Arhiva revistei literare Faleze de piatră

Tahograful, autor Gabriel Badica

Posted in numarul 37-38 ( noiembrie-decembrie2012) by Hopernicus on 04/12/2012

Tahograful

În week-end am călătorit până în capitală şi înapoi. Despre dus nu am ce spune, a fost întuneric şi înnorat iar şoferul un tip antipatic. În plus, era răcit. Oprea mereu ca să repare câte ceva la motor și când trecea prin localități scotea capul pe geam, admonestându-i pe pietoni. Puținele cuvinte folosite de el erau neprietenoase. Călătoria a durat mult. Nici despre cele două zile petrecute în Bucureşti nu am ce spune. A fost frig, destul de întuneric şi toţi cei cu care am avut de-a face s-au dovedit a fi tăcuţi, introvertiţi. Ore întregi a bătut vântul. Din când în când, ploua. Oamenii contractaseră de curând viroze care se aflau în diverse etape de evoluţie. Unora dintre cei pe care i-am întâlnit aproape că le curgea sânge din nas, ceilalţi erau răguşiţi, aveau febră şi vomau cu icnituri din coşul pieptului. Îi durea capul şi îi ustura în gât. Tuşeau pe rând apoi cercetau cu ochii cât cepele substanţa din batiste. Tăceau, aşteptând să le treacă răceala pentru a vorbi din nou, pentru a întreprinde iar activităţile obişnuite. M-am bucurat să îi pot ajuta, aducându-le apă fierbinte de la bucătărie, făcând ici şi colo câte o frecţie, lăudând ceaiurile medicinale, care ne produc tuturor atât de mult bine. Toţi ne uitam pe geam la norii plumburii. Pot să jur că unii aveau lacrimi în ochi. Gândurile oamenilor păreau a fi triste sau măcar neplăcute. Copii sau bătrâni, femei sau bărbaţi, aveau o mină proastă, erau epuizaţi fizic şi psihic, chinuiţi, încercaţi de neplăceri şi de vremea urâtă. Păreau duşi, absenţi, terminaţi. Deşi m-am bucurat să îi regăsesc, adeseori a trebuit să adopt o atitudine rezervată sau de compătimire. Mi-ar fi plăcut să îi sărut, să îi îmbrăţişez dar se dădeau înapoi şi îmi spuneau prin gesturi că sunt contagioşi. Câte o doamnă îşi ridica puţin fusta şi îmi arăta cât de umflate îi sunt picioarele. Nu am văzut în viaţa mea picioare atât de umflate, mă miram eu, atingându-le cu buricele degetelor şi palpându-le cu delicateţe. Vreţi să vă aduc puţină apă fierbinte de la bucătărie? Da, dădea tristă din cap femeia. Mă mai şi întrebi! În asemenea momente mi se făcea pielea ca de găină. Mimica lor îmi sugera o recunoștință fără margini, comparabilă ca intensitate, probabil, cu suferințele îndurate! A fost extraordinar! În fine, această vizită, cum era şi firesc, a luat în cele din urmă sfârşit. Venisem îmbrăcat destul de subţire şi, ajuns în stradă, am simţit şi eu asprimea neobişnuită a vremii.

 

Dar dacă mă gândesc bine nu era cine ştie ce, deşi rareori, poate că niciodată ca până acum, nu mi s-a mai părut Bucureştiul atât de posomorât şi de neprimitor. Oamenii, neatenți, se izbeau unul de altul, se loveau neglijenți cu umbrelele. Toți priveau, tăcuți, în pământ. Nu le păsa de mașinile care treceau în goană prin băltoace și îi stropeau cu noroi. Până și vitrinele magazinelor erau întunecoase, ascunzând mărfuri neatrăgătoare, iar cinematografele, cine știe de ce, fuseseră închise. Aproape că mă bucuram că plec, cu toate că stătusem atât de puţin în preajma locuitorilor capitalei. Nu mi-am cumpărat nimic și nu am mers la film. Mă temeam că dacă mai rămân am să răcesc și eu și am să mă simt mizerabil. Cine știe ce mi s-ar mai putea întâmpla în viitor, poate chiar să ajung în situația de a mă supune unui tratament medical, incluzând injecții. Mi-am cumpărat, ușurat, bilet la ultimul microbuz. Bine că am găsit loc, mi-am zis. Se întunecase de-a binelea când am urcat în maşină, hotărât să trag un pui de somn, obosit de multele mele întâlniri. Şoferul a închis uşile, a pornit motorul şi a dat drumul la încălzire apoi a pus capul pe volan. Părea să fi aţipit. Ce faci, domnule, nu demarăm? l-am întrebat eu, contrariat. Trebuia să plecăm la şapte! Vom pleca la şapte treizeci, îmi răspunse omul, ridicând capul fără chef. Apropo, nu ştiţi pe unde trebuie să o luăm ca să ieşim din oraş? continuă el. Era un bărbat vârstnic, ridat, cu părul alb și de aceea am fost surprins de cererea lui, neobișnuită din partea unuia încărcat de ani. Un asemenea om, cu o experiență remarcabilă, ar fi trebuit să cunoască orașul. Păi dumneata nu ştii pe unde? Cum se poate una ca asta? De când munceşti ca şofer? Este prima mea cursă, îmi spuse bărbatul. Şi continuă: Până acum am lucrat în străinătate, în construcții. Dar m-am întors, vreau să mor acasă. Nu cred că rahatul ăsta de viață mai durează mult. E timpul să trag linie și nu vreau să dau ortul popii printre străini, ca un câine vagabond. Nu asta vor toți românii? Am întrebat eu, zâmbind către ceilalți călători. Nu mi-a răspuns nimeni. Probabil că nu, m-am gândit eu. Dar până atunci ar fi bine să fac niște bani, continuă șoferul. Să fie… Pentru înmormântare și pomeni, pentru ce altceva? Aici nu se construiește nimic și mi-am schimbat meseria. Norocul meu a fost că toamna mulți dintre angajați sunt bolnavi de gripă și patronii nu au suficienți oameni la muncă. Dacă ies din oraș îmi va fi ușor, am umblat mult pe drumuri și mă descurc peste tot, însă prin București n-am umblat, nu mă descurc, pentru că eu sunt din Tulcea. Sunt angajat doar de probă, așa că ar fi bine să nu o dau în bară. Colegii mi-au zis să merg pe Ştefan cel Mare… Fugi, domnule, de-aici, am replicat. Faptul că ești din provincie nu este o scuză să nu cunoști Bucureștiul. Toți din mașina asta suntem din Tulcea și totuși cunoaștem capitala. M-am uitat către ceilalți pasageri și am zâmbit din nou dar nimeni nu a confirmat nici de data asta afirmația mea. M-am gândit să o las mai moale, poate că exagerez pe undeva și cu ăștia nu se știe. Pe unde vrei dumneata să ne duci sunt multe semafoare și e aglomerat… Chiar şi drumul până la autostradă este de două ori mai lung prin partea aia! Trebuie să o luăm pe dincoace, prin Vitan Bârzeşti. Auziţi, dacă tot aveți o variantă mai bună, de ce nu vreţi să îl pilotaţi pe bietul om? Nu vă costă nimic! mă interpelară călătorii. E nou, ajutaţi-l puţin, trebuie să îşi câştige şi el pâinea!

Astăzi găseşti atât de greu un serviciu! Uitându-mă mai atent la ei, mi-am dat seama că ar fi bine să nu fac pe nebunul. Cei mai mulți erau înțoliți cu haine mișto, groase, așa că poate că veneau și ei din străinătate și aveau motive să țină cu șoferul.  Când trăiești mult afară nu numai că te îmbraci mai bine dar începi și să gândești altfel, nu îți mai pasă de fraierii de acasă. Dă-i dracului pe ăștia mai înapoiați, care habar nu au cum e viața adevărată! Haideţi, vă rog, în faţă, lângă mine, insistă repatriatul.  Terminăm cu toţii mai repede partea grea dacă mă ajută puţin cineva care cunoaşte oraşul. Numai să ies… Am trecut pe locul din dreapta şoferului. Să pornim, i-am spus, nu cred că mai apare niciun călător… Nu pot să plec, mi-a răspuns, mai avem de așteptat. Ia uitaţi-vă aici, îmi arătă el un aparat complicat, asemănător unui contor Geiger-Müller, montat pe bordul maşinii. Acesta este tahograful digital şi este setat la șapte și treizeci. Dacă nu respectăm setările se arde cardul. Stric tahograful din prima zi de muncă! Ce credeţi că îmi vor spune mâine dimineaţă şefii? Chiar aşa, ce credeţi că îi vor spune, domnule, îi ţinură hangul şi ceilalţi călători. Îl vor da afară! Dumneata nu ai pic de inimă? Ce fel de om eşti? Şi unde te grăbeşti aşa, la urma-urmei? A trebuit să recunosc, în sinea mea, că aveau și ei dreptate, că argumentul lor avea sens. Unde mă grăbesc? În fond, când mergi la Tulcea nu ai motive să te grăbești, acolo e capătul drumului. Nu poți decât să speri că totul va fi bine și că, la un moment dat, mașina va opri la peronul autogării. Bătrânelul care a venit să moară acasă și s-a angajat ca șofer va aștepta să coborâm, ne va ajuta cu bagajele apoi va duce microbuzul la garaj. Poate că va muri în noaptea asta. Dacă tovarășii mei de drum nu ar fi atât de arțăgoși, atât de snobi, aș risca un pariu cu ei. Moare sau nu moare? Dar s-ar putea să nu îi intereseze. Un asemenea pariu presupune răbdare, este încărcat de suspans pe parcursul monitorizării atente a proceselor intermediare. Oamenii nu mai au timp pentru lucruri de finețe, pentru astfel de pariuri cu mize mari. Oricum, mai departe de-atât nu ai unde să mergi. Nu contează dacă mori sau trăiești. Nu știu de ce, m-am simțit, brusc, foarte trist. M-am simțit cam ca atunci când familia mea s-a mutat, din orașul frumos unde copilărisem fericit, în orașul prăfuit de la malul Dunării unde nu cunoșteam pe nimeni și unde nu mi-am făcut prieteni nici până azi. Eu în Tulcea am multe cunoștințe dar nu am prieteni, pentru că nu i-am iertat niciodată pe tulceni pentru copilăria mea întreruptă atât de brutal!

Îi privesc pe toți puțin de sus, pentru că mi se pare că îmi sunt datori cu ceva, ceea ce este, desigur, adevărat. Să își plătească, mai întâi, datoria, îmi spun eu când mă gândesc la atitudinea mea față de tulceni. Măcar, scaunul de lângă șofer era mai comod decât cele din microbuz așa că aveam și acest argument la dispoziție ca să accept solicitarea neașteptată ce mi se făcuse. Mi-am întins, mulțumit, picioarele și am început să îi studiez, peste umăr, pe călătorii din spatele meu. Am fost puțin surprins să constat că niciunul dintre ei nu era răcit sau măcar afectat cât de cât de atmosfera încărcată a orașului pe care se pregăteau să îl părăsească. Nu numai că nu își sfârcâiau nasurile, dar erau zâmbitori și comunicativi, își șopteau la ureche și gesticulau discret. Nu am văzut semne de suferință fizică sau de depresie la acești oameni, nici teama că ar fi contagioși. Apropierea dintre ei, ochi în ochi, obraz lângă obraz, mi s-a părut indecentă, provocatoare. Pupilele le străluceau, trupurile li se atingeau fără opreliști. Mi se părea că așteptarea, în loc să îi enerveze, ca pe mine, le provoca o bucurie secretă, nejustificată, absurdă. Făceau glume, își împărțeau senvișuri, arătau cu degetul afară, pe geam. O iritare puternică își făcea loc, treptat, în sufletul meu, căci nu vedeam nimic nostim sau încurajator în călătoria pe care o vom suporta împreună. Cel mai mult mă intriga la ei faptul că păreau să se fi distrat copios în București, că păreau să se fi simțit bine. Aveau ce povesti și aveau o mulțime de subiecte de amuzament, care mie îmi păreau suspecte căci, dată fiind experiența mea groaznică din ultimele zile, era imposibil sau măcar neverosimil să aibă. Am mai aşteptat câteva minute, bătând energic darabana în capacul torpedo-ului.

Pornim acum, pornim acum, mormăia din când în când șoferul, fără să ridice capul de pe volan. Probabil că, în timp ce făcea asta, o soilea ca la mama lui și vorbea în somn. Este ceva normal la o anumită vârstă. Era șapte și treizeci când m-a tras de mânecă să mă trezească și pe mine, pentru oboseal a își spusese cuvântul și, fără să-mi dau seama, mă doborâse brusc, astfel încât în ultimele minute adormisem și eu. Hai, pilotați-mă! Trebuie să plecăm, căci altfel se strică tahograful! Mai devreme plouase mărunt dar pe Splai era deja uscat, aerul se limpezise şi printre nori ieşise luna plină care lumina ca ziua. Ce altceva mai face, domnule, tahograful ăsta, am întrebat eu, după ce l-am condus cu dibăcie spre drumul care urma să ne scoată din oraș. Tahograful, îmi răspunse şoferul, are înregistrat traseul nostru. Când, ce, cum. Opririle permise, orele de odihnă şi de muncă… totul este acolo, pe card. Dacă ne abatem de la traseu, dacă facem prostii, se înregistrează de către tahograf. Dacă avem idei ciudate, sentimente greșite și gânduri urâte, se înregistrează. Organele de control şi, bineînţeles, şefii noştri verifică pe un computer dacă ne-am văzut de treabă, disciplinaţi. Al dracului! m-am mirat eu. Oraşul arăta diferit. Tineri bine-dispuşi, domni eleganți şi doamne pline de viaţă mai că nu se hârjoneau la intrările unor cluburi de noapte sau pe lângă teatre. Maşini de lux claxonau zglobiu. Oamenii se opreau peste tot, pâlcuri-pâlcuri, să comunice, să povestească, să dezbată. Nimeni nu strănuta, nu era nimeni răcit. Cuvintele șoferului îmi răsunau în urechi cu o rezonanță neașteptată.

Tahograful are grijă să ne dozeze forțele, resursele naturale de care dispunem. De fapt, spunea el, rolul acestui aparat este acela de a transforma călătoria pasagerilor într-o experiență plăcută, armonioasă și de neuitat. Aceasta trebuie să fie nici prea lungă, nici prea scurtă, nici monotonă dar nici agitată. Orele la care trebuie să ne deplasăm sunt alese cu grijă, de asemenea și locurile de popas. Succesul nostru se bazează pe tahograf. Tahograful ne face să avem gânduri pozitive și încredere în viitor. Chiar sănătatea noastră depinde de setările tahografului. Deși pare un aparat simplu și este atât de fragil, a fost construit având în vedere însemnătatea călătoriei noastre dar și complexitatea naturii umane. În timp ce șoferul vorbea, observam cum afară, despărţit doar de caroseria subţire a microbuzului, orașul Bucureşti trepida plin de viață. Mergeam încet prin aglomeraţie, aşa că puteam auzi cântece. Prin instalația de aer condiționat intrau mirosurile proaspete de după ploaie și uneori aromele picante ale unor mâncăruri deosebite de la bucătăriile restaurantelor din centru.  Încet-încet ne apropiam de Vitan Bârzești și curând aveam să intrăm pe autostradă. Oamenii s-au rărit și luminile s-au estompat. Gândurile îmi zburau la importanța tahografului digital în timp ce eram invadat de bucuria de a mă întoarce la Tulcea. Acesta era un sentiment surprinzător, nou, pe care nu îl mai încercasem cu nicio altă ocazie. De acum încolo nu voi mai pleca la drum înainte de a verifica dacă microbuzul are un tahograf și dacă este setat corespunzător.

Era limpede pentru mine că la venire tahograful fusese deranjat. Poate chiar i se arsese cardul și nu se mai putea face nimic. De aici și toate necazurile mele. Dar acum lucrurile mergeau bine cu un șofer atât de atent față de tahograf. Când am intrat pe autostradă mă durea puțin capul și aveam febră. Începuse să îmi curgă nasul dar nu îmi păsa nici cât negru sub unghie. Un tratament cu pastile și câteva injecții pot rezolva ușor asemenea boli ale sezonului ploios. Șoferul vorbea în continuare despre tehnologia modernă utilizată în transporturi, despre deplasarea noastră echilibrată și lină în căutarea fericirii. Mă bucuram pentru bătrânul de la volan și mă gândeam că în curând va muri la el acasă, în mijlocul familiei și nu ca un câine vagabond. În fond, nu asta își doresc toți românii?

 

autor Gabriel Badica 

Anunțuri
Tagged with:

Comentarii închise la Tahograful, autor Gabriel Badica

%d blogeri au apreciat asta: