Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Contemplări autumnale , autor Macovei Lilioara

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 04/12/2012

CONTEMPLĂRI  AUTUMNALE

 

Urmăresc un fir de  vânt care îmi aduce şi îmi duce cum vrea el  ba un gând, ba o atingere, ba un zâmbet, o idee  şi cine mai ştie câte şi simt parfumul lui în mod unic şi ameţitor.

Îl urmăresc şi parcă văd cum împrăştie în cele patru colţuri ale lumii  un andante melancolic al celei mai blânde toamne.

Am găsit timp pentru reculegere şi simţire.

Văd cum roşul aprins din topirea soarelui la apus  se metamorfozează într-un portocaliu din ce  în ce mai stins şi abia acum îmi duc mâna la frunte  întru apărare de timp.

–          Ce este mai uimitor decât uimirea?

–          Numai tu acuma, poţi spune!

–          Nu ştiu, de asta am întrebat !

Clipele  de preţ au înlăturat oboseala chinuitoare lăsând ochii să umble peste tot unde este frumuseţe de văzut.

Compasiunea mea pentru frumoasa doamnă mi-a câştigat sufletul prin apelul ei fără cuvinte şi iată de ce nu vreau să risipesc clipa răsăritului de soare.

Acum, consider că suprema  bucurie a înţelegerii acestei frumuseţi autumnale este  admiraţia. Cineva spunea că admiraţia este iubirea minţii dar în toamna asta, neiertător de frumoasă,  ochii ce spun ?

 

Când  îmi adunam puterile să rup un ciorchine de strugure  gălbior sau roz aveam o  aşa de mare plăcere fără mustrare, încât  cu mândrie o numeam  fericire.

–          Nu culegeai şi bobiţele de pe jos ?

–          Ba bine ca nu !

–          D-apoi, ce le mai spălam ?

–          Pai, de unde apă pe coastele alea de dealuri ?

Ne încleiam  degetele mici ca nişte  pernuţe cu sucul acela dulce de tot care ne dădea un disconfort substanţial dar numai în primele trei minute, că ne osteneam să uităm repede, fiindcă ne năvăleau alte priorităţi.

Mai simt şi acum pe obraz puful acela  tomnatic al  vreunui fel de păpădie ori altă plantă de câmp şi chiar îmi duc mâna să o înlătur.

Apar şi dispar ca şi comandate crâmpeiele de atunci, ori din alte timpuri, dar partiturile sunt cam aceleaşi.

–          Nu  mai vreau să mă domine acest sentiment de tristeţe  plecând când acolo,  când aici  că prea e un dute-vino emoţional, iar această scurtă euforie  nu duce decât la un fior de nervozitate şi o părere de rău.

–          De aceea  o să rămân aici!  Este prezent  fascinant şi asta este!

–          Spui de parcă ai avea şi alte  variante! Hai, să vezi ce producţie de tărtăcuţe am eu în grădină! Nu ştii ce sunt tărtăcuţele ? Sunt alea de le spui tu  coccinia indica.

–          Da  ştiu că te pricepi!

Am  privit împrejurul şi,  văzându-i lumina  perceptibil schimbată, ne-am dat cu părerea că nu există ceva mai de ţinut minte.

Un mozaic de culori ca o însumare fără finalitate ne dă linişte şi  aptitudini de artişti în devenire.

Muzica toamnei ne coordonează vocea, toate din jur ne fac poeţi, devenim pictori  fără pensule şi pânze şi, ca să punem totuşi punct, deşi nu am ajuns  la capătul imaginaţiei, trăim un anotimp absolut.

Îmi port privirea departe spre dealurile arămii, gândind că poate măcar  tu ai găsit răgaz  să treci pădurea de  mesteceni şi să cânţi  deodată cu păsările cerului numai acel viers venit de undeva din alte timpuri.

Eu am să te îngân cu  vocea mea  guturală şi cu inflexiuni spre plâns discret, căci aşa ştie anotimpul ăsta  să ma alinte acum.

Nu aş vrea să pierd nimic din mişcarea asta tomnatico-melancolică  fiind perfect conştientă nu ar mai fi alta asemănătoare.

Văd cum se dezbracă domnii copaci, încet, senzual, neasemuit şi bat în retragere spre scaunul  de sub cais.

Îmi mai pun în cană cafea.

Simt cum în  suflet firul de vânt încearcă să mă răscolească.

Evit  ascultând viori adunate în alte adieri, dar corzile rănite cedează lăsându-mi cântecul neterminat.

Un fior de neputinţă  mă face invidioasă pe cele din jur, dar inima îmi dă din nou poruncă :

–          Priveşte fructele,  frunzele, cerul şi lasă-te în voia frumuseţii din faţa ta! Femeie întristată, vrei să-ntrebi pe acel cineva, de ce nu cârmuieşte bine timpul ?

–          Tânguirea asta surescitantă a vântului, mi-a luat puţin gândul de aici, dar nu mă las eu  învârtită de el, nu-mi purta de grijă !

–          Nu s-ar spune că vrei să mă convingi !

Cu certitudine că sufeream, dar mă ţineam  trufaşă.

Aş fi vrut să mă pălmuiască frunzele, dar în liniştea asta am reînvăţat rugăciunea şi meditaţia.

Mi-am dus privirea către un fluture pierdut de grupul lui. Aveam ceva dintro bucurie timidă  amestecată cu o satisfacţie unică, întreruptă din când în când de câte un strop de vanitate evidentă.

Am terminat cafeaua şi ,pentru a nu mai fi sclava ideilor de cugetare adâncă, am să mă îndrept iarăşi spre portocaliul sidefat, roşul consistent, verdele stins sau strălucitor, cenuşiul de perlă, ori cel închis şi mai altfel muştarul nebun, albastrul trecut în verdele plăsmuit, galbenul savuros şi spre toate degradeurile enigmatice ale acestei naturi senzuale.

Îmi revine în gând ca un refren tânguitor ,,e normal să fie toamnă…”, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate şi mă întreb :

– Cum va fi cealaltă toamnă ?

 

autor Macovei Lilioara 

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Contemplări autumnale , autor Macovei Lilioara

%d blogeri au apreciat asta: