Sprinţare chipuri ale morţii, autor Virginia Paraschiv

            Spiritul flamand al unui  poet maramureşean-VASILE MORAR

Mare şi anevoioasă  este osteneala de a citi poemele lui Vasile Morar întocmite în volumul Nu vă temeţi( Editura Transilvania, 2011),  şi facem vorbire  abia despre volumul I.  Poetul îşi copleşeşte prezumtivul cititor cu grandoarea ciclopică a întreprinderii sale. Ţine totul sub control, onestitatea lecturii, vrednicia opţiunii  pentru el, poet deja consacrat şi definit, timpul fizic şi spiritual de dăruire a lectorului, în contrapartidă cu efortul de creator, devoţiunea faţă de o poezie încătuşată în prozodie  clasică, în răspăr cu ritmul versului alb. Vasile Morar a anticipat cu ironie suavă supliciile lecturii unui volum de dimensiuni impresionante, şi,  ceea ce este mai rău pentru spiritele cârcotaşe, este apariţia recentă a  unui volum doi şi iminenţa volumului trei.  Vasile Morar păşeşte din o mie de poeme într-o mie. Zice domnia sa cu umor buclucaş, lasă să fie multe, poat e doar aşa mă vor lua în serios. Subiectul este subînţeles  pentru poet,  pentru noi , subiectul probabil  rămâne în mister: cititorii, confraţii poeţi contemporani, criticii , prietenii maramureşeni ai fatidicei  zile de marţi,  exorcizate la Ojete. ( Baia Mare, pentru uzul profanilor în materie de boemă cu clop)  În ceea ce mă priveşte, parcurg cu plăcere nedisimulată versurile prietenului Vasile Morar, pentru că în universul său poetic mă aflu într-un tărâm cu care fraternizez spiritual, din perspectiva formaţiei mele livreşti, mereu în căutarea naturaleţii spontane , autentice.  Vasile Morar aşează volumul impunător sub deviza  papală care a făcut istorie sub ochii noştri.  Este un lucru evident, dar să vedem cum a perceput POETUL îndemnul sacrosanct.  Comentatorii lui Vasile Morar au observat  aspectul ludic carnavalesc cu care abordează temerea noastră cea mai firească şi sâcâitoare, temerea de moarte. Asocierea  versurilor sale cu picturalitatea lui Breugel este deja un bun câştigat în arealul comentariilor critice. Ileana Roman, prospectând cu fineţe volumele publicate înaintea volumului la care facem referinţă , sesizează cu acribie picturalitatea din versurile lui Vasile Morar, ba chiar observă că acestea rămân la stadiul de peisaj delirant,  iar sub aspectul tendinţelor scriiturii îl caracterizează drept poet neoromantic la nord de Eden.* Ileana Roman , în proiecţia ei sensibilă asupra unor lecturi, se defineşte pe sine însăşi  prin demersul comentariului critic. Ea sesizează peisaje apocaliptice, stranii, obsesii , fantasme necrofile. Anxietatea sudului danubian pliată pe o creaţie a nordului. O receptare critică interesantă, investită cu rafinament  şi cu supleţe intelectuală. Rămânem din păcate doar la o simplă fantă  prin care tragem cu coada ochiului la poeme, ca apoi să ne retragem cu satisfacţia analogiei suficiente , lămuritoare  oarecum  pentru poezie şi poet. Citim, asociem intuitiv cu reperul cultural cel mai vizibil, la o primă şi convenţională lectură, şi trecem cu lejeritate de consumatori de literatură, la alte cărţi, la alţi poeţi. Cazul Morar devine caz finit, clasat, o voce exotică şi pitorească maramureşeană, ce-i drept, singulară şi originală în metafora luxuriantă, cuvântul magic pus în slujba unui gând poetic, insistent, repetitiv , statornic , evaluarea critică e finită, corectă, stimulatoare pentru autor, cititorul are a-şi face şi el o idee, pe cont propriu, şi gata, aşezăm o carte frumoasă în raft, pentru altădată, când va fi să fie, eventual o ceremonie sau festivitate.  O atare abordare mi se pare păguboasă, nu pentru poet, neapărat, domnia sa  are partea lui de măgulire şi de flatare, nu e nici anonimizat nici marginalizat, are o cotă naţională  prestigioasă. Maramueşul cultural care-l conţine pe poet e cam tăcut, mediul aulic nu se prea osteneşte cu promovarea  poetului care este admirat în sud.  E prea de-al nostru ca să-l înălţăm în rang înalt, laolată cu ceea ce se cheamă marea literatură română. Paguba e pentru noi cititorii. Suntem prea grăbiţi să percepem un act de cultură ,receptăm discursul literar fie superficial, într-un exerciţiu de conformitate cu preocupări literare, furat din durata cenuşie a rutinii cotidiene, fie unilateral, prin tălmăcirea unui interpret al textului literar. Ne situăm de bună voie sub tutela criticului literar cu implacabila sa autoritate şi fermitate categorială. Impact empiric sau impact  dirijat. Desigur cazuistica se raportează nu numai asupra poetului asupra căruia încercăm să zăbovim mai pe îndelete şi mai nuanţat, ci asupra relaţiei noastre de consumator de lectură cu textul literar.

Preambulul    are tocmai rolul de a pune în discuţie o privire „altfel” asupra textului poetic, cu atenţie expresă asupra ciclului de poeme din Nu vă temeţi, volumul I. Propun cu simplitate răsturnarea criteriului de abordare, anume să abandonăm pista originalităţii amprentei stilistice, şi să explorăm acele locuri comune şi,  în măsura în care putem aduna din cioburi şi frânturi imaginea unei entităţi, a unui întreg, să configurăm în poezia lui Vasile Morar valoarea exponenţială a unei spiritualităţi. Să înţelegem dacă volumul este o simplă antologie de poeme,  sau dacă acestea se adună într-o entitate spirituală de sine stătătoare. Să identificăm chemarea din adâncurile fiinţiale a unei voci poetice, luînd ca repere teme şi motive înţelese ca arhetipuri. Ioan Marchiş , artist plastic şi filosof, are darul de a fi declanşat pentru artă şi cultură interesul pentru scotocirea arhetipală. Viaţa, dragostea, moartea, natura, credinţa,feminitatea,  sunt preexistente memoriei artistice colective sau individuale. Un poet nu poate face începutul lucrurilor, nu se poate situa în afara simbolurilor culturii şi civilizaţiei care-l conţine:

Nu numai opera de geniu este semnificativă, ci mai ales textele matriciale, arhetipale, impersonalizate, opere ce nu se erodează în timp, ci se şlefuiesc, se simplifică,  devenind adevăraţi atomi ai structurii spirituale**  

Volumul Nu vă temeţi  ne oferă o excepţională oportunitate de a detecta cum armonizează  Vasile Morar zicerea sa poetică unică şi irepetabilă, cu semnalele statorniciei cutumiare, tocmai prin spaţiul generos de referinţă.

Feminitatea este permanent invocată,  în cele două feţe ale preexistenţei sale: senzualitatea şi  maternitatea, ambele componente ale feminităţii sunt procesate din arhetipuri precreştine, senzualităţii îi lipseşte ideea de culpă, de păcat, iar imaginea mamei e simplă, naturală, nu are transcendenţa mamei christice. Senzualism în simbioză cu austeritatea matriarhală, un joc de imagini buclucaşe cu imagini impregnate de timiditate filială şi duioşie, eros haotic şi spontan, şi mama rustică, robustă, mustrătoare, împăcată cu destinul firesc de muritor. Hedonism coexistând cu veneraţia bărbatului  ce îşi amână fără termen ieşirea din copilărie, ieşirea de sub tutela convenabilă a mamei. Eludarea transcendenţei şi plonjonul în practica diurnă a realului domestic, fie el frivol, fie auster, este tributară influenţei lui  Walter Witman. Vasile Morar se declară explicit admirator al poetului american , şi afirmă cu francheţe că frumuseţea lumii în detaliile ei senzoriale , i- a fost dezvăluită de poetica marelui precursor.  Discursul poetic al lui Vasile Morar şochează lectorii formaţi în spiritul convenţional livresc, naturalismul eroticii pe-alocurea prezent, e de natură să producă sancţionarea unor frazări şi a unor intruziuni lexicale drept creaţie vulgata . Poetul premeditează asemenea efecte şi-şi râde în sinea sa de bon tonul ambalajului poetic romanţios, desuet şi ipocrit. Odată cu poetul se joacă alter egoul său cel mai vizibil, claunul, personaj omniprezent, direct sau sugerat prin meandrele ludice ale textului poetic.

Vasile Morar aplică în felul său, cu dezinvoltură,  expresia poetică a paradigmei eros- thanatos. Moartea e un protagonist cu care viaţa însăşi face casă bună. Ideea morţii nu este nici obsesivă, nici lugubră, nici spăimoasă, poetul nu înalţă moartea la dimensiunea unui  destin  tragic. Un alt poetic Nordic, de expresie sobră, austeră, rafinat distilată intelectual, Vasile Grigore Latiş, dă glas reflexiv unui concept generat de reprezentările arhetipale, anume că viaţa însăşi coexistă cu moartea:

Eul îl găseşte pe celălat în Feminitate, într-o reluare infinită de sine, cu Mama, cu morţi cu tot, cu tot lucrul, cu nimic, Eul nu mai scapă de sine***

Ludicul sprinţar în toată textura volumului,  secondând erosul şi moatea, deopotrivă, a dat prilej de definire a tendinţelor lui Vasile Morar înspre zona burlescă, chiar frivol parodică, spre farsa suculentă de tip Thyl  Ulenspiegel.

Breugel, Thyl, scânteiază semnalele flamande, să ne dumirim dacă sunt simple corespondenţe culturale,  sau ceva mai mult de atât. Să privim cu atenţie chipurile morţii din volumul Nu vă temeţi, izvodite dintr-o preexistenţă cutumiară în spaţiul rustic maramureşean. Aceste chipuri multiforme se includ în intervalul binomului cromatic arhetipal, alb-negru.

Pisica neagră  a trecut prin faţa eşafodului( Prin faţa eşafodului)  

Trec trenuri negre cu orarul rar/ca într-un lung cortegiu funerar( Trenul pustiu)

Prin gaura cheii s-a  furişat moartea/ în casa cu un singur locuitor/ …moartea îmbrăcată în rochie de mireasă( Prin gaura cheii)

Păsărilor albe le-au crescut aripi negre (Numărătoarea)

Mierla ţipă şi flutură aripi învolburând steaguri negre-n copac( Cu morţii pe braţe)

 

 

Pasărea neagră străjuieşte viaţa şi moartea , ca semn terifiant. O asociere  geo-culturală cu spaţiul flamand se strecoară insinuant:

Provincie fascinantă, Flandra, dar stranie, nicidecum feerică. Ieşirea la mare aduce Flandrei încă un contact cu ameninţări obscure, terifiante, pasăreaneagră din coşmarurile copilului Ensor****

Veşmintele ca pasărea neagră…feciorul…ce păcate a avut de-a trebuit/ să-ţi culce gloanţele în pieptul lui( Pasărea neagră)

 

Chelinţa, tărâm maramureşean învăluit de fantasmele someşene…, în consonanţă cu celebra provincie flamandă: Pe luciul Someşului curg lumânări/ moartea nu are niciodată zăvor( Podul)…şi nici delimitări spaţio-temporale, parafrazăm noi.

Pasărea neagră tutelară este anulată, în severitatea ei sepulcrală, de vocea de claun a alter- egoului poetic:

 Se joacă preoţii în potirele de cuminecătură/ aruncă bărcuţe, fac valuri în vin/ îşi ling degetele umede şi râd în hohot( Naufragiu)

Preotul….cântă pricezne amestecate cu manele/ sfinţii beţi dănţuiesc şi înjură ( Petrecerea)

Îngerul are o sticlă de votcă şi trage/ Când începe prohodul începe şi el / să râdă în hohote şi să cânte manele( Îngerul alb)

…un preot face rugi/ şi mai jos e unul care sparge alune( Urechea de lemn)

..nu mai sunt preoţi /să cânte în urma morţilor ce vin/…porţia de colivă s-a înjumătăţit,  cerşetorii se îngraşă şi sunt mofturoşi( Peretele de sticlă)…

Caii carului mortuar mânâncă ovăz/ un preot cade pe burtă în urma mea/ păşind, şi-a călcat pe patrafir( Se aude mormântul)

Stau în biserici sfinţii cu barbă/ privind petrecerea cu ochi măriţi/ haideţi măi fraţilor jos din icoane/ şi gustaţi vinul şi chiuiţi( Petrecere cu sfinţi)

Aleluia, aleluia cântă preotul stins/din strană răspunde diacul/pensionarii trec pe la chioşcul de pâine/ se bate pe burtă dovleacul ( Se trezesc suburbiile)

De pe străzi ies dricurile în strada principală/în oale imense bucătăresele învârt în ciorbă/când cortegiul opreşte la semafor/ies morţii să mai schimbe o vorbă (Sigilarea mormântului)

A cumpărat de toate pentru înmormântare/ piper, lumânări, sare iodată( Sicriul)

De iconostas am legat luntrea la inundaţii/ în iconostas sfinţii se întind şi cască/ după ce am delegat luntrea în valuri, tristeţe, preotul uitase damigeana cu vin/ ( De iconostas)

Cine-i mai frumos ca mine/în satinul dintre scânduri/draga mea te mai aştept/să-mi trimiţi câteva rânduri( Stropul de lumină)

Eu salut mulţimea cu săgeata în piept( În faţa săgeţii)

Să poată moartea încăleca/ şi la trap să mergem mai departe( La trap)

Vasile Morar, în avântul  libertăţii anticalofile, creează inserţii de factură suprarealistă. Practică dezinvolt o destructurare a imagini, ca formulă  de  frondă împotriva structurilor logice.şi armonioase. Kitsch-ul florilor de plastic aduce moartea în platitudine şi deriziune. Un chip al morţii , banal, domestic şi ridicol:

Altă dată trece carul mortuar/ eu stau cuminte întins între flori/ aud preoţii cântând răguşit şi văd semafoarele schimbând culori( Zugravul)

Pe mine m-au scos din mormânt/ înmormântarea s-a făcut umbrei mele/ peste ea aşezau florile de plastic/ lumânările înălţau gâtul printre  mărgele( florile de plastic)

Lumânările…numai floarea din pieptul tău era frumoasă şi vie( Floare roşie)

Florile şi accesorii ale grandorii trecătoare, consemnate cu realism descriptiv:

medaliile mortului din dric  peste perna moale de catifea( Mâna)

În universul sepulcral îşi face vad şi moartea vlăguită, o moarte nevolnică, neputincioasă, obosită de propria regenerare şi perpetuare. Un concept coborât la rang de melodramă.

Mortul rămas singur s-a ridicat din sicriu/…văzând morţii, a început să plângă( Pe marginea prăpastiei)

Moartea coboară de pe cruce/ acolo stătuse ea cocoţată o vreme/ …de la un timp nimeni nu mai moare/ noi stăm la căpătâiul morţii bolnave( Moartea bolnavă)

 

Păpuşi, oglinzi, ochii, călăul, execuţia, gropi comune, imaginea crucii pe umăr, spânzuraţi, schelete, beţivi, golgota zilnică, omul fără cap-alegoria lui Ioan Botezătorul,panteism, motivul cuiului în palmă,  oglinda ca blestem, magie neagră, copacul de sticlă, de oase, de ceară, alegorii zoomorfe, care mortuare, soldaţi , cucoane, un carnaval grotesc, o aglomerare de măşti funambulescă. Măştile lui Vasile Morar descind din măştile lui Ensor, să luăm însă aminte nu numai la o posibilă filiaţie analogă, ci să străbatem dincolo de vizibilul  nemijlocit, facil:

Masca la pictorul Ensor pare a sugera încremenirea unei clipe de adevăr al omului. Ce de valenţe umaniste ascunde exploatarea staticului…E omul atât de urât? Ne putem întreba. Să mai aşteptăm un pic răspunsul. Copilul Ensor descoperă în „cabinetul de cutiozităţi” al casei sale combinaţia în carton a trupului carnavalesc şi a faciesului grotesc-tragic, făcătură ireală prin care Arta recompune realul unui tip uman esenţial. Atenţie la jocul tensionat ireal-real, cel care defineşte o categorie substanţială de flamanzi {…} Pânza „autobiografică” Ensor la harmonium insinuează în fundal invazia unei faune umane de chipuri caragioase( artistul şi masele), te şi întrebi ce e decisiv la Ensor, {…} o reflecţie despre omuleţi  şi  umanoizi, sau pur şi simplu  continuarea în exploatare personal a unor Bosch şi Breugel din vâna lor de aur: fantasticul, stranietatea structurală  în care se complică şi se complac flamanzii fără s-o ştie? Atenţie şi la la contribuţia pictorului Rene Margritte, la ironia care demască metodic supraestimarea valorii utilitare a obiectelor, cu dorinţa artistului de a le restitui puterea magică.*****  

Un maramuresean să reitereze  prin logos poetic sarabanda spiritualităţii flamande, smulgând CUVÂNTULUI picturalitate ? Transgresarea unui spirit robust al unui maramureşean în structuralitatea insidioasă a imaginilor spectrale răsfrânte în oglinda someşeană? Poetul culege cu voluptate elementele utilitare din arealul diurn , răsuceşte banalitatea şi recompune un spaţiu virtual înstrăinat de funcţionalitate domestică. Piper, sare iodată conexate imagistic unui sicriu.  Din când în când se arată şi adie timid mireasma sacră a  crinului  de celebrare a Sfântului Anton. Şi cât se poate de discret apare într-o singularitate relevantă o imagine de referinţă la o orgă spartă, simbolistica de natură confesională este mai mult decât evidentă, poate şi de aici cavalcada unor oficianţi de cult creionaţi cu voluptate şi cu suculentă ironie, drept nişte saltimbanci. Sacrul e tangent profanului.   Transcendenţa se salvează individual şi particular:

O să plec şi dacă tu vei vrea/ să te aşezi şi să-mi ciripeşti pe cruce

Cu fiecare zbor de pitulice/ îi mai curgea câte un rid pe obraz–––-Bătrâna ( Pasărea din colivie)

   Copacul înfrunzit vine spre mine/ pe jumătate surd, pe jumătate orb/ …oare nu sunt chiar eu copacul/ pe jumătate surd, pe jumătate orb( Copacul orb)

Ea îmi şoptea cu groază cum aude/ cum şerpii curg, de gheaţă, în cuvinte( Din fiecare os)

Numai eu stau singur cu cărbunele-n mână/am început să desenez obiecte ciudate/…/Iisus trece prin oglindă cu crucea în spate( Trece Iisus prin oglinzi)

Lumânarea îmi şoptea ceva în tâmplă/rostogolesc spre mine roţile de la dric /clopotele bat de parcă sunt nebune/ numai eu stau şi nu pot face nimic( Sunt printre voi)

Stau pe arborele  de oase( Cu oasele-n spate)…..

Îngerul se năousteşte asupra mea/ şi îmi smulge rugăciunea din gură( Graţierea)

  

Omul fiinţează în moarte acomodat cu repetabila şaradă a trecerii, arhetipul drmului e plasat de poet cu multă pasiune şi sensibilitate. Moartea ca drum . Calea Tăcută a Morţii .

Mai e un drum ce sprijină o cruce /e drumul care-atâta face, duce ( Drumul fără sfârşit)

Ataraxia.  Chipul blând şi mântuitor al morţii oferă speranţa stării perfecte de linişte sufletească , prin detaşarea de frământările lumii. Împăcare cu sine, întoarcerea în liniştea primordială.

Toate le las, nimic nu mai vreau să aud /nici clopotul pentru vecernie,nici fântâna cu roată /mă voi muta în casa cu stejarul pe prispă /în a cărui uşă nimeni n-o să mai bată (Ronţăind nisipul)

Incursiunea prin discursul poetic  al lui Vasile Morar, înnţeles ca act de transfigurare particulară a unor semnale preexistente, scoate aşadar la iveală comuniunea arhetipală cu spiritualitatea flamandă, iar moartea,  conceptul tutelar , se înfăţişează în cele mai excentrice  şi pitoreşti ipostaze. Chipul polimorf al morţii. Măştile spectrale  carnavaleşti  în abordare hermeneutică, se circumscriu raportului dintre aparenţă şi esenţă.

Esenţa odihnită în „aparenţă” se regăseşte reconfortată, se naşte prin mască. Avem deci în mască un element ambiguu, deoarece este atât aparenţă, ( faţă de prima aparenţă), cât şi esenţă( prin negarea a ceea ce a fost înainte aparenţa. Caracterul acesta ambiguu al măştii este de o fecunditate deosebită, întrucât oferă esenţei regăsirea ei, ceea ce înseamnă rezolvarea înstrăinării şi recăderea în liniştea primordială .******

Hermeneutul Marchiş se raportează în conceptul său la jocul în spaţiul scenic. Referinţa este cu atât mai oportună cu cât poetul Vasile Morar dramatizează scenic tablourile poetice, scena mare a vieţii şi a morţii e compusă din suite de scene miniaturale, într-o dinamică spectaculoasă. Adevărate tablouri vivante.

Aplicaţia hermeneutică a măştii, ca „esenţă odihnită în aparenţă”*, se poate extinde asupra logosului poetic, atunci când acesta întruneşte trăsăturile  ambiguităţii, unde să coexiste  elementele aflate în opoziţie absolută, esenţa şi aparenţa,  unde masca este „locul  unde se găsesc deodată şi una şi cealaltă*******

Chipurile morţii dezvăluite de imaginarul suculent poetic, exaltă, prin esenţa lor viaţa, în simplitatea ei primordială. Dinspre moarte către viaţă, iată o perspectivă care contravine bunului simţ comun. Cu un amendament, a nu se uita că Vasile Morar impregnează ludic spiritul nordului, unde poetul cărturar Vasile Latiş demontează clişeeele bunului simţ comun:

Zăboveşti…Ori cauţi neştiutor, şi ştii

c-odată-ai fost: că aceleaşi imagini le

poartă nesfârşitele-ţi morţi.(Cuvânt încet auzit de la unul la altul)********

Imaginile fractale ale vieţii din moarte germinate  şi înspre moarteîndreptate.  Chipurile joviale ale morţii , imagini consolatoare pentru conştiinţa lăuntrică a precarităţii. Pirueta flamandă a poetului Vasile Morar ne aduce lectura într-un vertij al culturilor şi ne provoacă un sentiment paneuropean de identitate. Şi atunci..

.Rămân măştile de vânzarepentru toată lumea, cartoane bălţate, macabre sau vesele( după tradiţia bipolară a provinciei), individul flamand liber şi modern poate avea revelaţia că le-a purtat pe toate în viaţă-lubrice, prosteşti şi tragice, vitrina –oglindă îţi oferă parcă, încremenite, clipele de adevăr ale biografiei tale, şi te mulţumeşti filosof cu masca pe care ţi-a construit-o viaţa.Şi în spatele măştii să păstrezi bine cocoloşit „ micul monstru” de care pomeneşte Malraux, sufletul viu, eul noastru individual.********

Vasile Morar răzbate prin avatarurile sprinţare ale  morţii şi în cele din urmă  se opreşte, într-o escală finală şi definitivă, pe Ultimul drum:

                     Crucea ca o piatră de hotar nu se mişcă

                     împing în ea cu umărul dar nu pot

                   s-o clintesc, s-o mut mai încolo c-o palmă

                  crucea blestemată, încremenită de tot

Şi claunul e obosit şi  muritor, nu-i aşa?

      autor    VIRGINIA PARASCHIV, Baia Mare

 

 

 

NOTE

* ILEANA ROMAN, Poet neoromantic la nord de Eden, Prefaţă la  volumul lui Vasile                Morar,   Dumnezeu  câte un pic,  Editura Prier, Drobeta Turnu Severin, 2011

  ** IOAN MARCHIŞ, Simbolica artelor nonverbale. Aplicaţii hermeneutice,

Editura  Ethnologica, 2011, p.173

***VASILE LATIŞ şi GAVRIL CIUBAN, Viaţa de aer,  Editura Grinta, Cluj-Napoca,

2009, p.91

**** FLORIN PARASCHIV, Trei Europe… în rosturi şi rostire,( Flandra şi        flamanzii …Către un portret spectral al lui Andre Malraux sau frisoanele

                         unei genealogii comunitare), Editura Salonul Literar Focşani,

1998, p.73

 ***** FLORIN PARASCHIV, op. cit. p. 73/74

 ****** IOAN MARCHIŞ  Concepte hermeneutice: Masca şi jocul în spaţiul scenic, Vatra

Chioreană, nr 4, septembrie , 2010

******* VIRGINIA PARASCHIV, Metafora mască, esenţă şi aparenţă

  ******** VASILE LATIŞ, Versuri premergătoare, Editura Proema, 2003

 

*********FLORIN PARASCHIV, op.cit. p. 78

 

 

 

 

 

  

 

 

.