Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Kafka – 100 de ani de Metamorfoză, autor Adrian Grauenfels

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 02/12/2012
Kafka – 100 de ani de Metamorfoză
 
 
Pe vremuri timpul era o dimensiune concretă folosită de umani în fragmentarea 
şi măsurarea unor  întâmplări cuantificabile,  aşezate ca mărgele pe o sfoară, marcând evenimente ce se succed linear de la cântecul cocoşului în zori şi până la ultimul scâncet al pruncului adormit în noapte. Acum o sută de ani Franz Kafka a scris nuvela Metamorfoza în care destinul şi transhumanţa individului  din om într-o gâză detestabilă, sunt ecoul transformărilor la care ne supune Timpul. Gregor Samsa, eroul nuvelei trăieşte şi moare în umbra ceasului deşteptător de la capătul patului său, ceasul apare ca un obiect imens şi ameninţător care punctează etapele unei vieţi mediocre, supusă automatismului şi alienării. Ce panică dimineaţa, când Samsa trebuie să se trezească din visurile nopţii, în sunetul strident al deşteptătorului, în huruitul rotiţelor erei  mecanice, în scrâşnetul macaralelor care construiesc o cetate inumană, făcută din traverse de metal care vor rugini cu timpul, din betoane care se vor fărâma după un  timp, şi el Gregor Samsa înfricoşat şi adormit, refuză scurgerea timpului, temporalul, tactul şi metronomia clipelor în  care e obligat să funcţioneze.  
 
  
Iată cum acest timp trece, Gregor pierde ora la care trenul se dizolvă în fumul oraşului industrial, omul nu va ajunge la serviciul său birocratic, este prizonierul unui timp al neputinţei, Samsa începe să se transforme. Dictatura maşinilor asupra omului este deplină. Timpul a fost reîmpărţit în microsecunde şi picosecunde care sunt nişte bătrâne zbârcite în comparaţie cu femtosecundele care şi ele îmbătrânesc chiar cum se nasc. Timpul ne apare infinit în ambele direcţii. Doar omul rămâne captiv într-un spaţiul limitat, sufocant, marcat de ticăitul sincron  al ceasornicul care  numai pentru noi oamenii bate. Pe axa acestui timp relativ, invenţie culturală perfidă  ne transformăm regresiv, după cum demonstrează Kafka în povestea surealistă a metamorfozei lui Gregor punctată de un timp neiertător.  Familia încearcă să-l trezească dimineaţa devreme, ei se roagă de bărbat să funcţioneze logic în cadrul timpului util, deterministic, care îl strânge ca un cleşte de fier , amintindu-i de obligaţii, trebuie să ajungi în timp la gară, la job, la munca robotică apoi  să gonească înapoi la familie care aşteaptă un salariu, trecerea pe la vreo bancă , băcănie sau farmacie.
Dar uite, e deja ora 6 .30, Samsa va rata mecanismele de transport, va rata industria 
în care este şi el un şurub al unei organizaţii reci care respiră şi exhală indiferent de ce simte individul strivit de obiecte, documente, reguli şi ordonanţe. Samsa ratează ocazia efemeră în care legi prietenii, când poţi deschide inima şi discuta deschis despre o cutare ştire sau despre vreo carte citită. Se face ora 7, cineva bate la uşă, Gregor zice mama, cu o voce pe care Gregor nu o mai recunoaşte, vocea mamei vine dintr-un alt spaţiu trecând printr-un tunel al depărtărilor abisale, devine un ţipăt dureros în urechile sale transparente, adaptate la tăcere şi liniştea lungă a cimitirelor în care societatea te aruncă când devii bătrân, sau inutil. Sunetele casei se transformă şi ele în zgomote pulsante, şuierul este cel al mizeriei umane, născute şi expulzate dintr-un uter de formă monstruoasă.
Mama lui Gregor se transformă într-un instrument al naşterii şi al durerii iar el Samsa se naşte din el ca un vierme gol într-un spaţiu fără dimensiuni, în care nu există timp, doar voci neinteligibile. Ba se aude cântecul la vioară al Gretei sora lui Gregor,
care încearcă să-l readucă la normalul rutininier, e deja ora 9,  toate par pierdute
ireversibil, Samsa nu se trezeşte, nici nu mai răspunde familiei înfricoşate de această intolerabilă întâmplare. Prin crăpătura uşii familia zăreşte trupul lui Gregor deformat de timpul arhaic, de involuţia de la om la insectă primară, care va moştenii lumea după eoni şi suferinţă. Cel ce era Gregor, este acum o insectă hidoasă care lasă dâre lipicioase pe podea şi pereţi, care acum doreşte timp, doreşte percepţie, el caută să cerceteze obiectele existenţei sale, totul a devenit tactil, bizar, simte textura şi formele, speranţele mai există, mă voi trezi zice, mă voi spăla, voi lua micul dejun cu ziarul pe genunchi şi o cafea fierbinte, mai este timp zice, ca să sucombe în neputinţa de a descifra ceasul care ticăie invers, mesajul este falsificat de forţe tenebre, de analfabetismul insectei-om. În ultima parte a nuvelei Kafka foloseşte pentru ultima oară noţiunea de timp, două luni sunt necesare ca familia să accepte cu silă starea deplorabilă a fiului.
Camera e golită de mobile, ca Gregor să poată circula nestingherit pe pereţi şi pe plafon, într-o locuinţă-hrubă în care doar sora Grete mai pătrunde ca să-i aducă o hrană scârboasă, potrivită unui animal. Devine familiar cu o lume pământoasă, se simte legat de creaturi cu antene şi mandibule, nu mai are  memorie, ci o lungă litanie interminabilă, un bâzâit şi un foşgăit care îi mută gândurile de la timp şi progres spre o stare de transă, fără emoţii sau amintiri ale vieţii trecute.
Kafka anihilează timpul modern care nu mai permite individului o oră liberă. O simplă oră de refacere, de sfinţenie şi relaxare, departe de constrângerea tehno-temporală.
Totul este monoton, repetativ, predictibil. Timpul este pierdut într-o formulă defectivă
care dezleagă morala de timp şi de spaţiu. Nu putem fii aici şi dincolo. Nu putem
reveni în trecut pentru a repara viitorul. Cauza unidirecţională, deterministă, ne va schimba ireversibil. Urmaşii lui Georg ca şi  cititorii lui Kafka vor deveni făpturi îmbibate de mesajul prăbuşirii timpului.
Insecta odioasă Gregor moare ca să-şi elibereze familia de povară şi pacostea care s-a abătut  asupra lor. La 100 de ani de la scrierea Metamorfozei, Kafka apare ca un bărbat slab, îmbrăcat în negru stând în picioare la porţile unui oraş umbrit de coşuri şi antene imense, de stâlpi electrici înalţi, de trenuri care vin şi pleacă, se aud sirene şi claxoane, avioane care zboară în cercuri fără de centru, el aşteaptă zadarnic clipa în care va fi poftit înăuntru.
Dar această clipă nu va veni niciodată, ea a trecut deja.  
 
autor Adrian Grauenfels– 2012
Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Kafka – 100 de ani de Metamorfoză, autor Adrian Grauenfels

%d blogeri au apreciat asta: