Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Jurnal banal, autor Ionut Copil

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 06/11/2012

Am primit de la un prieten o carte: „Despre omul frumos” scrisă de unu Purice. Dar mi-a plăcut. În goana noastră după altceva am uitat să mai recunoaştem frumosul. E adevărat, privind un armăsar care se autofurajează pe un mirific plai… zicem că-i frumos, gândindu-ne de fapt cum să-l posedăm sau, pentru cei mai perverşi, cum să fie posedaţi(te) de respectivul animal.

Lumea noastă e plină de lucruri şi fiinţe frumoase. La început şi omul a fost frumos. Şi a început să se bucure de lucrurile frumoase.

Şi aşa a apărut urâtul în lume. Cu orgoliul limbricului că e mai mare decât intestinul subţire.

Cu rare excepţii, omul nu a creat lucruri frumoase… şi atunci a decretat că urâtul e Frumos. Adevăratul frumos e simplu, armonios, util…

Aş vrea să cred că percepţia frumosului este o unealtă psihologică prin care recunoaştem lucrurile juste din Univers, printr-o altă cale decât raţiunea, care prea adesea e limitată şi pătată de societatea care o cenzurează.

 

Nevoia cetăţeanului de a fi dator.

Nu-i o glumă! De ce credeţi că atât de mulţi cetăţeni sunt datori vânduţi băncilor?

Pentru că acei bani le sunt vitali pentru supravieţuire? Da’ de unde! În majoritatea cazurilor se duc pe lucruri cu care cetăţeanul, ajungând acasă, se întreabă la ce o să-i folosească! Şi cu toate că am o părere destul de proastă despre intelectul cetăţenilor, nu pot să cred că sunt chiar atât de „hotărâţi” să achiziţioneze lucruri de care nu au neapărată nevoie cu preţul multor luni de sclavie.

De fapt, lucrurile sunt un picuţ mai complicate: Cetăţeanul e în raport cu societatea un măgar (la figurat, că dacă era la propriu nu era aşa nasol), sau mai bine zis un/o paricopitat(ă), adică oaie… Ideea e că e posedat de spiritul gregar. Şi, din această cauză, face lucruri pe care nici o maimuţă mai răsărită nu le-ar face, darămite un om întreg la cap:  e sclav. Îşi provoacă sieşi durere. Nu se bucură de nimic. Îşi bate cu nepăsare joc de darul Universului. Şi toate astea provoacă frustrări!

Dar cetăţeanul este prea îndobitocit (laş) să schimbe ceva.

 Cum ar fi pur şi simplu … să trăiască. Aşa că face datorii pentru aşi justifica sclavia.

 

Era un organism

Mintea era orgolioasă, făcea numai ce vroia ea. Stomacul se credea într-un restaurant de fiţe şi înghiţea cu lăcomia specifică tot ce intra în raza sa de acţiune.

Bila protesta… şi da pe afară! Rinichii se rugau de un litru de apă în plus (sau o bere) dar cine să-i asculte,  aşa că s-au reprofilat în depozit de materiale de construcţii. Inima tânjea după un pic de afecţiune, sufocându-se sub un nor de amărăciune,  plămânii se uscau sub arşiţa indiferenţei. Sub dictatura legii autonomiei locale, fiecare se conducea după legea propriei ignoranţe şi a egoismului iluziei propriei supravieţuiri.

Unii erau fericiţi, alţii mimau fericirea, mai mulţi mascau durerea, puţini agonizau sub priviri indiferente.

 Apoi a venit colapsul: Marea criză!

Vom înţelege oare că Totul e Unul  şi Dumnezeu e în oameni, şi nu în poveştile popilor?

autor  Ionut Copil

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Jurnal banal, autor Ionut Copil

%d blogeri au apreciat asta: