Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Miruna, autor Ionescu Ion

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 06/11/2012

O seară mirifică. Lună plină. Stele. Mii de stele. Puzderie… Pe Calea laptelui se plimbă îngerii. Şi liliecii ling mierea serii. Mă întâlnesc cu Miruna din întâmplare. A rămas tot fragilă. Cred că n-are mai mult de 14 ani. O copilă.

Suntem la ţară, în vacanţă.

O invit la o plimbare prin pădure.

Ea are privirea tulbure. Am pus mâna pe obrazul ei şi arde toată. E o vâlvătaie. O torţă cu flăcări nevăzute. Şi frumoasă ca o regină. Priveşte galeş la mine si mă întreabă :

-Unde mă duci ?

Eu tac şi o prind de mână. Unde s-o duc ? În Paradis ! Dar nu vreau să-i spun. Pădurea tace. Doar un vânt cald trece prin frunzele verzi. Noaptea pădurea pare a fi un monstru.Copacii au chipuri deavoleşti. Iarbă mare. Poiene de vis. Ce frumos miroase a flori : didiţei, maci sălbatici, şi aglice… Cântă în depărtare un corn. Dulce cântă peste aceste tăceri. Ca un glas de flaut.

Miruna tace şi aşteaptă răspunsul.

-Te întreb, unde mă duci ?

-Aici, zic, aici în această poiană ! Aici e Paradisul…

Ne-am culcat în nămeţii ierbii. Cu faţa în sus. Priveam cerul, luna, stelele… Vântul cald ne mângâia feţele. Miruna tace. Se gândeşte. Într-un târziu îmi zice :

-Prost mai eşti ! Aşa a gândit Dante Paradisul ?

Miruna are ochii mari, gene lunguieţe, sprâncene subtiri, desenate parcă sub fruntea ei împodobită cu buclişoarele aurite ale părului.

-Miruna, Dumnezeu când te-a făcut a pus în tine toate minunile lumii, îi zic. Şi ea tace. Priveşte-n sus şi se gândeşte.

-Aştept totuşi răspunsul, zice.

-Care răspuns ?

-Ăla cu Paradisul…

Şi n-am mai rezistat. Am îmbrăţişat-o şi am sărutat-o pe ochi. Îi ardeau şi ochii. După o pauză începe să plângă din senin. Îi sorb lacrimile. Sunt sărate şi dulci. Licoarea lor mă îmbată. Trece un foşnet lin prin pădure. Ea se scutură. O stea cade undeva peste orizont şi cade spânzurată printre copaci. Foşnetul se-nteţeşte. Mă ia în braţe şi se face prunc lângă mine. Arde toată. Miruna e flacără. De-ai scăpăra o piatră pe ea ar lua foc pădurea. I-am răspuns si eu.  Am luat-o în braţe si-am strâns-o tare la piept. Deodată parcă s-a trezit dintr-un vis şi a strigat tare :

-Nuuuu !

Şi a sărit de lângă mine ca o tigroaică.

Nu mi-am dat seama ce-a vrut să spună cu ,,nuuuul’’ ei. Cu ce-am supărat-o, mă întrebam eu în sinea mea.

-Domnule, sare ea în picioare, are dreptate mama…

-Ce-i cu maică-ta ?

-Păi uite ce e, zice, tu, fată, zice mama, să-ţi porţi de grijă că viaţa este făcută dintr-un amestec de bine şi de rău şi dacă nu-ţi dai seama unde e binele si răul, o păţeşti ! Faci ca fata popii, vii cu burta la gura acasă ! Şi-ţi nenoroceşti viitorul…

Începui să râd. Dispăruse Miruna aceea dulce, dispăruse toată frumuseţea  şi fericirea din ea. Era lupta dintre pasiune si raţiune. Vechea luptă dintre materie şi spirit. Adica Platon cu Aristotel în duel.

-Miruna, o rog eu, vino lângă mine. Eu n-am să-ţi fac niciodată vre-un rău. Dacă ai încredere în mine, te rog vino lângă mine ! Începusem aşa de frumos o poveşte de dragoste… Hai s-o continuam…

Şi a venit lângă mine. S-a aşezat iar pe iarbă. I-am pus mâna în dreptul inimii şi i-am simţit sânii cum se zbăteau. Am sărutat-o şi am mângâiat-o pe păr şi pe obraji. Stătea ca o pisicuţă cuminte lângă mine. I-am descheiat nasturii bluzei şi am tras-o pe gât jos. Sânii ei abia mijau, precum corniţele unui miel. I-am sărutat mameloanele  ca pe două mere roşii şi fata s-a ruşinat şi s-a băgat mai mult în mine. I-am tras apoi fusta şi ce mai avea pe ea şi am luat-o în braţe, aşa despuiată. Ardea toată. I-am sărutat nudul crud de feciară părticică cu părticică, apoi pântecele, picioarele…  Şi ea n-a mai zis nimic. Şi-a băgat nasul în pieptul meu şi mi-a zis :

-Ce frumos miroşi tu a bărbat…

-Si tu a floare, i-am zie eu.

Miruna m-a cuprins în braţe ca o vraja şi mi-a zis :

-Hai să adormim aşa ! Şi m-a sărutat cu buzele ei de pisicuţă.

Şi-am acoperit-o cu corpul meu şi ea, ca o iedera, s-a încolăcit pe mine şi am adormit…

Când ne-am trezit, i-am soptit Mirunei la ureche :

-Miruna, ăsta e Paradisul !

Noaptea se adâncise în întunecimea ei. Apăruse luceafărul de ziua. Pădurea dormea ca un monstru uriaş pe capul dealului ; jos in Valea Seacă, se-auzea apa clipocind şi pe luciul ei dansau arătările nopţii : luna, stelele, luceafărul, calea lacteee, tot cerul parca se spărsese şi căzuse în apă.

Ştii ce , îmi zice Miruna, pentru că acum te cunosc- şi-şi trăgea bluza pe ea- am curajul să stau cu tine nopţi întregi pentru ca eşt un băiat bun.

Se auzeau cocosii cântând.

Am plecat cu Miruna spre sat. De mână ca doi copii.

Apoi s-a terminat vacanţa de vară şi n-am mai văzut-o.

A ramas doar visul şi o poveste…

 

ion ionescuautor  Ionescu Ion

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Miruna, autor Ionescu Ion

%d blogeri au apreciat asta: