca ei semnează ratifică, achiesează nu numai prin tăcere sau pasivitate, dar chiar prin participare directă. Cât despre mulţime, jubilează. Sângele evreiesc, batjocura evreiască au fost divertismente publice prin excelenţă. »

Miercuri 14 octombrie 1942

« Au fost eliberaţi aseară toţi cei care , în Sfîntu Ioan Nou, aşteptau deportarea. oameni întorşi de la moarte. Mi se spune că în momentul în care li s-a dat drumul au fost scene de delir. Urlete, leşinuri. S-a strigat Trăiască România Mare !, Trăiască Mareşalul !… »

Finalul Jurnalului este premonitoriu şi de o tristeţe sfâşietoare dezvăluind un personaj structural alienat, în pofida tutror încercărilor sale de a se integra în lumea intelectualilor vremii .

Duminică, 31 decembrie 1944 consemna :

« Ultima zi a anului. Mi-e ruşine să fiu trist. Este totuşi anul care ne-a redat libertatea. Peste toate amărăciunile, peste toate suferinţele, peste toate deziluziile rămâne totuşi acest singur fapt fundamental. »

Puţinele cuvinte şi citate nu pot reda grozăvia acelor ani cuprinsă în paginile Jurnalului. La final am tresărit : istoria se tot repetă şi malaxorul timpului nu l-a iertat nici pe Mihail Sebastian

Peste câteva luni(mai 1945)  sfârşea tragic, aşa cum îi fusese şi viaţa, sub roţile unui camion sovietic. Închei cu versurile unui alt mare tragic al literaturii române :

“– O, genii întristate care mor
În cerc barbar şi fără sentiment, –
Prin asta eşti celebră-n Orient,
O, ţară tristă, plină de humor
…”(Cu voi,G. Bacovia)

 

 

maria sava 3autor  Maria Sava

Tagged with:

Comentarii închise la Mihail Sebastian- Jurnal 1935-1944 , autor Maria Sava

Nopţile toamnei, autor Ana Hâncu

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 10/12/2012

NOPŢILE TOAMNEI

1. Vin ploile
peste arşiţa durerilor din noi!
Gutuii îşi îndoaie coroanele de rod
peste obârşii deluroase,
fumul din hornuri s-a ivit,
lemnele-n sobe ard mocnit,
căldura prinde a-nvălui prin case.
Mă strigă din cerdac o amintire –
o durere vie – şi-l aud pe tata!
Mă roagă să îi duc găleata
plină de vise ne-mplinite,
s-o pună la dreapta Sfântului Ion
să-mi binecuvânteze dorinţa de-nălţare
din propria-mi cenuşă, către soare!
Un fulger scurt, chiar a tunat şi plouă!
Pământul îşi strigă în hohot, bucuria
căci setea îi săpase cascade seci în lut…
Vin ploile peste arşiţă, peste noi –
trupuri îngemănate, uzi şi goi –
arzând în muguri cu rădăcină seculară,
înmugurim speranţele a primăvară…
2. tunelul meu albastru
Lunatecă, imprevizibilă, mereu neliniştită
fiinţa îmi şopteşte să mă-nalţ spre tine,
ca spre tunelul meu albastru –
căuş de vise, medalie din stele,
noapte siderală
şi cuib de rândunele;
să mă transform în torţă,
ambroziei din bradul veşnic verde,
apoi în curcubeul vestind înseninarea
din liniştea speranţei, a tihnei
şi luminii nestinse de-nsesarea
ce-apune peste zi.
Licărul viu din mine nu se pierde
printre luceferi stinşi,
îngemănaţi în viul toamnei
înmănuşaţi cu-acelaşi dor
vom dăinui printre făclii,
ca doi luceferi vii!

12 – 10 – 2012

3. ochii tatei

Frunzele nucului din faţa casei,
încă verzi
îmi amintesc de ochii tatei…
chip luminat de bunătate, stând la umbră,
mama sorbindu-i galeş veselia glumei,
masa întinsă, mustul şi pastrama,
borcanul plin cu miere, miezul copt de nucă,
pâinea de casă cu gust inegalabil,
coaja rumenă cu aromă de vatră părintească,
zâmbetul cald al mamei,
tandreţea gesturilor ei,
pacea sufletului mângâiat
de copil alintat!
Frunzele nucului ruginind peste timp,
ochii amintirilor dureroase mustind
ne ţin treji, ne doinesc,
ne recheamă cu dor sub frunzele nucului
din curtea de ţară,
acolo, unde copilăria
va rămâne o veşnică,
inegalabilă primăvară!
4. Visul dimineţii

Nimic mai viu, mai colorat
ca visul, dimineaţa,
în care un fuior de curcubeu
îmi mângîie imaginaţia şi viaţa!
Alerg desculţă prin lucerna-nrourată,
pe cap am coroniţă de maci îmbujoraţi,
oglindă îmi sunt ochii mamei,
mereu inlăcrimaţi!
Iar frate-meu şi tata,
înmănuşând un leagăn de mătase,
mă poartă printre umbre:
bunici, părinţi, bărbaţi…
Nimic mai viu, mai relevant
şi asumat în conştient,
ca visul – emblemă de legendă,
nimburi sculptate
pe amforă, de timp înobilate –
apusele imagini, chipuri dragi!

27 – 10 – 2012

5. VAL…
din spumă de mare, sirenă
mă ridic spre înalt curcubeu,
cu aromă de cetină;
sufletul mi se îmbată
cu petala catifelată
din privirea ce mă ademeneşte,
precum zborul vulturului
căutându-şi zarea.
Eşti al meu!
încă îţi simt răsuflarea
din pecetea sărutului,
mângâierea petalelor crizantemei mov,
lăsată ofrandă îngemănării de dor,
îmi dăruieşte zborul
păsării PHEONIX!
încă mai ard pe rugul încins
de-nmănuşarea buzelor tale
cu gust de Val…de mare!

7 Noiembrie 2012

 

autor  Ana Hâncu

Tagged with:

Comentarii închise la Nopţile toamnei, autor Ana Hâncu

Despre limba chineză înainte de a începe s- o învăţăm, autor Maria Balasa

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 10/12/2012

Despre limba chineză înainte de a începe s- o învăţăm

Predau limba chineză de mai bine de cincisprezece ani. Rândurile de mai jos constituie baza discuţiei pe care o am cu elevii mei în prima oră de curs şi sunt alcătuite în mare parte pe baza întrebărilor puse de elevi.

E ciudată limba chineză?

Orice vorbitor de limbă română, la primul său contact cu limba chineză îşi spune „ Ce limbă ciudată!” .

Să vedem de ce e „ ciudată” limba chineză. În primul rând ne spunem aşa în sinea noastră pentru că de regulă primul contact cu această limbă îl avem prin intermediul scrierii.

Despre scriere

Este o scriere „ desenată” ne spunem văzând de pildă banala inscripţie „ Fabricat în China” de pe orice produs.

Ce ar trebui să ştim aşadar despre scriere? În primul rând că această scriere pe care o percepem foarte diferită, aparţine într- adevăr unui sistem cu totul diferitdecât al limbii noastre: nu este o scriere alfabetică, ci ideografică.

Semnele pe care le vedem reprezintă cuvinte, respectiv silabe, întrucât limba chineză este o limbă silabică. Adică, o silabă în această limbă coincide cu un cuvânt, respectiv, totdeauna are un înţeles de sine stătător.

Povestea unui cuvânt

De exemplu, China ( denumirea prescurtată, deci nu cea oficială, care este Republica Populară Chineză) se spune în limba chineză: Zhōng guó 中国 ( citit: Djong guo). Cele două silabe, luate separat, înseamnă fiecare câte ceva: zhōng = centru, mijloc, iar guó = ţară, regat. Împreună, înseamnă aşadar China.

Denumirea ţării datează din antichitate ( sec. III î. C.) , din Epoca Statelor Combatante, epocă în care domnea dinastia Zhou ( Djou). Puterea centralizată a acestei dinastii a  slăbit, iar ţara s- a fărâmiţat practic în câteva state care au început să se lupte pentru supremaţie. Din această luptă a ieşit învingător statul Qin ( Cin), care era condus atunci de faimosul Qin Shi Huang Di ( Cin Şî Huang Ti) / Împăratul Qin Shi Huang sau Împăratul Galben.

Statul Qin era amplasat din punct de vedere geografic aproximativ în centrul spaţiului chinez. Aşa s- a ajuns la denumirea de Regatul de Mijloc. Tot de la numele acestei dinastii, Qin ( pronunţat  Cin), provine şi numele China din limba română şi din alte limbi. Se pare că în limba română acest cuvânt, ca şi multe alte toponime chineze, a ajuns prin intermediul limbii engleze. Sunt autori ce consideră că provenienţa ar fi din italiană.

Să revenim însă la scriere!

 

Despre scriere ideografică şi pictografică

Scrierea chineză este aşadar o scriere nealfabetică, o scriere ideografică. A evoluat de la scriere pictografică la semnele de astăzi. Scriere pictografică înseamnă că se desenează imaginea fizică a unui cuvânt. Cam asta făceau chinezii prin secolele 14- 17 î. C. în ceea ce priveşte scrierea. Unele dintre hieroglife, cele care notează cuvinte ce denumesc obiecte cu o existenţă materială, păstrează mult din caracterul pictografic iniţial al limbii.

Care este diferenţa faţă de română în afară de ceea ce ne apare clar la prima vedere?

Din punct de vedere grafic şi fonetic, orice scriere alfabetică ( inclusiv cea latină/ românească) notează sunete. În scrierea chineză se notează silabe/ cuvinte.

Din punct de vedere semantic, în română un total de sunete notate în scris prin litere, după ce a apărut scrierea, alcătuiesc un cuvânt. În chineză, o ideogramă/ hieroglifă notează un cuvânt, adică un grup de sunete (o silabă), care au un sens.

Din punct de vedere practic, faptul că limba chineză este o scriere ideografică înseamnă că în această limbă, fiecare silabă are propriul său semn.

Ni se pare, la prima vedere, ca utilizatori ai unei limbi cu scriere alfabetică, a fi un lucru dificil, dacă nu descurajant. Vom vedea că lucrurile nu stau chiar aşa.

Sunt multe semne în limba chineză?

Este lipsit de sens să stăm să numărăm câte semne/ ideograme/ hieroglife şi de fapt câte cuvinte există. Într- o viaţă de om, în nici o limbă, nici o persoană nu ajunge să cunoască toate cuvintele limbii materne. De ce? Extrem de simplu: pentru că nu are nevoie. În viaţa de toate zilele folosim un vocabular uimitor de redus: câteva sute de cuvinte. Dacă ne specializăm într- un domeniu, de asemenea nu avem nevoie de un număr enorm de cuvinte. De regulă o persoană se specializează în unul- două domenii, situaţie în care are nevoie de doar câteva mii de cuvinte.

Statistic vorbind, în China, la terminarea unei facultăţi, sunt stăpânite circa şapte mii de ideograme. Statistica se referă la  un nivel mediu de pregătire.

Cel mai bogat dicţionar chinez- chinez ( similar Dicţionarului explicativ al limbii române) are circa şaizeci de mii de ideograme. DEX- ul are de asemenea circa şaizeci de mii de cuvinte. Tot statistic vorbind, o pagină de text tradus din română în chineză ori din chineză în română are în medie aceeaşi întindere, deci tot o pagină.

Orice alte afirmaţii cunoaşteţi referitor la cele de mai sus, trebuie să le priviţi cu îngăduinţă: conţin adevăruri ( cunoştinţe de specialitate) parţiale, deci nu pot oglindi realitatea aşa cum este ea.

Cum citim această limbă?

Avem deci în limba chineză scriere ideografică. Noi având o scriere fonetică în care printr- o convenţie numită alfabet citim fiecare sunet aşa cum îl scriem se pune firesc întrebarea : cum citim această limbă?

Ideograma nu indică nimic referitor la pronunţie. Răspunsul este: învăţăm pronunţia fiecărei ideograme.

De fapt şi în limba maternă, atunci când învăţăm să vorbim, precum şi în orice limbă străină pe care o studiem, facem acest lucru: învăţăm fiecare cuvânt, pornind de la pronunţie.

Există, desigur şi câteva reguli pe care lingviştii le- au creat pe baza faptelor de limbă şi care ne ajută să intuim în unele cazuri pronunţia unei ideograme pe care nu o mai întâlnisem la un moment dat.

Avem aici, când învăţăm chineza, o învăţare specifică? Desigur, dar aşa se întâmplă la oricare dintre limbi.

Despre transcrierea fonetică latină

Pentru a facilita învăţarea scrierii, lingviştii chinezi au creat de- a lungul timpului câteva sisteme de notare fonetică a limbii chineze. În prezent, este în vigoare şi se foloseşte cu mare succes, începând din 1958, un sistem de notare fonetică a limbii bazat pe alfabetul latin. Există deci şi o transcriere fonetică a limbii chineze, aşa cum există transcriere fonetică şi pentru alte limbi, ca de pildă engleza, care nici ea în scriere nu are un sistem fonetic, ca limba română.

Trebuie să reţinem până aici: limba chineză are o scriere ideografică, aşadar nealfabetică spre deosebire de limba română, precum şi o transcriere fonetică (pinyin) bazată pe alfabetul latin.

Un lucru de asemenea specific limbii chineze: deşi în diverse părţi ale Chinei se vorbesc diverse dialecte, toţi chinezii se înţeleg în scris.

Puţină caligrafie

Cum era firesc, scrierea ideografică a generat o caligrafie specifică limbii chineze. În China, într- o măsură mult mai mare decât în alte părţi, caligrafia este o artă. Există câteva stiluri principale de caligrafiere a hieroglifelor, au existat stiluri caracteristice pentru diverse epoci istorice. Tradiţional, hieroglifele se scriu cu tuş ( negru sau roşu cel mai adesea, dar şi de alte culori), cu pensulă, pe hârtie absorbantă.

Despre pronunţie

Primul contact pe care îl are un vorbitor nativ de limbă română cu limba chineză vorbită, îi lasă impresia unei limbi „ ciudate”, dar care de regulă inspiră o anume simpatie, ori, depinde, ceva ce pare sacadat, deci mai puţin plăcut.

Din punct de vedere fonetic, limba chineză conţine aceleaşi sunete, aceleaşi vocale şi consoane, ca şi limba română. Unele sunete au în cadrul cuvintelor din cele două limbi o importanţă diferită. Notarea lor în scris ( în transcrierea fonetică) conţine unele deosebiri, fireşti, faţă de română.

De ce ne pare chineza o limbă „ simpatică” ? „ Simpatia” aceasta este creată în fonetică, din existenţa unui număr mare de vocale per cuvânt. Ce înseamnă acest lucru? În chineză nu există niciodată în cadrul silabei două consoane alăturate; orice silabă conţine neapărat vocale ( sunt şi cuvinte monovocalice: a, e, u, i, o), dar nu există practic cuvânt alcătuit doar dintr- o consoană. De asemenea, consoanele pot ocupa doar poziţia iniţială în cadrul silabei, cu o singură excepţie. În limba chineză există, în aceste condiţii, un număr limitat de silabe – câteva sute- din combinarea cărora se creează aşadar comunicarea.

Despre tonuri

Impresia de „ limbă melodioasă” mai poate proveni din faptul că în limba chineză, în pronunţie, în afară de intonaţie şi accentuare mai există ceva specific: tonul. Tonul pe care îl are fiecare cuvânt ( aşadar silabă) este o caracteristică fonetică a silabei, nu a frazei cum este de pildă intonaţia. În limba chineză există patru tonuri. Ce este până la urmă tonul în fonetică, în redarea sonoră a cuvântului? Este vorba de variaţia de înălţime a vocii în interiorul silabei. Există teoretic şi practic tonuri standard şi există şi o interacţiune naturală, firească între tonuri: în dinamica frazei, tonurile suferă unele modificări. Este, repet, un proces firesc, deci nimic complicat de învăţat.

Unii percep chineza ca o limbă sacadată. Este credem impresia celor care au primul contact cu această limbă ascultând poezie ori operă cântată, specific chinezească. Impresia aceasta nu are aşadar o prea mare legătură cu limba chineză care se vorbeşte zi de zi.

Punem punctul pe „ i”!

Cum stăm însă din punct de vedere gramatical? Gramatica limbii chineze pare la prima vedere pentru un vorbitor nativ de limbă română imposibil de simplă. Limba chineză face parte dintre limbile neflexionare: nu are declinare, nu are conjugare, prin urmare nu avem terminaţii, modificări ale formei cuvântului. Unele categorii gramaticale existente în română, în chineză nu sunt regăsite, de exemplu articolul. Rezonabil, vor spune cei care ştiu franceză şi câtă bătaie de cap îţi dă diferenţa de gen a substantivelor în română şi franceză şi deci în utilizarea corectă a articolului.

Chineza are însă privitor la gramatică şi lucruri, câteva, specifice. Cel mai clar este importanţa covârşitoare a topicii cuvintelor în frază: cuvintele au nişte structuri destul de fixe după care se înşiruie pentru a alcătui fraze. Modificarea ordinii cuvintelor în frază implică adesea o modificare de sens a frazei.

¯¯¯¯¯

Ni se pare necesar să adăugam aici că limba chineză despre care vorbim este limba chineză oficială în prezent în Republica Populară Chineză, o limbă naturală, limba care se predă în şcoli, limba folosită în documentele oficiale, ziare, publicaţii, denumită putonghua, adică limba ( supradialectală) comună, denumită foarte adesea, în ultimii ani, limba mandarină, înţeleasă de chinezii din întreaga lume.

Vom încheia cu o observaţie necesară: apreciem drept o falsă problemă ideea „ limba X este uşoară, iar limba Y (chineză) este grea”. Experienţa personală ne arată că oricine este interesat/ motivat să înveţe ceva învaţă, fie că e vorba de o limbă străină ori altceva. Pe de altă parte, a face comparaţii între limbi în acest mod este  total neavenit. Tot experienţa personală ne- a indicat în nenumărate rânduri că foarte adesea întâlnim în limbi diferite situaţii lingvistice pe care nu le putem compara.

Totodată, este foarte simplu de constatat că pentru un român a învăţa limba italiană ori spaniolă ori franceză nu este chiar un efort deosebit. „ Este uşoară!  ” se spune frecvent despre italiană şi nu putem nega că un român ajunge să susţină conversaţii cotidiane absolut necesare ( de tipul: Unde este strada X? Cât costă asta? Vreau să mănânc. Mi- e sete. ) infinit mai simplu decât atunci când învaţă engleza ori chineza. Din punct de vedere lingvistic este foarte firesc, pentru că româna şi italiana sunt înrudite, lucru ce înseamnă că au o parte din vocabular comun şi numeroase structuri gramaticale comune, iar scrierea este foarte clar că utlizează acelaşi alfabet. Statistic vorbind, un român care nu a studiat niciodată limba italiană înţelege circa 80% dintr- un enunţ. La fel se petrec lucrurile cu celelalte limbi din familia limbilor romanice din care face parte româna, dar cu procente diferite de înţelegere a unui enunţ, în funcţie de mai mulţi factori.

La învăţarea chinezei lucrurile stau complet diferit, fiindcă româna şi chineza sunt două limbi total diferite, fără un fond de cuvinte comun şi cu puţine structuri gramaticale comune, ca să nu mai vorbim de scriere. Credem însă că tocmai acest lucru, faptul că sunt atât de diferite cele două limbi, face învăţarea limbii chineze foarte interesantă.

Foarte interesant este şi că mulţi chinezi spun că limba lor este grea. Este pe de o parte opinia celor care din clasa întâi ştiu foarte bine ce înseamnă să înveţi scrierea chineză, dar şi exprimarea admiraţiei şi respectului faţă de limbă a celor care au ajuns să exceleze în studiul ei. Pentru că a stăpâni o limbă nu înseamnă, desigur, exclusiv posibilitatea de a sta de vorbă cu vecinul, ci mai ales comunicare în prezent: exprimare de gânduri, de sentimente, de descoperiri ştiinţifice etc. , dar şi comunicare între generaţii.

Este însă bine să lăsăm pe seama cercetătorilor asemenea probleme, iar dacă vrem să învăţăm limba chineză, să începem cu primul capitol.

 

¯¯¯¯¯

              Locul limbii chineze între limbile lumii

Raporturi genealogice ale limbii chineze cu alte limbi

Limbile înrudite ( care alcătuiesc o familie) au o limbă ca bază comună. Limba chineză face parte din familia limbilor sino- tibetane. Principalele limbi ale acestui mare grup de limbi sunt: chineza ( cu o scriere atestată de texte din sec. al XIII- lea î.Ch.) şi tibetana ( cu o scriere atestată din sec. IX î.Ch.). Din acest grup mai fac parte alte câteva zeci de limbi mai puţin cunoscute şi care sunt vorbite în sudul Chinei şi în peninsula Indochina. Astfel este grupul limbilor yi, limbi vorbite de circa 15 milioane de persoane. Majoritatea acestor limbi nu au scriere ori au scrieri de dată relativ recentă.

Raporturile tipologice ale limbii chineze cu alte limbi

Chineza are particularităţi care o deosebesc radical de tipul de limbi cunoscute în Europa. În lume există patru mari tipuri de limbi, clasificate în funcţie de modul în care se exprimă raporturile gramaticale între cuvinte:

1. Flexionare : în care raporturile gramaticale se exprimă prin modificarea formei cuvântului. Adică limbile care au declinare şi conjugare. Limbile indo- europene sunt în general limbi flexionare. Exemple: româna, franceza, engleza, rusa etc.

2. Aglutinante : limbi în care raporturile gramaticale se exprimă prin particule cu sens gramatical bine determinat, care se alipesc la rădăcina cuvântului. Astfel de limbi sunt limbile ugro- finice, japoneza, coreeana etc.

3. Izolante: în care raporturile gramaticale între cuvinte se exprimă nu prin modificarea formei cuvântului ci prin topică şi prin anumite auxiliare. Cuvintele nu se modifică niciodată. Limba chineză este o astfel de limbă. Alte exemple: toate limbile sino- tibetane, limbile thai, limbile africane, limbile bantu etc.

4. Incorporante: în aceste limbi, propoziţii întregi sunt exprimate printr- un „ cuvânt” . Exemple: limbile indienilor din America, limbile eschimose etc.

 

autor Maria Balasa

Tagged with:

Comentarii închise la Despre limba chineză înainte de a începe s- o învăţăm, autor Maria Balasa

Se ascunde în trup de toamnă /Sub gând… fior ,autor Stănciulescu Florentina

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 10/12/2012

Se ascunde în trup de toamnă

peste senin

îmi pierd altarul

în clipe îmbătate de virtuți mărunte

ce-mi taie înaltul

cu nedeslușiri de fântâni

și picioarele-mi izbesc

cu drumuri puține

în spatele ochilor

așteptarea se ascunde

în trup de toamnă otrăvită

cu toate neputințele

mă înscriu în resemnare

 

Sub gând… fior

în cartea vieții

orbul își cere împăcarea cu lumina

nebunul tresaltă

săgeată până la gând

înainte de naștere

o ultimă dorință

rază pe cărarea spre adâncuri

tăcerea îl tulbură cu flăcări

absența vânzătoarei de iluzii

îl stânjenește

cu degetele arse

despletește necuprinsul

în gemete de pupile

 

autor  Stănciulescu Florentina

pictura Constanta Abalasei- Donosa

Tagged with:

Comentarii închise la Se ascunde în trup de toamnă /Sub gând… fior ,autor Stănciulescu Florentina

când seara…, autor Maria Oprea

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 10/12/2012

când seara…

 

când seara se-aprind felinare un trecător își ia rămas bun
de la ultimul zâmbet de copil

o carte, o pagină ninsă în gând

un semn că exiști aici acolo ieri sau azi
iar mâine mâine ca și azi un alt remember
un alt fulg ce va face loc printre pașii grei de vise
pe pământul negru-ntins pe fața albă a primului cuvânt

două steluțe aprinse
un surâs și cerurile se deschid în inima ta cu
primul gângurit auzit la pieptul mamei

suav colind alunecând
ușor în diminețile fără margini

când seara se-aprind felinare,
o carte, o pagină ninsă în gând
și un zâmbet de copil…

10.12.2012
autor  Maria Oprea

Tagged with:

Comentarii închise la când seara…, autor Maria Oprea

Să nu mă uiţi, autor Nicolae Cornescian

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 10/12/2012

„În fiece noapte visez aceeaşi fiinţă. Străină. Un chip angelic. Ochii de nuanţa cerului de apus. O văd mereu. Aici. E în visul meu. Ştiu: dacă cineva îţi spune că te visează, dacă îţi repetă de câteva ori, înseamnă că se gândeşte la tine. Necontenit. Dar omul de care vorbesc mi-e întru totul necunoscut. Cum aş putea să mă gândesc la cineva pe care nu l-am văzut niciodată? E absurd. E imaginar. Doar atât şi nimic mai mult. Şi totuşi, simt că există. E aici. E pretutindeni. În fiece clipă. O imagine obsedantă. E ea. Dureros de prezentă. Singurătatea mea căpătând forme clare.

                Când ne simţim singuri, o lume întreagă ne pare străină.”

                Aşa începea mesajul tău, expediat pe Facebook. Aşa începea viaţa noastră comună. Din nimic. Dintr-un vis repetat, obsesiv.

 

 

De când te-ai ivit, chiar şi timpul s-a oprit…

Ştiam că vei sosi tocmai în acea seară. „Să nu fii atât de tulburată!”, îmi ziceam, privind cioburile clepsidrei sparte, atinse în treacăt, din neatenţie. Din pricina lanţului ruginit, pendula cu oglinzi din antreu încetase să-mi mai măsoare tăcerea de dinaintea revederii decisive. Dincolo de geam, ca într-un acvariu imens, chiar şi fluviul se contopea cu cerul. Era o masă vârtoasă, amintind un tablou ireal, izbăvit de orice mişcare, de orice licăr, de tresărirea umbrelor străine. Chiar şi pescăruşii păreau doar nişte pete lichide, din neatenţie împroşcate de penelul vreunui pictor nepriceput. Puteai oare tu, tocmai tu, să spulberi această împietrire? „Vei veni?”, mă întrebam, îndreptând secundarul ornicului din vestibul.

Nu-mi găseam locul. Ştiam că nu voi îndrăzni să te îmbrăţişez. Clipa în care vei sosi va fi asemenea adormirii. Mă voi întoarce în visul lipsit de beznă şi de timp. Ştiu că îmi vei săruta fruntea. Voi uita să-ţi mulţumesc. Şi atunci vei observa lacrimile din ochii mei şi-mi vei spune: „Sunt aici.” N-am să-ţi răspund, dar voi simţi ceva extrem de dureros. Ca şi când sufletul ar începe să se decojească, ceea ce e exagerat ori e poezie.

– Sunt aici.

 

Divagam. Imaginea ta învolbura fiece por al fiinţei mele. Creştea din interior, pregătindu-se să ţâşnească la suprafaţă, să inunde golul de aer din preajma mea. Tocmai la acea distanţă la care văzduhul eliminat de plămâni căpăta luciu. Forma un fel de membrană menită să despartă două umbre străine, trepidând la orice gând interzis.

O crustă firavă, de nisip şi cioburi, precum dantela mănuşilor rupte, îmi acoperea palmele. Adunam ce a mai rămas din clepsidrele sparte. Rezistam haosului în care aveam senzaţia că spaţiul se desprindea de timp. Era un amestec de lumini şi tăcere. Chiar şi glasul constant al fluviului, acea melodie ademenitoare, revărsându-se prin geamul întredeschis, pierdea orice putere. Respiram sacadat, într-o încăpere cu ceasuri oprite, din care s-au scurs ultimele clipe, sclipiri, amintiri. Respiram? Se putea respira într-o asemenea linişte mormântală? Ştiai că viaţa s-a oprit din momentul în care, în absenţa ta, am realizat că spaţiul existenţei mele se numea „genune”? Treptat, mi se părea că alunecam în afara oricărei înfăţişări a realităţii. Totul se amesteca într-o răvăşeală de păreri şi iluzii. Amăgindu-mă, căutam să dau sens zilelor tot mai pustii. Nu-mi aminteam clipa exactă a plecării tale. Nici nu ţi-ai luat rămas bun. Revenind la acea perioadă atât de incertă, retrăiam vânzoleala şi coşmarul de care nici nu ştiu dacă am izbutit să mă lepăd în totalitate. Închisă în camera ta, o încăpere fără geamuri, savuram fiece strop din mirosul îmbătător al trupului venerat. Ca pe o licoare magică, evaporându-se până la ultimul fascicul de adiere. Cu ochii închişi, întinsă pe patul în care ai dormit câteva nopţi, mă simţeam pătrunsă de o făptură ireală, aproape serafică. Era ceva sacru în acele minute. Chiar şi în visul ce a urmat. M-am trezit cu lacrimi în ochi. Simţindu-mă trădată, doream ca pereţii să cedeze, să se deschidă cerul, iar din pământ să rămână doar o urmă de pulbere. Nici nu ştii cât de mult îmi doream să te fi văzut încă o singură dată. Poate chiar pentru ultima oară. Ultima îmbrăţişare ori o simplă strângere de mână însemnau chiar atât de mult? „Rămâi cu bine!”. De ce nu-mi aminteam aceste vorbe? Ca să mă pot elibera de poveri, trebuia să mă împac cu mine însămi, să-mi spun: „Poate că aşa mi-a fost hărăzit.” Refuzam să intuiesc faptele viitoare. Dorinţele năşteau iluzii, însă realitatea se rezuma doar la un perimetru searbăd în care pălea chiar şi cea mai neglijabilă rază de speranţă. Trebuia să scap de fanteziile colorate din perioada copilăriei. În spaţiul meu, de undeva din neant, se infiltrau făpturi de beznă şi umbră. Doar tu ai fi putut să risipeşti această întunecime ce mă înlănţuia, mă sufoca. Cuvintele schimbate în reţelele de socializare nu aveau forţa slovei caligrafiate, vii. Semnul scris, lăsat de vârful sclipitor al peniţei, căpăta contururi disproporţionate. Trăda emoţia şi teama, dorinţa şi chinul, iubirea încifrată în torentul ideilor înălţătoare. Apariţia ta o asemuiam picăturii de cerneală, capabilă să coloreze apele plumburii dimprejur. Ce simţeam, nu se putea creiona în detaliu, cu precizia sculptorului eliberând piatra de excesul cutelor. Se putea compara, dar, în acest caz, pierdea din adevărata-i intensitate. Imaginam pescăruşii ce se izbeau de etravele iahturilor, spintecând pustietăţile nocturne. Ulterior, în mintea mea, din văzduhul fumuriu se decupau fascicule de lumină sângerie, amintind baiere de foc, ţesături de jarişte. Tocmai aşa începea surmenajul.

 

 

Te aşteptam. Trebuia să vii, pentru că râvnele mele treceau dincolo de limitele plăsmuirii, dincolo de suportabilitate. Se materializau. Am omis clipa în care uşa s-a deschis. De la fereastră, privirea mea surprindea doar valurile nisipului, unduind în puterea vântului de nuanţe sticloase. În dreapta, în apropierea estuarului, o luntre cenuşie închegase într-un con de luciu metalic. Malul era pustiu. Mă simţeam asfixiată de această linişte şi nemişcare. Erau secundele în care numai tu puteai să revii. De nicăieri. Din închipuiri ori din visul cu umbre naufragiate, păsări moarte şi vele de fum, de flăcări.

 

 

Erai aici. Chiar în faţa mea. Atât de neaşteptat, între noi doi acum rămânea doar un singur pas. Nu-mi dădeam crezare propriilor ochi. Sinceră să fiu, pe moment n-am înţeles gestul tău. Nu mi-am dat seama că intenţia ta era cât se putea de firească. Ai vrut să-mi săruţi obrazul. Am auzit uşa închizându-se. M-am întors instinctiv. Şi atunci buzele mele ţi-au atins buzele. Au întârziat mai mult decât se cuvenea. În gât resimţeam ceva ca un nod de sare şi sticlă sfărâmată. Ceva umed şi cleios îmi tăia respiraţia. Instinctiv, te-am apucat de umeri. Am închis ochii şi, cu întregul corp, m-am lipit de corpul tău. Purtam doar o rochie subţire, ce nici nu-mi ajungea până la nivelul genunchilor. Conştientă fiind de greşeala comisă, realizam că nici tu, nici măcar tu nu te puteai opune senzaţiilor de nestăvilit. Golul din adâncul fiinţei mele se umplea cu ceva ce-mi amintea un lichid cald şi întremător. O relaţie hrănită doar cu forţa imaginarului, în acele clipe irepetabile, îmi apărea precum explozia astrului singuratic, lăsând în urma sa constelaţii de praf lucitor. Mă simţeam eliberată de orice povară de prisos. Simţeam că plutesc.

– Când ne simţim singuri, o lume întreagă ne pare străină.

– Stai! ai şoptit, aducându-mă la realitate. Chiar nu înţelegi cine suntem noi doi? Aminteşte-ţi! Nu mai eşti doar un copil. Am venit pentru că ai rămas singură. Vom încerca să uităm urgia din ultimele zile. Dacă îmi vei da ascultare, te voi ajuta cât îmi va sta în putere. Dar te rog să te abţii de la asemenea gesturi abjecte.

– Nu! începeam să mă explic, s-a rupt un element hotărâtor în arborele genealogic al familiei noastre. Noi nu mai suntem cine am fost.

Însă bucuria de moment era doar un impuls datorat ivirii tale atât de neaşteptate. N-ai schiţat niciun răspuns clar. Şi, când mă gândesc, ne permiteam să ne descriem toate intimităţile, până la ultimul detaliu. Însă, în realitatea noastră, chiar şi simpla atingere ne inducea emoţii de nestăvilit. Tremuram în faţa ta, iar tu adoptai tocmai acea tactică ce îmi devenea tot mai cunoscută. Te abăteai de la subiect. Mă priveai cu duioşie şi îmi înţelegeai stânjeneala. M-am întors înspre geam, hotărâtă fiind să mă abandonez plânsului incontrolabil. Oare ce anume intenţionai să-mi sugerezi, accentuând cuvântul „copil”? Chiar ţi se părea că iubirea mea era doar o iluzie? Inconştienţa şi sporadicitatea m-au dat de gol. Trebuia să mă abţin, cu toate că, în cazul trăirilor asemănătoare, ştiam: cumpătarea era doar o prisosinţă. Suntem oameni şi suntem emotivi. Când iubim, ne apropiem de îngeri. Cedăm. Pur şi simplu, ceea ce mă lega de realitate pierdea din rezistenţă. Îmi venea să mă sprijin de pervaz, de peretele ce îţi proiecta umbra. Să-ţi recunosc adevărul usturător: „Femeile nu iubesc, dacă nu suferă şi nu realizează că tocmai în acele momente de graţie devin prizonierele tăcerii şi neputinţei.” Probabil că aş fi comis o altă greşeală. Preferam să tac.

– Iartă-mă! te-am auzit ca în vis. N-am vrut să te rănesc.

– Ţi-am amintit de… ?

– Recunosc că era altceva. Şi poate că nu locul, ci doar sufletul ce iluminează acest spaţiu m-a făcut să mă reîntorc.

– De un singur fapt putem fi destul de siguri: vom învinge totul.

– Prea bine ştii că ai nevoie de ajutorul meu.

– Ai venit doar pentru mine şi pentru asta ţin să-ţi mulţumesc. N-am mai suportat. Am izbucnit în lacrimi. Credeam că voi reuşi să-mi ascund tulburarea şi suferinţele. M-am trezit cu obrazul lipit de pieptul tău. Îmi muşcam buza inferioară, ferindu-mă să nu comit vreo altă greşeală.

– În această viaţă mi-ai mai rămas doar tu.

 

 

„Doar tu…” reverbera în mintea mea în timp ce începeam să-mi pierd luciditatea. Lipsită de orice gând de altă natură, te îmbrăţişam ca şi cum aş fi încercat să nu scap ultimul catarg, rămas din vasul naufragiat. Existau anumite lucruri în viaţa mea pe care nu îmi stătea în putere să le controlez. Vorbele tale aveau o forţă stranie. Existau clipe când, în cel mai simplu mod posibil, distrugeai totul. Dar existau şi acele zile în care te căutam doar să te ştiu alături. Nici privirile tale nu răneau atât de puternic precum vocea. Privirilor mă puteam opune, le puteam ignora. Însă glasul tău aveam senzaţia că ocupa tot aerul dimprejur. Pulsând, mă izbăvea de liniştea cu care mă obişnuisem. Începeam să iubesc aceste vibraţii unduioase. Mă obişnuiam cu ele precum cu propria respiraţie. Treceam de la stări febrile la fericirea dată chiar şi de un simplu cuvânt, rostit undeva în spatele meu. În locul din care izvora mirosul dulceag, amintind vegetaţii marine. Ştiindu-te atât de aproape, nu îndrăzneam să mă mişc din loc. Aş fi adumbrit văzduhul ce închega între noi. Mă abandonam unei amorţeli plăcute, progresând cu fiece pas ce-l făceai înspre mine. Te simţeam ca pe propria-mi umbră, fidelă până în clipa în care se va dilua, se va dispersa. Ştiam că îmi vei atinge umărul şi atunci mă voi întoarce atât de brusc, de nesăbuit. Din instinct. Nici nu ştiu de va exista chiar şi o pată de lumină între noi, între mâinile noastre, între aceste buze cu gust de lacrimi, de sare şi nisip.

Ştiai prea bine că aveam nevoie de tine. Nu îmi plăcea să mă ascund, să-mi tăinuiesc sentimentele, aidoma păsărilor zăvorâte în colivii ruginite, uitate prin ungherele înspăimântătoare. Iubirea mea necesita o libertate totală. Să te ştiu alături şi să nu fiu capabilă să-ţi mărturisesc durerile, era ca şi cum nici n-aş fi existat. Dacă tu nu ai fi recunoscut în mine ceea ce eram, probabil că timpul meu s-ar fi sfârşit în punctul din care începea uitarea. Deveneam martora propriilor incapacităţi.

Furată de gânduri, nici n-am observat când te-ai apropiat de playerul din living, un Sonos alb, aflat alături de cărţile tale. Pe acelaşi raft. Sunetele melodiei noastre, o compoziţie celebră, copiată de pe CD-ul cumpărat anul trecut în Rijeka[1], susurau precum aburul înmiresmat, învăluind pomii scuarului din radă. Acea muzică mă transpunea într-o altă lume, potolindu-mi febrilitatea. Mă temeam să mă apropii. Nu doream să dispersez lumina ce iradia din făptura ta, atât de ireală, graţioasă şi detaşată de restul lumii. În prezenţa ta chiar şi aceste sunete căpătau viaţă, se diluau, mă tulburau şi mă făceau să realizez cât de important deveneai pentru mine. Doar pentru mine.

 

 

Bizar era faptul că în acea zi bătrânul pescar n-a mai revenit în port. Seară de seară, acel om ciudat, respectând ritualul bine ştiut, aprindea trei lumânări cenuşii. Le înfigea în nisip, tocmai în locul ce anula orice umbră. Când înceta chiar şi ultima pâlpâire a luminii vii, începea să se-ntunece. Probabil că bezna izvora tocmai din fumul acelor lumânări. Probabil că, ocupându-mi realitatea, tu anulai chiar şi timpul legendelor.

Puteai să înţelegi tu oare ce se petrecea în mintea şi în sufletul meu? Mii de vorbe, schimbate prin toate mijloacele de comunicare, nu aveau acea putere distructivă pe care o avea tăcerea ta; aici, în casa şi în viaţa mea. Acum, când te-ai întors. Scriindu-ţi, îmi alegeam cuvintele ca pe nişte cioburi bine şlefuite, oglindindu-mi dorinţele şi suferinţa. Mă temeam să nu te rănesc. Vorbind, mă străduiam să-mi controlez respiraţia. Realizam că, tocmai în minutele acelui dialog, durerea trecutului se intensifica şi se aduna într-un fel de bulboană. Lipsea doar o zbatere eronată, o trepidaţie în plus ca acest torent de suferinţe năvalnice să erupă, să se elibereze. Iar undele electromagnetice ar fi amplificat totul. Ar fi denaturat haosul trăirilor mele, conferindu-i, probabil, un aspect ilariant. Observam că în timpul acestor convorbiri telefonice existau şi momentele tăcerii comune. Aveam impresia că liniştea noastră accentua distanţa dintre noi, o multiplica, aducând-o tot mai aproape de nemărginire. Străduindu-mă să-mi închipui, vocii tale nu-i puteam găsi nicio locaţie certă. Era aici. Înăuntru. În mine. Chiar şi tăcerea căpăta ecou în lipsa respiraţiilor tale. Chiar şi cerul părea transparent. Părea că şi sufletul tău se dizolvă la atingerea umbrei mele atât de albastre, atât de lichide. Acum totul era dat uitării. Erai aici. Lângă geamul ce îmi cunoştea fiece lacrimă. Priveai în zare. Înspre fluviul nostru. Înspre infinit. „Doar să exişti”, mă rugam. Să exişti chiar şi pentru mine. Doar pentru mine. Dar nu cedam. Erai prizonierul visului meu şi libertinul imaginarului nemărginit. Erai tot ce mi-a mai rămas din această viaţă.

 

 

Nici nu ştiam cât timp a trecut de când ai revenit aici. Te vedeam căutând ceasul de perete, întrebându-te, probabil, de ce în casa mea nu mai funcţiona niciun orologiu. Aveam impresia că vălul înserării nu se va mai lăsa niciodată peste acest ţinut. Tatonând locul, va refuza să ne scufunde în valurile întunericului întremător. Părea că şi fluviul îşi încetinea acea curgere zorită cu care mă obişnuisem în absenţa ta. Părea decupat de restul peisajului, indolent, vitros. Rece, dar prezent.

Te întrebai de timp, iar eu continuam să te îmbrăţişez. Cu mâinile-mi reci şi murdare, acoperite cu nisipul adunat din clepsidrele sparte. Închizând ochii, îndrăznisem să-ţi sărut umărul stâng. Probabil că n-ai înţeles gestul. Ştiai tu oare că există şi acele momente când, pur şi simplu, cedezi? Durerea erupe aidoma apei adunate în vreun vas tubular, amintind ventriculul pregătit să se spargă.

– Timpul real e măsurat doar de bătăile inimii noastre, ai justificat absenţa ceasurilor funcţionabile din casa mea. Şi atunci, tocmai în acea clipă fatidică, pierzându-mi cumpătul, te-am sărutat. Prelung. Apăsător. Adevărat. Ştii ce simţeam? Era ca şi cum aş fi sărutat doar o aripă de fluture, pe când cealaltă aripă se zbătea în flăcări. Praful ce-i permitea zborul, acea pulbere fină, îmi umplea toate viscerele. Tremuram. Mă zbăteam. Înţelegeam totul. Şi chiar dacă în sângele meu se dilua otrava păcatului, gustul mieros anula orice gând peren.

– Mă neliniştesc anumite vise, mi-ai spus într-un târziu, aducându-mă la realitate.

N-am înţeles sensul spuselor tale. Priveam prelung. Tocmai în direcţia în care priveai şi tu. Înspre apă. Mi se părea că în acel aer, estompat de umezeala ce emana din fluviu, razele privirii tale învăluiau chiar şi săgetările luminii sticloase, izvorând parcă dintr-o altă viaţă.

– Mă neliniştesc visele în care e o toamnă eternă. Din care pleci şi-mi laşi întunericul, iar în urma ta rămân doar potecile pierdute, tăinuite de frunze cu iz de realitate.

– Sunt doar nişte vise, te linişteam. Există un loc pe malul Dunării, încercam să schimb subiectul, un spaţiu acoperit cu pământ viu. Cu toţii ştim că bătrânul pescar umple clepsidrele sale tocmai cu nisipul adunat din această zonă.

– Vrei să spui că şi clepsidra spartă… ?

Dar nu te-am lăsat să-ţi continui gândul.

– Îmi pierdeam timpul în faţa monitorului, ca şi cum ar fi fost o fereastră magică prin care se vedea o lume întreagă. Mistificările dimensiunilor virtuale suprimau o mare parte din suferinţele induse de sentimentul singurătăţii. Convinsă că sunt reale, amăgindu-mă, savuram poveştile oamenilor străini ca şi cum aş fi încercat să împrumut din viaţa şi din timpul lor.

– Ştiai că fiece om se confruntă cu amărăciuni pe care nu le va expune niciodată? Singurătatea? E şi ea o formă de oblăduire. E rezultanta ce desemnează absenţa oricărui contact direct. Sunt spaţii, sunt case, încăperi din care lipsesc vorbele, gesturile, atingerile. Tocmai asemenea locuri acumulează ceea ce numeşti tu „singurătate”. În prizonieratul lor începi să-ţi pierzi cumpătul. Protestezi. În cel mai bun caz, găseşti ultima consolare: te refugiezi în lumile închipuite de minţile străine. Aproape că începi să te crezi stăpânul acestui univers ipotetic, în sensul că îl poţi accepta ori îl poţi refuza în orice moment.

Tăceam. Priveam petele de pe cămaşa ta, urme de nisip pe care le asociam cu nişte stigmate. Poate că erau însemnele necinstei. Poate că aveai dreptate. Şi dacă în noi doi curgea acelaşi sânge? Chiar şi gustul sărat mi-a indus ideea păcatului. Cum de-am îndrăznit să te sărut? Şi de ce nu te-ai opus? De ce?

– De ce? te-am întrebat. De ce te simţi atât de singur, ştiind că alături îţi e un suflet apropiat, singurul om de care ţi se leagă toate speranţele, crezul în ziua de mâine, frica de a nu pierde ceea în ce te recunoşti? În prezenţa străinilor nu percepi acest ataşament. Însă tu mă faci să cred că viitorul nostru depinde doar de forţa năzuinţelor noastre.

 

 

Ştiu cine eram. Nici nu trebuia să-mi aminteşti. Vorbesc la trecut, pentru că s-a rupt o verigă hotărâtoare în arborele genealogic al familiei noastre. Pur şi simplu, a dispărut. A trecut în lumea celor drepţi. Însă ideea, acest concept impus de societate şi respectat cu evlavie tocmai de tine, mă făceau să mă simt absentă, mult prea absentă în prezenţa ta. Era ca şi cum, „N-ai găsit omul potrivit”, mi-ar fi spus unicul om de care aveam nevoie.

Totuşi, în felul în care încercai să mă ignori, dar nu reuşeai, iar privirea ta întârzia mai mult decât ar trebui, ghiceam masca îndărătul căreia îţi ascundeai toate sentimentele. Nu voiam să te provoc. Ştiam că va sosi clipa când pasiunea va suprima orice încontrare. O săptămână? Două? Cât? Cât timp vei rezista? Ştiam. Chiar dacă te-ai fi opus văzduhului magnetizat, închegând între noi, ai fi simţit că în mine exista un loc gol, ce putea fi umplut doar cu umbra inimii tale; cu tine. Chiar şi-n ecoul respiraţiei tale părea că percepeam un freamăt prelung al tăcerii. Ştiam că în urma acestor încercări de a surprinde imposibilul voi visa scoici sfărâmate, pojghiţe de văzduh reavăn, purtate de vânturi violacee, straturi de fum vârtos, acoperind siluetele păsărilor rămase pe mal. Adormeam abia când respiraţia ta căpăta un ritm constant. Când, în acelaşi pat, apucându-te de mână, aşteptam să resimt umezeala caldă a palmelor noastre, abandonându-se spasmurilor incontrolabile. Degetele se încleştau. Dacă se atingeau, unghiile eliberau un scârţâit ca de sticlă. Visam cioburi albastre suind înspre inimă, deformându-i conturul, divizând-o, în timp ce lumina. Tremuram, pentru că urmau valurile întunericului prin care lisau urme de zboruri confuze, disecate în alte zboruri, în dâre şi-n praf plumburiu. Reveriile nu se supuneau logicii. Imaginile se succedau într-un mod abracadabrant. Nu pricepeam nimic. Absolut nimic. Te simţeam. Chiar şi-n vis te simţeam. Probabil că în acele nopţi, între corpurile noastre, creştea o singură umbră, mult mai pronunţată şi mult mai oarbă decât bezna însăşi. O pată prelungă, trepidând constant, unindu-ne sufletele, delimitându-le marginile aflate într-o continuă schimbare.

 

 

„Vei ceda?”, mă întrebam seară de seară. În vis, vei izbuti să te eliberezi de gândul ce ne interzicea să cunoaştem extazul? Că mă iubeai, nu trebuia să-mi spui. Iubirile ideale nu se cer mărturisite. Sunt iubiri interzise, ascunse, mascate de alte sentimente. Doar alături de tine iubirea era armonie. Era tot ce continuam din punctul în care te opreai. Tot ce ştiam că ai să spui, că vei răspunde expirând profund, în timp ce inspiram aerul ce ne unea. A iubi însemna a simţi concomitent aceeaşi plăcere; de pe maluri opuse, privind fluviul nostru, a vedea că el curge în acelaşi sens: dinspre orizont înspre nemărginire. A iubi era tot ce nu se putea înţelege, dar ce ne obliga să existăm. Părea că totul dura pentru totdeauna. Ne aparţinea în totalitate. Precumpănitor şi necesar, demarca spaţiul tăcerilor noastre, locul în care mă pierdeam de parcă m-aş fi înecat înăuntrul fiinţei tale. Aş fi vrut să mă eliberez de supoziţii lipsite de orice temei clar. Mă neliniştea gândul că în viaţa ta, undeva într-un cotlon tainic, în timpul tăcerilor apăsătoare germina imaginea altei persoane, o fiinţă străină de care nu ştiam absolut nimic. Totuşi, eram mult prea deşteaptă şi nu mă puteam lăsa pradă acestor amăgiri. Chiar şi în clipa în care ai fi încercat să pleci, să mă părăseşti, aş fi înţeles că te îndrepţi înspre ea, spre altcineva. După felul în care ai fi privit în urmă, după scuzele fără sens. După graba şi tăcerea insinuată în mintea mea, desprinsă parcă de aceste nopţi interzise. Chiar şi-n robia singurătăţii dureroase, abandonată pe malul retras în densitatea întunericului, aş fi simţit că râvneşti idei străine.

Din fericire, gândul tău oglindea realitatea în care existai. Erai aici. Cu mine. Cu vorbe şi prin fapte. În cuvintele pe care le aşterneam pe foile de un alb orbitor. Ne completam frazele ca şi cum am fi încercat să menţinem ritmul respiraţiei comune. Chiar crezi că nu ştiam? Faptul că niciodată nu te delogai de pe contul tău de Facebook, faptul că lăsai calculatorul pornit şi mă lăsai singură în biroul tău, toate astea îmi justificau cât se putea de clar confienţa de care dădeai dovadă. Totuşi, nu eram vreo persoană fluşturatică. Nu-ţi verificam mesajele în absenţa ta. Îţi respectam intimitatea. Şi poate că tocmai această încredere necondiţionată aducea fericirea necesară existenţei noastre comune. Iubirea ideală este iubirea marcată de ipostazele libertinajului total.

Nu ştiam ce îmi va aduce ziua de mâine. Nu aveam niciun reper clar. Nu urmăream niciun scop. Urmam tocmai acel imbold firesc, ce mă purta înspre marginea suportabilităţii. Nu voiam să-ţi impun absolut nimic din ceea ce ai fi făcut din obligaţie, din milă, pentru a-mi anihila durerea de care erai conştient. Şi totuşi, în acea noapte s-a produs imposibilul. Era pentru prima dată când cineva s-a hotărât să mă sărute. Fără să-i cer, să-l provoc. Şi acest suflet erai tocmai tu.

– Taci, mi-ai spus, obligându-mă să tac. Nu ştiai, dar lumea mă considera urâtă. Ce ai văzut tu, spune-mi, ce ai găsit la mine?

– Avem nevoie unul de celălalt doar atunci când ne recunoaştem în imaginea fiinţei de alături. Când, încercând să diminuăm din durerea ce ne induce compasiune, undeva, într-un cotlon tainic al inimii noastre resimţim fericirea. Şi poate că tocmai din acel loc izvorăsc toate lacrimile noastre. Poate că în acea clipă nu vom greşi, încumetându-ne să rostim o confiere pe cât de banală, pe atât de sinceră: „Te iubesc!”

 

 

Plângeam. Ştiam că exista şi un ecou al singurătăţii ce se numea „tăcere”, eterna tăcere din camera cu scoici, ungherul în care te retrăgeai în fiece noapte, izbăvindu-mă de posibilitatea de a-ţi percepe chiar şi freamătul respiraţiei. Nu ştiai, însă chiar şi-n acele clipe mă aflam alături. De cealaltă parte a zidului ce ne despărţea. Îmi făceam iluzii. Nu dormeam. Abia într-un târziu, înspre dimineaţă, îndrăzneam să mă apropii de patul tău şi să-ţi sărut fruntea. Şi tocmai atunci, în rarele clipe de fericire, în semiîntunericul dormitorului te vedeam zâmbind. O urmă de zâmbet, prelinsă de undeva de la marginea visului. Vibra totul în jur. Se dilua. Buzele mele îţi căutau buzele întredeschise. Şi atunci, dar şi acum. Acum, când te-ai decis să dormim în acelaşi pat, dacă vom respecta condiţia impusă: să ne permitem doar câteva atingeri. Banale. Ca între doi copii. Ştiai tu oare că „sufletul umed” nu era doar o licenţă poetică, aşa cum îmi spuneai, când lucram asupra anumitor pasaje? Ştiai că acest suflet îţi era alături şi se compunea tocmai din umbrele noastre, dizolvate una în cealaltă? Nu! Nu ştiai absolut nimic. Era prea târziu. Am ajuns mult prea departe. Extazul era iminent.

– Stai, mi-ai spus când am trecut şi de ultima stavilă. Înainte de a veni aici, în visele mele apărea o fiinţă total străină. Noapte de noapte vedeam acelaşi chip. Inadmisibil, îmi spuneam. Absurd. Abia acum înţeleg cât de mieros e gustul păcatului. Iar acel om eşti tu. Tu. Tu!

– Ai nisip în păr. Ai nisip pe braţe, pe piept, pe tot corpul, îţi spuneam privind clepsidrele sparte dimprejur.

De când te-ai ivit, chiar şi timpul s-a oprit…

 

 

 

„În fiece noapte visez aceeaşi fiinţă. Străină. Un chip angelic. Ochii de nuanţa cerului de apus. O văd mereu. Aici. E în visul meu. Ştiu: dacă cineva îţi spune că te visează, dacă îţi repetă de câteva ori, înseamnă că se gândeşte la tine. Necontenit. Dar omul de care vorbesc mi-e întru totul necunoscut. Cum aş putea să mă gândesc la cineva pe care nu l-am văzut niciodată? E absurd. E imaginar. Doar atât şi nimic mai mult. Şi totuşi, simt că există. E aici. E pretutindeni. În fiece clipă. O imagine obsedantă. E ea. Dureros de prezentă. Singurătatea mea căpătând forme clare.

                Când ne simţim singuri, o lume întreagă ne pare străină.”

 


[1] Rijeka – oraş din Croaţia. „Râu”, în traducere.

 

 

autor   Nicolae Cornescian

Tagged with:

Comentarii închise la Să nu mă uiţi, autor Nicolae Cornescian

Poeme de Yigru Zeltil

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 10/12/2012

exercițiu de plutire

dacă mă veți zări vreodată
printr-un club ori cafenea
să știți că sunt efemer

întotdeauna mă așez
lângă ieșire
și admir pereții
ca un tablou minimalist
până ce vine chelnerița
și pac! meniul
mă prefac interesat
limba mea plescăie fără mine

când ea se retrage
îmi scot aripile de la naftalină –
va începe o nouă vânătoare
după cai verzi calzi ca pâinea caldă

 

 

fântâna cu multe mirodenii

graba e o doamnă în papuci
dansând pe strada diamantului
unde curcubeul sforăie

îmi vinzi și mie un greier electric? stai liniștit.
am rezolvat problemele cu drepturile de reproducere.
mâncarea? stai liniștit. am găsit o fântână
unde curgea hârtia
cam piperată dar merge
ține la tăvăleală

 

 

armonie printre buruieni

mâna mea a crescut cât o fată de căpcăună.
soarele a făcut un zgomot puternic –
șșșșș e cineva?
am bătut în ușă
și mi-am lăsat papucii la intrare
ca niște animale de pluș în țara animalelor de pluș

cât de frumoasă e noaptea
când îți intră în sânge
și plutești tiptil prin Veneția

 

autor Yigru Zeltil

Tagged with:

Comentarii închise la Poeme de Yigru Zeltil

adresă, autor Popa Mihaela

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 10/12/2012

adresă

 

 

când nu trăiesc pe de rost

Dumnezeu locuieşte

în Soare

şopteşte copilul care am fost

fiecare noapte cu artificii

întreabă

dacă lucrurile s-ar mişca şi eu nu

oare ce s-ar aşeza lângă mine

 

 

 

 

07.12.2012

autor Mihaela  Popa

 

Tagged with:

Comentarii închise la adresă, autor Popa Mihaela

Săniuţa, autor Aurelia Oancă

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 10/12/2012

Săniuţa mea e mică,

Dar eu o iubesc.

Şi deloc nu-mi este frică,

Atunci când ea mă ridică,

Şi plutesc.

Săniuţa pe zăpadă,

Lunecă uşor.

În troian s-au strâns grămadă

Fulgi de nea ce-au prins să cadă

Dintr-un nor.

Când buluc au dat într-însul,

Sute de copii,

Ce ţipau şi râsul-plânsul,

I-apuca ieşind dintr-însul,

Mai zglobii.

Cu mânuţele-ngheţate,

Plâng cei mititei,

Căutând mănuşi, dar toate,

Erau ude şi-ngheţate.

Iarnă-i. Ce mai vrei?

Apoi bat la uşi de grabă,

Cerând ajutor.

Mamele n-au altă treabă,

Deschid uşi în mare grabă,

Vin de zor.

Când se află la căldură

Şi s-au dezgheţat,

Sunt eroi a căror gură,

O opreşti c-o prăjitură,

Bună de mâncat.

 

autor Aurelia Oancă

Tagged with:

Comentarii închise la Săniuţa, autor Aurelia Oancă

Am putea/ Candelă în cer/ E linişte-n cetate, autor Aura Istrate

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 10/12/2012

Am putea

am putea pune împreună de-o rugă,
un genunchi tu, altul eu
verb implorând către-nalturi să curgă,
l-audă din cer Dumnezeu

am putea pune împreună de-o cruce
din trupuri zidite-ntr-un trup
cu mâinile noastre – întinsă răscruce
de păsări, de fluturi, de rug

am putea pune împreună de-o nuntă
cu miri, călăreţi pe un cal
pe ţărmuri pustii, neumblate şi încă
dorite de-o coamă de val

am putea pune împreună de-un foc
din vreascuri şi spuza din noi
ne ţină de cald, ne aducă noroc
doar unul să facă din doi

am putea pune împreună de-o casă
cu fruntea umbrită de-un nuc,
cu noi în pridvor, cu bucate pe masă
măruntă – cât cuibul de cuc

am putea pune împreună de-un veac
domolit, peste noi lunecând,
am putea lumânări să ne stingem, de drag,
eu de-al tău, tu de-al meu, într-un gând

 

 

Candelă în cer

Să ştii că am să vin acasă, mamă

Dar nu ştiu când anume – de mă-ntrebi.

Tu în fereastră leagă o năframă

Şi du-te liniştită după trebi

Te-ncrede-n prispa casei, că-ţi va spune,

De m-o vedea venind printre arini,

Că ochii ei, prin ramuri, văd anume

Ce tu nu vezi, măicuţă, când suspini

Iar dacă prin vecini vei fi plecată

Nu te-ngiji de mine, că nu plec,

Chiar dacă-n poartă-mi râde o lăcată

Ştiu unde-i cheia şi în curte trec

Şi-am să te-aştept pe scândura uscată,

Cea care scârţâia sub paşii mei

Pe când copil eram – c-am fost odată

Şi mă jucam sub florile de tei

Şi de te-ntrebi ce fac, de îmi e sete

Sau – de pe drum venită – de mi-e foame,

Stă apa din fântână să mă-mbete

Iar în copaci mai are toamna poame

Măicuţă, de-i târziu şi-i lună plină,

Nu te grăbi să vii, că nu mi-e frică,

M-o-mbrăţişa pridvorul cu o mână

Şi cu o aripă o rândunică

Şi-om depăna poveşti de noi ştiute,

Pân’ s-o ascunde luna după deal

Şi-atunci m-oi strecura în casă iute

Să mă-ncălzesc cuminte sub oghial

Nici dimineaţa nu mă dau învinsă
Şi nu mă înspăimânt că-s singurea,
Cât am o candelă în cer aprinsă
Eu singură nu sunt, măicuţa mea

 

 

E linişte-n cetate

de două nopţi e linişte-n cetate,

cu zidurile-n braţe dorm soldaţii

nici zvonuri de-adulare, nici ovaţii

nu trec de cheia-ntoarsă în lăcate

a decretat prea-naltul amnistie

şi din nesomn i-a liberat pe toţi

şi trădători şi laşi şi idioţi

să treacă-n somnul cât o veşnicie

de-atâta pace răsturnată- brazdă

n-ai loc să-ntorci privirea unui orb

şi nici văzduh de rătăcit vreun corb

să-şi ostoiască foamea în amiază

un glonţ preapacifist adoră fluturi

lâng-un soldat care visează flori

de treci prin visul lor te înfiori

cât de adâncă-i liniştea din ciuturi

 

autor Aura Istrate

Tagged with:

Comentarii închise la Am putea/ Candelă în cer/ E linişte-n cetate, autor Aura Istrate

Făptuitoare, minunatele roade ale nimicului, autor Mirea Viorel

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 09/12/2012

FĂPTUITOARE, MINUNATELE ROADE ALE NIMICULUI

 

I-am zis sângelui care copilărise cu mine

ca butoiul cu vinul

trimite-mi trei vedre din sângele tău, slugere,

cum îşi trimite lebăda puful

neantului!

Şi s-o aduci aici, poruncitu-i-am,

unde cerul curge ca sihăstria

prin burlanele rugii amiezii.

 

Dar nu m-a primit, câmpiile lui nu erau coapte

şi lacurile i se urcau prin copaci

ca nibelungile pe oprelişti.

Bine, mi-am zis, şi-am privit cu tărie

dungile plânsului meu.

 

Trimite-mi măcar din sângele ei, înfăţişarea,

rândunicile palmelor sale, spusu-i-am lui,

dă-mi ceva de la ea ca s-o port

ca pe speranţă sărmanul!

 

Nu, mi-a răspuns, şi asta îmi grăbea îngrijorarea

cu 300 de kilometri pe oră.

 

Atunci am strigat-o ca pe limbă cuvintele,

mi-au amorţit venele

sărutându-i tendoanele unei păci

între mângâierile noastre

imaginare.

 

N-a fost să fie, a ţipat vulturul

cu beteşugul câştigătorului!

Lotca,

nu se da mai repede dusă

în aromele în care ne mai puteau iubi

subterfugiile înecului.

 

Şi iar ai venit tu, sânge, fumat la îndemâna ţigării,

păducel întinat de vrăbii restante sărutului,

ai venit ca o pegră pe supunerea-mi

nicovalelor mării!

 

Atunci,

securea n-a mai lovit lemn, chiar dacă el şi-o dorea,

păsări nu mai mâncau din teica pustiului,

ai venit ca nişte note răzleţe

pe portativul ochiului meu.

 

Şi-ai făcut surâsul înaintea omului,

fapta înaintea născutului

iar născutul îşi căuta îndelung faptele

să le-mplinească.

 

Rulmentul regăsirii noastre

cu ochi pătimaşi îl ungea

pavilimentul dragostei căprioarelor.

 

De multe ori m-ai născut, m-ai crescut, m-ai iubit

pentru că eram mai marele tău.

 

Şi te-aşteptam ca pe secetă ploaia,

dar nu cu mine te iubeai tu, lişiţă a unui cer dărâmat

de iubirile mele,

ci cu lunile anului,

cu de pe ceruri corăbii, cu nesupunerile

unui aluat în care n-am mai dospit!

 

Vedeam cărări la stânga, la dreapta,

prin aer prin mări şi prinfrunze.

Spre tine, pe care s-apuc, vultureaso?

 

Gât la cheremul jugului,

carne retrasă sub piele pe zeci de mii de tărâmuri

ale retinei pustiului,

vorbă sub cântec, zală fără surori, zuluf al măceşului,

toate eram.

 

Şi-am chemat cal, dar prin el hoinărea galoparea,

lebădă prin februariiele fără de sălcii.

 

Vă iubeam ca pe săgeţi căprioara, Atlantidă de zmeură,

puiul de enoriaş

şi falsul bătrân al pudorii.

 

Am desfăcut conserve în care chipul tău ambalat, sulfinato,

rămase fixat în ochiul peştelui viu şi al morţii,

ochiul, care mă avea în el pe mine, Dumnezeule, ochiul,

avea în braţe inima mea

prin hidrocentrala căreia

curgeai, tu, lighioană ce te-am iubit

ca pe carapace broasca ţestoasă şi melcul,

şi pe neînţeles veacul!

 

Salutare, tâlhari, salutare!

 

Da, am hoinărit, dar roţile bicicletelor noastre

erau luna şi soarele, vocalele şi consoane

cărau porumbi în pătulul

unde duminica ronţăia vremile în sandale de scârnă!

 

Am aşteptat precum sâmburul nucilor

să spargă cineva coaja –

dar nimeni nu mai venea!

Am tolerat, am dospit, am hulit, am sângerat

cu toate căile sângerăriilor mele,

dar nimeni nu mai venea!

 

Nu mai veneai tu, nu-ţi arătai

părul împletit cu suspin, vrăbiori şi dezastre

care erau luptele posadelor noastre

ce n-au avut loc

decât în noi înşine!

 

Atunci am prezis că s-a întâmplat,

că rugina se pune pe os şi pe fier,

am fluierat prin oasele mele ca prin peşteri, cântece am cântat,

te-am iubit pentru că mamele

se culcau de-a doua pe drum şi năşteau pe sensurile giratorii,

pe senusurile interzise, pa caldarâmurile

unor nepăsări circumspecte de glorii

ale vocalelor voastre de nesuferiţi.

Te-am iubit pentru că, veacule,

în tine aveai mamă!

Pentru că, tu, mamă,

aveai în tine tot veacul!

 

Când vei fi mamă, ziceam,

şi din mine curgeau pe ochi ceraceafurile pline cu feţi,

când vei fi mamă să-ţi amineşti că-ţi eram fiu

că eu şi mama ta te-am născut.

 

A venit pajiştea şi toţi o iubeam

ca albeaţa pe ochi.

I-am adus lipitori să-i tragă amintirile proaste,

i-am adus grâul să-l cultive în văile sexului,

tăişul fără cuţit i-am adus!

 

Dar ea n-a mai venit

ca pasărea din guşa suspinului!

 

Şi mamele continuau să nască pe căile ferate ale mândriei

unui surâs cotropitor de fierbinte.

 

Atunci am negociat cu praful

să nu mai ducem războiul cu oamenii.

Fiule,

zicea coiful,

praful a trădat totdeauna,

ţie îţi revine să porţi mai departe lupta cu el

şi cu tine însuţi!

 

Şi vântul avea o nobleţe

pentru care pălăriile erau revendicări

de calitatea temerii şi cernelii.

 

Noi, care mergeam pe giurgiuvelele cerului

cu multe zeci de mii de căpşuni pe oră

nici nu ne născuserăm

şi tot v-am iubit!

 

A fost anul hulubului când apele din fântâni

s-au urcat pe ceruri, scârbite de atâta pământ.

 

Da, am ponegrit şi-am spurcat!

Da am iubit femei cu fântânile astea în braţe, cu biserici pe umăr

şi cu livezi proaspete pe coapsele înhămate la stele.

 

Da, am iubit împleticirea femeii de a se face

că nu ne iubeşte,

a zis praful

în războiul cu omul!

Da, căci sunt praful!

 

Şi au mers vrăbiile pe părul ei, şi noi  pe dromichitele pământului său

şi luna ne-a spus că ea

suntem noi,

şi-am slăvit!

 

Atunci am făcut un pârleaz

ca mâinile mele să nu se cunoască

una pe alta

chiar pe vecia trecută.

 

Când toţi am votat să-i declarăm război pelinului

tu erai la coafor, i-am zis lunii;

întunericul dumica din pânza pe tot cerul croită,

vântul cânta din susai să ne-învie, şi tu lipseai, suiş fără de coborâre,

măi lună,

i-am zis la obraz soarelui!

 

Să nu credeţi că nu am vrut ca să scap,

mi-am vândut venele mâinilor, planetele pe care se holbează ochii,

erai laptele, eram pruncul

coaptei lucerne.

 

Mă uitam să te văd, raniţă de război, în flori de cireşi cârdăşită cu viermele,

în carele trase de vrăbiile purtate pe braţe de cântecul lor,

în împinse suspinele nelogodiţilor fluturi,

dar nu aflam unde eşti, nici eu,

nici preietena mea, soţia dovleacului,

 

Lenea era în al patrulea an al domniei

sclav şi iubitul ei, eram eu! Sclav şi iubit!

Da, am slăvit!

Ca sâmburul coaja de nucă.

Da, am slăvit! Şi-am iubit-o pre ea

ca şi gheaţa pe apa

la nouăzeci şi ceva de grade.

Da, eu sunt praful.

Şi-anchis.

 

 

autor  Mirea Viorel

Tagged with:

Comentarii închise la Făptuitoare, minunatele roade ale nimicului, autor Mirea Viorel

RAPORT III, autor Anda Bejan

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 09/12/2012

              „Da’ ruumâânuu’ nu mai știiiieeee președinteee ciiin’ să-i fiiieee, fiuuuu fiiuuuu…„. M-am trezit și pentru un moment nu mai știam unde mă aflu și nici cât e ceasu’. Apoi, mdah, mi-am amintit, eram tot aici. Îmi mutasem de curând patul lângă fereastră. Mă luaseră la bașcă niște amici pe tema asta, că feng shui-ul nu admite patul poziționat lângă fereastră. Cică se învârtejește energia p-acolo și te tulbură. Le-am spus că sunt ei tulburați la creieri. Pentru mine, acasă este orice loc în care mă simt acasă. Îmi aranjez o cameră așa cum îmi place, nu cum spun tratatele de feng shui sau mai știu eu ce.

 Dar amicii mei se lăsau prea mult influențați de generalități și de superstiții. Îmi era greu să înțeleg cum nu-și dau seama că totul a fost creat personalizat. De ce nu reușește același tratament la toți? De ce nu prind cheag în viața ta experiențele altora? Ultimul cuvânt ajunge să îl aibă intuiția ta. Sigur, alege cu inima, dar ia-ți și creierul cu tine. La fel cu dietele, cu alimentele cancerigene, cu alimentele modificate genetic… Doar o manie cu altă pălărie. Uitau că omul sfințește locul. Uitau că peste tot se spune că omul e cununa creației. Deci tu ca om, ai posibilitatea de a dirija tot în funcție de tine. Atunci, de ce să te mai temi de toate nebuniile astea? Nimic nu îți face rău dacă nu permiți asta. Fuck, se pare că iar m-am sculat cu fața la cearșaf.

                Bag ochiu’ pe geam, Adrian, băiatul de curte al gazdelor cânta de mama focului. Cre’că iar a venit ușor matrafoxat și acum trage din greu să-i iasă aburii alcoolului.  Era băiat de comitet. Bine, dar și eu sunt băiat de comitet și azi cred că le scriu. Mai bine mă retrag acum cât n-am făcut pocinogu’. 

 

S-a ridicat din pat vioi, s-a mai întins o dată, și-a tras blugii pe el, a luat vechea tablă cu creta pe care le ținea sub lacăt în cutia de valori și a început să scrie. Sigur, un muritor de rând nu ar fi putut vedea scrisul. Sub aparența unei tăblițe cu cretă se ascundea un dispozitiv de comunicare cu o altă lume. Nici eu ca povestitor nu știu să vă lămuresc, doar că fiind mai aproape de personagiu am putut auzi ceva mormăieli, pentru că uneori rostea fraza înainte să o scrie. Părea că încropește ceva argumente pentru un soi de demisie. Iată câteva fragmente. Vedem noi cum le-om pune cap la cap în sinea noastră.

„E o nebunie în sectorul de care sunt responsabil. Bâtrâna nu știu dacă va reuși să își vândă casa. Prețul este prea mare pe praful asta. Ar trebui să aducă un evaluator. Stă într-o casă deosebită, dar nu se știe dacă este patrimoniu sau nu. Fundațiile sunt populate de oameni pe interes, deci nu cred să se sacrifice careva. Oricum, în general vorbind, nu știu de ce se mai chinuie unii să recompună o istorie și niște lucruri care erau sortite pieirii. Sunt prea multe sforțări și nici un rezultat de a mai păstra ceva despre trecutul acestei țări. De ce mai încearcă? Se întâmplă ca în acel an în care au încercat să salveze Biblioteca din Alexandria, urmările le cunoașteți. Destinul era să o luăm de la capăt, dar astea sunt detalii. Uneori mi se pare că în această țara unde patrimoniul de orice fel a fost distrus sistematic, unde încercările de a salva una alta ici colo sunt aproape suflare de vânt este ca în chestiile acelea ezoterice unde se spune că nu e în regulă să faci bine cu tot inadinsul oricui (aici e vorba aia românească în legătură cu facerea de bine); dacă faci bine cuiva care are de învățat o lecție prin rău, atunci îi preiei povara și e de belea pentru tine… Nu știu de ce îmi vine în minte această comparație fără nici o perspectivă. Îmi este greu să găsesc în mediul de aici o soluție pentru aceste lucruri, și de aceea aș dori să mă retrag. De la distanță aș vedea lucrurile mai limpede. Poate îmi găsiți un înlocuitor aici. „

*

„Descoperirile se bat cap în cap, rețele medicale se împung, dintr-un loc afli că e bine x, din altul că x e de rău. Pe scurt, totul se rezumă la : încurcă-i drace.  Unii au făcut meserie dintr-o metodă de jecmănire: îi spun talk-show televizat, îi spun emisiune sau ziar de scandal. Alții au făcut ca meseria să decadă într-o jecmănire: îi spun preoție, medicină, farmacie, arte divinatorii. Pe de altă parte, lucrurile sunt ca bumerangul: dacă refuzi să fii clientul uneia din aceste meserii, e posibil să ți se întoarcă. Toți vor să vândă orice. Totul este o combinație imensă, sfori trase, îmbârligături. Activitățile care ar trebui să fie altruiste devin meserii de lux. Ele se cheamă arte.”

*

„Unii visează la teleportare. Au senzația că pici într-un loc precum grasul cu fotoliul din videoclipul lui Michael. Și de acolo privești pasiv ca la Antipa. O teleportare schimbă tot. O teleportare te oxidează. Nu ai cum să rămâi neatins. Ți se schimbă percepția curgerii timpului, resimți altfel atmosfera din jur. E posibil să ai anumite simțuri mai dezvoltate, e posibil să ai o predispoziție către anumite afecțiuni, e posibil să gândești mai lent sau mai iute. Unele spații te golesc de tine, îți absorb suflul și puterea, altele îți dau aripi. Oamenii nu fac față la întâlnirile cu ceilalți oameni și au nebunia să creadă că vor face față teleportării. Uneori intri în casa cuiva și simți că nu poți face față atmosferei de acolo, că e o presiune și o încărcare ce te dizolvă, uneori simți că nu faci față timpului în care te aflii și totuși vrei să te teleportezi. Uneori întâlnești un imbecil care te epuizează până te simți la fel ca el. Alteori ești alături de cineva sclipitor care te ridică. Ar trebui monitorizat un pic acest sector și blocate unele cercetări în domeniu.”

                                                                                               *

A pus tăblița pe pat, s-a ridicat și a plecat în curte. A salutat gazdele, s-a întreținut cu ele la masă, dar se vedea că este preocupat de ceva. Nu-i plăceau complezentele, putea recunoaște oricând pe cineva care dorea doar să fie amabil și atât, dar erau momente în care trebuia să o facă. Complezentele te camuflează bine credea el. De fapt obișnuia să glumească zicând că „te cam umfleaza„, pentru că te ascunzi într-o bășică de aer care dă senzația de plinătate. Apoi a ieșit în curte. Abur de toamnă, umezeală, ici colo câte o frunză galbenă-galbenă părea că pulsează. Parcă n-ar fi voit să plece, dar se simțea depășit de o situație pe care nu are cum să o îmbunătățească. Avea prea puțin din rasa umană în el, nu avea puterea să schimbe lucrurile în profunzime. Era doar un observator. Aici trebuia trimis cineva care putea să îi facă pe oameni să fie conștienți de puterea pe care o au. El era prea cârcotaș și simțea că nu poate revela oamenilor forța lăuntrică de care dispun.

-Nu e nimeni ca rumââânuuu, fură toți cum zice unuuu! Ce faci șăfule, mai poți?

-Mă Adriene, nu mă fă, că-ți zic vreo două! Ia zi, cum merge cu puieții ăia?

-Tre’ să se prinză! Avea bunică-mea o vorbă: acolo unde pui tu mâna, Adriene, să puie Dumnezeu mila.

-Faină vorba.

-Un bidon de cinci kile am ras asară în cinstea ei.

-Iar ai băut tot ce-ai câștigat zilele astea, ai?

-Au venit și câțiva băieți, am dat pulpe la grătar, un vin, ne-am simțit bine.

-Când are omu bani are și prieteni.

-Asta e. Eh, îs băieți valabili, îs de anturaj, bagabonți. Numa’ că n-au mână de dat, șăfule, asta e.

Adrian râdea și săpa gropile pentru puieți. Venea un miros dulceag de lemn de brad băgat la sobă. Începură și clopotele să bată in depărtare.

-Cine a murit, de „bate clopotele”, mă Adriene?

-Unu’ care s-a grăbit să nu-l prinză apocalipsa.

-Și zi așa, a murit de tot, ha?

-Nu… Mai avea o leacă!

-Ești zbanghiu mă! Tu te-nțelegi bine cu toți, a?

-Da, șăfule, îs băiat bun.

-Daaa, tu ești băiat bun; e Dumnezeu băiat rău că te ține.

Adrian iar le hăhăi și mai săpă o groapă.

-Bre, nu te superi că fac glume cu matale, da’ e câte unu’ de tre’ să-i explici gluma, că n-are „dualcor” să mă-nțăleagă.

-Ești nebun?! Tu iar n-ai mâncat bine-acasă de scoți termeni d-ăștia cu dual core și d-astea?

-Păi n-am mâncat șăfule că țiu o cură de slăbire cu pește. Știi cum e aia?

-Nțu!

– Dimineață crap de foame, la prânz știucă n-am, seara somn de voie.

-Ăsta-i bună să-o zici la blonde c-o să încerce s-o țină. Mă, Adriene, hai că eu mă tirez în casă că am niște treabă. Ia de aici un ban că ești simpatic. Da’ să te și tunzi și poate-ți desblănești și obrazu’ mai des.

-Mulțam, șăfule, da acu’ nu mai dau cota de lână că vine frigu’.  Dacă mai ai ceva de treabă cu mine la șantier îmi dai o sârmă. Adică suni.

-Hai pa!

 

Când intră în casă își aminti o goangă mai veche de-a lui Adrian: „Vorba aia, de intrat intri pe unde vrei, de ieșit ieși pe unde poți„. Nebunu’ ăsta îi mai descrețise fruntea. Acum, parcă ar mai fi rămas pe aici… De-acum fie ce-o fi, asta ținea numai de hotărârea Superiorului.

 

Pot să vă spun înainte de a ajunge el în cameră ce i s-a răspuns. Asta pentru că sunt entitatea povestitorului și dacă mă ‘nervez aflu ce vrea mușchiu’ meu despre personaje. După ce a ajuns raportul la Superior, acesta a notat în stânga sus cu roșu: „Rog răspuns conform legilor în vigoare„. Raportul, venind tocmai din partea diviziei speciale, a ajuns tocmai la Marele Șef, adică fix la Dumnezeu. Dumnezeu vădit presat de niște decizii de colosală importanță a ridicat singurul telefon roșu din încăperea vast mobilată a norului în care se afla biroul său, l-a sunat pe superiorul observatorului- acest descumpănit agent trimis în România-, l-a beștelit un pic pentru faptul că trimite agenți mai mult sensibili dar mai puțin antrenați acolo, și i-a spus că îi va da un răspuns valabil abia luni, după alegeri.

 

andabejanautor  Anda Bejan

Tagged with:

Comentarii închise la RAPORT III, autor Anda Bejan

Rondelul altor sărbători, autor Ionel Mony Constantin

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 09/12/2012

 

Mi-aduc aminte ţâncul ce eram

Pe când nămeţii îmi păreau cât casa

Atunci pe Moş Gerilă-l aşteptam

Sub bradu-mpodobit cu toată clasa

 

Lui Stalin imn de slavă-i înălţam

Şi Uniunii veşnic glorioasa

Mi-aduc aminte ţâncul ce eram

Pe când nămeţii îmi păreau cât casa

 

Iar seara când la mama mă-ntorceam

Şi Buna tocmai sta să pună masa

Tot lângă brad colindele cântam

Cu Iisus şi cu maica sa duioasa

Mi-aduc aminte ţâncul ce eram

 

La mulţi ani Cititor de Proză, la mulţi ani cetăţeni ai virtualei noastre Cetăţi literare.

Creaţii cât mai multe şi mai valoroase!

 

autor  Ionel Mony Constantin

Tagged with:

Comentarii închise la Rondelul altor sărbători, autor Ionel Mony Constantin

Caragiale între ambiguitate şi fantastic, autor Carmen Duvalma

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 09/12/2012

 

           Caragiale între ambiguitate şi fantastic

 

Fantasticul nu a însemnat pentru Caragiale un gen nou de proză, abordat în ultimii ani ai vieţii petrecuţi la Berlin, timp în care a scris prozele ce au alcătuit volumul Schiţe nouă, apărut în 1910, cuprinzând nuvelele Kir Ianulea şi Calul Dracului, deoarece volumul Momente cuprindea, în 1901, La Hanul lui Mânjoală (1898) şi La Conac (1900).

Elementele fantastice au existat frecvent în proza lui Caragiale, de la ambiguitatea din Căldură mare (1901), Inspecţiune, Două loturi (1898/1899), Cănuţă, om sucit (1897/1898), la intruziunea visului în realitate din nuvelele psihologice O făclie de Paşte (1889) şi În vreme de război (1898/1899), temă fantastică ce face parte din clasificarea tematică propusă de Roger Caillois în  In inima fantasticului1, şi până la realizarea unei atmosfere fantastice în La Hanul lui Mânjoală sau în Calul Dracului; aceste ultime proze, alături de La Conac,  reuşind să ilustreze fantasticul modern analizat de Tzvetan Todorov în Introducere în literatura fantastică2.

         Încă din perioada începuturilor sale literare, Caragiale a abordat genul fantastic, publicând texte de tip science fiction în Ghimpele, gen denumit de Florin Manolescu „fantasticul paradoxal”3. Această categorie este reprezentată de textele fanteziste publicate în anul 1874, pline de umor prin limbaj şi prin stil, precum textul intitulat Cronică fantastică, publicat în Ghimpele din 9 iunie 1874. Textul are două variante de început, dintre care unul sub forma unui dialog cu cititorul; „acţiunea” se petrece în anul 3874, denumirea locului fiind foarte sugestivă – „Tâmpitopolea” –, iar subiectul este simplu: chinezii au cucerit lumea şi „domnesc asupra continentului vechi pe care l-au chinizat”; finalul textului reprezintă o aducere la realitate a cititorilor, cărora li se adresează din nou pentru a-i lumina:

„ – Iubiţi lectori, nu sunteţi de loc rătăciţi. N-aveţi nevoie de conducerea mea. Luaţi bine seama, a fost numai o glumă fantastică: sunteţi acasă, la dv., între ai dv.… în Bucureşti, în Ţara Românească. Priviţi în jurul dv.; îmi pare că cetiţi «Ghimpele»”4.

A doua categorie de fantastic, după clasificarea lui Florin Manolescu, este fantasticul propriu-zis, existent în prozele din volumul Schiţe nouă (1910), dar şi în prozele din anii precedenţi, în La Hanul lui Mânjoală şi La Conac, publicate în 1901, în Momente.

Fantasticul lui Caragiale este alcătuit mai mult din elemente fantastice, singurele proze în care autorul a realizat atmosfera fantastică fiind La Hanul lui Mânjoală şi Calul Dracului; doar aceste proze pot fi încadrate în fantasticul modern.

Paul Zarifopol a remarcat specificul fantasticului în prozele lui Caragiale, analizându-l în „Introducere” la Opere (1931):

         „Fantasticul, chiar acolo unde e introdus direct, în „La Hanul lui Mânjoală”, în „Kir Ianulea”, în „Calul Dracului”, funcţionează numai ca element de motivare; nu e exploatat ca viziune, ci apare ca ciudăţenie uşoară – şi explicabilă raţional! – cum e cotoiul şi căpriţa Mânjoalei, sau e un fel de joc de cuvinte echivoc, cum e coada lui Prichindel în „Calul Dracului”. Caragiale transpune,  cât  poate, fantasticul în „normalitate umană”5.

Spre deosebire de prozele scrise înainte de 1909, prozele ce aparţin volumului Schiţe nouă sunt influenţate de folclorul balcanic, prin existenţa motivelor folclorice precum  motivul transformării, motivul averilor pierdute peste noapte, motivul femeii care l-a păcălit pe dracul, motivul dracului însurat, motivul femeii mai rele ca dracul, motivul ochiului/deochiului, motivul focului, motivul vrăjitoarei.        

        Singurele proze caragialiene cu adevărat fantastice sunt doar La Hanul lui Mânjoală şi La Conac, deoarece Calul Dracului şi Kir Ianulea fac parte din domeniul învecinat al fantasticului miraculos. În afară de acestea, există proze în care apar elemente fantastice, ambiguitatea sau visul fiind prezente mai mult sau mai puţin în Căldură mare, Inspecţiune, Două loturi, Cănuţă, om sucit, O făclie de Paşte, În vreme de război.

În Inspecţiune, proză înrudită prin tema obsesiei cu nuvelele O făclie de Paşte şi In vreme de război, obsesia duce la sinuciderea inexplicabilă a funcţionarului Anghelache. Ambiguitatea creşte pe parcursul naraţiunii, colegii mai tineri neînţelegând comportarea bizară a lui Anghelache, care devine anxios în momentul în care află despre fuga din ţară a unui coleg, „vechi impiegat, reputat până mai zilele trecute ca un funcţionar model, ca un om de o probitate mai presus decât orice bănuială”6, din cauza lipsei din casă a unei sume mari de bani. Anghelache îl apără pe acel coleg, spunând, spre uimirea celorlalţi prieteni, că acesta „nu e decât o victimă a neglijenţei altora!”; limbajul şi gesturile lui cresc gradat exprimându-i teama şi agitaţia la gândul că oricui i s-ar putea întâmpla acelaşi lucru, deci şi lui: „strigă foarte tare…, bătând cu pumnul în masă”, le adresează colegilor mai tineri insulte precum „prost”, „neghiob”, „măgari”, iar pentru inspectori rezervă invective ca „mişei” şi „canalii”, ca în final să ajungă „în culmea furiei”, spărgând paharul şi ieşind „turbat pe uşă”.

Motivul sinuciderii personajului poate fi pus pe seama scindării personalităţii acestuia, care în realitate nu este ceea ce pare, deoarece pare un om raţional, dar raţionalitatea lui este contrazisă de iraţionalitatea actului de sinucidere. Că acest lucru este posibil, o dovedeşte violenţa gesturilor şi a limbajului acestui personaj bizar, cu care colegii săi nu sunt obişnuiţi, deoarece întotdeauna Anghelache le păruse a fi de un calm desăvârşit. Finalul schiţei rămâne în ambiguitatea exprimată prin întrebarea celui mai tânăr dintre colegii lui Anghelache, „De ce?…de ce, nene Anghelache?”, după care urmează replica ironică a naratorului: ,,Dar, nenea Anghelache cuminte, n-a vrut să răspunză”7.

In nuvela Două loturi, ambiguitatea se referă la confuzia dintre numerele câştigătoare, astfel încât personajul obţine invers numerele câştigătoare de la fiecare dintre loterii. Autorul realizează finalul nuvelei prin aceeaşi tehnică a ambiguităţii, propunând două finaluri condiţionate de tipul autorului; astfel, făcând aluzie la autorii romantici – „Dacă aş fi unul dintre acei autori cari se respectă şi sunt foarte respectaţi, aş încheia povestirea astfel…”8 – descriind un posibil destin al celor două personaje: doamna Lefter devine „maica Elefteria”, care avea obiceiul de a culege cioburi de străchini”, pe care le aduna în chilia ei ca pe o comoară, iar domnul Lefter devine „un moşneag micuţ, intrat la apă şi scofâlcit”, care avea obiceiul de a se plimba mereu prin faţa Universităţii, spunând acelaşi cuvânt, „Viceversa!…”, ca o obsesie faţă de viaţa lui irosită din pricina fatalităţii.

Finalul nuvelei rămâne în ambiguitate, deoarece Caragiale propune şi cealaltă variantă de final, în care recunoaşte că nu ştie ce s-a mai întâmplat cu personajele sale: „Dar … fiindcă nu sunt dintre acei autori, prefer să vă spun drept:  după scandalul de la bancher, nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu eroul meu şi cu madam Popescu”9.

Dimensiunea onirică reprezintă o etapă nouă şi originală în trecerea la fantastic a prozelor lui Caragiale; includerea visului în realitate poate fi observată în nuvelele psihologice O făclie de Paşte, publicată în Convorbiri literare (1 august 1889) şi în În vreme de război, publicată în Gazeta săteanului (1898/1899).

În nuvela În vreme de război, ambiguitatea este realizată prin pătrunderea viselor lui Stavrache în realitate, ceea ce duce la demenţa personajului care face confuzie între vise şi realitate, ca până la momentul deznodământului tragic să ajungă să se înstrăineze total de realitate. Prima dată, Stavrache visează că fratele său, popa Iancu, s-a întors acasă, fiind un ocnaş muribund; în al doilea vis, fratele său era căpitan. Hangiul era obsedat de venirea fratelui cu scopul de a-şi lua în posesie averea de drept; după fiecare vis, el avea impresia că fiecare „vizită” a fratelui său s-a întâmplat în realitate, astfel încât a treia oară, când fratele lui se întoarce într-adevăr acasă, cerându-i să-l ajute cu bani, având datorii, reacţia lui este stranie; el confundă realitatea cu visul, influenţat fiind de visele pe care le-a avut mai demult. Trezit de atingerea fratelui său, Stavrache devine violent până când cei doi prieteni îl imobilizează; deşi imobilizat, evoluţia psihică a personajului către demenţă rupe orice punte de comunicare între cei doi fraţi.

Există o ambiguitate a gândurilor şi a reacţiilor protagonistului din nuvela O făclie de Paşte; acesta oscilează între dorinţa de a rămâne nemişcat şi dorinţa de a scăpa cu viaţă, de fapt, între teamă şi instinctul de supravieţuire care îi învinge în final teama.

La fel ca în nuvela In vreme de război, personajul îşi trăieşte puternic visul, pentru el visul este inclus în realitate, existând aceeaşi confuzie între realitate şi visul lui Leiba Zibal, hangiul bolnav de friguri, care, în timp ce-şi aştepta clienţii, era obsedat de ameninţarea lui Gheorghe, un fost slujbaş răzbunător, că îl va ucide; în nebunia sa, hangiul confundă realitatea cu obsesiile, ajungând până la asocierea ingenioasă care-i salvează viaţa, dintre „ţintuirea” inimii lui pe care ar fi pregătit-o criminalul şi „ţintuirea” mâinii acestuia chiar în momentul în care se pregătea să deschidă uşa prin ferestruica lucrată de hoţi. Frica personajului este descrisă gradat, teama şi obsesiile lui ducând ireversibil către nebunie, lucru frecvent în proza lui Caragiale.

Aceeaşi confuzie între vis şi realitate caracterizează şi nuvela Abu-Hasan, însă diferit de O făclie de Paşte şi În vreme de război, această confuzie existând doar în mintea protagonistului, deoarece confundă realitatea cu visul, pe care crede că-l datorează unui „duh rău” care l-a posedat deoarece musafirul a uitat uşa de la drum deschisă la plecare; în final, Abu-Hasan află că totul a fost o glumă pusă la cale de califul Harun-Al-Raşid deghizat într-un negustor din Musul. Nuvela este scrisă după o temă orientală cu final fericit, în care personajul îşi lămureşte confuzia, iar viaţa lui revine la normal, visul său transformându-se în realitate.

In La Conac, ambiguitatea stă în ciudăţenia apariţiei omului „roşcodan”, tânărul neputând să-şi explice faptul că nu l-a văzut în spatele său, întrebarea sa rămânând fără răspuns: „De unde a răsărit omul acesta? Fiindcă tot drumul, tânărul, măcar că şi-a întors privirile de multe ori pe calea umblată, nu a luat seama să mai vină cineva după el; chiar a gândit: câtă singurătate de dimineaţă pe un drum aşa de căutat întotdeauna!”10.

Dispariţia misterioasă a tovarăşului său de drum tocmai în momentul în care au trecut pe lângă biserică, după ce tânărul îşi face cruce, rămâne neexplicată, iar el nu insistă să afle mai mult şi nici nu-şi face probleme, încercând să-şi explice faptul în mod raţional, prin posibilitatea ca negustorul să fi trecut înainte, deoarece „în pământ n-ar putea intra un călăreţ cu cal cu tot…” 11. Specific acestei povestiri este jocul de priviri care durează pe tot parcursul naraţiunii; mai întâi privirea tânărului, apoi privirea saşie a negustorului, „un roşcodan grăsuliu, cu faţa vioaie; cârn şi pistrui; dar om plăcut la înfăţişare şi tovaroş glumeţ; numai atâta că e saşiu, şi când se uită drept în ochii tânărului, îi face aşa, ca o ameţeală, cu un fel de durere la apropietura sprâncenelor”12. Există o legătură între privirile omului „roşcodan” şi toate faptele tânărului, care „urmează calea ce i-o arată ochiul tovaroşului” şi joacă toţi banii pe care i-a dat tatăl său pentru a plăti boierului arenda moşiei. Tânărul pare a fi magnetizat de „ochiul tovaroşului, care-i dă o povaţă mai tare decât cea mai tare poruncă… Pune mâna-n sân şi scoate legătura…Inainte …”, pierzând toţi banii, în ciuda sfaturilor unchiului său care l-a îndemnat să plece la timp, înainte de a începe să piardă la joc.

Punctul culminant al povestirii este reprezentat de momentul în care, la vremea când toţi jucătorii dorm, tânărul „vede în întunerecul nopţii strălucind ochiul ciudat care l-a stăpânit toată ziua”, auzind îndemnul diabolic al negustorului care încearcă să-l convingă să fure banii celorlalţi. Credinţa tânărului, care şi-a făcut cruce, pare că l-a scăpat din posesia stranie în care s-a aflat până în acel moment; atunci „ochiul luminos” a dispărut, iar dimineaţă unchiul său a rezolvat problema, dându-i toţi banii pierduţi, împreună cu două palme, făcându-l să-i promită că-l va asculta. Povestirea se încheie cu acelaşi joc al privirilor dintre tânăr şi fata de la han pe care o vede pe drumul de întoarcere; tânărul merge iute, fiindu-i teamă să se mai oprească din drum; deşi doreşte să se uite înapoi, el ezită de teamă să nu se întoarcă ceea ce s-a întâmplat, gândindu-se că răul ar putea reveni oricând.

Din punct de vedere structural, La Conac seamănă cu La Hanul lui Mânjoală, având tema comună a drumului făcut de un tânăr; amândoi au făcut popas la un han, unde au fost vrăjiţi ori deocheaţi; în final au fost salvaţi de un personaj pozitiv – socrul sau unchiul – , dar nu înainte de a-şi fi făcut semnul crucii.

Atmosfera realistă de la începutul nuvelei La Hanul lui Mânjoală dă impresia de verosimil, constituind o strategie de realizare a fantasticului prin descrierea în detaliu a atmosferei de la han, unde „chirigiii se-ncălzesc pe lângă focuri”, iar în cârciumă „doi ţigani somnoroşi, unul cu lăuta şi altul cu cobza; ţârlâie într-un colţ olteneşte”13; în bucătărie „abur de pâne caldă”, hangiţa „frumoasă, voinică şi ochioasă” priveghează cuptorul, iar odaia ei albă şi curată contrastează cu mirosurile aspre de la han, şi îl atrage pe tânăr prin aroma „de mere şi de gutui”, în care se simte protejat, în odaie fiind „cald ca subt o aripă de cloşcă…”14.

Se remarcă spaţiul ales ca loc de desfăşurare a acţiunii, în ambele nuvele fiind hanul, un loc al răspântiilor, în care se întâlnesc forţele binelui şi ale răului, unde sunt prezente energiile malefice. In odaia hangiţei există detalii care produc ezitarea personajului dar, după motivaţia ei –„d-abia prăsesc cari şi păduchi de lemn”–, totuşi, el îi acceptă explicaţia; după ce-şi face cruce, aude un „ răcnet” pe care caută să şi-l explice prin posibilitatea de a fi călcat pe cotoiul aflat sub masă. După ce Fănică află despre schimbarea vremii, observă că hangiţa a privit „adânc în fundul căciulii”, iar ochii ei „sticleau grozav de ciudat”; după ce şi-a făcut cruce pornind la drum, a auzit „uşa bufnind şi un vaiet de cotoi”, pe care din nou şi-l explică în mod raţional: „Gazda mea ştia că nu o mai văz, intrase degrab în căldură şi apucase pe cotoi cu uşa, desigur”15.

Magia este o modalitate de intrare în fantastic, la fel ca în La Conac, în ambele cazuri există privirea magică a personajului negativ – hangiţa sau negustorul –, prin care acesta reuşeşte să-şi atragă victima, tânărul ce rămâne să poposească la han.

Spre deosebire de La Conac, în La Hanul lui Mânjoală, vremea reprezintă un efect al magiei cu funcţia de întregire a atmosferei fantastice; vremea se schimbă gradat, existând o legătură între senzaţiile personajului şi schimbările vremii: „Viforul creştea scuturându-mă de pe şea…[…]. Frigul ud mă pătrundea; simţeam că-mi îngheaţă pulpele şi braţele. Mergând cu capul plecat ca să nu mă-nece vântul, începui să simţ durere la cerbice, la frunte şi la tâmple fierbinţeală şi bubuituri la urechi…[…]. Căciula parcă mă strângea de cap ca o menghinea; am scos-o şi am pus-o pe oblânc…Mi-era rău…16.

O nouă schimbare a vremii are loc, fiind în legătură cu apariţia stranie a unei „mogândeţe”; se observă că această apariţie, deşi stranie, nu produce teamă protagonistului, care încearcă să-şi explice raţional existenţa ei: „Mă uit…In adevăr, la câţiva paşi înaintea calului zăresc o mogândeaţă mică sărind şi ţopăind…Un dobitoc!…Ce să fie?…Fiară?…E prea mică…Pun mâna pe revolver; atunci auz tare un glas de căpriţă….

Deşi tânărului nu-i este teamă de ciudata apariţie, prin contrast, calul său reacţionează violent, parcă răspunzând la reacţiile nesăbuite ale călăreţului: „Mă dau jos de pe cal, care nu mai vrea să meargă în ruptului capului, şi-l apuc scurt de căpăstru; mă aplec pe vine-n jos: „Ţa-ţa!” şi chem căpriţa cu mâna parcă aş vrea să-i dau tărâţe. Căpriţa se apropie zburdând mereu. Calul sforăie nebun, dă să se smucească; mă pune în genunchi, dar îl ţin bine. Căpriţa s-a apropiat de mâna mea: e un ied negru foarte drăguţ, care se lasă blând să-l ridic de jos. L-am pus în desaga din dreapta peste nişte haine. În vremea asta, calul se cutremură şi dârdâie din toate încheieturile ca de frigurile morţii”17.

Ca efect al infiltrării fantasmei, care apare gradat, Caragiale introduce tema goanei; se poate remarca, în această proză, o goană asemănătoare cu cea din Calul Dracului, de la finalul călătoriei fabuloase a cuplului vrăjitoare-demon: „De mult acum, mergea ca praştia sărind peste gropi, peste moşoroaie, peste buşteni, fără să-l mai pot opri, fără să cunosc locurile şi fără să ştiu unde mă ducea”18.

La o oprire a calului, protagonistul scapă din captivitatea malefică, după ce-şi face cruce; în acel moment, aude un ţipăt, iar calul se trezeşte, trântindu-l şi luând-o la goană; Fănică găseşte din nou o explicaţie pentru acel ţipăt, în ideea că ar fi strivit iedul, explicaţia lui contrastând cu vorbele unui om din apropiere, care sugerează mai degrabă ceva necurat: „Ucigă-te toaca, duce-te-ai pe pustii!”19. Momentul „trezirii” protagonistului este reprezentat de trecerea bruscă de la planul ireal la planul real, prin scena realistă a întâlnirii cu Gheorghe Nătruţ, paznicul, care îl lămureşte că s-a întors chiar în acelaşi loc din care a plecat, arătându-i grajdul de la hanul lui Mânjoală, deşi umblase timp de patru ore.

Discursul narativ la persoana întâi accentuează verosimilitatea povestirii, acest procedeu  fiind o strategie de realizare a fantasticului. Acelaşi rol îl are şi dialogul dintre Fănică şi Gheorghe Nătruţ, de generare a autenticităţii în crearea atmosferei realiste.

Finalul nuvelei este ambiguu, deoarece când Fănică îi relatează socrului său întâmplarea, el ezită în faţa supranaturalului în care crede polcovnicul Iordache, insistând că hangiţa i-ar fi pus farmece în căciulă şi că „iedul şi cotoiul erau totuna…”.

De asemenea, planul temporal din final contribuie la realizarea ambiguităţii, deoarece naratorul iese din timpul povestirii, care reprezintă, de fapt, întâmplarea pe care-l punea socrul său s-o repovestească de câte ori se aşezau „după obiceiul de la ţară, dinaintea unui borcan de vin”; ambiguitatea este descoperită în faptul că protagonistul relatează despre cum îi povestea socrului, care nu mai trăia în momentul relatării: „Aş fi stat mult la hanul Mânjoloaii, dacă nu venea socru-meu, pocovnicu Iordache, Dumnezeu să-l ierte, să mă scoată cu tărăboi de acolo”20. Această ambiguitate sugerează că, întâmplarea pe care obişnuia să i-o povestească socrului, acum o povesteşte unor ascultători sau chiar cititorilor.

Tot de verosimilitatea povestirii ţine alegerea unui loc obişnuit şi foarte frecventat ca spaţiu al acţiunii, precum hanul, în La Hanul lui Mânjoală şi în La Conac, sau drumul, în Calul Dracului; prin acest lucru se obţine contrastul în realizarea atmosferei fantastice sau a fabulosului.

Deşi Calul Dracului începe cu o formulă tipică basmului – „Era odată, la marginea unui drum umblat, o fântână, şi lângă fântână şedea jos o babă”21 – aceasta este singurul indiciu pentru fabulos, deoarece autorul realizează încă de la început o atmosferă realistă, plasând acţiunea într-un cadru obişnuit, pe un „drum umblat”, descriind cu detalii minuţioase cum baba, stând „ghemuită pe nişte zdrenţe de cergă”, avea un adevărat ritual – tragic şi comic în acelaşi timp – de a mânca: „morfolea-n gingii un crâmpei de covrig muiat într-o năstrapă cu apă rece”; acest ritual seamănă cu ritualul sau „canonul” cerşitului: „Faceţi-vă milă şi pomană, măiculiţă, de o biată păcătoasă fără putere!”sau „Bogdaproste, măiculiţă! Dumnezeu drăguţul să primească! de unde dai să sporească şi să izvorească!”22; se poate remarca un fel de ironie amestecată cu comic în limbajul babei, presărat cu rime, care poate fi interpretat şi ca o inteligenţă nativă a omului simplu.

Plecarea drumeţilor, înserarea şi venirea lui Prichindel nu îndepărtează naraţiunea de planul real. Dialogul dintre babă şi Prichindel, prin autenticitatea lui, conturează perfect atmosfera realistă din prima parte a nuvelei, mai ales prin comicul lui, provenind din curiozitatea babei care creşte odată cu răspunsurile pline de ambiguitate ale partenerului de dialog:

„ – Da de unde vii dumneata, măiculiţă, de-ai întârziat aşa pe drum?

         – Hei! de unde vin eu… vin de departe…

         – De departe, ai?… Şi… un’te duci?

         – Hei! unde mă duc eu… mă duc departe…”.

Spre finalul dialogului creşte umorul replicilor dintre cei doi:

     „ – Cum să nu-mi pese, mă? întreabă baba cu mirare…Ştii că-mi placi! Cum, adicătele! Nu trebuie să ştiu eu ce pramatie de călător primesc noaptea-n gazdă?”23.

Singurul element neobişnuit este reprezentat de răsăritul lunii, imaginea lunii este urmărită gradat: „s-a arătat şi luna la răsărit”; „Se urcase luna cam de două suliţi”; „luna sus de trei suliţi şi mai bine”; aceasta constituie momentul revelaţiei, când baba descoperă că Prichindel nu este om, având coadă şi coarne. Scena descoperirii adevăratei lui identităţi şi a trezirii lui violente reprezintă tranziţia spre fabulos. Planul fabulos propriu-zis începe când „luna sclipea dasupra de tot”, odată cu metamorfoza babei în zână sau fată de împărat; transformarea ei nu mai şochează, ţinând până la asfinţitul lunii, când magia călătoriei lor fabuloase se termină brusc, odată cu reversibilitatea metamorfozei babei.

Atmosfera realistă este simetrică prin repetarea scenei de la început, cu trecerea drumeţilor, când baba le cere de pomană; se remarcă repetarea celor trei ritualuri: „canonul” babei, dialogul dintre babă şi drumeţi, care este mereu acelaşi, la fel ca felul ei de a mânca.

Nuvela Calul Dracului depăşeşte limitele fantasticului, după clasificarea lui Todorov24 putând fi plasată în fantasticul miraculos, adică în „categoria povestirilor care se înfăţişează ca fantastice şi care se termină printr-o acceptare a supranaturalului”, având în vedere că ambele personaje sunt supranaturale.

Kir Ianulea se deosebeşte de celelalte proze fantastice, putând fi plasată tot în aceeaşi categorie a fantasticului-miraculos, prin tema metamorfozelor, ilustrată prin metamorfoza dracului în om, temă preferată de Caragiale şi în  La Conac sau în  La Hanul lui Mânjoală, în care dracul este metamorfozat în negustorul cu barbă roşie ori în cotoi sau în iedul care-şi îndeplineşte misiunea de a-l readuce pe tânăr în camera hangiţei. In Kir Ianulea, tema metamorfozelor este ilustrată prin metamorfoza dracului, Aghiuţă, în negustorul Kir Ianulea.

Spre deosebire de celelalte proze fantastice caragialiene, Kir Ianulea începe cu planul ireal, reprezentat de lumea dracilor, care devine normalitate. Planul real este ilustrat prin viaţa lui Aghiuţă, preschimbat în Kir Ianulea şi trimis în lumea reală pentru a afla adevărul despre relaţiile dintre femei şi bărbaţi.

Având particularităţile unui apolog feeric, povestirea are timpul nedeterminat – „o sută şi nu ştiu câţi ani” – şi acţiunea  plasată în Bucureşti, la Hanul lui Manuc, mahalaua Negustorilor, Cuţitul de Argint, fiind evocate evenimentele unei epoci de la începutul secolului al XIX-lea, sugerată şi onomastic prin numele unor personaje: Kir Ianulea, Acriviţa, Hagi Cănuţă.

Comicul descrierii personajelor supranaturale – Dardarot, Aghiuţă – este împins până la un grotesc care le apropie de normalitatea vieţii cotidiene. Aceeaşi reducere a fantasticului la grotesc caracterizează şi personajele lui Anatole France din Revolta îngerilor, roman apărut la doi ani după moartea lui Caragiale.

Astfel, scena din iad pare verosimilă, iar amplificarea acestui moment prin comicul atitudinii personajelor le transformă în personaje groteşti: Dardarot „s-a tras de ţăcălie scrâşnind straşnic, a tuşit de i-a pârâit jeţul, a holbat ochii la ei şi le-a zbierat…” iar Aghiuţă – „mititelul”„sta pitit tocma pântre diavolii mărunţei de la urmă, şi, pe când cuvânta Dardarot, el, trăgând cu urechea, îşi cântărea coada-n mâni”.

Planul real este reprezentat de aventurile lui Aghiuţă devenit Kir Ianulea în Bucureştiul veacului al XVIII-lea, a cărui atmosferă balcanică a redat-o nu numai prin nume şi prin descrierea Bucureştiului cu împrejurimile sale, dar şi prin viaţa personajelor şi prin comportamentul lor balcanic – existând scena în care Acriviţa îşi bârfeşte prietena în faţa musafirilor – prin evocarea curţii greceşti, toate scenele concretizând o epocă istorică, adăugând culoare şi verosimilitate atmosferei de epocă descrise.

Una dintre scenele reuşite ale naraţiunii este cea în care Kir Ianulea îşi povesteşte trecutul inventat jupânesei bătrâne – Kera Marghioala – „o cotoroanţă zugrăvită şi smălţuită”, relatându-i despre moartea părinţilor săi, greci ortodocşi, bolnavi de „hurduharismòs”, boală inventată, descrisă în mod comic, ca urmare a faptului că ar fi mâncat fasole după ridichi, fiind explicată astfel: „ridichea îşi repede tăria-n sus, iar fasolea îşi năvăleşte puterea spre partea dimpotrivă; una-mpinge, alta nu se lasă; se-ncinge luptă cu iuţeală mare în măruntaie, cârcei peste cârcei, până se face încurcătură-n maţe, de se sparge praporul – şi se prăpădeşte omul de «hurduharismòs»”25.

Altă scenă plină de veridicitate şi pitoresc din cadrul planului real al naraţiunii este scena fugii lui Kir Ianulea din calea creditorilor, când este salvat de Negoiţă, a cărui intrare în scenă este descrisă foarte sugestiv, fiind momentul în care Kir Ianulea, „rupt de osteneală, ajungând pe culme, s-a oprit în faţa viişoarei unui mărginaş bondoc şi-ndesat, care tocmai se spăla pe ochi de dimineaţă la soare în prispa cramei”26.

Scena în care victimele „posedate”, în nebunia lor povesteau fără discernământ celor din jur, despre tainele din viaţa lor, este plină de detalii ce o fac verosimilă, deoarece fata lui Zamfirache Ulierul din Colentina „vorbeşte în toate limbile fără să le fi-nvăţat şi sporoveşte şi-i turuie mereu gura şi spune fel de fel de taine şi pâre – de unde le-o mai fi ştiind? – încât o lume, care aleargă s-o asculte, stă şi se cruceşte” iar fata lui Vodă stă „greceşte pe un covor jos, clătinând mereu din cap ca o păpuşă cu gâtul pe sârmă; întruna se chinuia aşa de cinci zile cu dinţii-ncleştaţi şi fără să-nchidă ochii o clipă”27 şi ţipă „apucată de toate năbădăile”, dând în vileag în „vorbele ei nebuneşti” secretul naşterii sale, deoarece nu era fata lui Vodă, ci a căpitanului grec Manoli.

Finalul nuvelei este reprezentat de întoarcerea în planul ireal al adunării dracilor din iad, pentru a asculta povestea lui Aghiuţă, întors cu „coada-ntre picioare”şi „rupt de oboseală”, păcălit de Acriviţa şi de Negoiţă, îşi cere răsplata de la Dardarot, cele „două hatâruri” fiind trimiterea paradoxală a Acriviţei şi a lui Negoiţă în rai pentru a nu-i mai vedea niciodată şi dreptul la un somn de trei sute de ani.

Tot un apolog feeric este şi Abu-Hasan, proză adaptată după modelul celor „O mie şi una de nopţi”, acţiunea petrecându-se în Bagdad, timpul fiind nedeterminat – „odată” – însă comportamentul şi limbajul lui Abu-Hasan sunt specifice româneşti.

După clasificarea tematică a lui Roger Caillois, nuvela are tema fantastică a întrepătrunderii visului cu realitatea, ilustrată prin confuzia personajului, dar există şi credinţa în duhuri rele, deoarece Abu-Hasan credea că, dacă musafirul nu închide uşa de la drum când pleacă, va intra „duhul necurat”, umplându-i „capul cu vise” bizare; la fel, mama sa credea că este posedat de un „duh rău” când nu a mai recunoscut-o. Abu-Hasan este un personaj exotic, locuind în Bagdad, nuvela plasându-se în orientalism după spaţiu şi după obiceiurile locuitorilor iar protagonistul pare a fi un ideal pentru Caragiale care „avea sociabilitatea excesivă a meridionalului” şi după cum spunea Zarifopol că l-a auzit exprimându-şi dorinţa de a avea un ritual asemănător orientalilor, care se poate recunoaşte în comportamentul lui Abu-Hasan: „Să stau în cămaşă, cu picioarele goale, tolănit într-un port din miazăzi, şi să ţin trecătorii de vorbă cu poveşti”28.

 

                Note:

  1. 1.      Roger Caillois, „In inima fantasticului”, Editura Meridiane, 1971.
  2. 2.      Tzvetan Todorov, „Introducere în literatura fantastică”, Editura Univers, 1973.
  3. 3.      Florin Manolescu, „Caragiale şi Caragiale”, Editura Humanitas, 2002, Cap. 10, „Povestirile «Fantasticului»”, p. 158.
  4. 4.      I.L.Caragiale, „Opere”, vol. II, Editura pentru Literatură, 1962; p.294.
  5. 5.      Paul Zarifopol, „Pentru arta literară”, vol.I, Editura Minerva, 1971; „Introducere” la ediţia critică I.L.Caragiale din 1931, p. 325.
  6. 6.      I.L.Caragiale, „Momente. Schiţe”, Editura Albatros, 1976; pp. 94-97.
  7. 7.      Ibid., p. 106.
  8. 8.      I.L.Caragiale, „O făclie de Paşte”, Editura Minerva, 1971; p. 129.
  9. 9.      Ibid., p.130.

10., 11., 12., 13., 14. Ibid., pp. 132-133.

13, 14. Ibid., pp.96-98.

15, 16. Ibid., pp. 101-102.

17.,18., 19. Ibid., pp.103-104.

20. Ibid., p.106.

21., 22. Ibid., p.205.

23. Ibid., pp.207-208.

24. Tzvetan Todorov, op. cit., p. 62.

25. I.L.Caragiale, „O făclie de Paşte”, Editura Minerva, 1971; p. 170.

26. Ibid., p. 187.

27. Ibid., pp.189-190.

28. Paul Zarifopol, op.cit., p. 180.

 

autor  Carmen DUVALMA

 

 

Tagged with:

Comentarii închise la Caragiale între ambiguitate şi fantastic, autor Carmen Duvalma

În acorduri de pian , autor Fărcaș Narcisa

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 09/12/2012

 

 ÎN ACORDURI DE PIAN

 

 

Ies din încăpere cu pleoapele bine strânse,să nu las lacrimile să îmi inunde ochii și totuși sunt foarte atentă pe unde calc. Trec în holul întunecat. Nu este un hol lung: scurt, cu zugrăveala veche, face legătura între drama din interiorul casei și zilele de primăvară din afară.

Am știut că trebuie să merg și să îngrijesc  la domiciliu o persoană cu maladia Alzheimer, așa că m-am dus pregatită cu toate cele necesare. Ce n-am știut a fost că Aurelia Cristescu era în faza terminală a bolii și m-a șocat înfățișarea ei total desprinsă de realitate, fără putința de a  mai comunica în niciun fel; privirea îi era pierdută într-o nișă a prezentului care pentru ea se îngusta de la o zi la alta.

În următoarele săptămâni am avut posibilitatea să cunosc mai bine povestea Aureliei și a soțului ei-Victor Cristescu.  Mi-a spus-o cu tristețe, puțin câte puțin cel care a avut curajul să lupte cu o boală necruțătoare până la capăt. Ar fi putut după ce a aflat diagnosticul să își interneze soția în vreun spital de boli cronice, sau să plătească pe cineva care să stea tot timpul cu Aurelia și să își vadă liniștit de viața lui mai departe. Dar nu a făcut-o.

Toate economiile lor le-au cheltuit pe tot felul de tratamente în speranța că va încetini evoluția bolii și când Victor Cristescu s-a convins că nu se mai poate face nimic s-au retras din București-unde își trăiseră tinerețile-în Ardeal, acolo unde Aurelia își petrecuse copilăria și unde lucrase o vreme ca profesoară de geografie. În toamna lui 1991 cumpăraseră căsuța aceasta și veniseră cu lucrurile care le-au mai rămas să își trăiască bătrânețile și să înfrunte boala.

Cu mândrie Victor Cristescu mi-a arătat pianul la care cânta de multe ori,  în orele când nu se ocupa de pregătirea hranei sau de spălatul rufelor. Deși nu au  avut copii Aurelia îl ajutase să își crească cei trei fii plecați mai apoi unul în Canada, alți doi în Australia. În amintirea iubirii și a tinereții lor Victor Cristescu își îngrijea soția cu un devotament cum nu mai văzusem până atunci: deși era în stadiul în care era,  vorbea cu ea foarte frumos, îi spunea tot timpul „fata mea”, nu o  brusca, nu ridica tonul la ea. Nu vedeam din comportamentul său că ar fi o povară pentru el în niciun moment. A luat asupra lui toată povara îngrijirii unui bolnav de Alzheimer, singur fără nici un ajutor și foarte puțini au acest curaj. Am intuit atunci iubirea care existase între acești doi oameni și, cu toate că perfuziile ce le primea Aurelia în faza în care era nu făceau altceva decât să îi lungească suferința, acceptam să merg încă la ea. Nu puteam refuza rugămințile soțului ei care dorea să o mai vadă lângă el.

Au trecut lunile de iarnă, a venit primăvara și într-o zi din martie s-a întâmplat ceea ce era de așteptat și pentru mine si pentru Victor Cristescu. Când am ajuns la ei mi-a spus că e gata, s-a dus, nu voi mai putea să o ajut cu nimic.

După ce mi-a spus că Aurelia lui ” s-a dus” a făcut un gest care m-a uimit mai mult decât toată povestea vieții lor: s-a așezat încet pe scăunelul de la pian și cu o tristețe imensă a inceput să cânte Moonlight sonata. Mai mult de zece minute nu am rezistat acestui tablou,  acestei plângeri a sufletului în fața plecării iubirii în altă dimensiune.

Mi-am luat rămas-bun și am plecat,   l-am lăsat pe Victor Cristescu să își verse durerea din suflet pe clapele pianului. Chiar dacă era vechi, și dezacordat, era pianul lui.

 

 

autor Fărcaș Narcisa

Tagged with:

Comentarii închise la În acorduri de pian , autor Fărcaș Narcisa

Şi restul e tăcere / Rondelul unui Heidelberg de altădată / Mereu prezentul Nenea Iancu, autor Gheorghe Suchoverschi

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 09/12/2012

ŞI RESTUL E TĂCERE

– rondel –

Cât costă metrul cub de tăcere ?

E-n hohot plânsul drumului durut !

Dau ceasul meu de mângâiere,

Pe clipa botezată-n absolut !

Sunt ochii treji în cuibul lor de lut

Şi-n cupa plină cu durere,

E-n hohot plânsul drumului durut …

Cât costă metrul cub de tăcere ?

Râd şoapte peste ninsori de sfere,

Dup-o noapte sumbră ce-a trecut

Cu un scâncet vesel şi scăzut,

Al luminii ce-a surpat frontiere …

Cât costă metrul cub de tăcere !!!

 

 

RONDELUL UNUI HEIDELBERG

DE ALTĂDATĂ

Motto : “Vivat Academia !

Vivant Profesores!”

În Heidelberg coboară seara

Când vin să cânte visătorii

Cu inima din piept, ghitara …

În jur se strâng auditorii .

Discipolii şi-aprind ţigara ,

Făcând-o “poştă” cu actorii,

Când vin să cânte visătorii :

“În Heidelberg coboară seara !”.

Pustie-acum de vise, gara …

S-au dus în moarte profesorii !

Şi azi mai retrăiesc povara …

Când amintiri aprind fiorii,

În Heidelberg coboară seara !

 

MEREU PREZENTUL NENEA IANCU

Ca-n vremea lui Caragiale .

Ce corupte „soţietăţi” !!!

Moftangii şi mangafale …

Năravuri noi, vechi vanităţi .

Momeli de-o zi, „bărbi” şi mustăţi ,

Curat-murdar electorale ,

Ca-n vremea lui Caragiale,

Sunt corupte „soţietăţi” .

Lefegii fără parale …

Ipohondrii, mondenităţi ,

Scrisori cu trivialităţi ,

Şperţuri, să scapi de dandanale …

(Ceac-pac să-ţi meargă dumitale !)

Ca-n vremea lui Caragiale .

 

 

autor  Gheorghe Suchoverschi

Tagged with:

Comentarii închise la Şi restul e tăcere / Rondelul unui Heidelberg de altădată / Mereu prezentul Nenea Iancu, autor Gheorghe Suchoverschi

Despre clovni și morminte / Natură moartă și joie de vivre, autor Anca Vieru

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 09/12/2012

Despre clovni și morminte

 

Ultima dată când l-am văzut

purta un coif de hârtie

scris cu poezii

 

mi-a spus – simetria

și simplitatea vor salva lumea –

apoi a aprins bricheta

și-a scos coiful

și i-a dat foc

 

nu era perfect simetric

păcat

scrisesem niște poezii atât de simple…

 

a luat apoi ultima foaie

și a început s-o plieze

 

nu,

doar vi se pare că-mi tremură mâinile

poezia asta e cea mai simplă

cea mai simplă

cea mai

 

 

toate astea se întâmplau chiar înainte

de marele incendiu

 

 

 

Natură moartă și joie de vivre

 

Trageți perdeaua

aici

fiecare geam e sufocare lentă

împinsă în tăceri de împrumut

 

lăsați lucrurile inutile

la locul lor

un calendar

un ceas

– timpul măsurat e timp pierdut –

cutia goală de pe noptieră

aerul din jurul paharului

pastilele

și joie de vivre

 

dați somnul mai încet

butonul cât un ac e undeva

aici

cum, nu-l găsiți?

 

v-am spus

tăcerile ne fac vederea slabă

 

 

autor Anca Vieru

Tagged with:

Comentarii închise la Despre clovni și morminte / Natură moartă și joie de vivre, autor Anca Vieru

din volumul Tangerine Tangoo, autor, Camelia Radu

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 09/12/2012
Remediu 2012Din pământuri
au scos un fulg roşu de soare uitat,
buza unui vas de lut şi venin scorojit

din vârful unei săgeţi.
Din grădinile cu mandarini au cules rostogolirea
apoi
au mers mai departe prin pădurea de voci, atenţi
la zvonurile războinicilor africani,
au adunat ramuri uscate, trosnete arămii,
mirosul vântului învechit.
Au ţesut mătase, o formă de gând şi un ceas
din aerul deşertului.
Au căutat India printre gesturi şi au desprins
unul din visele zeiţei Laksmi.
Peste toate, au presărat pigment de oxid de fier
– amprentă de pe Brooklyn’s Gate
şi puţin din sangele meu.Praf de pe talpa unui pantof roşu,
găsit pe o stradă, într-un oraş sud-american,
vibraţia unui clopot de lemn, din Tibet,
mărgele de coral, o stea de mare,
o râmă,urme de milenii rătăcite prin zăpada Groenlandei.

Au mestecat de la dreapta la stânga,
în sensul de mişcare al constelaţiilor,
alegând un dragon de apă să verse scuipat
de pe lumea cealalată.

Au pus la soare noaptea
şi au visat…

Înainte de plecare mi-au spus: ia şi bea,
pentru haute couture trebuie să fii otrăvită
până în adâncul lumii.

Aproape oranj

Nu ai înţeles, sub streaşina mandarinei
ţurţurii se topesc încet,
picură pe obrazul asfaltului stropi
dintr-un vis portocaliu, alunecat mai departe
prin crăpăturile lumii.
Ieri,
mi-ai spus că în zăpezile din Bucegi
au răsărit brânduşe cu fruntea fierbinte,
străinul important din viaţa ta le-a adus în oraş,
ispitind cerul cu o culoare nouă.
Azi eşti aici, la uşa mea, cu ele în braţe.Porţi pe tine un convoi de atingeri necunoscute
stau ca polenul prinse de gânduri,
plecând şi venind la fiecare pas
– în fiecare zi îmi aduci câte una.
Călătorim împreună, unii în gândurile altora
pe aceeaşi autostradă.
Când valul dragonului a săgetat inima Japoniei,
când soarele roşu s-a frânt pe flamura albă,
te-a lovit şi pe tine, zdrobind un simbol.
Pune mărţişorul în piept, să îţi aducă aminte
de partea cui eşti.
Vei auzi clopotele Tibetului şi te va atinge
mireasma Indiei,
vei dansa tango pe bordura clipei
cu vecinul de bloc sau poate
îţi vei aduce aminte că poeziile sunt cutii de carton
în care se ascund toate sîngerările lumii.Aşa că vezi,
culoarea anului este o vindecare subită
pentru o iarnă comună,
din care fiecare a sorbit pe cât a iubit.

autor  Camelia Radu

Tagged with:

Comentarii închise la din volumul Tangerine Tangoo, autor, Camelia Radu

Dor de verde stins / Clementes angeli , autor Luminita Cristina Petcu

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 09/12/2012

Dor de verde stins

Uneori coborîm drumul spre noi înşine,
în lumea dinaintea pierderii,
ca şi cum ai jupui crusta de pe o rană
cît mai demn
căci nici un sceptic adevărat nu spune nu vreau să cred,
ci nu pot să cred
şi doar această tărie de-a socoti iubirea-mi
un lucru firesc e tot ce se opune absenţelor tale
acolo unde însăşi zăpada n-a căzut niciodată.

 

Şi cînd mi-e dor număr degetele pînă la ultimul plic
strecurat printre frunze ca un semn de întrebare,
aparent fără nici o explicaţie
mereu să priveşti, mereu să atingi irezistibilul, vîntul şi dulceaţa lucrurilor
în orele în care marea repetă fără greşeală
clarul de lună
iar noaptea-ţi ajunge la ureche cîntecul unui cuc
ascuns undeva departe,
slab de tot şi bolnav de iubire.

 

Clementes angeli

„Pietrele supravieţuiesc singure”

Ar trebui să fiu împăcată cu asta. Şi cu balsaminele otrăvitoare
de la etajul întîi al nopţilor. Dar eu nu sînt nici cu mine.
Nici cu arcurile de triumf ale lui Marte şi Minervei
pentru simplul motiv ca destinul a poruncit osînda beznei
şi-a luminii acolo unde odinioară păşteau amoniţii.
Din întîmplare, în logica morenei, avalanşei şi apei.

Poate că n-am înţeles totul, îmi lipseşte un spaţiu
un interval sub cupolele de aur ale acestei lumi
înşelătoare. Înţelepciunea de-a şti că ai aflat prea tîrziu
un moment, care e şi ultimul.

După el Alţii o iau de la capăt tot căutînd abisuri
de-a lungul coastelor lui Bricco.
Nu prin iluminare, ci faute de mieux.

Certitudinea că nu mai este nimic de lămurit
asta ar trebui să fie pacea şi triumful meu.

 

 

autor  Luminita Cristina Petcu

Tagged with:

Comentarii închise la Dor de verde stins / Clementes angeli , autor Luminita Cristina Petcu

La împinge tava, autor Dan Băltăreţu

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 09/12/2012

 

– Bună ziua! Mă adresez eu politicos, la care mi se răspunde formal (pe un ton uşor plictisit, ca de funcţionar public – deranjat de la cafea) cu un salut întocmai.
– Ţineţi morţi doamnă?! Întreb direct, fără ocolişuri.
– Să tot mai fie câţiva (privind sub tejghea) – îmi replică în timp ce izgonea cu palma dreaptă muştele ce îi zbârnâiau prin păr.
– Proaspeţi, cucoană, de ieri de azi sau refrigeraţi?! Mă înfoiez ca un cocoş prin gulerul, ridicat, de la palton – şi ca să fie treaba-treabă îmi dau şi în petec în opinii personale cu iz de monolog: „să îmi fie cu iertare, dar nu mai pot, mi-ajunge cu decedaţii sosiţi de pe alte ţărmuri (înecaţi la mal) congelaţi, recuperaţi de vapoare şi puşi la rece, claie peste grămadă, în locuri septice – trataţi cu mai ştiu eu ce chimicale să nu se altereze!”
– Ai noştrii au stofă, toţi se poartă la costum, dacă pot spune așa! Domnule drag…până şi sloganul nostru, scornit chiar de mine (o banală recepţioneră, se gândea ea probabil) – pentru care bine-nţeles am primit şi o primă (o spunea într-un amor personal ce refula unsuros pe tejghea) este „Viu Mort”…autentic, tre’ să recunoaşteţi şi când mă gândesc că a fost spontan.
– Bine, bine (îi întrerup eu nostalgia) dar cum fiecare ţăran îşi laudă răsadurile şi nu există negustor cinstit, urmează să mă conving personal dacă au vreun cusur produsele cu pricina! Vă rog să îmi spuneţi dacă sunt evisceraţi sau încă mai au măruntaie?!
– Depinde…de exemplu (pentru a vă face o idee) cei care aveau, să zicem, puţin cancer au fost curăţaţi de organul molipsit, restul trupului fiind intact!
– Cum adică „puţin”, nu pricep, aveţi cumva vreo metoda complicată prin care determinaţi gradul de pagubă prin rândul cadavrelor?! (întreb mirat dar totodată uşor persiflat).
– Nicidecum; este un soi de expresie însuşită într-un limbaj de „specialitate” prin rândul angajaţilor, mot a mot ar înseamna că specimenul avea sau nu metastaze! (surprinzător, mi se vorbea pe un ton degajat, sictirul iniţial fiind înlocuit de orice lipsă de procedură).
– Pot spune că înţeleg…dar, fiţi amabilă, celor cu „mult” cancer ce tratament le aplicaţi?! (continui să pun întrebări)
– Prin politica firmei suntem tranşanţi; acestora li se înlătură vişcerele, rămânând o simplă carcasă (cum îi spunem noi) dar să ştiţi că unii clienţi preferă şi astfel de produse – se păstrează mai bine, mai ales dacă sunt lungite la afumat! De exemplu, cei în fază terminală…”oase grele” cum i’am denumit, sunt buni pentru ciorba de os sau piftie; o delicatesă (spunea parcă şi văzând-o lingându-şi degetele) dar cuvintele aparţin, desigur, clienţilor…da, da…nicidecum nu sunt ale mele!
– Înţeleg, înţeleg (afirm descurajat de logoreea bipedei grăitoare) dar caut, să zicem aşa, ceva mai aparte!
– Fireşte, păreţi…mă scuzaţi, chiar sunteţi genul de persoană aleasă, capricioasă în sensul bun al cuvântului (mă peria linguşitor, aşteptând probabil vreo atenţie). Pot spune că da, mulţumim şi acest gen de pofte! Vă recomand o gestantă, preparată desigur la cuptor…asezonată cu mult vin roşu, să o-nfrăgezească – dar ce vă tot vorbesc eu de gastronomie, vedeţi „surpriza” este găzduită de felul principal, căci ce şade în pântec este neprevăzut: poate fi o fată, un băiat sau gemeni…tripleţi mai rar s-au sesizat! Dacă vă gândiţi la un fetus (prematur) cu un măr în gură – la proţap, ca după reţetă – este ceva mai greu de procurat, că tutule de mame îi vor pe majoritatea îngropaţi creştineşte dar mai sunt (desigur) şi excepţii, doar că tre’ să vă „scărpinaţi” mai adânc în portmoneu!
– Stimată doamnă, să îmi fie cu iertare obrăznicia (afirm eu, consultând interesat, doar de aparenţă, meniul) cunosc prea bine problema delicată a canibalilor în societatea modernă; sincer să fiu, chiar am momente când mă simt atât de dispreţuit încât aş pica în cealaltă extremă devenind brusc vegetarian, dând buzna în raionul cu legume sau preparate din soia! Din fericire îmi stâpânesc aceasta „poftă” teatrală şi d-asta v-aş ruga cu o salată de „crudităţi” servită aici (bălmăjeam cu gura plină de cucoana guralivă)!

 

autor  Dan Băltăreţu

Tagged with:

Comentarii închise la La împinge tava, autor Dan Băltăreţu

LAUDATIO. Trei ani de la apariţie , autor Valentina Becart

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 09/12/2012

 

   Timpul are un “mers” al lui – în care unele lucruri se întâmplă şi altele nu.

În cadrul proiectului „Cititor de proză”, avândul ca şi fondator pe distinsul Emanuel Pope,

inventiv creator de proiecte culturale,  contaminat de “urcuşuri”, de căutări și descoperiri….

a apărut revista online “Faleze de piatră”. ( decembrie 2009). Timpul s-a rostogolit în alibii mai mult sau mai puţin tumultoase şi revista a ajuns  să “împlinească” trei anişori. E mult sau puţin… nu am  tocmai la îndemână un răspuns. Important este faptul, că acest proiect a prins viaţă şi a “săpat” în stânca durabilităţii. Nimic nu se înfăptuieşte fără trudă, de multe ori, dezamăgire… dar s-au găsit Oameni  care au îndrăgit nespus cuvântul scris, şi nu s-au dat în lături când “furtunile” pândeau punctul vulnerabil.

Într-o perioadă destul de zbuciumată ( la nivel social), o mână de redactori au reuşit să păstreze “vie” flacăra speranţei în reuşită. Cu grijă şi devotament pentru cultivarea şi promovarea noilor talente, a scrierilor de calitate, au stat de “veghe” pentru a păstra şi a da valoare revistei.

Amintesc  câţiva dintre redactorii care au pus o “cărămidă” la acest edificiu de cultură:

Alina Dora Toma – redactor, corector; Ion Mânzatu– redactor; Lucian Gruia – redactor, critic;

Maria Sava – redactor, corrector; Nick Sava – redactor; Stănică Budeanu – redactor, corector, administrator soft; Virginia Paraschiv – redactor, critic; Dobrica Mariana – redactor, corrector.

Unii redactori (în afara celor amintiţi) s-au retras din motive personale, alţii au fost înlocuiţi. După o “luptă” începi să faci un bilanţ. Felicitări celor care cu mult efort, dar şi cu dragoste au “păstorit” această revistă timp de 3 ani.

Un merit deosebit îl au şi colaboratorii din ţară dar şi din diaspora. Fără scrierile lor, variate, stilizate,  revista nu ar fi prezentat  un interes atât de mare. Revista şi-a impus o anumită “ţinută” şi anumite reguli care au fost şi sunt binevenite pentru buna desfăşurare a publicaţiilor. Avem de-a face cu o  revistă serioasă, în paginile căreia se găsesc  nume sonore sau tineri debutanţi. Ea oferă un spaţiu de afirmare tuturor celor ce dau valoare scrisului, esteticului şi culturii în general. Pot spune că toate aceste publicaţii conferă longevitate şi  continuitate culturală şi spirituală, adunând în jurul ei scriitori talentaţi care duc mai departe””bătălia” cu timpul , cu “monstrul” ce aşteaptă să-şi arate faţa neiertătoare  la marginea “orei goale”…

Revista este o publicatie care asigură o legătură între  redactori şi colaboratorii săi. Între aceştia apare un “liant sufletesc”, o stare de spirit deosebită, entuziastă ( de cele mai multe ori).

Desigur, în aceşti trei ani au fost şi perioade de neînţelegeri,  perioade de frământări…

Revista are un număr de redactori şi colaboratori fideli pe care se sprijină. De remarcat este diversitatea rubricilor, articolelor, a temelor abordate.

Redactorii şi colaboratorii acţionează ca o echipă. Fără efortul  fiecăruia în parte, privind calitatea, profesionalismul, şi nu în ultimul rând, talentul, – nu s-ar fi ajuns la o reuşită în ce priveşte valoarea revistei.

O mănă de iubitori ai cuvântului  rafinat, bine şlefuit , se străduiesc să ducă mai departe destinul şi valoarea literaturii române. Consider această revistă şi nu numai… un simbol al “rezistenţei” în faţa “ţsunamiului” care vrea să şteargă urmele marilor creatori de frumos.

 

Atractiva, interesantă şi  plină de substanţă, cultivă deopotrivă, tradiţionalismul, modernismul, neomodernismul şi este deschisă noilor curente bazate pe valoare.

 

Felicit, în mod special, pe cel care a avut iniţiativa şi a păstorit această revistă, domnul Emanuel Pope.

Viaţă lungă, prosperă şi cât mai multe apariţii ce vor promova binele , frumosul, aducând o anumită stare de normalitate în aria spiritualităţii.

De asemenea, toată admiraţia pentru echipa de entuziaşti, cutezători a căror putere creatoare şi dăruire

nu pot stârni decât respectul şi sentimental prieteniei recunoscătoare.

                                  La mulţi ani şi cât mai multe numere ale revistei “Faleze de piatră”, la fel de interesante şi incitante.

Felicitări!

Cu preţuire, Valentina Becart

 

 

 

 

Felicitari primite din partea autorilor si cititorilor:

http://www.flipsnack.com/my-flipping-books/details?flip=fztn23f9

 

Tagged with:

Comentarii închise la LAUDATIO. Trei ani de la apariţie , autor Valentina Becart

Ghinduţa şi Remus, autor Adina Lozinschi

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 08/12/2012

                                                             „Chiar dacă ura nu dispare,

indiferenţa să devină dragoste”

 

Cei care ajung în stare gravă la terapie intensivă şi, printr-o minune sunt salvaţi, îşi dau seama că viaţa lor este pe mâinile unor oameni minunaţi. Ce frumos, ce nobil, ce înălţător este să salvezi vieţi! Da, viaţa este doar un firişor de aţă care se poate rupe uşor. Acolo sus, însă, Dumnezeu ne veghează. Nu numai într-un salon de spital se pot salva vieţi, ci…oriunde, numai să fie, cum se spune, omul potrivit, la locul şi în momentul potrivit.

Şi dacă viaţa înseamnă lumină, încredere, bunătate, dăruire, speranţă, la polul opus, în întuneric şi răceală, în ură şi disperare, în egoism şi răutate se află cea mai ingrată meserie din lume, aceea de HINGHER. Pentru nişte bani murdari, aceşti aşa-zişi „oameni”, nişte amărâţi, nişte fiinţe lipsite de suflet sunt gata să treacă la atac. Vin, pe la ore prea matinale, ca să nu fie văzuţi, vin hoţeşte, pe la spate şi chinuiesc biete animale nevinovate. Le ademenesc cu niscaiva hrană, apoi le capturează, şi cum la noi nu există adăposturi pentru animale, decât în promisiunile electorale demagogice, soarta le este decisă în mod cât se poate de tragic.

Flămânde şi însetate, bătute şi alungate, căţele de tot felul aduc pe lume pui. Atâta timp cât sunt micuţi şi încă mai sug la piept, căţeluşii au o viaţă fericită. Toată lumea îi iubeşte. Numai că sunt ai nimănui. Unele căţele sunt mai prietenoase şi acceptă apropierea oamenilor. Există însă şi altele, care îşi apără  puii exagerat şi atacă persoane străine. Aşa înţeleg animalele să îşi protejeze bondoceii lor. În fond câţi oameni nu dau cu pietre în animale, sau nu găsesc alte modalităţi de a le chinui! Şi câţi nu fac rău acestor fiinţe? De unde să ştie căţeaua-mamă cine îi vrea binele şi cine nu?

Sfârşitul lunii noiembrie, cu nopţi friguroase şi vânt usturător o găseşte pe căţeaua roşcată în prag de a aduce pe lume puii. După îndelungi căutări, găseşte o scobitură în zid, pe lângă un hotel părăsit în această perioadă a anului, în Saturn. Sapă cu grijă, ca să îşi asigure un adăpost cât mai ferit. Foamea este o stare permanentă. Şi totuşi…numai la mâncare nu se gândeşte. Mai degrabă s-ar bucura de nişte apă. Ascunsă acolo şi neştiută de nimeni, căţeaua roşcată într-o noapte aduce pe lume zece puişori. Zece sufleţele. Doamne, ce minune! Trei sunt negri, doi negru cu alb, trei sunt crem şi încă doi în culori amestecate.

Nişte zidari de la un hotel discută despre acest eveniment şi unul dintre ei spune cu ciudă:

-A naibii căţea! Acasă am o scroafă care a făcut un singur purcel şi acela rahitic, vai steaua lui! iar asta…torpila asta, că se repede ca o torpilă, a făcut zece!!!

Au urmat multe zile şi nopţi de iarnă, oricât de blândă, tot iarnă este, când căţeaua a stat cu puii pe lângă ea, lingându-i cu tandreţe, adulmecându-i. Numai piele şi os ajunsese Torpila. De-abia se mai ţinea pe picioare. Cu urechile mereu ciulite, cu botul ascuţit ridicat, vigilentă la orice mişcare, ca nu cumva să fie ceva care să facă rău puilor. O dată la câteva zile în sfârşit mai venea câte cineva să aducă ceva de mâncare şi apă. Noaptea, când toţi cei zece căţeluşi dormeau înghesuiţi unul în altul, ea pleca să caute câte ceva de mâncare, dar nu se îndepărta. Trecea strada  cu atenţie şi se ferea de alţi câini. Cu gâtul alungit şi botul în vânt, cu ţâţele umflate şi înroşite, bălăngănindu-se la fiecare pas, căţeaua supravieţuieşte. Încet-încet îşi învaţă puii să o asculte, să i se supună, să se descurce câte puţin şi singuri. Iarna aspră, cu geruri şi zăpadă, nopţile lungi cu  frig şi umezeală ce greu sunt de suportat! Căţeluşii scâncesc şi fiecare se înghesuie să apuce din izvorul de lapte, minunea vieţii şi să se adăpostească la căldura corpului mamei. Treptat devin mai măricei. Doi dintre ei, mai slăbuţi şi bolnavi mor îngheţaţi, unul dimineaţa şi celălalt seara, în aceeaşi zi. Cu botul său cald, având o cicatrice cine ştie de unde, căţeaua îi împinge uşor, sperând că se vor trezi. Dar este inutil. Cineva îi ia pe cei care nu mai mişcă şi îi aruncă într-un canal ca să nu se îmbolnăvească şi ceilalţi, iar căţeaua să uite şi să aibă grijă de aceştia, pentru că au nevoie încă mult timp de mamă. Opt pui rămaşi în viaţă cresc şi se dezvoltă. Curând încep să alerge. Dolofani şi atât de frumoşi, încep să cucerească noi teritorii. Căţeaua se mută mai spre copaci şi găseşte o pajişte mai la adăpost. Cea mai mare bucurie a mea este să îi strig şi să îi văd venind în goană spre mine, care mai de care mai frumos. Sunt atât de fericită, încât nu îmi pot stăpâni lacrimile, care îmi fug pe obraji ca nişte şoricei. Încerc să îi număr, de ficare dată, ca un joc copilăresc, dar este foarte greu, pentru că nu stau locului şi se mişcă, aşa cum se spune, exact ca argintul viu. Doream să ştiu mai multe despre aceşti căţeluşi, ghemotoace însufleţite, pline de încântare pentru una ca mine, să aflu care dintre ei este „băieţel” şi care „fetiţă”. Căţeaua se repezea la persoane străine şi lătra cu furie, dar eu nu am văzut să muşte pe cineva. Cu toate acestea se pare că a făcut-o, chiar de mai multe ori. O fi fost rea cu toată lumea, însă la mine venea şi îmi lingea mâna. Ea mânca rareori şi doar puţin. Devenise din nou suplă şi foarte agilă. Mereu îi lăsa pe căţei să se bucure de ospăţ. Într-o zi a mai dispărut un căţeluş negru, nu se ştie ce o fi păţit, poate s-a îndepărtat de frăţiorii lui, nu a mai ştiut să vină…poate a căzut într-un canal, căci în Saturn sunt mai multe canale descoperite, care pun în pericol nu numai viaţa câinilor, ci şi a oamenilor. Poate o fi luat cineva căţeluşul. Era cel mai frumos, cu blana cea mai lucioasă, neagră-neagră şi lăbuţele la vârfuri albe. parcă avea ciorăpei albi şi avea un pic de alb şi la gât, ca o crăvăţică. Mă rog în gând să îl fi luat un iubitor de animale  şi să îl crească în condiţii cât mai bune. Resping cu îndârjire idea că ar fi murit şi mă amăgesc singură cu gândul că se află undeva în siguranţă.

Şapte căţeluşi nostimi, cu burticile lor bombate se jucau în fiecare zi cu Pongo şi Dona, cei doi câini mari ai mei. Se rostogoleau ca nişte mingiuţe şi se ridicau viteji. Se călcau în picioare pentru un blid de mâncare caldă. În fiecare seară mi se strângea inima când vedeam că rămân în frig şi în mugetul mării, să doarmă sub cerul liber, în bătaia vântului. Îmi imaginam cum le îngheaţă spatele sau lăbuţele, cum nu se pot încălzi decât pe o porţiune foarte mică, unul lipt de altul şi cu toţii cât mai aproape de căţeaua-mamă. Uneori ploua ore în şir şi ei stăteau aşa uzi. Căţeaua îi lingea şi încerca să îi încălzească. Şi-a mutat culcuşul de câteva ori. Găsise un loc foarte bun în pământ într-o groapă plină cu frunze. Acolo se aşeza ca o cloşcă, îşi chema puii şi îi învăţa limbajul câinilor, ce înseamnă duşmănia, sau prietenia, putereaq, sau slăbiciunea, când trebuie să cedeze şi când nu trebuie să se lase. Îi învăţa să latre, le arăta teritoriul şi ei om urmau peste tot.

Trece şi luna ianuarie. Încă un căţel tărcat în mai multe culori dispare, apoi după câteva zile încă unul. Acum sunt cinci. Căţeaua este mulţumită chiar şi aşa…încă are pui în grijă. În februarie vremea se încălzeşte nefiresc şi zilele, săptămânile trec. Într-o zi căţeaua îl pune la punct cu asprime pe unul dintre pui. Nu îl muşcă tare, însă chelălăitul lui îi sperie pe ceilalţi. Căţeaua ştie să îi atenţioneze şi să îi înveţe cât mai multe despre viaţa de câine, să le traseze limitele dintre bine şi rău. Tare frumuşei sunt cei cinci căţeluşi: trei „fetiţe” şi doi „băieţei”. Betty, o căţeluşă mai urâţică, neagră, cu nişte sprâncene gris, cu o blană zbârlită, Ghinduţa – o căţeluşă bej, frumoasă foc, cu boticul negru, cea mai plângăreaţă şi fricoasă, timidă. A treia căţeluşă – Rita – neagră, foarte îndrăzneaţă şi prima la mâncare. Iar masculii, cel mai mare, pe nume Remus, cu nişte urechi ciudate, ridicate, însă având  vârfurile lăsate în faţă şi Pufi – cel mai flocos, maro. Parcă nici nu ar fi frate cu ceilalţi, deoarece nu seamănă absolut deloc. Este mult mai mare, o fi fost primul născut, este ca măgarul între oi. Are o blană pufoasă, dar când îmi treceam degetele prin ea îi simţeam coastele subţirele. Nu era aşa grăsuţ cum părea.

La început de martie, când iarna nu mai are putere, când primăvara bate la uşă, într-o zi, căţeaua roşcată, faimoasa Torpila a dispărut şi odată cu ea trei dintre căţei: Pufi, Betty şi Rita. S-a aflat că hingherii au trecut prin aceste locuri…Câtă cruzime să înhaţe fiinţe nevinovate şi să le ia şi să le ducă la pierzanie! Ce viaţă scurtă şi ce destin nemilos! Cu ce au greşit cei trei căţeluşi să li se curme brutal existenţa la numai patru luni de viaţă? Îi strig, îi caut şi tot sper că vor apărea, dar nu se întâmplă aşa ceva. Într-u târziu, speriaţi apar doar doi, ultimii doi din zece: Ghinduţa cea plângăcioasă şi fricoasă are o rană la picior şi una la gât. Sângerează. O chem ca să îi dau mâncare şi nu vine. Se uită de departe la mine cu teamă. Plâng. Acum plâng de supărare şi revoltă. Nu mai am lacrimi de fericire aşa cum se întâmpla când îi vedeam pe toţi cei zece căţeluşi alergând spre mine…Mai curajos este Remus. Negru ca pana corbului, cu urechile lui caraghioase, vine la picioarele mele şi se aşează cu burta în sus ca şi cum ar spune: „mă predau, sunt al tău, poţi să îmi faci ce vrei”! Eroii care au reuşit să scape de hingheri sunt Remus şi Ghinduţa.

În ziua următoare când îi chem, vine numai Ghinduţa. O săgeată de gheaţă mă duce cu gândul la hingher, poate că s-a întors. După îndelungi căutări descopăr că Remus este sechestrat într-o curte cu o poartă metalică, în spatele unui restaurant din Saturn. În martie este pustiu şi nu trece mai nimeni prin zonă. Remus, cunoscându-mi vocea, scânceşte din ce în ce mai tare. Îmi strecor mâna pe sub poartă. Are lăbuţele şi botul pline de păcură sau motorină, ceva unsuros de la şina pe care culisează poarta aceea metalică. Un lacăt mare atârnă sfidător, agăţat de un lanţ.

-Înseamnă că e bine! încerc să mă autoîncurajez. Îmi închipui că există cineva care l-a luat pe Remus ca să îl crească. Dar sunt uimită şi nu pot să înţeleg cum ar fi posibil ca acel om pe care îl cunoşteam din vedere să se schimbat într-atât…îmi aduc aminte foarte bine că omul acesta NU SUPORTĂ CÂINII. Cu un an înainte, vara, de mai multe ori, văzându-mă cu doi câini se răstea la mine:

-Pe aici ţi-ai găsit, doamnă, să treci cu potăile? fac mizerie, avem turişti!

-Mai mare mizerie fac turiştii, decât câinii mei, i-am aruncat eu exasperată, peste umăr. Da, da, era chiar în curtea aceea. Era acelaşi bărbat cu ura împotriva câinilor. Cu toate acestea mă gândeam că acolo este altcineva, care are nevoie de un câine de pază. Ar trebui să mă bucur, dar nu mă simt în stare! Şi dacă îl ţine acolo nemâncat pe bietul Remus şi uită de el? Vine o dată la câteva zile…sper să nu fie aşa! În acest timp Ghinduţa, cu blăniţa ei de culoare crem şi botişorul negru, cea mai frumoasă şi cea mai plângăcioasă dintre toţi stă acum lipită de poarta metalică. Vrea să intre acolo la frăţiorul ei. Numai pe el îl are. De-abia şi-a pierdut mama şl frăţiorii toţi. Acum…nici pe Remus să nu-l mai aibă? În spatele porţii Remus scoate nişte chelălăieli jalnice. Nu a mai fost închis până acum. Înainte alerga şi se juca pe unde vroia, iar acum este nevoit să stea într-o curte cu ciment pe jos, fără nici un fir de iarbă. Se pare, sau  cel puţin aşa îmi imaginez, că stăpânul a vrut neapărat un mascul. Pe Ghinduţa a lăsat-o  să plece unde vrea ea. Nu are nevoie de femelă care să-i facă o droaie de căţei…Numai că Ghinduţa, mititica, a fost crescută chiar acolo. La numai un metru distanţă de poarta metalică se află groapa cu frunze, culcuşul matern, leagănul ei unde nu demult dormeau toţi cei cinci căţeluşi împreună cu mama lor. Acum, dintr-odată Ghinduţa s-a trezit că a rămas singurică. Memoria animalelor este situată pe alt plan decât memoria noastră. Va uita curând că a avut frăţiori, va uita că a avut o mamă. Rămân instinctele.

Şi totuşi există minuni!După câteva zile, Remus care mai mult ca sigur fusese închis din greşeală în curtea aceea, probabil era întuneric, iar el fiind  atât de negru nu a fost văzut şi nimerise  fără să vrea acolo, acum a scăpat. Mare bucurie mare pentru cei doi căţeluşi Ghinduţa şi Remus! Chiar în momentul când nu ar mai fi crezut nimeni, s-au regăsit. Ce zbenguială, ce tăvăleală! Ce viraje!!! Ghinduţa în timp ce alerga era gata să intre cu botul într-un copac. Acum se au unul pe celălalt…Vor supravieţui câtva timp împreună într-o lume ostilă.

Hingherii ar trebui puşi la zid. Ar trebui omorâţi cu pietre. Şi vânătorii care  nu fac altceva decât să omoare din plăcere animale, la fel. Ar trebui să dispară de pe acest pământ. Cum să omori animale? De ce? Ce rău au făcut aceste fiinţe?

O pasăre, în zborul ei spre azur simte gheara morţii în glonţul, în alicele care o ating. Se poate ca puişorii ei să o aştepte undeva, într-un cuib, dar ea îngheaţă încet şi sigur în cleştele morţii.

„Să nu ucizi!” Este una dintre cele zece porunci din Biblie. Şi totuşi pe lume există, încă mai există, din nefericire, hingheri. Aceştia însă nu vin, decât dacă sunt chemaţi de cineva. Discutând cu diverse persoane, printre care se afla chiar o femeie care asistase  la scena apocaliptică  a capturării acestor câini, mi-am dat seama că omul care chemase hingherii nu era altul decât cel care se răţoise la mine deranjat de prezenţa câinilor  pe lângă poarta metalică pe şină. De bună seamă că pentru serviciile hingherilor acest individ a şi plătit. Căţeaua roşcată numită Torpila era foarte versată şi nu putea fi prinsă decât cu viclenie. Ademenită de acel adevărat Iuda, cu mâncare, căţeaua şi puii au fost cu toţii împuşcaţi cu tranchilizante. Cu săgeţile în spate, sau în picior, pe unde a fost nimerit fiecare dintre ei, căţeluşii au căzut repede la pământ, dar căţeaua s-a zbătut mult şi a reuşit să intre printr-o spărtură într-o magazie părăsită. de acolo au scos-o înţepând-o cu nişte beţe metalice. Scâncind şi zvârcolindu-se la picioarele călăului său, în sfârşit nu mai mişcă. Ce fel de om poate fi acest şef de restaurant şi cât de profundă îi poate fi ura împotriva câinilor, din moment ce a stat ca o stană de piatră şi a asistat cu satisfacţie la scena aceasta terifiantă desprinsă dintr-un amarnic coşmar? Ce fel de creatură josnică şi lipsită de suflet este în stare să provoace o asemenea scenă incredibilă şi să savureze cu indiferenţă, poate chiar cu bucurie ceea ce se petrecea sub ochii săi nemiloşi? Din cinci căţei, numai trei au fost prinşi, după cum am aflat ulterior, pentru simplul fapt că Ghinduţa  şi Remus nu erau de faţă. Ei nu au ştiut ce s-a întâmplat şi nu au înţeles ce pericol reprezintă omul de la poarta metalică, marele şef de restaurant. Ştiu doar că la începutul lunii martie s-au trezit deodată fără mama şi fără frăţiorii lor. Este posibil ca atunci când Remus a fost închis în curtea aceea, să fi fost dat la rândul său pe mâna hingherului. Ce pradă uşoară! Iar Ghinduţa, care stătea numai pe lângă poarta aceea, se oferea pe tavă, fără să ştie ce ar fi urmat.

În fiecare dimineaţă şi seară, când îi strig pe Ghinduţa şi Remus, dacă nu apar imediat, un fior rece îmi coboară de la inimă în stomac, urmând ca apoi să mă mir şi să mă bucur în egală măsură când îi văd. Remus este un căţelandru de toată frumuseţea, iar Ghinduţa a crescut şi blana pe spate şi la ceafă este maro. Culoare i s-a mai închis, iar botul negru caută mângâiere. Zile în şir îl întâmpinau pe  călăul familiei lor fără să ştie cât rău le-a făcut, sau le-ar putea face, îl întâmpinau cu prietenie şi devotament, lătrau la persoane străine, apărându-l pe cel care le-a ucis mama şi fraţii. iar el…nemernicul…de nenumărate ori lua câte un băţ sau o piatră şi îi lovea.  de aceea Ghinduţa sângera atunci… fusese bătută probabil de ciudă că scăpase de laţul hingherului. Prima grijă a omului care chemase hingherii era să facă ăn fiecare zi  un ocol al restaurantului şi să verifice totul. Ghinduţa şi Remus încercau să îl însoţească, dar el nu ştia cumsă se debaraseze mai repede de ei. După mai mult de o lună, câinii şi-au dat seama în sfârşit că nu au cu cine să se înţeleagă şi s-au mutat în preajma altor oameni care îi iubesc ţi îi îngrijesc.

Nemernicul…nemernic rămâne. Îl văd deseori. Avea pe vremea aceea o maşină dacia veche, cu un număr de înmatriculare într-o combinaţie de trei litere „JME”, ceea ce mi-a declanşat rapid expresia:”JALNIC MAI EŞTI!”. În maşină avea o icoană şi alte semne care arătau că ar fi un om cu frica lui Dumnezeu, un om credincios, însă nimic nu este adevărat, după cât rău a făcut. Acesta nu este  om, ci este o creatură josnică, are creierul amputat şi este incapabil de a conştientiza ce înseamnă dragostea sau bunătatea.

Şi dacă ura împotriva animalelor nicicum nu se poate schimba, nu-mi rămâne decât să cred şi să sper din adâncul inimii că dragostea faţă de tot ce este viu pe acest pământ, este cu mult mai puternică  şi vă mărturisesc că dorinţa mea cea mai mare este ca indiferenţa unora să se transforme în dragoste şi să nu mai existe poveşti triste despre vietăţile din preajma noastră.

 

 

autor Adina Lozinschi

Tagged with:

Comentarii închise la Ghinduţa şi Remus, autor Adina Lozinschi

Anotimp sufletesc / Trăiesc în privirea ta / Oftat închis în auz, autor Renata Verejanu

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 08/12/2012

 

în memoria mamei Ana

 

 

Așa senină ploaie am văzut o singură dată:

Ascunsă de copii, plângea în sine mama…

Și zarea înalt aprinsă de-atunci e înlăcrimată,

Și plânge uneori fără să-și deie seama:

Ce anotimp domnește în vorba omenească,

Și cum se simte spicul în ochi-aprinși rodit?

Nereținându-și jalea,

fulgerul trimis e să lovească

Cerul sufletesc de nori răutăcioși acoperit.

Așa senină ploaie… dar uite că nu trece,

Ci în dureri adânci pâraiele-și revarsă,

Și îmi rănește graiul dansul ei cel rece –

Și eu, copil naiv, o tot adun în plasă,

Așa cum ochii mamei îi tot adun în mine

Cu tot ce au văzut în viața lor frumoasă, –

Dar ochii părintești, în loc să mă aline,

Mă izgonesc în ploi, să fiu mai sănătoasă.

 

Trăiesc în privirea ta

Eu trăiesc în fereastra închisă de obloane

Să nu vadă cerul că-s eu către drum.

Timpul mă împinge, flămând de coroane

Crescute pe dinlăuntru a tot ce îţi spun.

Inima zilei deschide a sa carte

La pagina scrisă de acum un an,

Si crede că-s mănunchi de glume curate

Neimportante pentru vre-un plan.

Ci eu trăiesc în fereastra ta, vis devreme,

Soarele întinde umbra-mi pe pereţi.

Nenumărate patimi cearcă să te cheme –

Să nu fugi de-acasă, cer de dimineţi.

Eu trăiesc în fereastra ta, şi când e noapte,

Şi-n corp îmi dă năvală gândul tău, senin:

Nu lăsa privirea să-mi ducă anii departe

Că-n geamul tău deschis pot să nu revin.

Oftat închis în auz

Mi-am turnat vorbele în palme, poftiţi:

Voi, patru anotimpuri flămânde de mine,

Serviţi.

Istovită de anii mei, nu încap în nici o oglindă

A celor patru zări; ca focul în lemne

Surâd blândă.

Oftatul, din suflet eliberat, s-a închis în auz,

Nu-l goneşte nici o rugăciune, nici o sudalmă –

Preludiu confuz.

M-am răspândit ca un zbor neterminat

Din casă în casă, din palmă în palmă –

M-am înălţat

În numele de Mamă.

 

 

autor  Renata Verejanu

pictura Constanta Abalasei-Donosa

Tagged with:

Cartea, autor Militaru Corina

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 08/12/2012

 

Cartea

            Draperiile de culoarea untului, mătăsoase, mai mereu trase, împietreau sufrageria Monicăi  într-o înserare continuă. Nici lumină, nici întuneric. Nici viaţă, nici moarte. Mobilierul simplu, dar ales cu gust, abia se distingea. O canapea din piele maro ciocolată, două fotolii la fel, o măsuţă din sticlă cu obişnuita cană de ceai pe ea, şi multe poliţe ce se împleteau în zigzaguri pe peretele din faţa canapelei, pline de cărţi. Lângă fereastră o mică seră, cum îi plăcea Monicăi să numească locul unde aşezase câteva plante ornamentale, plante ce parcă se obişnuiseră să se hrănească din semiîntuneric ca şi stăpâna lor.

–        Moo! Unde eşti? Uff, iar ai tras draperiile!

Monica tresări şi se ridică din fotoliul unde cu ochii închişi îşi lăsase mintea să alunece în trecut, aşa cum obişnuia să facă, mai ales în ultimul timp.

–        Ce faci? o întrebă privind-o cu reproş, Anca, fata vecinei.

O cunoştea pe această tânără de când se născuse, acum douăzeci de ani. O văzuse crescând, o ajutase de multe ori cu temele în şcoala primară, apoi îi fusese profesoară de limba română în liceu. Pentru Anca ea era Mo, după cum îi stâlcise numele când începuse să vorbească. Nu trecea zi fără s-o viziteze măcar o dată. Monica o învăţase să iubească cărţile, arta, îi dădea sfaturi, iar Anca îi dăruia câte o gură de aer proaspăt. Trecea ca o pală de vânt spulberând semiîntunericul blazat în care trăia ea.

–        De ce faci asta, Mo? întrebă Anca în timp ce strânse draperiile, lăsând loc luminii să inunde camera.

–        Ce fac?

–        De ce te îngropi în fotoliul ăla? Eşti încă tânără!

–        A, da! De când voi ăştia mici consideraţi un om la cincizeci de ani tânăr? Îî? întrebă Monica înviorată de prospeţimea fetei.

–        Eu nu gândesc aşa!

–        Bine, bine! Hai să mănânci ceva!

–        Nuu! Am mâncat acasă! Am venit să-ţi povestesc. Azi am cunoscut un băiat…

Anca povestea însufleţită iar Monica privea chipul ei luminos, ochii aprinşi de nerăbdarea de a simţi dragostea adevărată. Există pentru fiecare un moment magic. Ea trecuse pe lângă el, incapabilă să-l prindă. Cunoscuse acea dragoste, dar nu avusese curajul s-o trăiască până la capăt. Fugise şi de atunci viaţa ei cursese în zadar purtând în ea un gol imposibil de acoperit. Îşi amintea cum îl întâlnise pe Lucian. Îl ştia de mult timp. Mergea foarte des, pe vremea aceea, la teatru. Îi admira talentul şi nu numai. Încă tânăr, era un bărbat înalt, bine clădit şi foarte frumos. Avea carismă. Nu scăpa nicio piesă în care juca el. Acum se mai strecura câteodată în sala teatrului, doar ca să-l mai vadă puţin. Mereu cu grija să nu fie observată.

Îşi amintea că, voia să invite la cercul de literatură din liceu câteva personalităţi artistice printre care şi un actor de la Teatrul de Stat. Astfel, după un spectacol, căutându-l pe directorul teatrului pentru a-i cere ajutorul, se văzu deodată faţă în faţă cu Lucian. Acesta îmbrăcat încă în costumul de pe scenă se grăbea către cabine şi văzând-o dezorientată îi spusese uşor teatral, crezând că vrea un autograf,

–        Cu toată dragostea, frumoasă domnişoară! Dacă-mi daţi un pix şi…

–        Pentru? întrebase Monica încruntându-se uşor.

–        Autogr… nu asta voiaţi?

–        Şi cine sunteţi dumneavoastră, mai exact? întrebase Mioara şi văzându-l undeva la câţiva paşi pe domnul director, un actor mai în vârstă, se dusese spre el zâmbitoare.

După acea primă întâlnire, din întâmplare sau nu, Lucian fusese actorul ce se alăturase proiectului ei. A doua întâlnire îi dezvăluise un om manierat, fin, cu un simţ al umorului foarte dezvoltat, liber şi extraordinar de inventiv. Au urmat alte, şi alte, întâlniri. Privind în urmă Monica a realizat că se îndrăgostise de la prima atingere a privirilor lor. Era totul perfect, atât de perfect încât teama de a nu pierde acea magie, a făcut-o să refuze căsătoria cu el. Atât de frică i-a fost de momentul în care el, înconjurat de atâtea admiratoare, ar fi uitat-o, încât a preferat să rupă ea visul gândind că se protejează de o suferinţă viitoare. Apoi îşi dorise să se întoarcă, să-i spună că a greşit, dar orgoliul n-o lăsase. Timpul se scursese  refuzând să aştearnă balsamul uitării peste inima ei. El se căsătorise după doi ani şi divorţase după alţi trei.

Anca plecase de mult. Nu apucase să-şi termine povestea despre băiatul întâlnit pentru că o chemase mama ei, dar promisese că revine mai pe seară. Monica se întorsese la fotoliul ei şi la semiîntunericul în care se simţea bine. Se resemnase de mult. I se părea prea târziu pentru orice. Acum. Dar ce-ar fi fost dacă… Se ridică şi alese dintre cărţi una aproape ascunsă vederii. De format mai mic decât cel obişnuit, legată îngrijit, cu coperţi din piele fină verde închis şi cu marginile paginilor aurii. Era cadou de la Lucian, făcută la comandă special pentru ea, cuprinzând toate poeziile dragi ei. Un dar cum numai el putea face. O mângâie uşor cu palmele, se întoarse în fotoliu, aprinse veioza ca o floarea soarelui cu petalele aplecate şi începu să răsfoiască. Se opri asupra unui poem. Citi, reciti de câteva ori, apoi îndoi colţul paginii, încălcând fără să-şi dea seama codul ei de reguli cu privire la cărţi, o închise şi se adânci în gânduri. Ultimele versuri pluteau în mintea ei „Dar dacă nu rişti nimic, Nu faci nimic, Nu ai nimic, Nu eşti nimic…”(*) O ardeau. „Of, de-aş putea s-o iau de la început!…” îşi spuse simţind cum regretul îi muşcă sufletul.

 

***

            Monica intră în casă, îşi aruncă geanta pe canapeaua din sufragerie şi se scufundă în fotoliul ei preferat. Nu ştia ce este cu ea. Ar fi vrut să creadă că lucrurile sunt limpezi aşa cum spunea Maria, prietena ei, dar le simţea complicate. Se prefăcuse că-i este rău când Lucian o ceruse în căsătorie. De fapt chiar îi era, făcuse un atac de panică. El o înţelesese, amânase discuţia pentru a doua zi, o adusese până în faţa blocului, ea insistase s-o lase acolo, pentru ca apoi să fugă la Maria. După două ore de discuţii, singura concluzie la care prietena ei ajunsese era că ea, Monica, are nevoie de un doctor.

–        Dacă ţi-e frică de suferinţă, de ce ai mai început relaţia? Ce se întâmplă dacă te căsătoreşti? Necăsătorită nu poţi să-l pierzi? Nu te înţeleg! fusese ultima replică a Mariei.

Nu ştiuse ce să răspundă. Apoi se revoltase pe prietena ei. Ce era aşa de greu de înţeles? Fusese lângă ea când de la perfecţiune ajunsese la dezastru, când din nori ajunsese direct în noroi. Ştia cât de greu îşi revenise după ce-l găsise pe fostul ei soţ în pat cu… nici nu mai conta cu cine! Nu, nu mai voia să treacă prin aşa ceva.

Auzi o bătaie în uşă, apoi aproape se rostogoli în casă, Anca, fetiţa vecinei, foarte dragă Monicăi. Aceasta veni în viteză, se aruncă în braţele Monicăi, îşi puse mânuţele pe obrajii ei şi frecându-i uşor a alintare o rugă,

–        Mo, vleau o poveste! Îmi spui? Te loog!

–        Da, puiule! răspunse Monica şi în timp ce-i povestea copilei despre lumi miraculoase îşi recăpătă calmul.

După ce Anca plecă, gândurile începură iar să roiască în capul ei. Se uită în jur căutând un punct de sprijin. Privirea i se opri pe cartea primită în dar de la Lucian. Mereu la îndemână, pe măsuţa dintre fotolii, conţinea poezii dragi ei, balsam pentru suflet. O luă gândind că îi face bine să citească din ea. Cartea se deschise la o pagină cu colţul îndoit. „ Off, Ancuţă, Ancuţă!” îşi spuse Monica convinsă că fetiţa umblase neatent cu cartea ei. Gândul că trebuia s-o înveţe pe Anca să păstreze cărţile, rămase atârnat undeva în aer, atenţia ei fiind concentrată pe câteva versuri.„Dar dacă nu rişti nimic, Nu faci nimic, Nu ai nimic, Nu eşti nimic…”

*  Riscul de Rudyard Kipling

 

Decembrie 2012

autor  Militaru Corina

 

 

Tagged with:

Comentarii închise la Cartea, autor Militaru Corina

Poeme de Angela Nache Mamier

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 08/12/2012

mă trezeşte mulţimea

în frâul lacrimilor abia timide oprelişti
sunt femeie am îndatoriri
viaţa frământată nu-mi aduce nimic
nici ploaia îndărătnică
nici aşezarea montană
mi-e frig şi mă frâng fără stăpânire de sine
să cred în ceva în versuri în oameni
în gesturile automate
în aşteptare
suflet rupt
mă trezeşte mulţimea
rinoceraşii
supraomeneşte încerc să le semăn
să funcţionez
cum să uit tristeţea vălul singurătăţii
crâncena zbatere între viaţă şi moarte
chipul şters al iubirii blânda icoană
purtată de sângele amintirilor blând
acoperind în răstimpuri
coşul pieptului tânăr rănit
nu poate fi viaţă nefericirea
nici acesta oarecarele meu sfârşit

mi-aş dori un sânge rebel

mi-aş dori un sânge rebel
peste universul întins necitit
mi-aş dori tâmple fără grele amintiri
vă mai spun ieşiţi din impas nu ca mine
daţi cu picioarele-n
piatra grosolană a singurătăţii
fericirea este de esenţă divină
câţiva zei nu-i aşa ostenesc pentru asta
vezi aceste vitralii
din aerul alipit luminii din catedrale
ar putea cuprinde câteva
din poveştile noastre
cândva binefăcător de naiv colorate

 

elastice faceri în trunchi
sufletul sprjinit elastice faceri în trunchi
ritmice taine din care n-au cum rămâne şi resturi
totul se-mparte egal braţe fluturii pielii
însufleţitul cântar
în care cad ca trăsnite de bine
seminţe ademenite de lume
las pământului oricum ceva
cum strigam aş fi dat înapoi
să m’acopăr un timp
să amân iminentul impact
preţul celui mai palpabil destin
sigur nu mai sunt aceeaşi fiinţă
astăzi vă cred mai puţin
fapta şi clipa te-ncearcă şi schimbă
nimeni nu ştie cum recunosc şi cum simt
izul amăgitor dar sublim
urmele fragede
nu mai sunt ale tale
ele pot fi ale altei femei
ale altui bărbat
lutul dragostei lor
modelându-le pruncul ca trup

 

 

autor   Angela Nache Mamier 

Tagged with:

Comentarii închise la Poeme de Angela Nache Mamier

Pe pămînt străin, autor Costi Arcu

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 08/12/2012

 

              N-am reușit la automat și am fost nevoit să merg la biglietteria. Uno biglietto spre Arezzo, cer. Nu știu cum se spune în italiană vă rog, dar să nu uit măcar de grazie. Un domn în vîrstă, cu pleoapele inflamate de conjunctivită, mă servește. Grazie. Omul încuviințează zîmbind. N-am înțeles ce a spus, însă pare amabil. Numai să nu uit de compostare, m-a atenționat și doamna Gina să am grijă. În Italia, înainte de a urca în tren, ești obligat să compostezi biletul pe peron. N-am reușit să pricep care este sancțiunea dacă te găsește cu biletul nevizat. Observ că trenul meu va pleca de la binario șapte. E în regulă. Am de așteptat mai bine de o oră și casc gura învîrtindu-mă prin gara uriașă. Îmi cumpăr de la un chioșc un sandvici sau panino de patru euro și aștept partenza. Încerc s-o dau pe italiana. Mă emancipez zi de zi.

Cînd se apropie ora plecării, merg pe peron. Trenul se află la linia șapte și identific ușor vagonul cinci. De pe culoar, reușesc să descopăr compartimentul în care am loc. E vraiște. Observ că sînt vreo trei copii și cîțiva adulți. Se vede că vin de mai departe, nu au urcat în Roma. Sînt instalați comod, somnoroși. Probabil voi rămîne pe hol să admir peisajul, nu are rost să-i deranjez. Numai că se circulă mult pe culoar și vreau să scap de rucsac. La urma urmei am un loc plătit, n-am să stau cu bagajul în spate.

Intru în compartiment și spun frumos buongiorno, încercînd să găsesc pe sus un loc unde să-mi așez bagajul. Nimic. E o harababură de nedescris, numai bagaje desfăcute și împrăștiate. Cer din priviri ajutor, însă nimeni nu se sinchisește. Un individ cu privirea fixă pălăvrăgește ceva către doamnă grăsuță de lîngă fereastră. În fața ei se află o pereche ceva mai tînără, care participă la discuție cu destulă reținere. Tocmai vorbărețul nervos se află pe locul meu, dar face abstracție totală de mine. E prins în discuție și tot arată ceva spre copii, trecîndu-și mîna prin părul vîlvoi. Probabil îi face reproșuri soției sale, nu-mi dau seama. Sau se referă la mine, nu exclud. Orice ar fi, nu mi se pare corect să stau cu rucsacul în spate vreo două ore sau cît o mai fi durînd călătoria. Întind biletul și-i fac semn că îmi ocupă locul. Dintr-o dată am pus paie pe foc. Macaronarul își scoate biletul, îl agită prin aer și pornește să turuie pe alt ton. Oach! se strîmbă apăsat, stranieri sporchi…, nu înțeleg din tirada lui decît această sintagmă. Îmi dau seama că nu-mi înalță cuvinte de laudă, solo stranieri, sporchi etc.! Mama mă-ti de măgar, îi șuier printre dinți, te bag în mă-ta etc. etc.! Tot cuvinte unul și unul extrase dintr-un vocabular select. Constat cu uimire că am început să devin grosolan. În nici o împrejurare eu nu înjuram și nu foloseam cuvinte murdare. Nici nu gîndeam în argoul ăsta jegos. Acum însă descoperisem o adevărata voluptate să-i șuier macaronarului insulte și mizerii. Acela continua să melițe despre stranieri care îi provocau lui atîta disconfort, degeaba încerca doamna să-l tempereze. Mi-ar fi plăcut să-i dau un pumn în gură numai să-l fac să tacă. Mă călca pe nervi cînd pronunța cu dispreț (și ură, mi se părea) cuvîntul stranieri. Era un porc de cîine.

Din fericire, n-am apucat să-i dau cîteva între ochi, așa cum mă îndemnau instincte atavice. Atunci a fost cînd a intrat controlorul și, cum obișnuiește tagma asta pretutindeni în lume, ne-a cerut să-i prezentăm biglietti. În fața autorității, apriga dorință de a-i rupe broscarului fălcile s-a stins în bună măsură. Mi-am dat seama că aș fi intrat în mare belea dacă ajungeam în fața carabinierilor însoțit de un italian de-al lor cu maxilarele fracturate. Numai să fi dat peste vreun fascist din ăsta și printre carabinieri, că nu mai scăpam din beciurile poliției cîte zile aș fi avut. I-am întins controlorului biletul și i-am spus răspicat pe românește că jegul acela refuză să elibereze locul. Nu vă spun cît de repede a înțeles piticania situația dezagreabilă în care se găsea un oaspete de vază al Italiei. Tipul era un brunet cu mustața cănită și buze subțiri, un cocoșel italic, dacă pot spune astfel. Impresionat de modul tranșant în care promovam limba maternă, a examinat rapid cele două bilete și fața tuciurie i s-a luminat pe loc. Mi-a restituit biletul făcîndu-mi semn că locul îmi aparține și s-a dat la tipul agresiv. Tonul acestuia se mai înmuiase, însă își continuă tirada presărată cu invective, stranieri sporchi etc. Doamna încerca să-l calmeze, dar parcă punea gaz pe foc. Era probabil învățat să procedeze așa în locuința lor și uitase să-și lepede proastele obiceiuri la plecare. Mi s-a părut că situația va rămîne la fel de nelămurită și măgarul ăla va continua să mă înjure pînă la destinație. Numai că mititelul reprezenta autoritatea și ținea să o arate față de doamne. S-a întors din ușă și i-a spus recalcitrantului cîteva cuvinte cu voce scăzută, din care n-am înțeles o boabă. Dar formula mi s-a părul magică pentru că fiara s-a înmuiat dintr-o dată și s-a cărăbănit ostentativ pe culoar.

M-am așezat cu destulă reținere, gîndindu-mă că micii broscari mă vor urî pe veci pentru că le-am dezonorat capul și mîndria familiei lor. Că în manualele de istorie se va consemna victoria prin șiretlicuri și trădare repurtată de un străin nemernic asupra unui reprezentant ilustru al națiunii italiene etc. Bine măcar că n-am dat de înțeles că sînt român, din cîte am băgat seama nu avem o faimă strălucită pe acolo. Dar nu s-a întîmplat nimic rău. Dimpotrivă, copiii se zgîiau la mine cu interes. Le apăream probabil ca un șarpe cu ochelari băgat într-un recipient din sticlă. În partea opusă, lîngă maică-sa, se afla o fetiță blondă, cu ochi verzui-albaștri, de vreo nouă, zece ani. A schițat un zîmbet în direcția mea, reprimat rapid ca pe un gest de gravă erezie. I-am răspuns la fel de imperceptibil. Aveam un complice în tabăra adversă. Peste cîțiva ani această copilă se va desface înflorind într-un trup de irezistibilă feminitate, gen Claudia Cardinale, însă părea improbabil să am atunci acces la nurii ei. Acum eram zeu, mai departe nu puteam fi sigur de nimic. Înfruntarea din care ieșisem victorios mă făcea să simt că trăiesc. Eram un mascul învingător. Viața e o luptă continuă, mi-am șoptit cu satisfacție în barbă, iar nu lîncezeala în care m-am scăldat pînă acum. Presimțeam frenezia care m-ar fi încercat vărsînd sînge de macaronar.

Numai Flu-Flu părea posomorît. Își pîlpîia luminițele prin fața ochilor mei, încercînd să-mi abată gîndul de la confruntări sîngeroase. Și, la drept vorbind, pe vremea aceea nu aveam pic de experiență în băutul sîngelui de italian. Îmi plăcea vinul lor, dar nu și sîngele. Nu venisem aici pentru a declara război Italiei ori să mă iau la trîntă cu Berlusconi magnificul. De ce nu mă comport civilizat? îmi striga trăgîndu-mă de mînecă universitarul care căuta să-și facă loc tot mai în față. Își revenise din moartea clinică în care a zăcut cîțiva ani și dădea din coate încercînd să treacă de celelalte personaje îngropate în mine. M-am calmat de îndată, nu-mi venea la socoteală să fiu văzut de vechile mele cunoștințe în starea aceea de surescitare.

Și nici nu era cazul să forțez lucrurile. Făcusem dovada că știu să-mi apar drepturile, nu eram un simplu peregrin pe care îl poți muta de ici, colo, cum ai chef. Rămăsesem cu rucsacul în brațe, renunțînd să mai scot laptopul. Tipul de lîngă fereastră, un ins slab și chel, îmbrăcat la costum maro și cămașă bleu descheiată la guler, a schimbat cîteva cuvinte cu doamna din față. Priveau îngrijorați bagajele împrăștiate în compartimentele de sus, parcă ar fi fost drobul de sare. Mi-am dat seama că oamenii sînt în căutarea unei soluții inginerești. Chelul s-a săltat de pe locul său și a înghesuit bagajele desfăcute, făcîndu-mi semn că pot să-mi așez rucsacul. OK, grazie. Molto grazie, îi spun. Prego, spuse acela. Nu pricepeam bine ce vrea să însemne prego, deși mai auzisem cuvîntul. Probabil corespunde expresiei „cu plăcere” din limba română, am presupus. Am săltat rucsacul pe suportul de deasupra și mi-am înfipt privirile în fereastră cu gîndul de-a admira peisajul. Nu știam cît mai durează drumul pînă la destinație. Am ridicat din umeri, ce importanță avea? Îmi puteam permite o clipă de relaxare. Habar n-aveam cine mă așteapta și dacă mai exista o destinație pentru mine. La ce să mă grăbesc? Mergeam pe mîna destinului.

Un timp prin fața ochilor mi s-au derulat imaginile ruginii ale toamnei, peste care din cînd în cînd se suprapuneau pete de un verde întunecat, cladiri, întreprinderi, din nou pășuni dezgolite, oi și capre, cîteva vaci în stînga unui șir de chiparoși, toate într-o învălmășeală tot mai grăbită. Simt că mi se închid ochii și pe retină îmi apare macaronarul acela sărit de pe fix, care își tot trece mîna prin părul rar, în dezordine și imediat și-o aduce în față privind-o cu stupefacție, de parcă ar fi făcut nu știu ce descoperire. În paralel, se simte o tensiune enervantă, pînă cînd intră un controlor cu mustață uriașă, îl înșfacă de guler fără o vorbă și-l aruncă pe fereastră din goana trenului. Nu știu ce rol joc eu în toată povestea, însă mă simt bîntuit de vrednicie de parcă aș fi înfrînt o întreagă armată ostilă. Mă simt personaj pozitiv, un erou. Și sînt încredințat că bătrîna Katy ar fi mîndră să afle că îmi arăt mușchii prin străinătate. Am totuși certitudinea măgulitoare că i se vor transmite ziarele occidentale ce relatează în amănunt isprăvile mele. Și că toate astea vor fi cuprinse mai tîrziu într-o nouă odisee.

Ca și cum m-aș rostogoli dintr-o altă lume, revin în prezentul lipsit de strălucire. Îmi dau seama că surîd, iar micii broscari (mormolocii, îmi spun, și abia mă abțin să nu izbucnesc în rîs) mă urmăresc din priviri. Probabil se minunează că un șarpe cu ochelari poate zîmbi. După ce le-am izgonit din compartiment tatăl sau, mă rog, tutorele ori însoțitorul, acum mă distrez. Lîngă fata cu potențial distructiv printre bărbați stă un țînc de vreo trei ani, mucos și cu fața rotundă ca o minge de fotbal de pe San Siro. E blond, puțin transpirat și cu părul vîlvoi, copie minusculă a fascistului de pe culoar. Pare totuși teafăr la cap, măcar nu-i ies ochii din cap înjurînd străinii. Pilotează un avion purtîndu-l în viteză spre fața soră-si și înapoi, țipînd bucuros u-uuuu-u-uh! volare, u-uuu-uh! Agitat și fericit pentru că toți ochii sînt îndreptați spre el. Presimt că se va produce pozna și va sparge buza copilei. Intuind pericolul, doamna intervine interpunîndu-și mîna. Surprins de alianța brusc încheiată, scandalagiul încearcă să-și ia elan mai larg și scapă din mînă avionul care aterizează izbindu-se în piciorul meu drept. Fața mi s-a schimonosit de durere, mi-am prins fluierul piciorului cu mîinile și am început să urlu de durere. M-am silit să nu scot totuși nici un sunet, însă micul macaronar n-a sesizat manevra și a continuat să se holbeze la membrul schilodit. Părea o grea pagubă colaterală care nu putuse fi luată în calcul nicidecum. Contorsionat de durere, am ridicat avionul agresiv și i l-am întins zîmbind pe neașteptate. Nici nu bănuise, era ziua surprizelor pentru el. Dar a priceput imediat că a fost tras pe sfoară, am citit asta în ochii lui, ca dovadă că mormolocii sînt foc de inteligenți. Cu ușoară reținere, și-a luat arma și a izbucnit într-un rîs năvalnic, înviorîndu-i și pe ceilalți. Mi-am dat seama că devenisem dintr-o dată simpatic. Se observa în privirile lor că nu mai eram șarpele cu ochelari.

Mi-am scos biletul și am verificat ora de sosire în Arezzo. Arrivo, învățasem cuvîntul pentru sosire la Termini. Potrivit orei afișate pe telefonul celular, făceam mai puțin de un sfert de oră pînă la destinație. Era momentul să-mi pregătesc retragerea. Privesc pe fereastră și văd cîteva clădiri răzlețe cu aspectul unor făbricuțe sau ateliere, semn că mă apropii. Îmi iau rucsacul și cînd deschid ușa mă întorc strigîndu-le ciao, ragazzi, addio, bambini! Omul meu se află la fereastra de alături și întoarce capul suprins din cale afară cînd își aude progeniturile urîndu-mi cele bune. Eu continui să pun gaz pe foc și le fac semne din mînă, adio, mici broscari, cred că ați pus-o cu fascistul ăsta. Figura sa uluită mi se pare chiar simpatică. L-am lucrat la marea artă, un șiretlic demn de o vulpe ca Decebal, mă asigur. Nu-i puțin lucru să faci pact cu aliații dușmanului și să-l lași în pielea goală. Manevra asta ar trebui să fie preluată în toate manualele de strategie militară. Și pentru a isprăvi treaba, îmi fac rapid un plan de bătaie, calculînd că aș putea, în trecere, să-i ard una la gleznă pentru a mă revanșa față de întreaga lor familie. Desigur, operațiunea trebuie însoțită de un pardon cu sonor puternic. Prin înghesuiala asta nu ai cum evita unele mici și scuzabile incidente. Renunț la gîndul agresiunii în ultima clipă. Dă-l în mă-sa. Am destule pe cap, numai o încurcătură îmi lipsește acum.

Și drept dovadă a pașnicelor precepte după care mă călăuzesc, am coborît prin partea opusă a vagonului, evitînd practic un conflict de proporții. Măcar și pentru atît, și domnii de la Stockholm ar trebui să califice gestul meu drept simbol al bunelor intenții, considerîndu-l o serioasă opțiune în acordarea Permiului Nobel pentru Pace. Pe peron e aproape pustiu și bate un vînt rece. Au mai coborît vreo șase persoane ce dispar pe niște scări. E un pasaj subteran prin care se ajunge în sala de așteptare a gării. Mă mai învîrt puțin dezorientat și o pornesc pe aceeași rută. Nu mă așteptam totuși să fiu întîmpinat cu flori pe peron. Traversez un tunel dezgolit, urc niște scări și intru în gară, stazione pre limba lor. E o încăpere modestă. Dacă n-ar exista automatele pentru bilete, ai putea crede că ești în stazione din Dorohoi sau Tecuci. Se află mai mulți oameni aici, unii cumpără bilete, alții stau în așteptare lîngă bagaje, însă nici unul nu pare interesat de ilustra mea persoană oricît mă agit încolo și încoace. Nu mi-i nici foame și nici frig, nu sînt grozav de obosit, mă apasă numai o senzație dezagreabilă. Pare aiurea să aștept nu știu cît pe nu știu cine în gara asta amărîtă. Dacă îl aruncam din tren pe nemernicul ăla, acum eram bine mersi la poliție și probabil mă alegeam cu un scaun și un ceai cald. Și, în mod sigur, cu un acoperiș deasupra capului pentru noapte.

N-a fost încotro, m-am văzut nevoit să recurg la soluția extremă. N-aș fi vrut să-l sun eu pe acel misterios Luigi (părea să fie numele conspirativ), sperasem că mă va aștepta la gară. Așa am dedus din ultimele mesaje electronice primite de la Anca. Și atunci mi s-a dezvăluit dintr-o dată realitatea nudă. Nu mai eram nici universitar și nici ziarist, ci un terchea-berchea urmărit de oameni răi, capabili de orice. Exilul însemna protecție numai dacă te dădeai cu totul la fund și nu scoteai sub nici o formă capul de la cutie. În rest, te aflai într-un pericol perpetuu. Ei țineau morțiș să controleze și aici oamenii pentru că voturile ăstora contau mult. Nu mai departe, la ultimele alegeri au înclinat decisiv balanța în favoarea președintelui în funcție.

Scot mobilul și caut numărul lui signor Luigi. Eu jucam rolul lui Cezar prin părțile astea. Cezar Mihali din Beiuș. Deși în viața mea n-am trecut prin Beiuș. Mă rog, astea sînt neajunsuri pe care ești nevoit să ți le asumi cînd te afli sub acoperire. Simt o ușoară reținere, însă am fost asigurat că Luigi vorbește româna. După cîteva apeluri, aud în telefon – Pronto, buon giorno! Mă zăpăcesc pentru moment. Dincolo e o cucoană, iar eu urma să iau legătura cu acel Luigi. Pronto, con chi parlo, scusi? Pronto, pronto, îl caut pe don Luigi, madam, spun descurajat. Don Luigi! Aaa, Luigi? se interesă doamna. Cine îl caută ? Constat bucuros că a dat-o pe românește. Cezar din Beiuș, cum cine? Înțeleg că sînt aproape de țintă. Cucoana se interesează unde mă aflu. Mă asigură că în jumătate de oră un Opel gri închis va parca în fața gării. Am senzația că sînt Agentul 007.

***

(Fragment din romanul Legiunea română, în lucru)

 

autor  Costi Arcu

Tagged with:

Comentarii închise la Pe pămînt străin, autor Costi Arcu

cercuri pe ape (jam session), autori Mioara Băluță și Liviu Ion Dragoș

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 08/12/2012

cercuri pe ape

(jam session)

 

 

 

autori Mioara Băluță și Liviu Ion Dragoș

 

 

 

 

 

aerul acesta nu este decât

o poveste spusă timpului

oare va ști cineva să inventeze

ceea ce vom deveni

poate cel ce ar stropi cu vin un pumn de tărână

împărțind orezul și grâul în clipe

prinse în palma unui copil

să rămânem aici

să respirăm

câte cuvinte atâția pești sclipind

 

poate aceasta e viața pe care o recunosc

săgeată printre rânduri

imperfect în chipul tău căutându-se

fierbinte invizibil învață-mă tu

cum să fac un pod peste noi ape…

 

 

*

se aruncă lumânări de fier

săgeți în noapte

geniali sunt ochelarii care măresc

realitatea cuvintelor tu crezi

că ar putea fi pâinea de care te sprijini

ca o bucată de cer și capul

ca un mâner de șarpe acum

 

stau într-o cafenea și aștept lumea

să se ridice ca aburul gratiilor

rotunde numai dincolo de fereastră sunt

lanțuri uriașe care tac ori cântă

ca și cum două zile ar fi o lună

de la început și până la sfârșit o poezie…

 

 

 

 

*

 

mă sperie putrezirea lemnului

și umărul pământului atins cu fruntea

nu mai sunt sigură dacă

iarba are sâmburi sau semințe emotive

păreri despre moarte

vreau să-mi spună și mie cineva hai vino cu mine

împărțim lumina în cercuri și

cercul în rune

frica mea are flori în brațe

se trezește înaintea mea

și se lasă ca o piatră

peste lucruri …

 

 

*

 

astăzi s-a acordat în sfârșit

premiul nobel pentru cei ce au

descoperit frica

 

”frica mea are flori în brațe

și se trezește înaintea mea ”

 

și eu aș vrea să-i fiu atunci

pământ de flori sub ape

și peste ziduri străzi

iubind să-i fiu o altă lume

pe unde bate vântul cel mai tare

și totuși înaintea lui s-ajung la ea

să-i spun că străzile au sensul unic

pentru oameni și o statuie pentru

cei dispuși să se întâlnească acolo

unde chiar și statuile au nevoie de flori

de frică și dreptate Doamne cât…

 

*

 

ninge iar

de parcă tinerețea mea și-a început

de o sută de ani numărătoarea inversă

știe că singurătatea e o artă

pe care nu o mai putem învia

noi suntem deja depărtarea

ne ține trupurile flămânde

aristocratic sentiment cum ar fi să te afli

fără cuțit în fața pâinii

ca o ironie a sorții

în singurătate nimeni nu e părăsit

arta e să te lepezi de toate

și să intri în tine cu cineva atât de liniștit

cum intri într-un schit când vrei

să-i vorbesti lui Dumnezeu într-o

limbă pe care nimeni nu o înțelege…

 

 

 

 

 

*

 

singurătate înseamnă să dormi singur

singurătate înseamnă să nu dormi

să iubești cum nu iubește nimeni

să vrei și să nu poți în fine

singurătatea e importantă

 

sarutul să nu fie de sticlă

 

singurătatea nu dăruiește flori

așteaptă numai pământ și ploaie

poeme de citit hârtiei trăind

cu cerul înțelegi ce înseamnă

să rămâi neclintit

împăcat și fără regrete

 

atunci am râs când mi-am tăiat din ani

și vene…

 

 

*

 

 

puterea mea e ca un fir de ață învelit

în pâine și ceară de care

trag cu furie cei care vor să-l aprindă

altcineva îmi umple cu lumină încăperea

derutată mă agit ca un peștisor portocaliu

într-un pahar cu apă cred

că orice pisică înseamnă sfarșitul celor

o mie și una de nopți și doar două cuvinte

pe un ochi de hârtie

înghițindu-ne strigătul

și nu sunt de bronz nici de aur nici

lumina sau umbra unei medalii

 

puterea lumii noastre e aerul

care privește lumii celeilalte cerul…

 

 

*

 

 

în spatele ei aerul meu

e o piramidă întoarsă cuvânt

din carnea mea

cea mai puțină carne de pe pământ

 

îți spun ce e un pește și liniștea

care ne înghite ne separă aripile de vânt

la capătul piramidei aerul se folosește

de plamânii ei și mai puțin de puncte cardinale

 

orice mănăstire știe când iubești orice

religie știe cum se dezbracă și îmbracă cerul

cu păcate și clepsidre goale

 

 

 

 

 

 

*

 

în lumea noastră statică

părem mai grăbiți ca niciodată

și doar am renunțat pe rând 

la fumat 

apoi la euri

 

acum stăm fiecare în spitalul lui

privind ca niște bolnavi descumpăniți

un medic bolnav 

 

în centrul orașului se-aprind lumini

 

trupul mi se înconvoaie

se face arc în spatele faptelor 

transparente umbre lipsite de zid 

se apropie rostind încet

tot mai încet

numele pe care inima îl tipăƒ

 

nimeni nu aude nu răspunde nimeni

lumea e un spital în care

fiecare își bea liniștit ceaiul amar

cu lămâie  …

 

*

 

și brusc mi s-a făcut un dor cumplit

de-o noapte albă tu

la un zmeu copilul meu știe

stinge lumina și privește pe geam

când afară ninge

când afară e afară cu tine tu

peste orice urmă

de îndoială cu corpul tău electric

acoperit de-o pânză albă poți

să renunți la tot

să nu spui nimănui că nu era zăpadă

era doar o noapte banală

peste o sticlă spartă

nu mă-ntreba de ce …

 

 

autori   Mioara Băluță și Liviu Ion Dragoș

pictura Constanta Abalasei-Donosa

Tagged with:

Comentarii închise la cercuri pe ape (jam session), autori Mioara Băluță și Liviu Ion Dragoș

Mingea , autor Florin Dan Prodan

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 08/12/2012

Mingea

 

Şi mingea se rostogoleşte se rostogoleşte

Roată de locomotivă pierzîndu-se în ceaţă

Spre gările haosului adunînd călătorii

Desenaţi pe pietre, cu nume dintr-o semn

Şi pălării din macii unui singur mormînt

 

Şi mingea se rostogoleşte se rostogoleşte

Versurile ei aruncate-s afară demult

Scuipate-s iar pe pămîntul tăcut

Linii de oţel din minele întîmplării

 

Şi mingea se goleşte se goleşte

Peste dealuri, suflete şi leduri

Dealuri întregi de ecrane muşcînd

Din noapte ca nişte ciclopi beţi

 

autor Florin Dan Prodan

 

 

Tagged with:

Comentarii închise la Mingea , autor Florin Dan Prodan

Jazz / Schit de antracit , autor Valentin-Claudiu DOBRE

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 08/12/2012

JAZZ


Am dedus că înecase
luna,
vinovata,
fântâna;
praf de argint se face rouă.
Aplecându-mă să cert,
apele ei se tulburară,
oglindind mânia zilei:
nevinovată rază fugară.
Căci gemetele adâncurilor
impurifică cristalul păcii
aşternut ca raţiune
letargică pe luciul apei.

 

SCHIT DE ANTRACIT
Aripile libelulei prinse de antracit
zbat să iasă în zbor ateu,
fărâmiţându-se de grabă.
Diamantine, pietroase şi
strânse buze plate o reţin.
Doamne,
n-are să scape singură.
Fii !! (nd) atât de bună,
roagă-te de-o lină
adiere.

 

autor Valentin-Claudiu Dobre

Tagged with:

Comentarii închise la Jazz / Schit de antracit , autor Valentin-Claudiu DOBRE

Miţa, autor Ion Toma Ionescu

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 08/12/2012

Miţa

          (Fragment)

 

Ion Toma IONESCU

 

 

 

Să încep cu fetiţa vioaie, codiţe împletite, fundiţă roşie, mâinile zburătăcite deasupra capului şi privirea încrezătoare, străfulgerând cu o ideie mai repede decât ceilalţi ceaţa vreunei întrebări dificile ce cobora peste lume de la catedră? Sau s-o privesc direct pe scenă, o Cătălină firavă ce-şi flutura cu simţiri, peste capetele părinţilor, la serbarea de sfârşit de an, mărturisirea iubirii de Eminescu, ţinând la piept coroniţa pe care o dobândise şi, n-avea dreptul să i-o ia nimeni

– Numai inimă-n ea, nodul ăsta de fată a lui Mitică! Măcar la serbare, satul strâns ciopor în curtea largă a şcolii era dispus să-i uite porecla lui tatamare Tobârlan şi, acesta, în respectul general îşi lipea palmele mari, apăsat, într-un pocnet greoi, doar al lui, separat de restul aplauzelor, mustrându-se în sinea sa că o mai înjurase câteodată, când se grăbea seara pe după deal şi Miţa încă nu terminase de muls toate vacile.

– Lasă că-i prinde bine şi înjurătura că i se urcă la cap!

A uitat repede Miţa, clipele ei de glorie. I s-au luat şi vacile trecând în sarcina celei mai mici dintre surori, Veronica(Pe Miţa, a mică o striga ţăţica şi aşa i-a rămas numele sau ţaţa când s-au mai pus anii). Tat’su Tobârlan, o trezea din pat din viul nopţii, îi turna să se spele afară dintr-o oală de pământ, aplecată peste parmalâcul sălii cu mânecile cămăşii suflecate. Apa se stropşea peste braţele ei ce păreau subţiri, dar de fapt erau învârtoşate de muncă.

– Dă cu apă multă, nu-i purta de grijă că e destulă-n fântână! N-o strecura, ţine-o- n pumni şi spală jegul de pe faţă că azi vin boierii de la Bucureşti. Măcar curată să fii şi, grijă cum vorbeşti, doar când eşti întrebată şi să nu te-ntinzi cum ţi-e obiceiul că mă faci de râs. O lua cu el la vilă în fiecare zi. Nu pe firul Văii Pribii, că era de ocol. Traversau drumul un pic în stânga din faţa porţii, dădeau capacul sub nuc, tăiat în gard, la o parte, intrau peste un pârleaz în grădina Lucichi şi puneau capacul la loc. Lucica era a mică, un pic mai mare decât mine, nu se născuse în vremea aia de care povestesc. Maică-sa, o ştiam bolnavă, imobilizată la pat, n-o văzusem la chip niciodată în copilăria mea, iar taică-su, croitor, mojmondea toată ziua la Singerul lui. Îmi scapă acu numele lor de-aia am pomenit-o pe Lucica, chit că îi apucasem trăind şi, nu am nici pe cineva lângă mine dintre ăi bătrâni să-i întreb că s-au dus cu toţii. Ştiu însă bine şi eu drumul acela.

Poteca urma latura stângă a gardului care nu se închidea înspre pădure. Săream gârla Pribi, apa era mare doar când ploua şi strângea toate şuvoaiele de se umfla cât un râu, dar atunci trebuia s-o luăm de ocol. Poteca, după ce urcai, ţinea dreaptă deasupra gârlei, o porţiune printre copaci, până ieşea într-o margine. Numai ce părăseam concertul matinal oferit gratis de prim solişti orchestrei pădurii şi ieşind de sub bolta de stejari şi fagi se ivea soarele. În stânga, o livadă cu meri şi pruni întra până în potecă. In dreapta un aluniş tânăr îşi făcuse loc intrând şi el la rândul lui în pădure. Ne umpleam buzunarele cu alune aplecând crengile, direct din potecă.

– Hai Miţo că mai avem de treabă până vin boierii!

Tobârlan era un fel de administrator la vilă. Era chiar administratorul, doar că nu dormea acolo. De dormit dormea Policrad. acesta însă lăsase frâiele gospodăriei toate în mâinile lul tatamare, el îmbrăcând oarecum îndeletniciri boiereşti. Boier nu zic bine, e prea mult. Mai degrabă paznic şi casier, păstrând pentru sine să facă plăţile. Adus din oraş, om de încredere, Policrad nu se pricepea într-ale pământului, nu se băga nici la tocmeli, îi convenea ce-i zicea tatamare. Îi cerea din când în când socotelile, cu care se urca pe tren şi le ducea la Bucureşti. Când veneau boierii la vilă, preţ de câteva zile la odihnă cu musafirii, aceştia îi chemau să pună ţara la cale, pe amândoi.

După ce a venit democraţia şi s-a restricţionat vila, lui Policrad i-au lăsat comuniştii două camere într-o clădire anexă, rămânându-i în continuare meseria de paznic. Vila era prea mare şi departe de sat, nu se hotărâseră pe moment la ce s-o întrebuinţeze.          Nemaifiind boieri, ăştia de la noi citiseră timpul probabil, erau previziunile sumbre în ţară dar au reuşit să plece la timp. A plecat şi tatamare să-şi facă alt rost. A cumpărat în luncă ceva pământuri, s-a judecat cu ferma şi cât a trăi le-a stăpânit transformându-le în grădină de zarzavat. E mult de povestit, o vom face trag nădejde dacă va fi timp.

De la Vilă, aşezată într-un luminiş înconjurat de trei părţi de pădure, un drum îngrijit dădea în şoseaua principală ce unea Piteştiul de Curtea de Argeş. Când eram copil doar o porţiune de câteva sute de metri era asfaltată în Merişani, de la gară până la parc unde stătea Lupeasca cu casele. Lipăiam alergând cu picioarele goale pe şosea când duceam vitele la păscut în luncă.

Am înţeles de la ţaţa, mătuşa mea Miţa, despre care vreau să povestesc, că acea porţiune se asfaltase din porunca regelui. Nu sunt sigur dacă nu cumva fabulez, dar mi-a rămas în minte, din auzite. Când se oprea trenul în gară, se aşternea un covor de la scara vagonului pentru ca încălţările elegante ale lui Carol să nu se umple de praf. Viguri întregi dintr-un covor roşu, dacă o fi fost cu adevărat, se derulau până-n spatele gării la şosea. Acolo alaiul urca în şarete duse de cai al căror galop pe asfalt ţintuia aerul încărcat de mirosul de mere ce venea din livadă până la parc. Ţin minte vag, că pe Valea Boierească într-o curte, sub o polată, am prins chiar o caleaşcă frumos încrustată cu canapelele din piele, dar murise vizitiul si nimeni n-a mai ieşit cu ea pe uliţele satului. După un timp s-a topit şi acea imagine.

Şarete erau mai multe, până a venit colectivul şi a luat toţi caii. Nu vreau să deviez de la subiect dar ar trebui să mă ocup şi de parc, să-l descriu cumva, să-l repun în drepturi sau să-l imaginez, căci eu l-am văzut când el se stricase deja, lăsat în paragină de comunişti. Am s-o fac cu siguranţă mai târziu. Copacii aliniaţi perfect, mai puteau desena în vegetaţia luxuriantă întinsă anarhic din gardul viu sălbăticit, vechea dispunere a aleilor. Se păstrase doar aleia principală, până la scările monumentale ce urcau pe platoul curţii largi, pietruite, întinsă între casele cu etaj, ascunse privirii de copaci şi de gardul zidit din cărămizi, înalt de trei metrii cu o lăţime de cel puţin o jumătate de metru, care înconjura  pe câţiva kilometrii întregul parc.                    .

În dimineaţa asta Miţa mai avea de şters în interiorul vilei oglinzile şi praful de pe mobilele din lemn masiv, pe care de altfel ieri le mai ştersese o dată, dar trebuia ca totul să strălucească. Stăpânii aduceau cu ei musafiri de vază, un general care lucra în minister, cu soţia şi pe sora acesteia. Abia de terminase treaba şi se privea mulţumită în apele limpezi ale oglinzii veneţiene uriaşe ce domina salonul de la etaj. O fetişcană înbujorată la faţă a cărei înălţime era ascunsă de supleţea mijlocului încins cu betele, peste fota brodată cu arnici şi ia înflorată, o privea de pe malul celălalt. Îi şedea bine Miţei în costumul de duminică. Fată de popi din Curtea de Argeş, mama Lina păstra tradiţia şi-şi trimitea copii la horă duminica în costumul tradiţional. În cinstea musafirilor a trebuit să se îmbrace deosebit şi se pare că nu greşise, îi şedea bine ţărăncuţă.

Un claxon s-a auzit pe drumul spre vilă intrând din şosea şi agitaţia a sporit toată suflarea s-a adunat în câteva zeci de secunde, aliniindu-se în faţa scărilor printre rondurile cu flori. Din cele două maşini au coborât cinci persoane adulte doi domni, trei doamne şi trei copii. Miţa s-a înclinat în faţa boierilor şi toată numai zâmbet a luat copii de mână cerând îngăduinţa să-i plimbe şi să culeagă cu ei alune, taman ce ruginiseră de câteva zile şi aveau sâmburele copt.

– Ai grijă că sunt năzdrăvani, să nu-şi dea peste degete cu piatra când spargeţi alunele şi când intraţi în casă să se spele pe mâini la cişmea.

Ziua aceea se pare că a schimbat viaţa Miţei. Generalul a plăcut-o şi i-a propus lui Mitică să i-o dea la Bucureşti, fată în casă, de ajutor generălesei la călcat cămăşile, să ducă şi să aducă copii de la şcoală şi, vor avea grijă să-i fie bine când s-o alege la casa ei. S-a gândit Tobârlan, nu-i de colea să ai o odraslă în Bucureşti şi pe loc şi-a dat încuvinţarea de părinte.

Nu a fost grea viaţa în capitală. Cea mai importantă răspunderea o avea când lustruia cizmele generalului. Tare mulţumit era dimineaţa acesta când îşi căuta în bombeuri mustaţa. Pleca liniştit la minister, era la locul ei mustaţa şi nici nu albise, asta datorită Miţei.

Copii au crescut repede, mergeau singuri la şcoală. Miţa făcea cumpărături pentru casă în cartier(Ferentari parcă). Cumpăra mai mult de la „Prăvălia lui Nae”. Găsea acolo de toate. Vindea un flăcău chipeş, înalt, de două ori cât „dânsa”. Ulterior a aflat că era de fapt proprietarul prăvăliei. Nu i-a displăcut nici „dânsului” fata care-şi făcea drum la prăvălie pentru orice fleac, aproape în fiecare zi. Nu i-am auzit niciodată în copilăria mea şi mai târziu tutuindu-se. Dânsul, dânsa, dumnealui, dumneaei aşa îşi vorbeau unul despre celălalt

– Ia spune Miţo nu ţi-ar place să vinzi în prăvălie? I-ar fi plăcut, nimic de zis, dar era prea mică de înălţime şi abia de s-ar fi zărit de după tejghea.

– Ia să vedem! Olteanul vânjos a luat-o în braţe şi a trecut-o dincolo. Cam avea dreptate „dânsa”, a trebuit să recunoască. În ziua următoare când a trimis-o generăleasa să cumpere două kile de crap proaspăt adus de la Brăila, a încercat din nou. Toată noaptea olteanul meşterise un grătar de lemn în jurul tejghelei. A ridicat-o în braţe peste tejghea şi a trecut-o cu grjă dincolo. N-o mai privea de sus. Se înălţase, cu grătarul era deja la nivelul lui. A profitat nu mai era nimeni în prăvălie şi a sărutat-o.

În sâmbăta din săptămâna următoare Nae a mers la general să o ceară de soţie. Generalul l-a măsurat, ca înălţime ar fi corespuns. Nu l-a întrebat decât unde a făcut armata. Olteanul i-a răspun scurt

– La cavalerie să trăiţi domnule general!

Se pare că răspunsul a fost bun şi l-a chemat la Bucureşti pe Mitică, era de grabă începea războiul.

– Dom’ Mitică dânsul şi dânsa s-au căsătorit.

 

autor   Ion Toma Ionescu 

Tagged with:

Comentarii închise la Miţa, autor Ion Toma Ionescu

din volumul Poeme în zodia balanţei ( video inclus ) , autor Petruţa Şerban

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 08/12/2012


FĂRĂ TITLU

 

îmi spun unii

că ar fi bine

să rîd mai mult

că uite ce minunat sunet

scoate bucuria mea

cum penetrează ea anotimpuri

şi oase

şi iubiri

îmi spun unii

că ar trebui să mă las

de potrivit cuvinte

că asta nu e meserie

,,bucură-te dragă dacă reuşeşti

să faci din firul ăsta de iarbă

o capodoperă fără titlu

dar mai bine

caută-ţi un rai stabil

ia trei haine cu tine

vreo două mirări

şi taci că se aude toamna

peste tot”

nu pot să-i ascult

 

 

PASTILA DE SUFLET

 

bărbatul de la masa

de alături

îşi înghite sufletul

cu un pahar de vin

bărbatul de la masa mea

luminează trist

prin fumul de ţigară

mă strînge tare

sub piele

ştie că împărţim

aceaşi grupă de sînge

şi-acelaşi destin

,,ia iubito un paracetamol

şi menta asta din pahar

rămîi vie

întoarce brazde în mine

şi stropeşte-mă

cu apele tale

pînă la primăvară

atunci îţi voi răsări”

 

 

 

IT’S A DEAL

 

ziua asta

cu toate ale noastre

pe care le avem

ţi-o vînd ţie

la preţul pe care

l-am stabilit atunci

its a deal

şi e-n original

o zi

în copertă de plastic

e a ta acum

n-o să uiţi

cum ţi-am deschis

toate ascunzişurile

doar cu un singur

cutremurat de puls

 

autor  Petruţa Şerban

 

Tagged with:

Comentarii închise la din volumul Poeme în zodia balanţei ( video inclus ) , autor Petruţa Şerban

…astăzi blidarul /…astăzi masa /…astăzi nimic , autor C.Macovei

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 08/12/2012
La o frumoasa aniversare se vine cu daruri scumpe de litere alese dar traista mea nu e pe masura bucuriei acestei sarbatori.  Am atasat doua documente din care am sa va rog sa culegeti doar ceea ce credeti ca poate ajuta si nu strica aceasta sarbatoare.
In speranta ca pot ajuta macar cu o caramida la aceasta frumoasa zidire va urez mult succes pe mai departe.
La buna auzire si „Sarbatori fericite!”.
Cu stima al dumneavoastra,
C.Macovei

 

…astăzi blidarul

la loc de cinste pe peretele de lumină, străjuia blidarul

carne din carnea pădurii, mustind a tăcută tămâie şi-a verde,

cotropit de visare şi crăpături.

pe masa de ospeţie străjuiau cinci farfurii albe ca uitarea

menite a-ndestula zilele

iar cănile ciobite se-ascundeau, sabine nerăpite

din tăcerea lor umedă.

el, blidarul viselor şi spaimelor mele

ascundea taina lutului

smălţuit şi-mpestriţat ca însăşi viaţa

încondeiată în lutul amăgirilor noastre.


…astăzi masa

mi s-au îndestulat foile şi minţile de preaplinul vorbelor

şi bucuria m-a făcut să mă-npărtăşesc alături de alţii

aşa că am făcut strigare mare şi m-am aşezat la masă

adunând la ospăţ toate rimele şi toate cuvintele,

toate uitatele şi neînceputele

şi fiecare îşi găsea locul după rang şi străluminare

împrejur.

şi ne bucuram benchetuind.

numai că în graba mea

am uitat să invit şi tăcerea,

da, tăcerea sfioasă, cu ochii în pământ

îmbujorată şi stingheră totodată.

şi cheful era în toi:

vorbele se-nşirau sprinţare

rimele se alegeau şi se-mperecheau în văzul tuturor

iar punctele ostenite rămăseseră în suspensie

nimeni şi nimic nu părea că vrea a stăvăli veselia generală

pentru că dintre noi lipsea tocmai ea,

şăgalnica şi neasemuita tăcere

mirungerea ostenelilor

şi stavila potopirilor

 

…astăzi nimic

“nu este nimic acoperit, care nu va fi descoperit,

nimic tăinuit, care nu va fi cunoscut şi nu va veni la lumină”

ce-i Bună, ce s-a-ntâmplat?

nimic, ce să fie.

s-a cutremurat temelia timpului

şi m-au năvălit amăgirile trecutului…

aşa era ea, pentru orice nimic avea câte un răspuns pus deoparte

şi totodată, multe taine le-mbrăca cu haine de nimic

ea m-a-nvăţat cum să-mi zidesc lacrimile ca să nu dea nimic pe-afară

să las mici nimicuri să se-avânte pe aripi de lumină

şiu să-mi învălui bucuria cu aburii nimicului.

cât ăi să fi nimic din ce te-nconjură nu trebuie să te smintească

şi să te tulbure

pentru că noi toţi vom fi alături, ziduri şi zidire

aplecându-ţi talerul înfaţa Lui

şi izgonind toate grijile

toate nimicurile ce-ţi încălzesc sufletul

să le ascunzi în tainiţe

adânc în străfundul fiinţei căci numai ele

la vreme de iarnă te-or mai încălzi

ele, toate nimicurile, se strâng într-unul

te ia în braţe şi te leagănă ogoindu-te

ţine-te departe de rele

şi nu te-ncrede prea mult în lume

că-i ca pasărea de curte, scurmă-n suflet

şi ciugule tot ce mişcă şi străluce

şi nu se vor lăsa până nu vor tăbărî asupra-ţi

luându-ţi tot, lăsându-te-ntr-o mare de nimic

abia atunci baielele sufletului se vor desface

şi toate nimicurile adunate

se vor revărsa

coperind pământul.

 

 

 

autor C.Macovei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tagged with:

Comentarii închise la …astăzi blidarul /…astăzi masa /…astăzi nimic , autor C.Macovei

Ravaş de peste Prut , autor Traian Vasilcău

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 08/12/2012

În miresme îngropat

În zori o să ne-atace trandafirul,

Treziţi copiii, spuneţi-le clar

Că a sosit minutul milenar

Să vă spălaţi pe suflete cu har

Şi să înapoiaţi, golit, potirul

Ce duce-n Dumnezeu la ora şapte.

Veniţi şi încărcaţi-vă-n priviri

Parfumuri dense amintind psaltiri

Scrise de fluturii ninşi pe cetate

La ora inefabilei jertfiri.

În zori o să ne-atace trandafirul,

Deja ţinteşte sufletu-mi stingher,

În focul lui m-arunc cu patrafirul

Cusut din fir de stea şi plătesc birul

De-a fi-n miresme îngropat ca-n Cer

Psalmul zilei a șaptea

Am totul cît Te am pe Tine, Doamne,

Şi n-am nimic dacă Te părăsesc.

Cîmpii de lumînări nesecerate

În ochi-mi duc şi tot Te preaslăvesc.

Nevrednic sînt de Tine însuţi, Doamne,

Tăcerea mi-i mormînt, pe care-l cresc,

Netrebnicul de mine-s o tînjire

La porţi de iad şi tot Te preaslăvesc.

Călugăr fără schit, n-am vreo chilie

În inima-mi pentru vreun cînt ceresc.

În leagăn dau mereu tristeţea lunii,

Şi-am înfiat-o şi Te preaslăvesc.

În orice zi mă nasc şi mor întruna

Şi iar mă nasc să mor şi să-mplinesc

Condiţia neantului continuu

Pe care-l birui şi Te preaslăvesc!

Inscripție pe catedrala de aur a limbii române

Nu se putea să nu provenim dintr-un neam infinit, izvodit din lacrima strămoșilor daco-romani și ctitorit în imensa Columnă a lui Traian.

Toate drumurile duc la Roma și pornesc de acolo, ” noi de la Rîm ne tragem” și voim spovada unei zodii să ne spună spre care din tării ne vrem tărîm.

Aici ajunși, vom scrie că limba noastră e doina ce doinește în izvor și-această glăsuire este limba unui popor ce-a izvodit din dor.

Sîntem și scriem: limba română și ne închipuim deodată că ea ar face parte din poporul român.

Dacii unei patrii, care nu era decît Dacia lor liberă, porneau la luptă cu năvălitorii, purtînd pe buze, ca niște boabe miraculoase, cuvintele sacre ale limbii materne.

Noi vom fi rămas de-a pururi să fim în limba română ca-ntr-o “acasă” a noastră, unde oricine își poate avea chilia sa de duh.

Iubiți-vă copiii în limba română, dați-le în dar cuvintele limbii strămoșilor voștri și nu socotiți fără vreo trebuință acest unic , de fapt, adevăr.

Sărutați-vă în limba română, să puteți auzi în danțul sărutului vostru neprihănit clinchetul dulce și fără sfîrșit al cuvintelor limbii române.

Eu te sărut în limba română, tu mă săruți în limba română și mînă-n mînă, unul lîngă altul, nedespărțiți în veci, sîntem veghetorii fideli la dulcele fagur de privighetoare al limbii române.

 

autor Traian Vasilcău

Tagged with:

Comentarii închise la Ravaş de peste Prut , autor Traian Vasilcău

libertatea e ca şarpele divin, autor Monica Mureşan

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 08/12/2012

                       

libertatea e ca şarpele divin

(aproape basm)

 

să tot fi fost pe când începutul nu avea sfârşit/nimic nu începea nimic nu înceta

în acel Tot veşnic. dintr-o mare confuzie începutul şi sfârşitul se amestecaseră oprindu-se pe loc. /totul pare că a început în acel nimic monoton şi tocmai de asta ne-a şi făcut El să fim încântaţi: fiinţe vocalice ne-am trezit la viaţă ademeniţi de vocea Lui caldă învăţându-ne să cântăm aaa de la Adam şi eee de la Eva. /

cum şi-a terminat El cântecul, în sfârşit a început şi începutul. /e sigur că atunci

s-a trezit şi şarpele că-i mare meloman dar te pui cu omul când îl are cu el pe Dumnezeu?! /mai greu este de gestionat libertatea – a sâsâit şarpele exersând o suită de variaţiuni pe o singură consoană – e mult mai pasivă libertatea /o putem vissssaa şi prin vissss intrăm în circuitul divin.

 

aaaa, a exclamat ascendent şi-ncrezător Adam dar Eva–l întrerupse cu un eeee! descendent. ceva ne face să bănuim că tot atunci s-a concentrat într-un punct o lumină puţin cam nerăbdătoare poate şi pentru că punctul neavând diviziuni

era o capcană pentru lumină şi din el nu se putea ieşi – când de fapt punctul e

ca o capcană pentru lumină tocmai pentru ca ea să nu poată ieşi păstrându-se pură… şi atunci a făcut El să apară imposibilul: atât şi atâta / a rostit deşi era cam îndoit şi pus pe gânduri de această auto-limitare ce a dat drept la un singur

început şi un singur sfârşit.

ce e atâtul? a–ntrebat Adam, încântat fără să ştie de ce. / dar atâtele? s-a înfoiat Eva. /asta ca să nu fie mai prejos. / ah, ce bună întrebare ridicată la fileu! a sâsâit

îmbietor cu gura plină de un venin suculent şarpele, lăssssaţi-mă ssssssă vă sspun:

sssub rezerva interpretărilor ulterioare atât şi atâta sunt nişte metafore ale punctului şi deşi există /încă nu au fost descoperite deoarece punctul nu le dă spaţiu de emisie /le ţine numai pentru sine sssssingur!

 

prin incantaţii sâsâite sămânţa consoanei s-a împletit cu acele vocale /a încolţit

şi în curând a crescut în pomul vieţii /astfel s-a exteriorizat spaţiul ce la început

nu ştia nimic şi scotea nişte mârâituri mrrr mmârrrr. Adamul A şi Eva E îl imitau

şi s-au înţeles să-i spună mâr apoi mur şi-n cele din urmă mur-mur iar şarpele

nu a avut nimic împotrivă fiind prea ocupat să se gudure pe lângă noul cuvânt

mâr-mur-mărul în schimb era nemulţumit că nu se poate mişca – de aceea

îi făcuse El rădăcini /să n-o ia la fugă teleleu spre cer /cum se mai întâmplase

când nu era atent.

o vreme s-a mulţumit cu târcoalele şarpelui ale cărui atingeri îl gâdilau ce-i drept dar apoi se puse pe plâns /şi A şi E l-au imitat repetând mur? măr! şi aşa a rămas de-atunci să i se spună măr./şarpele încercase şi el să plângă dar oricât de mult ar fi vrut să vorbească /nu putea decât să sâsâie – cu toţii se întrebau de ce există numai un copac şi nu şi o copacă, un şarpe şi nu şi o şarpă. /cam tot atunci /se zice/a făcut El o păsăre ca să zboare şi pentru copac / în locul lui/ dar să nu poată trăi fără el. /şarpelui nu i-a făcut pereche zicându-i că nu e cazul şi aşa un şarpe este deja prea mult şi oricum nu are ce să-i facă dintr-o singură consoană…

cine l-a pus să sâsâie dintr-un S care nici nu cântă nici nu plânge… în fond şi-a făcut-o singur.

lăsat de capul lui, spaţiul a–nceput să se întindă cu ochii aţintiţi la acel punct

neştiind că şi punctul îl privea din depărtare. /şi acum ei se admiră la fel deşi spaţiul tot mai suferă pentru tristeţea unei margini pe când punctul nu e trist deloc odată ce în jurul său există mereu un spaţiu de umplut.

în viitor poetul se va îmbolnăvi de tristeţea spaţiului pentru margini şi de această boală a nemărginirii îi vor suferi şi cuvintele şi sufletul – dar poetul nu se mulţumeşte niciodată că sufletul este nemuritor / el va dori ca şi cuvintele sale să devină nemuritoare, suferind pentru ele chiar fără a şti că dacă alege cuvinte greşite acestea îi mutilează lumea iar dacă plantează sămânţă de vorbă bună

aceasta va ajuta la prefacerea lumii.

 

am uitat să spun că între timp copacul şi pasărea făcuseră împreună un pom în care şarpele şi-a luat libertatea de a se încolăci mâhnit. /la facerea lumii poetul nu pare a fi fost creat ci exista numai în Cel Veşnic dacă nu cumva s-a ivit într-unul din cei doi pomi al vieţii şi cel al cunoştinţei binelui şi răului la care de-acum şarpele putea gândi în tihna vecilor.

şi-a zis El atunci în sinea Sa:  se trezeşte un punct ce se visează spaţiu?! gata ajunge! iar Sinea L-a imitat ceea ce tare că I-a plăcut /de atunci Şi-a luat obiceiul de a folosi pluralul divin dar după această dată nu a mai fost imitat şi nimeni /nici măcar Sinea /nu şi-a luat această libertate socotind că libertatea supremă este

să fii unic aşadar şi singur.

sigur că da /libertatea este ca şarpele care a fost lăsat să se descurce singur. /

totuşi, drept consolare i s-a făcut o legendă.

 

autor Monica Mureşan 

Tagged with:

Comentarii închise la libertatea e ca şarpele divin, autor Monica Mureşan

Câinele Ulgann, autor C.P.Popescu

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 08/12/2012

CÂINELE ULGANN

 

Îl găsisem în dimineața rece în fața măcelăriei, așteptând atent. Tremura de frig din toate încheieturile și privea cu nădejde spre ușa închisă care îi împiedica posibila hrană. Cuiva i s-a făcut probabil milă de el, pentru că ușa măcelăriei se deschise și o mână de bărbat îi aruncă o bucată roșie de carne, dar în aceeași clipă bucata e înhățată de un dulău mai mare și mai iute ca el. Cu coada între picioare, se dă într-o parte, deznădăjduit și tremurând nu numai de frig ci și de frică. Trecătorii trec, temători că ar putea fi mușcați pentru cine știe ce tainice vinovății. Se feresc, e viscol, le e frig și sunt foarte, foarte grăbiți. Celălalt mârâie gros, cu bucata de carne în colți și o zbughește după primul colț.

Are poate puii flămânzi, se gândi, credincios și câinește iertător.

L-am luat acasă în ziua aceea și s-a obișnuit iute cu hrana pentru pisici pe care încă o mai păstram după fuga ei neașteptată. Îi era bine la căldură, ochii lui mă priveau ca și cum mi-ar fi mulțumit. Știam, simțeam că așa este, dar nu putea vorbi în cuvinte omenești. Nu încă, pentru că peste câteva săptămâni, într-o seară tristă de Crăciun singur, doar cu el, cel fără nume, stăteam cu pipa aprinsă lângă bradul meu sărac împodobit, dar plin de scânteieri de dincolo de lume. Numai muzica discurilor se auzea, îmi plăcea cu deosebire Bach în momentele acelea din trecuta mea viață. Stătea pe labele dinapoi și privirile ochilor lui aveau ceva hipnotic, fără să-mi dau seama dacă erau urmarea acordurilor suave de orgă, sau se însumau în mine cu alte stări adormitoare. Era cald, era bine, era pace.

Am ațipit, cu ochii în ochii lui, strălucind în luminițele Crăciunului.

      Ca și ție, și mie mi-au fost așezați ochii în față, pentru a merge numai înainte. Ca și ție, mi-a pus îngerul vieții în trup o mare de cuvinte, încă de pe vremea când eram copil. Le amestecase foarte bine, ca să nu-mi fie ușor a-l descoperi pe cel doar al meu. Pe atunci, copil fiind încă, aceste vorbe se rosteau fără nicio legătură între ele, așa că părinții mei au socotit că nu sunt o făptură în toate mințile. S-au împăcat cu realitatea asta, deși eu cunoșteam înțelesul cuvintelor mele. Ei însă nu le puteau alătura unele altora după cifrul cunoscut doar de mine de la înger. Îmi era tare milă de ei, iar îngerul mă îndemna să-i fac și pe ei să fie iar copii, dar nu reușeam asta niciodată. Ba chiar de câte ori încercam primeam câte o nuielușă pe spinare, așa că am învățat cu timpul să tac.

      Nu m-au dus la școală, deși eu descoperisem de multă vreme o carte mare cu copertă groasă în care îngerul îmi șoptise că scrie așa: La început a fost Cuvântul. Și Cuvântul era Dumnezeu. Mai mult nu mi-a descifrat el din cifrul acelei cărți, știa poate că cifrul minții mele nu se potrivea mai departe cu acela al cărții groase, dar eu m-am bucurat să aflu că mai sunt și altele.  

      Când m-am făcut mare, am început deodată să vorbesc cu șir, cu înțeles, așa cum nimeni nu s-ar fi așteptat. Tocmai de aceea erau cum nu se poate mai atenți, urmărindu-mi ideile (ale mele oare, ale îngerului care poate îmi schimbase cifrul copilăriei și mă făcuse om mare?) până la capăt și plecând apoi gânditori. Călăuzit de înger, am tot vorbit, bucuros să mă simt ascultat, dar, după o vreme, când se răspândise vestea despre mine, cei care doreau mai mult ca orice altceva pe lume să păstreze tainele cărții aceleia doar pentru ei mi-au întins o capcană și m-au prins. Trebuia pesemne să tac, așa cum făceam când eram mic. Dar ei nu mi-au dat cu nuiaua pe spinare ca părinții mei. Nu, ei m-au dus în cercul lor închis, întunecat și rece și m-au preschimbat în câine, ca să nu mai pot vorbi niciodată. Sărmanii, ei nu știau că am un înger! Iar îngerul, văzându-i și lăsându-i să mă pedepsească, îmi dărui puterea de a rosti cu ochii singura propoziție pe care o înțelesesem în alt cifru din cartea aceea. Și toți oamenii o înțeleg și o ascultă, numai dulăii răi provizoriu nu. Ei își duc poate alte pedepse, nu ca mine. Nu te mira că îți spun toate astea: tu ești cel care m-a judecat atunci. Ai uitat, asta s-a petrecut tare demult, poate de asta nu-ți mai amintești și acum te-ai ascuns într-o viață cumsecade și singuratică. Îngerul mi-a spus că ai trăit destul povara ta neștiută și m-a trimis pe mine să-i țin locul pentru tine. Acum ți-am spus tot ce știu, cifrul meu și al îngerului. Te iertăm și vom avea grijă de tine mereu, așa să știi.

Muzica s-a oprit demult. Bach tace, e liniște. Crăciunul a venit, iar câinele meu, cel căruia nu m-am învrednicit nici măcar să-i alcătuiesc un nume, spunându-i de obicei cățelul meu, scâncește încet:

– Ulgann, Ulgann, Ulgann…

Este, pentru mine, încifrarea unor silabe rostite gutural de un câine și atât. L-am repetat, îngânându-l cu gura închisă. Am simțit vibrații ascunse pe care le recunoșteam cu emoția unei temeri noi: era numele meu vechi, atât cât putea fi el rostit de un câine de pripas, înfrigurat, flămând și slab, luat de pe o stradă pe care trecătorii totdeauna se grăbeau. Eram doar fruntea pe care o încruntaseră gânduri mult îndepărtate. Mă găsiseră acum, ascuns bine în propria mea memorie, așa cum bolnavii își caută cu sete vindecarea și uneori nu știu că le este alături, la îndemână oricând. Dar câinele acesta îmi aducea darul unei iertări în seara de Crăciun! Era cel pe care un înger îl alesese să învețe, pe când era un copil nătâng, primele cuvinte pe care mâini altfel binecuvântate o scriseseră în Biblie. Doar atât, nimic mai mult, ca și cum tot conținutul cărții ar fi urmat să fie înțeles în cel puțin câteva mii de ani, de multe milioane de ființe, care nu erau nici pe departe copii neajutorați. Treaba asta cred că mai continuă încă și azi.

Acesta i-a rămas numele. De atunci au trecut trei ani. Îmi e credincios pe cât sunt și eu credincios în Cuvânt. El e cel ce iartă și cu siguranță că după îndelungi cercetări voi izbuti să deslușesc cifrul numelui său, asta dacă va rămâne lângă mine, împreună cu îngerul din el, în Cetatea unde locuim.

 

autor C.P.Popescu

Tagged with:

Comentarii închise la Câinele Ulgann, autor C.P.Popescu

Ma voi ruga (cantec folk), autor Liviu Baitel

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 08/12/2012

Ma voi ruga (cantec folk)

Dorm visele-n sertare neştiute
Şi adevãrul nu-şi mai aflã rost
De dincolo de literele mute
Se-aprind ecouri care n-au mai fost

O cernere totalã pare clipa
Desprinsã din a timpului rãbdare
Şi nu mai ştiu de nu-i cumva risipa
Parfumul zilei fãrã de culoare

Cerşind luminii ceasul de-ndurare
M-alãtur umbrei tale pe nisip
Sperând cã printre valuri cãlãtoare
Gãsi-voi semn la fel cu al tãu chip

Icoanelor ce nu-şi mai aflã somnul
Prin reci unghere-n taina dimineţii
Mã voi ruga precum mã rog la Domnul
Sã mi te-aducã iar luminã vieţii

 

autor Liviu Baitel

Tagged with:

Comentarii închise la Ma voi ruga (cantec folk), autor Liviu Baitel

Poeme de Adriana Weimer

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 08/12/2012

 

 

Mereu înspre voi

Port povara stelei în noapte:

şi-n întuneric,

lumina-mi

se revarsă-n priviri

mereu înspre voi.

Lumină de toamnă

Să pleci împăcat,

în lumină de toamnă,

în căldură de rod,

regăsit în nuanţe,

nepierdut în Cuvânt.

Să pleci împăcat spre Acasă,

în lumină de suflet,

în căldură de gând.

 

Lumina-n vitralii

Se va întoarce drumul la mine

precum pământul în brazda de toamnă

– bumerang înspre suflet –.

Voi apune-n lumină,

în lumină voi trece,

cum lumina-n vitralii

îndumnezeită-n altare.

 

Cu ochi de senin

Târzie toamnă-i dincolo de gânduri…

cât timp eşti aici, nu-mi pasă de amurg.

Mă doare căderea ce urcă în arbori…

priveşte câtă risipă de viaţă,

de suflet,

îţi cad la picioare.

Târzie toamnă-i dincolo de vorbe…

în priviri plămădesc puterea de-a răzbi

şi-n galbena frunză rescriu primăvara

ce din nou, pentru noi,

va veni.

 

Mirabil Cuvânt

Cât pot cuprinde-n priviri

– o mare de grâu încolţit

în soare tomnatic.

Cât pot cuprinde în gând

– aur de grâu pârguit în soarele verii.

Sămânţă prinsă în sfânt pământ,

ca-n pilda vie a semănătorului

– rod adunat în lumină

spre mirabil Cuvânt.

 

Steaua Polară

Eşti Steaua mea Polară,

ţi-am spus într-un vis;

după tine îmi rotesc

şi viaţa,

şi iubirea,

şi norocul.

Departe de mine

Departe de mine e umbra sfârşitului

când tu eşti în mine

ca pofta de viaţă în lumină de zori.

Paşii mă poartă pe drumuri de soare

şi cald mi-e sufletul în lumină de gând.

Pe aleile toamnei

falnicii brazi mă privesc în adâncuri

cu ochi de senin,

de înalt.

Lumină de suflet

Coboară toamna soare în frunze;

în noi, toamnele-şi numără anii…

Îmi potrivesc mersul

– nu şi sufletul –

cu ziua, cu lumina tot mai puţină.

Paşii vor ghici drumul

de frunze cu soare şi sânge

călcate-n picioare.

Numai lumina de suflet

– la fel de mare şi caldă –

rămâne.

În lumină

Am ales cu sufletul

o stea care-mi seamănă;

pe drum de stele

paşii au redevenit zbor;

am ales cu inima

cerul la care să urc în lumină.

Rămâi

N-aş vrea să schimb nimic din ce-i acum;

muguri de linişte se deschid înspre noi;

pot să privesc viaţa în ochi

şi seninul din privirea ta.

Rămâi aici, să poţi gusta şi tu

din calda lumină a toamnei.

Dor de Acasă

Au obosit şi drumurile de paşii mei

rătăciţi prea în noapte,

prea grăbiţi…

Mi-e dor de Acasă,

de ochii dragi,

de gândurile line.

La infinit

Împărţită în patru,

inima stelei

– şi a mea –

se divide la infinit lumină.

Echinox

În echilibru cu Universul

sufletul meu intră în echinox

ca-ntr-o mănăstire

– cu smerenie –.

 

Drum

De câte drumuri are nevoie un drum

spre a-şi găsi sensul?

Drum la drumul mare mă simt…

Sensul e unic, e singur?…

Timp al clipei

Vine un timp al clipei din urmă

când ochii nu vor mai vedea

şi buzele nu vor mai spune

– clipa tăcerii –.

Semn de viaţă şi iubire

e lacrima ce-acum curge,

cuvintele ce-acum se rostesc

şi seninul privirii spre voi;

primiţi-le,

ca şi când ar fi

revărsarea clipei mele finale

spre-apoi.

O vreme

A fost o vreme

când ţi-ai deschis timpul înspre mine

şi i-ai dat vieţii ce era al vieţii.

A venit o vreme

când ai deschis spre mine cerul dragostei

şi i-ai dat iubirii ce era al iubirii.

Va veni o vreme

când vei deschide cerul spre mine

şi voi da pământului ce e al pământului

şi sufletul meu ţie, Doamne.

Dăruim

Rând pe rând,

fiecare pas făcut împreună

e drumul nostru;

rând pe rând,

fiecare clipă petrecută împreună

sunt amintirile noastre;

rând pe rând,

fiecare drum

şi amintire împreună

este viaţa noastră;

rând pe rând,

vieţile noastre împreună

ni le dăruim unul altuia,

pas cu pas,

amintire cu amintire.

Lugoj – 2012

autor  Adriana Weimer

Tagged with:

Comentarii închise la Poeme de Adriana Weimer

Se anunţã cod galben / Urmele paşilor / Cuvintele mele, autor Lucica Dragoş

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 08/12/2012

Se anunţã cod galben

 

Dintr-o datã

toamna asta

cu şoldurile late

m-a înşfãcat de umãr

am simţit-o

ca o muşcãturã

pânã la os

acum vânturã în stânga

şi în dreapta

tot felul de poveşti

scrise pe frunzele prinse de brumã

şi pe sclipirile argintate

ale crizantemelor

cum cã ea

şi-ar fi cam terminat treaba

şi are de gând

sã ne sufle în creştet

ploi multe

şi reci.

 

 

Urmele paşilor

 

În despletiri

de anotimpuri copacii

s-au despuiat

de haina ruginie

purtându-şi semeţi goliciunea

cu sãrutul soarelui

lipit pe buze

vântul

îşi face de cap

risipind

pe fruntea plinã de sudoare

a pãmântului

mormanul defrunze

care înghite urmele

paşilor.

 

 

Cuvintele mele

 

Îmi fug gândurile

aşa cum se duc copiii la joacã

în inimã

am partea mea cea mai bunã

aidoma unui izvor

cu apa limpede

din al cãrui suspin

îmi adun mereu sufletul risipit

Desfrunzesc copacii

a toamnã

şi lacrimile ploii curg

printre cuvintele mele

care vin şerpeşte

târându-se

prin iarba azurie a sufletului

mã adulmecã

îmi sar de gât

îmi ling rãnile şi mã înfãşoarã

în cârpe albe de mãtase.

Sub o palã de vânt

cuvintele mele

în cãmeşe de tort

înmuguresc pe buze

şi infloresc

în zbor spre cerul

inimii tale.

 

autor  Lucica Dragoş

 

Tagged with:

Comentarii închise la Se anunţã cod galben / Urmele paşilor / Cuvintele mele, autor Lucica Dragoş

Vocea, autor Stănescu Aurel Avram

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 08/12/2012

 

‘’Economistă mică, grasă şi urâtă’’ aşa începea anunţul care îl interesa. Imediat începuse să-i fluture ideile şi dispoziţia i se schimbă..

Se trezise dimineaţă indispus. Ajunsese într-un punct mort, aparent fără ieşire cu societatea comercială Imprimeus pe care tocmai o constituise şi nu ştia ce să mai facă. Până atunci treaba îi mersese destul de bine ţinând cont de condiţii, fără nici un ajutor din partea nimănui, fără nici un sprijin, fără un mijloc de transport în această lume pentru care profitul, interesul, cererea şi oferta sunt primordiale.

Cum a format societatea nici acum nu-i vine să creadă! A bătut la maşina de scris statutul şi contractul de societate şi-a început alergarea! Trebuia să înscrie societatea în tot felul de birouri, camere de comerţ, direcţii, foruri tutelare… şi ministeriale să intre în legalitate. Peste tot i se percepeau taxe şi impozite legiferate de nişte organisme ce nu-şi aveau rostul şi nu erau de loc mici. Incredibil dar a reuşit! Îşi angajase câţiva oameni, îşi cumpărase câteva scule şi materialele de care avea nevoie şi se puse pe treabă! Numai un singur lucru îi lipsea… compartimentul financiar contabil iar anunţul i se potrivea ca o mănuşă! Chiar condiţiile îi păreau acceptabile dacă anunţul nu ascundea o capcană. Pentru el contabilitatea se rezuma la hârţoage, facturi, chitanţe şi vehiculat banii.

Să fie edificat începu la telefon o discuţie ce s-a dovedit interesantă. După ce explică sincer cine este, ce vrea şi motivul îngrijorării sale din partea cealaltă îi răspunse o voce caldă, impresionant de plăcută însă fermă care-l asigură de la început că toate problemele lui vor fi rezolvate. În timp ce urmărea surprins acele inflexiuni răscolitoare, realiză că incertitudinile contabile prin care trecuse vor fi depăşite uşor. Se ghicea glasul unei adevărate profesioniste şi care continuă:

– Domnul meu, am dat un anunţ agresiv. Bineînţeles contează modul cum este abordată problema! Suntem persoane realiste şi mai ales inteligente! Şi eu ca femeie am nehotărârile… îndoielile mele aşa că nu mi-o luaţi în nume de rău. Chestiunea contabilă a unei societăţi nu este atât de simplă cum crede toată lumea! Fiind vorba de un volum de acte impresionant e necesar să ţinem legătura permanent şi să ne sfătuim adesea. Vor fi necesare discuţii suplimentare, deseori îndelungate trebuind să aducem clarificări importante dar să nu uit… vă cer multă seriozitate în predarea actelor la termen. Acesta va fi o condiţie ,,sine qua non,, a colaborării noastre.

Şi parcă pe măsură ce se derula discuţia, vocea caldă căpătase un timbru chiar senzual! În creier i se prelinse îndepărtat, datorită acelor zile încărcate cu supoziţii nesigure un presentiment forfecat de realitate Folosind tot felul de termeni contabili glasul plana asupra lui înţelegător, cu subînţelesuri candide, invitaţii ascunse şi provocatoare însă concret, ceea ce-l mai interesa în mod stringent adică plata… vocea nu suflă nici un cuvânt.

Uşurat ieşi afară din birou şi strigă hotărât un muncitor, urmărind planul iniţial:

– Sorine, vino până la mine urgent! Când muncitorul intră Bossul îl pofti să ia loc.

– Îţi fac o propunere care-ţi va schimba soarta. Fiecare om dacă este inteligent cât de cât îşi cunoaşte propriile posibilităţi sau mai bine zis limite. Ştiu situaţia ta! Nu eşti însurat, n-ai unde sta şi de aceea am acceptat să dormi pe aici. Şcoală n-ai prea făcut, meserie n-ai învăţat, de aceea te-am angajat necalificat deşi mie îmi place de tine. Eşti săritor, faci treabă cu simţ de răspundere însă nu-mi convine să-mi vină cu reclamaţii la porţile societăţii tot felul de matracuci, mai ales că de-acum ai o vârstă şi a sosit timpul să-ţi faci rostul tău. Am găsit în dimineaţa asta o soluţie bună pentru tine şi implicit societăţii Imprimeus. Citeşte atent te rog anunţul subliniat şi judecă rapid înainte să spui ceva!

Şi îi întinse ziarul gândindu-se la situaţia dată . Sorin era un bruneţel drăguţ, scund de statură, solid construit, curat, cu trăsături fine, fâşneţ care pricepea repede ce i se cerea şi îşi achita conştiincios sarcinile de serviciu. E drept adesea trebuia să-l corijeze, nu avea acea dexteritate înnăscută ori alteori căpătată a mecanicului.

Sorin a fost încântat de ce i-a spus şeful. I se citea pe chip bucuria de a-i fi de folos mai ales că avea încredere în el. Îl adunase vorba aia ‘’de pe drumuri’’.

Ca tot omul neobişnuit cu cititul buchisea rar, cu voce tare iar şeful îl urmărea binevoitor,

– Economistă mică, grasă şi urâtă asigur servicii complete de contabilitate autorizate contra sex. Telefon 23032.

Anunţul era clar. Se cunoştea de departe disperarea femeii în anumite privinţe sau… necesităţi. Vrei un serviciu important pentru tine? Atunci oferă alt serviciu important pentru mine! Cam asta era ideea însă l-a impresionat sinceritatea dezarmantă a femeii.

Sigur că propunerea nu-i va fi respinsă Bossul aştepta încrezător acceptul muncitorului. După câteva clipe de gândire Sorin îi răspunse ofuscat,

– Şeful… nu pot face aşa ceva! Bossul enervat îl expedie la locul de muncă neuitând să adauge,

– Eşti un fraier! Nu pricep şi pace motivul refuzului … toţi de-aici suntem însuraţi sau încurcaţi! Te căpătuiai şi tu!

Pe la prânz află de la un mecanic de încredere… se combinase cu o piţipoancă şi se distra în fiecare seară la restaurantul din apropiere cu boschetarii obişnuiţi ai cartierului. Abia îşi luase chenzina dar pentru cât timp îi va ajunge?

Nu mai interveni altă dată, trebuia să închidă luna urgent şi altă cale nu se întrezărea. Îl presau termenele fixe! Contabilitatea îl pândea lunar ca o termită dar acum, viitorul societăţii Imprimeus era asigurat! Negocierile îl hotărâseră de mult.

Spre seară, obosit, îşi desprinse maşina din şuvoiul nesfârşit până îl înghiţi întunericul. Îl întimpină un bloculeţ cochet, a cărui intrare era luminată discret de două reflectoare ascunse în verdeaţă.

Sună la interfon şi auzi vocea! Răsuflă uşurat.

 

autor  Stănescu Aurel Avram

Tagged with:

Comentarii închise la Vocea, autor Stănescu Aurel Avram

Poeme de Gabi Schuster

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 08/12/2012

O rochie pink

 

Vii în faţă îţi arăţi dinţii

şi eu trebuie să te iubesc

pentru că aşa se cade

dacă sunt viu,

 

ai părul lung

o rochie pink

prin care şoldurile

mă privesc insistent

sala de bal viermuieşte

dar tu vii mereu în faţă

până te văd numai pe tine

rochiile celorlalte învolbură aerul

şi părul tău se întinde pe jos

să calc pe el să te doară

 

vii în faţă

eu te iubesc

şi mor.

 

 

Oamenii ciori

 

Iată ce fac oamenii aceştia

trăiesc din gunoi –

ciorile cu capete de om

patul şi-l îngustează pe asfalt

să nu îi calce

orbii care se duc grăbiţi acasă orbi

 

în nopţile cu vânt zdrenţele sunt prinse în cuie

bătute în carnea puţină

până la os

 

foamea stă de pază – e cel mai sentimental însoţitor

banii nu se coboară atât de jos,

dacă plouă

roata dinţată din pântec nu curge la canal

cu frunzele şi ambalajele goale

 

carnavalul a luat sfârşit

ne luăm indiferenţi pielea de fiecare zi

şi trecem la nepăsarea de fiecare zi,

laboratoarele iubirii schimbă ADN-ul

cu o spirală de monede ;

până la lăcomia fără margini

se strecoară prin sânge

intră în labirinturi lasă urme

 

plouă

foamea nu se spală

nu şiroieşte la canal

oamenii să rămână între oameni

cum merită

 

pământul este al nimănui

rătăceşte de multă vreme sub soare

cu gropile de gunoaie pe burtă

ciorile cu gheare de om

se ceartă cu ciorile cu cap de ciori

croncăne,  croncăne pe pradă.

 

 

Oceanica

 

se odihneau cuviincioase pălăriile, poeziile

rămăsesem în bătaia lunii,

amândoi ne argintam cu nuferi şi delfini

 

la prova prietenii stârpeau timpul

cu râsete mioape

 

carmennnnnnnnnnnn….

cânta voios un Sprinten,

se legăna năvalnic în parâmă

adulmeca cuvinte, lipea un colţ stelei polare

şi împăcat cu gloria sa îşi lua zborul în larg,

se răsucea cu lumea-în cap

de-i ţiuiau urechile a slavă

şi părul a vâlvoi, dar

prietenii de club aplaudau…

cu toate că soprana, tomnatică şi ea,

îşi înghiţise limba la fortissimo

 

albatrosul domestic,

singurul depistat,

îl îndruma către EST

lăsându-i la-îndemână

temutul Windcanal

dezlănţuit în aerodynamica sorţii

acolo se cântau mise funebre

înmormântau comunişti, capitalişti

speranţe de bine

 

ah… sus într-un cui se legăna parâma

îndepărtate stelele mureau

chiar şi luceafărul înţepenit violent

în fereastra adolescentei de seară

dulci-aromate

 

carmennnnnnnnnnnnn…

gemea cuvios trogloditul în lipsa vocalelor

şi se lăsa plutit de albatrosul domestic

mult mai departe decât departele…

NESCIT VOX MISSA REVERTI

– voi vă veţi descurca fără mine

– absolut

 

 

Origine vegetală

 

sufletul

mi s-a născut întîi

pe gura unor trandafiri

 

din culoare

am căpătat ochi,

mîini, trup

ca să plîngă

 

cu noaptea mă adun

în aer de tei

mi-e moarte

pe toate străzile

pe toate casele

pe toate lumile.

 

 

Paloşul a ruginit…

 

Spânzurători i s-au ridicat din gură

cuvintele bune se usucă

în vârtejul minciunii şi făloşeniei

 

la propria mea-înfierare

stă firea amuţită,

sub spânzurători

sudoarea nervilor se cianozează şi dispare

cu pojghiţa de linişte în timp ce

noaptea se subţiază la orizont cât văd cu ochii.

 

ce să fi făcut ?

Heile Welt

încăpăţânatele buchete de păpădii

luau formă obstinat numai în lumea

din care am scos

urâtul şi meschinăria.

 

ghionoaia îl uitase de mult pe zmeu

paloşului ruginit

îi căzuseră dinţii

 

eu sunt mai singură ca niciodată.

 

 

Pe partea cealaltă

 

Ochii mijiţi la iubire

se închid cu zgomot

printre degetele flămânde

inocenţa cu obrazul pe pământ

râde în alcătuirea clipei

sfredeleşte un loc în inimă

unde ne vom întoarce

să bănuim adâncimea trecutului

 

cu capul în jos vom ieşi din valuri

pe partea cealaltă.

 

 

Plopul

 

Trăgându-şi rădăcinile

dintr-un pământ

plopul se sprijinea

cu foşnetul slab

de păsări obosite

pe cer

mi-atârnam ochii

de crengi

şi treceam printr-o spaimă

aproape de moarte

 

ferecat într-un cântec

la popas

mi-l aşez deasupra capului

 

îmi odihnesc visele.

 

autor Gabi Schuster

Ilustraţii MONTSERAT GUDIOL

http://www.cizgidiyari.com/forum/sanatsal-tablolar/23857-montserrat-gudiol-corominas.html

Tagged with:

Comentarii închise la Poeme de Gabi Schuster

Confesiune, autor George Pena

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 08/12/2012

Confesiune


Ne regăsim egali în orele albastre,

gata pentru zboruri, gata pentru schimb;

dispersia luminii deasupra lumii noastre

perpetuează al vieţii minunat nimb.

Mai aproape ziuă, tot mai aproape clipă,

ne purtăm candoarea în fiinţări senine;

oropsiţi ai sorţii prin culori risipă

dăm trăirii noastre, faptele-suspine.

O vreme înnoitoare cu iz european

ne bucură şi urcă în mândria noastră;

şi-n frământarea vieţii ce-şi va afla liman

ne regăsim în tril de pasăre măiastră.

 

autor  George Pena

Tagged with:

Comentarii închise la Confesiune, autor George Pena

Versetele apocalipsei , autor Bianca Dan

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 08/12/2012

Versetele apocalipsei

 

nu sunt o persoană atipică și uneori mă port ca și cum aș fi pământeană făcută din lemn și asezonată cu frunze iar inima o păstrez în cutia cu viermi de mătase

sunt atâtea lucruri pe care mi le spun și efectul invers apare atunci când nimeni nu se așteaptă în acest univers am o mie de clone

îmi pui sângele în miscare ca un efect al gramofonului toamna târziu când oamenii se iubesc prin ploaie dezbrăcându-se de piele pe linia asfaltului

în octombrie toți suntem mai singuri pământul se rotește invers vine ziua morților ocrul e culoarea predominantă ca un feeling încețoșat deschis tuturor posibilităților

păstrez verdele în frigider chiar dacă mai târziu se va clătina soarele și mingea de fotbal a copiilor va rămâne suspendată la etajul trei

de aici  nu mai e mult până vor deschide ospiciile și nebunii se vor plimba  pe autostradă, fără pelerina de ploaie

față în față cu încălzirea globală, cu fumigenele și noua ordine mondială, vor recita versetele apocalipsei cântarea cântărilor și toate care nu s-au spus

ne vom încalzi la brichetă și mâinile noastre vor iubi cămașa de forță pereții albi rujul strident al asistentelor umbrele ce se preling pe cearșafuri

vor scrie un tratat de lobotomie și ne vor păstra creierul în borcane cu cele două ventricule pentru o mai bună sincronizare alături de fetuși contaminați de prima gură de aer

mamele noastre vor plânge apoi vor deschide umbrela vor ateriza ozn-uri în grădinile de pe acoperiș și ne vor strânge obiectele sacre

apoi toate cuptoarele cu microunde vor exploda, se vor scufunda submarinele

aerul va fi mai dens și își vor aminti de acea vara intrată-n fibrilație, de groparul care-și sufleca mânecile

o atmosferă de început de lume când toți îndrăgostiții mănâncă mere coapte.

 

autor  Bianca Dan

Tagged with:

Comentarii închise la Versetele apocalipsei , autor Bianca Dan

Sus şi jos, autor Mirella Tonenchi

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 08/12/2012

Sus şi jos

 

Doi pescăruşi albaştri îşi începură dansul după amiezii asupra lacului separat de mare prin faleze de piatră dispuse într-un unghi de o sutăşaptezeci de grade cu vîrful spre larg şi ornate cu statui din marmură şi amfore ceramice, iar graţia zborului lor se reflecta perfect în unduirile somnoroase ale apei, aşa încît de cineva privea în lac putea să jure că păsările dansau cînd cu norii, cînd între ele, într-atît de fidelă era oglinda de jos.

– Degeaba ne imitaţi, niciodată nu veţi putea dansa ca noi, strigau pescăruşii plini de orgoliu, iar norii le ţineau isonul, Niciodată.. niciodată…

– Ba uite că da! Reflexia din lac dădea de ficecare dată răspuns, nu se lăsa cu nici un chip mai prejos, Voi nu vedeţi că voi ne imitaţi pe noi? Pe noi, da! norii din lac la rîndul lor, Pe noi…  Uite cum ne mişcăm noi, la fel şi voi, exact, aidoma, fără greşeală, eu fac la stînga, el face tot aşa, acesta face o rotaţie, acela la fel! La fel… la fel… se umflau norii.

– Şi ce vă zburliţi aşa? Noi n-am făcut asta, vedeţi că nu sîntem la fel? Pfffff!!! Ha ha!

– Ba aţi făcu exact! Pfffff!!!!

De fiecare dată era aşa, ceea ce se întîmpla deasupra lacului se răsfrîngea dedesubt iar ei se ciondăneau într-una, cei de sus susţinînd că sînt copiaţi de cei din lac, iar aceştia replicînd că cei de pe cer îi imitau pe ei, gîlceava fiind pornită cînd de unii cînd alţii, după nici o regulă ori logică posibil a fi explicată.

Uneori, atunci cînd se întîmpla să plouă, suprafaţa lacului se arăta ca o pînză tremurîndă şi mici rotocoale concentrice apăreau şi dispăreau cu repeziciune doar ca să apară în alt loc, necontenit, pînă ce ploaia se oprea, doar norii, tunînd şi fulgerînd mai erau prezenţi la confruntare, o întrecere, Noi am fulgerat primii, Ba noi, şi se porneau a-şi arunca fulgerele unii-n alţii de întreg cerul şi suprafaţa lacului era luminată ca-ntr-o sărbătoare, artificii, pînă ce, doborîţi de oboseală şi lipsiţi de orice fărîmă de energie, începură căsca, a se întinde şi a se risipi.

Multă vreme continuară jocul acela vesel şi în acelaşi timp nebunatic, nimeni nu mai ştiu pînă cînd, şi norii şi pescăruşii şi străveziile libelule, iată cocorii ori raţele sălbatice, toate ploile şi fiece zburătoare ce se afla la un moment dat deasupra lacului, toţi fără excepţie, chiar şi cîte o pălărie purtată de vînt, un balon ori cupola unei Umbrele roşii zburată din neatenţie. Timpul trecea… Care timp nu ştim pentru că încă nu sîntem siguri de aceasta, Se spune că timpul trece peste noi, de ce nu spunem că trecem noi peste el? Că îl păşim mereu, cu tălpile bătătorite de distanţe, cu palmele arse de dorinţe. Timpul curge. Dar cine a văzut că e fluid? Zboară, dar are oare aripi mai mari ca orice pescăruş albastru? Ei spun că trece, însă pe unde o fi cutreierînd

de nimeni nu l-a întîlnit? Stă poate doar pe loc şi ne urmăreşte pe fiecare cum trecem vii şi nepăsători, stă nemişcat, măsurat de doar vieţile noastre. Se spune că timpul fuge, sau… Poate că doar nu există timp, ce simplu aşa, iar jocul durează la infinit.

O schimbare totuşi s-a petrecut, a fost o nedumerire generală pentru scurtă vreme, e drept, s-a făcut că totul s-a întors pe dos într-o clipită şi lacul a ajuns sus iar cerul jos în locul lacului, desigur că şi pămîntul, falezele, statuile, amforele din ceramică, tot, absolut tot era sus iar în locul lor erau norii, zburătoarele şi ploaia care cădea tot aşa dar invers, pescăruşii şi cei ce puteau zbura o făceau cumva caraghios, cu spatele către lac pînă s-au dumirit că cerul lor era jos de acum şi atunci s-au întors, pălăria o întoarse firesc vîntul, doar baloanele zburau tot aşa, ce era sus era şi jos ori invers.

– Hei!! Imitaţi, imitaţi, niciodată nu veţi putea dansa ca noi!

– Niciodată, niciodată…

Doar Umbrela roşie se roteşte cum o taie capul, într-un nebunatic dans în toate direcţiile.

 

autor  text, fotografie si desen Mirella Tonenchi

 

Tagged with:

Comentarii închise la Sus şi jos, autor Mirella Tonenchi

DE ZIUA TA, FALEZE, autor Mariana Vârtosu

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 06/12/2012

 

DE ZIUA TA, FALEZE

 Va fi, probabil, cel mai sărac dar pe care-l vei primi, dragă revistă, acesta de la mine alcătuit din cuvinte simple, dar spuse din inimă.  Nu-ţi voi dedica nicio proză, nici un poem, nici un eseu, doar cuvinte. Ţie şi redacţiei, ţie şi iniţiatorului.  Doar, eşti o publicaţie puternică, de stâncă, nu?… şi, vei primi ,,darul meu de suflet,, aşa cum se cuvine. Dă-mi voie să-l felicit pe iniţiatorul acestui proiect, Emanuel Pope, promotor cultural, căruia-i mulţumesc pentru idee şi pentru faptul că m-a acceptat cu texte între paginile tale, nu-i aşa? Să-i mulţumesc d-lui Emanuel Pope pentru minunatele poeme publicate pe pagina sa; pentru posibilitatea cunoaşterii atâtor nume,  pentru oportunitatea îmbogăţirii spirituale prin punerea la dispoziţia noastră, a cititorilor site-ului a atâtor texte, poeme,  eseuri,  imagini ale artiştilor plastici….Să mulţumesc admistratorului(sau admistratorilor?) acestui site, în mod special scriitorului Stănică Budeanu, un admirabil prieten şi îndrumător (între noi fie vorba, sânt varză la capitolul tehnică, iar lui îi datorez multe dintre postări!).   Să mulţumesc celor ce au postat creaţiile lor minunate(nu tuturor) şi, nici nu voi da nume, voi mulţumi pentru minunatele clipe de bucurie oferite prin lectura textelor.   Să mulţumesc acelora care au avut răbdare şi mi-au citit postările, celor care nu au vibrat la cuvintele din textele mele. Mulţumesc, dragă redacţie  că existaţi, că aveţi această revistă FALEZE DE PIATRĂ, revistă minunată căreia îi doresc viaţă lungă şi prosperă: LA MULŢI ANI!

 

autor Mariana Vârtosu

 

Felicitari primite din partea autorilor si cititorilor:

http://www.flipsnack.com/my-flipping-books/details?flip=fztn23f9

Tagged with:

Comentarii închise la DE ZIUA TA, FALEZE, autor Mariana Vârtosu

O picătură de viaţă , autor Ciprian Alexandrescu

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 06/12/2012

O poveste bazată pe fapte reale…

 

            Vineri noaptea, în modnormal, nu mai ajungeam pe acasă, mă întâlneam cu prietenii, ne mai lipeam de câte un chef și acolo rămâneam. De data asta m-am trezit dator că trebuie să mă întâlnesc cu o fătucă pe care pusesem ochii ceva mai devreme în acea seară. Ne-am tot întâlnit privirile de câteva ori  și la un moment dat i-am spus Ce zici, ne vedem și noi mai târziu? Ne vedem, dacă ne mai întâlnim până plec acasă. Dacă nu, asta e, ne găsim noi într-o altă zi a vieții noastre mi-a zis, ea, pe un ton rece și fără să lase loc de speranță. Mi-am zis că n-am nici o șansă să am vreodată o întâlnire cu ea, e foarte respingătoare, vorbele și mimica feței sunt ca un zid, pe care nu poți nici măcar să te cațeri și să-l sari în cele din urmă. Zic, las-o moartă că nu-i de mine, mie îmi plac mai sociabile, mai de viață. Doar n-o să stăm și-o să ne privim unu pe celălalt până o să adormim? Am renunțat la gând și mi-am continuat seara liniștit alături de tovarășii mei.

             Am plecat spre locuința unui prieten unde vroiam să chefuim în acea noapte. Pe drum ne-am oprit la un magazin și am cumpărat alcool și țigări. Avea să fie o noapte dată dracu, gândeam noi. Cum ne-am văzut ajunși în apartamentul tovarășului nostru am jurat că nu mai plecăm până n-o facem lată. N-avea să ne scoată nimeni de acolo, nici măcar poliția. N-a fost chiar așa. Tovarășul nostru trebuia să fie singur acasă în acea noapte, taică-su era la țară iar maică-sa era schimbul trei, însă un telefon ne-a dat planurile peste cap. Ta-su vine acasă. Am zis că dacă vine poliția nu plecăm dar dacă vine ta-su, e nasol! Adică e nasol pentru Andrei, că pentru noi, era doar o petrecere ratată. De-abia trecuse o jumătate de oră și eram nevoiți să plecăm. Andrei era deja amețit și-njura într-una tu-ți morții mă-tii, de bețiv, cum îmi strici tu petrecerea, băga-mi-aș … în tine!. Zic Las mă că mergem în altă parte, vedem noi, nu-i așa mare nenorocirea”. Era întradevăr bețiv, dar parcă nu se cuvenea s-o spună el, în gura mare, de față cu atâta lume. Furios și puțin luat de cap, luă un cuțit de bucătărie și urlăDe aici nu pleacă nimeni, că dracu vă ia! În același timp înfipse și cuțitul în scaun. Eram îngroziți, tocmai îi alunecase mâna de pe mâner, pe lama cuțitului. Când a ridicat mâna, a izbucnit și sângele de-un roșu închis și de-o abundență de ți se încrețea pielea până pe călcâie, ca după o baie fierbinte. Eu unul, mai aveam încă puțin și leșinam. I-am luat mâna și i-am legat-o cu un prosop de bucătărie, mai sus pe braț, ca să-i oprim sângerarea. I se vedeau prin tăietură, în palmă, tendoanele care îl ajutau să-și folosească degetele. Am sunat repede la salvare. În zece minute a venit. În tot acest timp, Andrei a lălăit și-a râs de parcă îl zgândărea cineva în talpă. Ba, ne mai și întorcea stomacurile pe dos, arătându-ne tendonul, trăgând de el. Am coborât. Tocmai urma să se încheie întâia zi de februarie, zăpada mai devreme imaculată, era acum dâră de sânge, în lumina lunii îți dădea senzația strașnică că acolo s-a petrecut vreo crimă. Când a ajuns salvarea, a ajuns și ta-su. Dădea zăpăcit din cap și ne privea neputând să spună nimic. Mi-am dat seama după față că așteaptă un răspuns și i l-am dat Nu e nimic grav, un mic accident, vroia să taie ceva și… , apoi i s-au descleștat și lui fălcile Păi bine, bine, nu e nimic grav, dar dacă nu e, ce caută salvarea aici?”. Andrei hăhăind îi spuse „Hai, bre că n-am nimic!. S-au urcat amândoi în salvare și vira la urgență. Am rămas puțin muți și stând pe loc. La un moment dat am făcut un pas, mai mult împingând piciorul pe gheață ca un copil plictisit și zic Na, mă, că pân la urmă tot ne-a scos cineva din casă, nu ne-a scos poliția, dar ne-a scos ta-su, Andrei și salvarea. Hai acasă, ce dracu mai stăm aici de proști!

           Și-am plecat spre casă, așa, fiecare cu gândul lui. Apetitul nostru pentru petrecere fusese extirpat în totalitate, poate singurul care încă mai avea chef o fi fost chiar Andrei, care-o ardea cu glume, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, asta doar așa ca să nu leșine, sau să nu plângă. Bine, poate doar cu ta-su, în salvare, o fi plâns. Mai doare și prostia câteodată, degeaba spune lumea… Dar mergând așa și tot apropiindu-mă de casă, mă părăsise gândul roșu, plin de sânge cu tendoane încâlcite și ca prin alt vis, care-l întretaie pe cel vechi într-un mod brutal, îmi apăru în fața ochilor, chipul fetei căreia-i propusesem să ne vedem ceva mai târziu. Ajung în dreptul primei alei care duce spre casă și le zic celorlalți doi, cu care mai rămăsesem între timp Hai, că eu mă duc spre casă. Ne vedem mâine, da, băieți? Hai, baftă, aveți grijă de voi! și dau s-o iau pe alee. Acum da, nu mai era normal căci urma să mă duc acasă. Ce seară! Mă opresc. Îmi zic în gând că mai merg cincizeci de metri până la următoarea alee care duce către blocul meu, după care, dacă nu o văd, plec acasă. Am mers până în capul aleii celeilalte iar când am ajuns, în susul străzii, cam la trei sute de metri, se zăreau trei siluete feminine. M-am oprit. „Ea e! mi-am zis, trezindu-mă deodată bucuros, parcă prea bucuros la vederea acestei puștoaice. Îi recunosc mersul!, unicat până atunci dar și până acum. Am întâmpinat-o cu un zâmbet ștrengăresc, așa, de golan. La vederea mea, ochii săi căprui creșteau parcă înspăimântați și parcă aveam o dată cu ea senzația pe care o ai atunci când intri într-o apă rece și ți se urcă stomacu-n gât, plămânii îți plesnesc, iar mușchii de la picioare sunt încarcerați, de rămâi pironit ca un olog ce-așteaptă să fie ajutat să se urnească. Ne-am salutat, iar celelalte două ne-au părăsit din mers, pesemne erau vorbite de dinainte, nu știu, nu mi-a zis niciodată asta, dar așa părea. I-am oferit brațul meu drept toartă și am luat-o din loc. Am mers vreo sută de metri fără să schimbăm vreo vorbă. La un moment dat am spus eu Și? habar n-aveam ce dracu s-o întreb. Nu mi-a zis nimic timp de un minut, după care mi-a-ntors-o tot cu o întrebare Și ce? „Păi ce să fie, zic eu mai sfios, zi și tu cum te numești, că ne știm doar din vedere, nu și după nume, eu sunt Marian, Marian Andronescu, tu? Eu sunt Paula, Paula și atât, restul nu contează atât de mult. Am mai mers cam o sută de metri, înapoi, în direcția din care am venit, dar pe partea cealaltă a străzii. Zăpada sticloasă ne scârțâia sub tălpi. Era frig. Aveam nasurile roșii de parcă ne podidea sângele. M-am oprit și i-am zis apoi, cu un tupeu fantastic, recunosc acum, Ei bine, Paula Și Atât, ce-ai zice dacă am merge la tine?. Ea a zâmbit scurt și a zis că „Da, de ce nu?. Poftim, mi-am zis în gând, ce dracu mă, am luat-o razna, nu pot să cred ce-mi face asta!? Eu credeam că-mi va zice vreo două, că-s nesimțit și mă bag cu forța în sufletul omului, să plec de unde am venit și de-astea. M-am conformat dacă tot m-a mâncat în cur… 

*

            Când am ajuns în dreptul ușii, îmi făceam deja griji, cu cine o fi acasă, ce o să spună ta-su, ce o să spună mă-sa… îmi trecea prin cap să caut vreo scuză, ca să nu mai intru. Prea târziu. A deschis ușa larg și mi-a făcut semn să poftesc în casă. Am intrat. Holul era mic, înghesuit, avea o ușă cum vezi la țară, ușă prin geamul căreia se vedea camera de zi, iar mai în capăt dormitorul. În dormitor am zărit pe perete, ceva ce nu mai văzusem până acum la mine acasă, o carpetă. Era, evident, scena răpirii din serai. Aproape m-a bușit râsu, dar m-am abținut, era prea riscant și chiar nu vroiam să jignesc pe nimeni. M-am descălțat, mi-am dezbrăcat geaca, între timp am simțit cum mi se udă șosetele  de la apa scursă de pe ghete, și am intrat în camera de zi. Acum chiar am zâmbit, la vederea unor mileuri din macrame cu bibelouri pe ele, dar imediat în stânga am zărit o femeie, brunetă, care stătea pe fotoliu, cu piciorele trase sub fund. Am zâmbit mai larg, așa încât să mi se vadă puțin dinții. Sărut mâna!, zic, Bună seara! îmi răspunde femeia, dar în același timp o căuta pe Paula cu privirea, încercând să întrebe cine sunt și ce caut acolo la acea oră. Era totuși o oră cam târzie, era trecut de unsprezece noaptea. Mă prezint, întind mâna, femeia întinde și ea mâna. În următoarele secunde am rămas șocat, femeia era mama Paulei. Nici cea mai mică asemănare, Paula avea tenul atât de alb, iar mama sa era atât de tuciurie! Cred că seamănă cu ta-su, îmi zic eu, cine știe. Dar ta-su nicăieri, m-am gândit că o fi plecat pe undeva.

          M-am așezat pe un fotoliu. Pe o măsuță erau două pachete de țigări și o scrumieră. Mi-am scos țigările și le-am pus cu bricheta deasupra, pe măsu